NeomodernismulLecția despre cub - Nichita Stănescu (vol. Operele imperfecte, 1979)

Începând cu 1960, se produce o revenire a poeziei la menirea ei firească, prin înnoirea formelor de expresie moderniste: limbajul ambiguu, metaforele subtile, imaginile insolite și prin îmbogățirea lor cu noi trăsături: imaginația debordantă împletită cu luciditatea, promovarea sensibilității și ironiei, formulele artistice diversificate, prezentarea universului afectiv al individului contemporan, preferința pentru discursul liric de tip confesiune, explorarea deplină a forței de expresivitate a limbajului, care devine scop în sine, promovarea jocului de cuvinte, asocieri ilogice de sensuri, înlăturarea oricărui compromis tematic sau stilistic ca o expresie a depășirii proletcultismului.

Neomodernismul este un curent literar reprezentat de Generația `60 și se remarcă prin revenirea poeziei la adevărata ei menire, depășind literatura proletcultistă și continuând tradiția estetică interbelică.

Nichita Stănescu este un poet reprezentativ al Generației `60, încadrându-se, alături de Nicolae Labiș și Marin Sorescu, în curentul literar neomodernism. Alături de Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este un inovator al limbajului poetic românesc.

Debutează în 1960 cu volumul de versuri „Sensul iubirii”, urmat de o bogată activitate creatoare. Se remarcă prin originalitatea limbajului, propunând o nouă abordare a cuvântului.

Nicolae Manolescu afirma că universul stănescian are la baza „o metafizică a concretului și o fizică a emoțiilor”, dematerializând astfel concretul și materializând abstractul, alcătuind un „cosmos al vorbirii”.

Construcția ideatică a liricii sale este, de multe ori, discontinuă, fiind acuzată de „ilogism”, tocmai pentru că ea reflectă eul poetic care se dezvăluie, în mod paradoxal, prin încifrare.

Lirica stănesciană se remarcă prin crearea unui univers inedit, prin noutatea metaforei și printr-o viziune total originală asupra lumii.

Volumul „Operele imperfecte” (1979) care se deschide cu poezia „Lecția despre cub” este, în ansamblu, o meditație asupra miracolului frumosului. Volumul face parte din cea de-a treia etapă de creație, poezia fiind un fals tratat de estetică. Aparținând etapei de maturitate, poezia afirmă o orientare lirică proprie, discursul liric devenind profund metaforic și simbolic. Pentru poet liricul este singura realitate acceptabilă, iar poezia nu se scrie cu ajutorul cuvintelor, ci al necuvintelor. Față de primele volume, discursul liric devine acum unul al rupturii și al fragmentului, al disperării și al dizolvării interioare.

Tema poeziei o constituie, așadar, creația. Tema modernă a imperfecțiunii în artă este văzută aici ca o replică la estetica urâtului. Poezia face trimitere și la problematica receptării operei de artă, la relația creator - operă - receptor. Artistul cioplește cu o daltă de sânge, lustruiește cu ochiul orb al lui Homer, răzuiește cu raze, căutând să atingă perfecțiunea. În mod paradoxal, însă, frumosul se naște din inefabila imperfecțiune a creației finite, așa cum Venus din Milo, cea fără brațe, este mai frumoasă în imperfecțiunea ei decât oricare altă plăsmuire a minții umane.

Volumul se deschide sugestiv cu o „Lecție despre cub” și se închide cu o „Lecție despre cerc”, înțelese ca forme perfecte. Însă perfecțiunea cubului nu este sinonimă cu frumusețea. Ea se naște, surprinzător, abia în clipa știrbirii/sfărâmării unui colț. Omul comun nu va înțelege miracolul, căci, singur artistul este capabil să contemple creația. Cubul, sfera și dodecaedrul sunt trei corpuri perfecte în spațiul tridimensional. De aceea, perfecțiunea lor poate fi sinonimă cu frumusețea.

În viziunea lui Nichita, însă, și operele imperfecte, poezia - cubul sfărâmat, pot deveni sinonime cu frumusețea.

Titlul poeziei „Lecția despre cub” este format dintr-un substantiv, cu semnificație didactică: cale de urmat pentru atingerea perfecțiunii. Element paratextual, titlul conține metafora centrală a poeziei - cubul și surprinde paradoxul creației umane perfectă și imperfectă în același timp.

La nivelul imaginarului poetic, în prima parte (versurile 1 -10), poezia înregistrează, într-o formă figurată, etapele muncii artistului, în încercarea sa de a obține frumusețea: „se ia o bucată de piatră,/ se cioplește cu o daltă de sânge,/ se lustruiește cu ochiul lui Homer,/ se răzuiește cu raze”. Verbele utilizate exprimă, succesiv acte care presupun rafinarea procesului de creație. Instrumentele folosite aparțin aceluiași tip de proces: piatra, dalta, ochiul, raza, gura, simbolizând pe rând, apropierea organică, interiorizarea, trăirea. Sărutul cu „gura ta, cu gura altora și mai ales cu gura infantei” exprimă ideea de progresie, de trăire subiectivă a actului creator. Procesul de creație poate fi văzut ca o reconstrucție de la clasic la romantic și neomodern prin distrugerea convențiilor lingvistice și prozodice.

Există un punct în care perspectiva se modifică radical și surprinzător. „După aceea se ia un ciocan/ și brusc se sfărâmă un colț al cubului”, fiind sugerată, astfel, distrugerea perfecțiunii formale. Versurile citate conțin, în fapt, concepția poetului despre Frumos, care se regăsește și în operele imperfecte, imperfecțiunea putând constitui o sursă de inspirație pentru poezia neomodernă. La Nichita, deconstrucția înseamnă reconstrucția frumosului.

Secvența a doua (versurile 11-13) ridică problema receptării și a modului în care receptorul se raportează la operă: „Toți, dar absolut toți zice-vor:/-Ce cub frumos ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”. Omul comun nu are capacitatea de a sesiza miracolul frumuseții care se naște din imperfecțiune, repetiție pronumelui „toți” vizând diferența ireconciliabilă dintre creator și receptori. Receptorii (toți, dar absolut toți) interpretează imperfecțiunea creației ca semn al incapacității omului de a se depăși, tonul de regret demonstrează contrariul: dificultatea omului de a depăși nevoia de a vedea perfecțiunea. Pronumele„ toți”, utilizat de două ori, insistă ironic asupra receptorilor operelor de artă care au ca orizont de așteptarea perfecțiunea formelor și nu pot intui frumosul în formele imperfecte. Ultimele două versuri exprimă detașarea eului liric prin respingerea artificialului perfecțiunii.

La nivel prozodic, se observă renunțarea la canoanele prozodiei clasice, preferința pentru ingambament și vers liber, lipsa organizării strofice.

La nivel stilistic se remarcă ambiguitatea, metaforismul, sensurile conotative ale cuvintelor.

Lirismul este de tip subiectiv (prin prezența formelor pronominale de persoana a doua „ta” și a exclamației retorice („Ce cub frumos ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”)

Poezia este, așadar, o realizare în sens negativ a frumosului și a perfecțiunii (Ștefania Mincu).

Consider că poezia „Lecția despre cub” este o artă poetică neomodernă, în care creatorul pune accent pe rolul artistului și pe modul de receptare a operei, într-o manieră originală, surprinzătoare, care atentează la capacitatea de interpretare a lectorului.

În primul rând, concepția despre perfecțiune în raport cu frumusețea și rolul receptorului sunt rafinate la nivelul expresiei, Nichita Stănescu, în ipostaza unui „poeta artifex” fiind inventatorul unui limbaj abstract plin de semnificații.

În al doilea rând, simbolul cubului asimilat aici poeziei este inedit pentru ilustrarea ideii că frumusețea se poate intui și în … operele/poeziile imperfecte.

În concluzie, „Lecția despre cub” este un text programatic, didactic, cu valoare injonctivă, care instituie etapele unui proces autentic de creație, în care poezia, fie ea și imperfectă, este de o frumusețe incontestabilă.

In Gradina Ghetsemani

de Vasile Voiculescupoezie traditionalista religioasa

"Isus lupta cu soarta si nu primea paharul ... Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intr-una. Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul Si-amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna.

O mana nendurata, tinand grozava cupa, Se cobora-mbiindu-l si i-o ducea la gura... Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa... Dar nu voia s-atinga infama bautura.

In apa ei verzuie jucau sterlici de miere Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata... Dar falcile-nclestandu-si cu ultima putere Batandu-se cu moartea, uitase de viata!

Deasupra fara tihna se framantau maslinii, Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada... Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii Si uliii de seara dau roate dupa prada."

Poezia "In gradina Ghetsemani" face parte din volumul "Parga" din 1921, primul volum semnificativ pentru opera lui Vasile Voiculescu.

Geneza poemului: Punctul de plecare al poeziei "In gradina Ghetsemani" de Vasile Voiculescu il constituie "Evanghelia Sfantului Luca", scena biblica ilustrata fiind "cina cea de taina", motivul rugaciunii lui Isus in gradina de la poalele muntelui maslinilor inaltata lui Dumnezeu pentru a fi izbavit: "Si cand a sosit in acest loc, le-a zis "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita". Si el s-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra si ingenunchind Se ruga, zicand "Parinte, de voiesti treaca de la Mine acest pahar ... Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca!" Iar un inger din cer s-a aratat Lui si-l intarea. Iar El, fiind in chin de moarte mai staruitor se ruga. si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant. si ridicandu-Se din rugaciune, a venit la ucenicii Lui si i-a aflat adormiti de intristare." (Luca 22, 40-46).

Motivul biblic devine la Voiculescu un suport metafizic al nelinistii omului in aspiratia lui spre Dumnezeu.

Rugaciunea lui Isus are loc in Gradina Ghetsemani, inainte de arestarea lui de catre escorta inarmata, condusa de luda, care il tradeaza sarutandu-l, fiind apoi inspaimantat de apropierea martiriului si a patimilor predestinate Fiului de Tatal Ceresc, pentru a ispasi omenirea de pacate.

Structura si semnificatii Poezia este structural in patru catrene, organizate in jurul elementelor ce tin de natura

duala a lui Isus, de om si de fiul lui Dumnezeu, integrandu-se in formula lirismului obiectiv. Strofa intai. Primele doua versuri ale poeziei sintetizeaza dramatismul interior al lui

Isus, care "lupta cu soarta si nu primea paharul", fiind constient de menirea ce-i fusese harazita, aceea de a lua asupra sa pacatele omenirii, metaforizate aici prin "pahar", pe care trebuia sa le izbaveasca prin suferinta. Versul al treilea ilustreaza natura duala a lui Isus, opozitia uman-divin, imaginile vizuale "sudori de sange"

exprimand omenescul, iar "chipu-i alb ca varul" sugerand puritatea, divinul. Latura umana domina in aceasta prima strofa, suferinta lui Isus fiind exprimata prin "cazut pe branci in iarba", care capata dimensiuni cosmice prin tragismul ei, "starnea in slavi furtuna".

Strofa a doua debuteaza cu porunca divina, "o mana ne-ndurata", data Fiului pentru a prelua asupra lui pacatele omenirii, exprimate prin metafora "grozava cupa". Setea "uriasa" sugereaza dorinta lui Isus de a se sacrifica prin patimire, de a-si implini destinul, desi "nu voia s-atinga infama bautura", din cauza slabiciunii umane pentru chinurile pe care urma sa le indure pentru izbavirea omenirii.

In strofa a treia, metaforele "apa ei verzuie" si "veninul groaznic" sugereaza chinurile pe care Isus le va indura pentru "mierea" si "dulceata" ce semnifica izbavirea omenirii prin jertfa divina, fericirea ce urmeaza sa vina. Veninul este o metafora pentru continutul cupei pline de pacate, dar si pentru chinurile pe care urma sa le indure Isus. Teama de moarte il face pe Isus sa se impotriveasca "cu ultima putere", uitand ca numai asa va putea sa salveze omenirea, capatand in schimb viata vesnica, "uitase de viata!".

Strofa a patra. Suferintele lui Isus sunt apocaliptice, personificarea maslinilor, "se framantau maslinii" ofera o imagine terifianta a intregului univers: "Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-1 mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii". Ultimul vers al poeziei anticipeaza chinurile lui Isus, in urma tradarii lui Iuda, martiriul si moartea Fiului, care izbaveste astfel omenirea de pacate si lumea de toate relele care se manifestasera pe pamant.

Limbajul artistic este de un mare efect plastic, metaforele avand profunde semnificatii ideatice si biblice: "paharul", "grozava cupa", "infama bautura", "apa verzuie", "veninul groaznic" sugereaza chinurile si suferintele lui Isus pentru izbavirea omenirii, iar "sterlici de miere" si "dulceata" sugereaza fericirea ce va pogori asupra omenirii dupa mantuirea ei de pacate. Epitetele potenteaza chinul lui Isus, "apa verzuie", "veninul groaznic", "infama bautura", iar personificarea maslinilor, care "se framantau" si voiau "sa fuga", inspaimantati de suferintele pe care urma sa le indure Isus, ofera dimensiuni cosmice zbuciumului divin.

Isus Hristos a fost Mantuitorul omenirii, pe care a izbavit-o de pacate si a platit cu chinuri fizice si morale binele suprem facut numai din dragostea pentru oameni si pentru mantuirea lor.