Kinetoterapia

Capitolul IVObiective opreraționale:

O1. Notiuni generale: Cultura fizică medicala; exercitiul fizic; gimnastica medicala.

O2. Efectele exercitiilor fizice;

O3. Criterii de clasificare şi clasificarea exerciţiilor fizice.

Subiectul I. Notiuni generale.

Cultura fizică medicală — complex de mijloace din arsenalul culturii fizice și sportului

aplicate în scop profilactic, curativ și de reabilitare medicală. Include exerciții fizice,

masaj, regim motor și igienic, ergoterapie, factori de călire (băi de soare, băi de aer,

proceduri de apă) pentru oamenii bolnavi și reconvalescenței slăbiți după boală ș. a. Prin

intermediul actelor reflexe și umorale educația fizică medicală acționează multilateral

asupra organismului, adaptîndu-l la noile condiții de activitate. Folosită în mod dozat și

diferențiat, în corespundere cu vîrsta, sexul, starea generală a bolnavului, caracterul

afecțiunii, educația fizică medicală exercită o acțiune tonizantă, adică reglează procesele

nervoase din scoarța creierului, ridică starea emoțională a bolnavului, îl scoate din starea

de inhibiție, îl distrage de la gîndul la boală, provoacă o senzație de vigoare și încredere

în propriile forțe ș. a. Stimulînd toate funcțiile organismului (circulația sangvina,

respirația, excreția, schimbul de substanțe ș. a.), educația fizică medicală are o acțiune de

compensare a funcțiilor reduse, apărute în urma unei afecțiuni, intervenții chirurgicale,

traume, surmenaj ș. a. Totodată ea normalizează starea funcționala a organismului în

corespundere cu modul de viață, cerințele sociale și profesionale ale individului. Educația

fizică medicală se practica sub diferite forme: gimnastică de înviorare, gimnastică

curativă, alergări, jocuri, înot, canotaj, turism, vînătoare, schiuri, patinaj ș. a. 

Poate fi aplicată individual ori în grup. Metoda individuală de practicare a educației fizice

medicală este cea mai eficientă, dar mai puțin răspîndită. Educația fizică medicală în grup

este practicată pe scară largă la spitale, stațiuni balneare, case de odihnă, sanatorii ș. a.,

pacienții fiind repartizați pe grupe după vîrsta, sex, grad de rezistență la efort fizic,

defecte funcționale ș. a. Efortul fizic trebuie dozat, ținîndu-se cont depoziția inițiala a

corpului, a mîinilor și picioarelor, de gradul de activitate, de numărul de exerciții repetate

(3—16 ori), de ritmul mișcărilor și volumul mușchilor (mici, mijlocii, mari) antrenați, de

durata procedurii (7—45 min.), de frecvența pauzelor, de exercițiile de respirație, de

folosirea aparatelor necesare ș. a. Efortul fizic se distribuie în timpul procedurii de

gimnastică curativă pe 3 perioade: de introducere, de baza și de încheiere. Prima perioadă

(3—5 min.) include exerciții în care sînt antrenate grupe mici de mușchi; organismul

trece treptat în stare de efort, fapt care se apreciază după frecvența pulsului, respirației,

după tensiunea arterială ș. a. În perioada secundară (10—20 min.) se practica exerciții

fizice speciale în scop de tratament, iar în cea de-a treia — perioada de încheiere —

organismul urmează a fi scos din starea de efort prin executarea regresiva a exercițiilor

din prima perioada (timp de 3—5 min.). Îndrumările metodice referitoare la educația

fizică medicală se elaborează de către dispensarele medico-sportive, în a căror

subordonare se află cabinete speciale cu cadre de medici și instructori-specialiști.

Cabinetele de gimnastică medicală trebuie înzestrate cu tot inventarul necesar pentru

diferite exerciții fizice. În condițiile punctelor sanitare, deservite de moașă și felcer,

educația fizică medicală se practică numai sub supravegherea instructorilor (metodiștilor)

sau a lucrătorilor medicali cu studii medii și cu o pregătire specială.

Gimnastica medicală - reprezintă o sumă de tehnici, exerciţii, cu formule fixe

(caracteristică ce o face a fi considerată astăzi oarecum depăşită din punct de vedere

metodologic), aferentă unui concept, bazată pe modelul atitudinii şi mişcărilor

fiziologice, fiind o modalitate simplă si accesibilă de menţinere a formei fizice şi de

combatere a sedentarismului; gimnastica medicală ţine foarte mult de o direcţie

importantă din cadrul kinetologiei medicale şi KT care se numeşte kinetoprofilaxie.

Exerciţiile fizice reprexintă asamblarea, într-o manieră coerentă, repetitivă, uneori

standardizată a mai multor tehnici de lucru (aceleaşi sau diferite) (exp. profilactic

exerciţii aerobice, exerciţii de tip izometric, exerciţii de tip dinamic rezistiv, izodinamic,

izokinetic, diagonalele din metoda Kabat).

Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea

precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru:

dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile

organismului;

însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;

dezvoltarea calităţilor motrice;

dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.

Subiectul II. Efectele exercitiilor fizice.

Aceste efecte au fost sistematizate astfel:

a) Morfogenetice (plastice)

b) Funcţionale

c) Educative

d) Profilactice

e) Terapeutice

f) Psihice

g) Sociale

a) Efectele morfogenetice acţionează asupra elementelor componente ale aparatului

locomotor: oase, periost, articulaţii, muşchi, tendoane, fascii:

1. oase: stimulează osteoporoza prin afluxul de sânge, previne osteoporoza de inactivitate

2. articulaţii: influenţează forma şi întinderea suprafeţelor articulare, creşte elasticitatea şi

rezistenţa capsuloligamentară

3. muşchi: influenţează forma şi orientarea muşchilor, produc hipertrofie musculară.

Efectele asupra muşchilor constituie baza kinetoterapiei prin corectarea şi menţinerea

posturală a corpului, dezvoltă funcţiile motorii normale şi le recuperează pe cele

deficitare, cresc forţa şi rezistenţa musculară

b) Efectele funcţionale apar ca o consecinţă a celor morfogenetice. Astfel la nivelul:

1. unităţii neuromioartrokinetice menţin mobilitatea şi stabilitatea articulară, ameliorează

proprietăţile muşchilor (troficitate, elasticitate, excitabilitate), cresc debitul sanguin

muscular (are loc dilatarea capilarelor), produc modificări biochimice (scad cantitatea de

potasiu, cresc cantităţile de sodiu, calciu, magneziu, fier, glicogen, fosfolipide,

fosfocreatină, ultimele 3 asigurând creşterea potenţialului energetic al muşchilor),

realizează coordonarea mişcărilor şi precizia gesturilor;

2. aparatului respirator se intensifică schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular,

cresc volumele şi capacităţile funcţionale, creşte elasticitatea toracică, creşte frecvenţa

respiratorie, se reglează respiraţia;

3. aparatului cardio-vascular creşte viteza de circulaţie a sângelui arterial venos, uşurând

travaliul cardiac, creşte debitul sistolic, cresc frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială

c) Efectele educative sunt recunoscute de toată lumea, dar cele mai puternice sunt în

perioada de creştere şi dezvoltare fizică şi psihică (la gravide exerciţiile fizice se execută

cu prudenţă, la vârstnici exerciţiile au o durată de 8-12 minute executate de 2 ori pe zi, la

persoanele cu profesii din poziţii monotone se recomandă exerciţii fizice compensatorii)

d) Efectele profilactice au ca scop prevenirea îmbolnăvirilor şi a stărilor de disconfort,

de menţinere şi stimulare a stării de sănătate, asigurând creşterea normală şi dezvoltarea

fizică armonioasă a corpului.

e) Efectele terapeutice apar ca o consecinţă a aplicării programelor de exerciţii care sunt

alese în funcţie de stadiul bolii, vârstă, sex, temperament şi constau în refacerea

volumului şi proprietăţilor muşchilor, creşterea mobilităţii articulare, educarea

neuromotorie, recuperarea tulburărilor de coordonare şi echilibru, corectarea posturii.

f) Efectele psihice constau în posibilităţile proprii de recuperare, încredere în sine,

încredere în kinetoterapeut.

g) Efectele sociale constau în reintegrarea subiectului în mediul familial, socio-

profesional sau sportiv.

Subiectul III. Criterii de clasificare şi clasificarea exerciţiilor fizice.

Criterii de clasificare a exerciţiilor fizice:

I. După ponderea exerciţiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare

(criteriul anatomic) - Ling - sistemul suedez:

- exerciţii pentru braţe (membre superioare);

- exerciţii pentru picioare (membre inferioare);

- exerciţii pentru trunchi;

- exerciţii pentru umeri, ceafă etc.

II. După modul în care se lucrează cu aparatele:

- exerciţii la aparate;

- exerciţii cu aparate.

III. După influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice:

- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei;

- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;

- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea rezistenţei;

- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea forţei etc.

IV. După caracterul succesiunii mişcărilor (criteriul formei):

- exerciţii ciclice (repetarea aceluiaşi ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);

- exerciţii aciclice (aruncarea greutăţii, săritura etc.);

- exerciţii combinate (alergare urmată de săritură).

VI. După natura efortului fizic:

- exerciţii statice (poziţii, efort izometric);

- exerciţii dinamice (efort izotonic);

- exerciţii mixte.

VII. După intensitatea efortului fizic:

- exerciţii cu intensitate maximală;

- exerciţii cu intensitate submaximală;

- exerciţii cu intensitate medie;

- exerciţii cu intensitate mică.

Exerciţiul fizic are un conţinut şi o formă care îi determină deosebirile faţă de alte

manifestări din natură şi societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul cărora

putem clasifica, ori caracteriza exerciţiile fizice.

Conţinutul este dat de totalitatea elementelor care îl compun şi îi determină influenţele

asupra organismului.

Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:

- mişcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);

- efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate şi complexitate);

- efortul psihic (voliţional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice, solicitat de

efectuarea exerciţiului respectiv).

Valoarea exerciţiului fizic poate fi apreciată numai în cadrul unei organizări

metodologice riguros concepute, a efectuării lui în condiţiile determinării cu anticipaţie a

orientării influenţelor, a scopului urmărit. Fără o cântărire corectă a valorii solicitărilor în

sensul calităţii (intensităţii), cantităţii (volumului şi complexităţii), ca şi fără asigurarea

unei ambianţe educative adecvate, nu se pot obţine rezultatele dorite, aceasta deoarece nu

orice efort este capabil să determine mobilizarea corespunzătoare a organismului,

orientată conform scopurilor urmărite.

În mod direct, conţinutul exerciţiului fizic este legat de formă, care-i condiţionează în

mare măsură eficienţa.

Forma exerciţiului fizic este dată de:

- modul particular în care se succed mişcările componente;

- de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice

respective;

- relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun.

Pentru aprecierea formei se iau în consideraţie următoarele elemente:

- poziţia corpului (iniţială şi finală; faţă de aparat; raportată la obiect/aparat);

- direcţia de efectuare a mişcărilor;

- amplitudinea mişcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor sale);

- relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor (ex.: relaţia între

mişcările segmentelor corpului în timpul alergării);

- tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor;

- raportul dintre participanţi (ex.: în Educaţie Fizică şi Sport - raportul între coechipieri,

între aceştia şi adversari, etc.; în Kinetoterapie - raportul între pacient şi kinetoterapeut);

aceste raporturi condiţionează conţinutul, forma şi finalitatea mişcării.