L10. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicitată pentru...

8/16/2019 L10. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicitată pentru perioada în care imobilul …

1/7


2/7

orice pretenţii cu privire la imobil.

În privinţa cererii de faţă, reclamanţii au arătat că, deşi le-a fost restituit în natură imobilul anterior confiscat, totuşi nu afost acoperit şi prejudiciul nerealizat (lucrum cessans) şi că cel obligat să îl repare este pârâtul Statul Român întrucât apreluat abuziv imobilul, lipsindu-i în mod ilegal de dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999, art. 1088 C.civ., O.G. nr. 9/2000.

Sub aspectul achitării taxei judiciare de timbru, reclamanţii au arătat că cererea este scutită de plata taxei judiciare detimbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de netimbrarea cererii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune motivat de faptul că această acţiune este una personală, suspusătermenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul a început să curgă din anul1996, când reclamanţii au susţinut că au demarat proceduri judiciare şi administrative pentru recuperarea imobilului saucel mai târziu în anul 2001, când au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001.

S-a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de faptul că, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul nr.31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat. Pe de altă parte, conform art. 3 dinDecretul nr. 524/1955 privind completarea şi modificarea Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile,„chiriile cum şi alte venituri ale imobilului restituit, atât cele încasate, cât şi cele datorate până în ziua restituirii imobilului,au fost şi sunt în drept a le încasa unităţile care au avut în administrare imobilul”.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi angajată răspunderea statului întrucât nu a existat ofaptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Cererea a fost anulată ca netimbrată, prin sentinţa civilă nr. 6769/2011. Această sentinţă a fost casată şi cauza trimisăspre rejudecare prin decizia nr. 2309/2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, instanţa de control judiciar reţinând că nu se putea anula cererea în lipsa evaluării pretenţiilor.

În urma casării cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, fiind dispusăefectuarea unei expertize evaluatorii în vederea stabilirii competenţei şi a taxei judiciare de timbru.

La termenul din 06 februarie 2014, reclamanţii şi-au precizat obiectul cererii, respectiv au solicitat obligarea pârâtului laplata sumei de 2.545.638 euro în echivalent lei, respectiv 11.257.067 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 14 februarie 2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei

sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că valoarea obiectului cereriidepăşeşte 500.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 701 din 15 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins atât excepţia lipsei calităţiiprocesuale pasive, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, cerereaformulată de reclamanţi.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În cazul drepturilor personale cum este şi cel valorificat prin prezenta acţiune (dreptul la despăgubiri pentru prejudiciulcauzat prin fapta ilicită a unei persoane este un drept de creanţă), calitatea procesuală pasivă presupune identitateadintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, în speţă pretinsul autor al faptei ilicite şi pârâtul chemat în judecată.

În cauza de faţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr.31/1954 potrivit cu care statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele suntpersoane juridice.

Instanţa de fond a apreciat că această fundamentare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu poate fi primitădeoarece reclamantul pretinde că răspunderea pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin faptul că a fost lipsit de folosinţabunului său imobil, aparţine statului. În ce măsură pretenţia reclamantului este sau nu fondată, deci în ce măsurărăspunderea civilă a statului poate fi reţinută pe temeiul juridic şi faptic invocat de reclamant este o chestiune de fondcare se poate tranşa numai prin analiza temeiniciei pretenţiilor reclamantului. În privinţa calităţii procesuale pasive însă,cauza acţiunii astfel cum a fost aleasă de reclamant, singurul care poate face o asemenea alegere pentru întemeiereapretenţiilor sale deduse judecăţii, este suficientă pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a statului în prezenta

2/7 Detalii jurisprudență

http://www.scj.ro/1093?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=120638http://www.google.com/


3/7

cauză.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul Statul Român a susţinut că termenul deprescripţie a început să curgă în anul 1996, respectiv la data la care reclamanţii susţin că au demarat o serie dedemersuri judiciare şi administrative pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului indicat în acţiune saucel mai târziu în anul 2001, atunci când au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 în acelaşi scop.

Tribunalul a constatat că, faţă de temeiul juridic pretenţiei invocate de reclamanţi pentru acţiunea de faţă, respectivrăspunderea civilă delictuală, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune începe să curgă la data la care păgubitul acunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretulnr. 167/1958, aplicabil în speţă, conform reguliitempus regit actum.

Or, sub acest aspect, este de constatat că reclamanţii au cunoscut paguba precum şi persoana care răspunde de ea lamomentul la care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, respectiv 19 mai 2008, data emiterii dispoziţiei PrimaruluiGeneral al Municipiului Bucureşti, deoarece la acel moment s-a stabilit cu certitudine că imobilul fusese preluat în modabuziv de stat.

Pe cale de consecinţă, întrucât acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 16 mai 2011, excepţia prescripţiei dreptuluimaterial la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privinţa fondului, tribunalul a constatat că pretenţiile deduse judecăţii sunt reprezentate de plata de despăgubiriconstând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 iunie 1948 - 19 aprilie 2007, temeiul acestor pretenţii fiindfaptul preluării imobilului de către stat în perioada regimului comunist.Cu privire la acest temei al acţiunii de faţă, tribunalul a constatat că, deşi în mod cert prin preluarea imobilului dinBucureşti, de către stat în perioada regimului comunist, reclamanţilor li s-a produs un prejudiciu constând în pierdereadreptului de proprietate asupra bunului menţionat, totuşi acest prejudiciu a fost acoperit în întregime prin restituirea înnatură a imobilului în condiţiile speciale de reparaţie, respectiv ale Legii nr. 10/2001.

S-a reţinut că, pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada istorică menţionată, aceasta estesingura modalitate de reparaţie a prejudiciului produs persoanelor îndreptăţite, nefiind posibil a se reţine şi un altprejudiciu reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilului în perioada respectivă, deoarece acordarea de despăgubiripentru prejudiciile suferite de persoanele fizice şi juridice în perioada regimului comunist nu poate avea loc decât înmăsura şi în limitele în care statul alege să răspundă pentru anumite consecinţe ale existenţei acestei perioade istorice.O asemenea alegere este exerciţiul puterii suverane a statului care nu se poate manifesta decât prin adoptarea unei legispeciale de reparaţie.

Instanţa de fond a apreciat că în privinţa imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, oasemenea lege specială de reparaţie există, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin această lege au fost stabilite condiţiile încare se face repararea prejudiciului şi anume fie prin restituirea în natură fie, după caz, prin echivalent. În plus, prinaceastă lege, statul a stabilit şi limitele răspunderii sale patrimoniale pentru prejudiciile create prin preluarea de cătrestat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire la care a fost recunoscut caracterul abuziv prin Legea nr.10/2001. Această limită este reprezentată de valoarea bunului preluat de către stat, deci prejudiciul efectiv, nu şi celreprezentat de lipsa de folosinţă a aceluiaşi bun, adicălucrum cessans. Pentru acest din urmă prejudiciu, statul nu poatefi ţinut responsabil în lipsa unei legi speciale de reparaţie, în această privinţă nefiind vorba de o simplă răspundere civilădelictuală în condiţiile art. 998 - 999 ci tot de răspunderea statului pentru consecinţele unei perioade istorice, cea aregimului comunist, care la rândul său a existat tot ca urmare a exerciţiului puterii suverane a statului exprimate începând cu 6 martie 1945 şi până în 22 decembrie 1989.

Aşa fiind, neexistând o lege de reparaţie specială în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada încare acesta a fost în patrimoniul statului până la restituirea în condiţiile Legii nr. 10/2001, a acorda despăgubiri în temeiulprevederilor art. 998 - 999 C.civ. pentru aceste consecinţe ale existenţei regimului comunist, ar însemna depăşirealimitelor puterii judecătoreşti.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii care au susţinut că argumentaţia primei instanţe este întemeiată pe o teză greşită, în sensul că a negat dreptul de proprietate care întemeiau pretenţiile apelanţilor.

Apelanţii consideră că este necontestat, inclusiv în motivarea primei instanţe, că există o răspundere a statului pentruconsecinţele perioadei regimului comunist, răspundere care nu este una reglementată distinct ca o răspundere a statuluipentru consecinţele unei perioade istorice, ci este o răspundere juridică ce trebuie calificată prin raportare la temeiurile




4/7

regăsite în legislaţie, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În continuarea acestui raţionament, apelanţii consideră că nu există o prevedere legală care să limiteze răspundereastatului pentru beneficiul nerealizat, apreciind că dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze o astfel de răspundere ar fitrebuit să o legifereze explicit, legiferare care, însă, ar fi fost neconstituţională.

În orice caz, puterea suverană a statului şi exerciţiul acesteia nu implică dreptul statului de a-şi limita răspunderea

juridică în mod arbitrar.Prin decizia civilă nr. 404/A din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respins, canefondat, apelul declarat de reclamanţi.

Instanţa de apel a reţinut că situaţia concretă din speţă se descrie în aceea că reclamanţii au redobândit dreptul deproprietate asupra imobilului pe calea procedurii administrative reglementate de una din legile de reparaţie din domeniu,respectiv Legea nr. 10/2001, iar nu în urma unei acţiuni de drept comun în virtutea căreia să se fi statuat asupraexistenţei unei fapte ilicite a statului care să nască dreptul la reparaţia integrală a eventualului prejudiciu. S-a arătat căfiecare cale are avantaje şi dezavantaje specifice, spre exemplu Legea nr. 10/2001 extinde şi recunoaşte de dreptcaracterul abuziv al preluării unor imobile pentru situaţii cărora, într-o acţiune de drept comun, recunoaşterea acestuifapt putea comporta discuţii şi necesita probe.

Întrucât s-au prevalat şi au beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale de reparaţie, iar nu de cele ale unei hotărâri într-oprocedură de drept comun, instanţa de apel a considerat că reparaţiile pe care le pot pretinde apelanţii se limitează doar la cele prevăzute în legea specială de ale cărei dispoziţii s-au prevalat. În aceste condiţii, reţinând că Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte dreptul foştilor proprietari lalucrum cessans (acestapoate fi acordat, în temeiul dreptului comun, exclusiv dacă ulterior emiterii dispoziţiei de restituire, în termenul legal,aceasta nu este pusă în executare şi doar pentru perioada ulterioară emiterii dispoziţiei), Curtea a respins apelulformulat şi a păstrat sentinţa atacată.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoareleconsiderente:

Decizia a fost motivată într-o manieră expeditivă şi deloc riguroasă, aplicând greşit legea în raţionamentul care se referăla limitele exerciţiului puterii suverane a Statului Român, raportat la tezele evocate.

Recurenţii au susținut că prin prezentul recurs nu se doreşte intervenirea în activitatea legislativă şi în putereasuverană a statului de a legifera, ci să se sublinieze că reglementarea specială nu exclude aplicarea totală a regulilor generale privind răspunderea civilă delictuală, neaflându-se în prezenţa unei culpe, ci în prezenţa unei răspunderiobiective, răspundere recunoscută şi asumată tocmai prin promulgarea Legii nr. 10/2001.

S-a invocat principiul garantării şi ocrotirii proprietăţii private ca unic principiu fundamental al dreptului românesc.Ocrotirea în mod egal a proprietăţii private constituie o aplicaţie în această materie a principiului egalităţii în faţa legii,principiu consacrat de art. 16 din Constituţie. Aceleaşi drepturi sunt protejate şi prin Convenţia europeană, prin art. 41 şiprin art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

În ceea ce priveşte răspunderea juridică - element implicit al Legii nr. 10/2001, s-a susţinut că răspunderea StatuluiRomân nu este un aspect contestat, prin raportare la fapta ilegală săvârşită de către intimată, mai precis confiscareacasei aparţinând unei rude de gradul 1, răspundere care trebuie calificată în mod legal şi prin raportare la temeiurileexistente în legislaţia română.

De altfel, în motivarea sa, instanţa de apel nu a oferit temeiul juridic al calificării date răspunderii statului, neindicând

vreun sediu al acestei instituţii.Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a recunoscut explicit şi retroactiv, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) dinlege, dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedaţi fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent, întot acest timp proprietarul pierzând doar posesia.

Recurenţii au susținut că în situaţia în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat „că privarea deproprietate, dispusă în baza legii interne sau existentă în fapt, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1, ca principiu, ea a considerat repunerea în situaţia anterioară ca cea mai bună formă a satisfacţiei echitabile, cueventuala adăugare a obligaţiei statului în cauză la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de




5/7

folosinţa bunului şi/sau de daune morale” .

În situaţia dedusă analizei există o evidentă încălcare a dreptului de proprietate, scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 fiind dea proteja limitarea drepturilor de proprietate asupra bunurilor.

În acest caz, dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, CurteaEuropeană a Drepturilor Omului acordă părţii lezate dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.

Singura calificare disponibilă în legislaţia română aplicabilă în cauză, care să corespundă concluziilor jurisprudenţialeCEDO, este aceea oferită de dreptul comun reprezentat de Codul civil aplicabil raporturilor dintre părţi, mai precisrăspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie, reglementată de art. 998 C.civ.

Recurenţii au susţinut că sunt în prezenţa unei răspunderi obiective în situaţia în care sunt privaţi de repararea integralăa prejudiciului prin neacordarea beneficiului nerealizat derivat din lipsa de folosinţă a imobilului.

Răspunderea obiectivă este o răspundere excepţională, dar care este consacrată expres de Legea nr. 10/2001, astfel încât este de ordinul evidenţei recunoaşterea de către legiuitor a propriei fapte ilicite. Mutatis mutandis, este fără putinţăde tăgadă că intimata nu a dorit limitarea răspunderii sale, ci aplicarea principiului şi a scopului legii mai sus-indicate subtoate aspectele.

Au mai susţinut că restituirea în natură a imobilului în temeiul unei legi speciale nu vine să

acopere în integralitate prejudiciul, întrucât nu a fost acoperit şilucrum cessans, caz în care trebuie

invocată regula generală, cea a răspunderii civile delictuale.

Atât timp cât, prin legea de reparaţie, intimata a înlăturat doar în parte consecinţele preluării abuzive a proprietăţilor şi nu în integralitate, nu poate fi întemeiat considerentul instanţei de apel în sensul că beneficiile se limitează doar la celereglementate de legea specială.

Recurenţii au arătat că nu există o incompatibilitate între legea specială şi regulile generale în materia răspunderii civiledelictuale.

Instanţele de fond au refuzat să recunoască, la nivel de principiu, posibilitatea reparării prejudiciului generat de lipsa defolosinţă a imobilelor confiscate de către Statul Român în perioada comunistă, afirmând practic că instituirea uneirăspunderi pentrudamnum emergens limitează sau exclude răspunderea aceleiaşi părţi în culpă pentrulucrum cessans.

Regula generală a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, impune repararea integrală a prejudiciului produs,atât sub aspectul pagubei efective (damnum emergens), cât şi sub cel al beneficiului nerealizat (lucrum cessans). De laaceasta regulă, orice excepţie trebuie în mod expres legiferată. Legea nr. 10/2001 nu operează, prin niciunul dintrearticolele sale, limitări ale răspunderii civile a Statului Român, după cum nici nu stabileşte întinderea răspunderii civile aacestuia. De altfel, o prevedere legală care să limiteze răspunderea statului ladamnum emergens ar fi fost în mod văditneconstituţională.

Acţiunea în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este diferită şi deacţiunea în revendicare pe calea dreptului comun.

S-a mai arătat că finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme derevendicare de la unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate abuziv de Statul Român, ci repararea daunelor produse deacesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naţionalizate, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea demăsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, astfel cum reiese din dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 998-999 C.civ., carereglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite.

În situaţia imobilelor naţionalizate, prin adoptarea acestui act normativ statul şi-a asumat expres răspunderea faţă depersoanele îndreptăţite pentru pagubele suferite prin naţionalizare, aceste imobile fiind considerate de legiuitor ca fiindtoate preluate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului.

Or, atât timp cât răspunderea nu este şi nici nu ar putea să fie una limitată prin voinţa proprie, este fundamentalărepararea completă a prejudiciului astfel creat, o reparare nu doar în parte - cum în mod lacunar se prevede în lege, ciuna integrală - cum prevăd regulile de drept comun şi regulile CEDO.




6/7

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, nalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii reclamanţi au criticat greşita aplicare a dispoziţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999C.civ., de către instanţa de apel, care nu le-a recunoscut posibilitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat de StatulRomân prin privarea reclamanţilor şi autorilor acestora de folosinţa imobilului situat în Bucureşti, pentru perioada 01iunie 1948 – 19 aprilie 2007.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, restituirea în naturăfiind deja obţinută (damnum emergens), sunt îndreptăţiţi la plata unor despăgubiri cu titlu delucrum cessans, solicitateprin cererea de faţă.

Înalta Curte reţine că noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitate recunoscutăunei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept premisăcondiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitateaconcretă de a se folosi de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosinţă, este necesar catitularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terţ.

În cauză, recurenţii reclamanţi nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosinţă a imobilului, de existenţa înpatrimoniul lor a unui drept de proprietate, pe perioada de referinţă 1948 - 2007, pentru care solicită despăgubirile întrucât, astfel cum instanţele de fond au reţinut, au redobândit în proprietate şi posesie imobilul ce a aparţinut autoruluilor în temeiul legilor speciale de reparaţie iar nu pe calea dreptului comun, această distincţie fiind relevantă în ceea ce

priveşte data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existenţa dreptului de proprietate asuprabunului, fie de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situaţia acţiunii în revendicare.

Dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecăţii (art. 998 - 999 C.civ.) şi obiectul asupra căruia poartă pretenţiileformulate (imobil preluat de stat în regimul anterior anului 1989), contrar celor susţinute de reclamanţi prin motivele derecurs, instanţa de apel, în mod corect, verificând prioritatea legii speciale impusă de respectarea principiului specialiageneralibus derogant, inclusiv în materia răspunderii civile delictuale, a statuat asupra efectului pe care aplicarea uneiastfel de legi îl are asupra obligaţiei de reparare integrală a prejudiciului instituită în dreptul comun.

Corect s-a apreciat de către instanţele de fond că, în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condiţiile în care StatulRomân a acceptat să restituie proprietăţile preluate abuziv de regimul comunist (recunoscută în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), prin legislaţia specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001)legiuitorul nu a optat şi pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă cu privire la imobilele ce au fostpreluate şi deţinute abuziv de stat.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza pilotMaria Atanasiu şi alţii c. României , atunci cândun stat adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, sepoate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 înbeneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un dreptde a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniulde aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă sărestituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţieintegrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimăeo ipso întoate cazurile.

Punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, Statul Român a optat pentru despăgubireaintegrală pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Însă modalitatea dedespăgubire, care vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea în natură a bunului saucontravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a beneficiului nerealizat.

Prin faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega, de principiu, posibilitateaformulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalităţi, de vremece această conduită nu a fost interzisă expres în conţinutul legii speciale, însă fapta ilicită ce poate fi analizată încontextul Legii nr.10/2001 nu este reprezentată de privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra imobiluluici de conduita Statului Român în procedura de soluţionare a notificării. Într-o acţiune precum cea de faţă reclamantultrebuie dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular şi în concret, mecanismul de reparaţie pus la îndemână de




7/7

legea specială nu a fost eficient sau decizia respectivă nu a fost executată iar, pe de pe altă parte, este necesar careclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeaşi lege pentru asancţiona autoritatea competentă în caz de nemulţumire, răspunderea obiectivă a statului fiind subsidiară proceduriispeciale.

Or, în cauză, nu se impută statului o conduită nelegală ce ar fi putut fi analizată pe această cale, ci un aspect pe care, înmod corect instanţele de fond, nefiind învestite cu o acţiune în revendicare în care să analizeze titlul de proprietate al

autorilor reclamanţilor în comparaţie cu titlul statului, respectiv caracterul valabil sau nu al preluării şi al posesieiexercitate de stat, nu l-au putut califica drept faptă ilicită.

Distincţia operată de recurenţi în memoriul de recurs între natura diferită a acţiunii în restituire faţă de acţiunea înrevendicare este corectă însă ea vine să susţină tocmai efectele distincte pe care cele două tipuri de acţiuni le producasupra patrimoniului fostului proprietar, în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de proprietate, în cazul restituirii înnatură a bunului lipsind, astfel cum s-a arătat, efectul retroactiv al revendicării.

În cauză reclamanţii nu au promovat o acţiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de proprietarineîntrerupt. În acest caz, prevalându-se şi de garanţia art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie, ar fi pututpretinde existenţa unui prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de folosinţă (ius utendi şi ius fruendi )pe perioada

deposedării.Dimpotrivă, au optat pentru restituirea imobilului, în procedura specială de reparaţie, ceea ce presupune că dobândesccalitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului. Prinurmare numai de la acea dată, la care pot dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului, pot invoca un prejudiciuizvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosinţă asupra imobilului.

Pe de altă parte, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitoruldevine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca înspeţă - anterior acestui moment), iar această dată nu poate fi reţinută ca fiind cea a pierderii posesiei imobilului de cătreautorii lor, prezumată de reclamanţi, întrucât procedura Legii nr.10/2001 nu a impus o astfel de verificare.

Reclamanţii şi-au întemeiat criticile formulate în memoriul de recurs, între altele, pe argumentul că şi dispoziţiile Legii nr.10/2001 conservă, în art. 2 alin. (2) din lege, calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost preluatefără titlu valabil şi care, astfel îşi păstrează calitatea de proprietar pe care o exercită după primirea deciziei.

Este de observat că norma legală menţionată nu putea constitui temei juridic al cererii întrucât fusese abrogată prinLegea nr.1/2009, anterior promovării prezentei acţiuni la data de 16 mai 2011. De altfel, nici nu a fost invocată ca temeide drept în faţa instanţei de fond pentru a constitui obiect de analiză în etapele procesuale anterioare.

În consecinţă, aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului situaţiilor juridice intrate în domeniul dereglementare al legislaţiei reparatorii speciale, nu poate fi analizată decât în limitele pe care legiuitorul le-a fixat. Legeanr. 10/2001 şi legile ulterioare ce reglementează regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor fac aplicarea principiuluirestituirii integrale a bunului sau contravalorii actuale a acestuia, însă nu şi pe cel al reparării integrale a prejudiciului,pentru proprietarul deposedat de bun, astfel cum este prevăzut în dreptul comun.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a apreciat corect cu privire la neîndeplinireacondiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, procedând la o corectă interpretare şi aplicare a legii.

În consecinţă, în baza art.312 alin.1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.


L10. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicitată pentru...

Documents

Transcript of L10. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicitată pentru...