LEGENDA LĂCRĂMIOARELOR

transpusă de GHEORGHE ANTOHI

Trăia odată, într-un regal palat,Aşa cum pe-astă lume fuse dat,Un prinţ frumos şi-o tânără domniţă,O floare între flori, o garofiţă.

Ei se jucau în locuri fermecate,Cântau, se bucurau de libertate.Se-nţelegeau, ca fraţii, cu iubire,Nu se-aşteptau la vreo nenorocire.

Dar tânăra domniţă s-a îmbolnăvit,De o boală gravă suferea cumplit.Slăbea văzând cu ochii biata fată,Regina mamă era tare supărată.

 

Se stinse fata ca o lumânare

Şi clopote băteau fără-ncetare,

De veste dând în cele patru zări

La prinţi şi împăraţi, în depărtări.

 

Fratele prinţ plângea pe sora care

Îl întrecea la joc şi la cântare…

Flori dalbe culegeau de prin grădini

Şi daruri ofereau celor străini.

 

Minune mare, prinţul slobozea,

Oricine îl privea putea vedea,

Din pleoapele firave, lacrimi albe,

Lacrimi mărgele, toate prinse-n salbe.

Cădeau înşiruite pe pământŞi toate prinse-aşa, ca-ntr-un descânt,Se prefăceau în albe floricele,Pe tulpiniţe, salbe de mărgele.

Bobiţe albe de mărgăritareSclipeau voios, se desfătau la soare,Cu un parfum al lor, îmbătător,Îl fermecau pe orice trecător. - Ce flori sunt astea? Cum le spune oare?- Cum, voi nu ştiţi?! Sunt albe lăcrămioare!Li se mai spune „mărgăritărele”,Lacrimi de prinţ, născute-n clipe grele!