Hans Kelsen si filosofia juridica (I)17 Aprilie 2008 || de Stefan Munteanu

Hans Kelsen (1881 – 1973), distins jurist si teoritician al dreptului, este considerat a fi unul dintre principalii reprezentanti ai pozitivismului juridic. S-a nascut la Praga, intr-o familie de evrei, a studiat dreptul la Viena si s-a specializat in dreptul constitutional, in dreptul public si in filosofia dreptului. Pe parcursul unei cariere didactice stralucite, in mai multe universitati europene si americsane, conjugata cu unele functii administrative, a reusit sa elaboreze o doctrina juridica originala. In principala sa lucrare, „Doctrina pura a dreptului”, considerata de exegeti ca fiind expresia desavârsita a normativismului juridic, autorul respinge categoric teoria dreptului natural, teoria sociologica privind justitia si teoria scolii istorice asupra dreptului. Convingerea lui Kelsen era ca teoria dreptului trebuie sa fie pura, adica sa respinga orice influenta de natura politica, morala, sociologica ori istorica, sa fie o teorie „eliberata de orice ideologie politica si de toate elementele stiintelor naturii, constienta de legitatea proprie a obiectului ei si in acest fel constienta de specificul ei” („Doctrina pura a dreptului”, Editura Humanitas, 2000, p. 5). Scopul pe care autorul l-a urmarit prin aceasta lucrare, privind teoria asupra dreptului, „era de a-i dezvolta tendintele indreptate nu inspre modelarea normelor de drept, ci exclusiv inspre cunoasterea acestora, si de a apropia pe cât posibil rezultatele acestor tendinte de idealul oricarei stiinte – obiectivitate si exactitate” (p. 5). Este vorba, asadar, de incercarea de a elabora o adevarata epistemologie juridica, in centrul careia este situata urmatoarea problema: cum este posibila o cunoastere stiintifica a dreptului normativ?Pentru atingerea acestui scop Hans Kelsen a delimitat, mai intâi, cunoasterea juridica de autoritatea juridica. A delimitat, apoi, in sens pozitivist, cunoasterea juridica de ideologia politica, de conceptiile morale si de orice influenta de natura metafizica. Obiectul cunoasterii juridice il constituie normele, intrucât dreptul este inteles ca un sistem de norme care reglementeaza conduita umana. „Cu notiunea «norma» desemnam faptul ca ceva trebuie sa fie si mai ales ca un om trebuie sa se comporte intr-un anume fel” (p. 17). Autorul face separatia intre ceea ce este (fiinta) si ceea ce trebuie (dezideratul) sa fie. Si sustine ca stiintele naturii studiaza ceea ce este, pe baza principiului cauzalitatii, iar stiintele sociale, printre care si dreptul, vizeaza ceea ce trebuie, ca domeniu al normativitatii. Norma vizeaza comportamentul virtual. In maniera kantiana, Kelsen demonstreaza diferenta dintre legile naturii si legile din drept si morala. El considera ca, asa cum in domeniul lui „este” actioneaza principiul cauzalitatii, tot asa trebuie sa existe si in domeniul lui „trebuie” un principiu de ordonare a cunoasterii privitoare la conexiunile normative. Principiul pe care il recunoaste, in acest sens, este cel al „imputarii” sau „atribuirii”. „Exact ca o lege a naturii, si o propozitie juridica leaga doua elemente. Insa legatura care isi gaseste expresie in propozitia juridica are un inteles cu totul diferit de cea care descrie legea naturii: cauzalitatea. Este evident ca legatura dintre crima si pedeapsa, delict civil si executie silita, boala contagioasa si internare nu este una de tipul cauza-efect. In propozitia juridica nu se afirma, ca in legea naturii ca, daca este A, este si B, ci ca, daca este A, trebuie sa fie si B, chiar daca in realitate B nu este. Faptul ca sensul legaturii dintre elementele propozitiei juridice este diferit de cel al legaturii dintre elementele legii naturii isi are originea in aceea ca legatura in propozitia juridica este realizata de catre o norma stabilita de autoritatea de drept, deci printr-un act volitiv, in timp ce legatura de tip cauza-efect afirmata in legea naturii este independenta de orice asemenea interventie” (pp. 104-105). Presupozitia necesara pentru cunoasterea oricarii ordini juridice reale, este considerarea ca valid a actului „istoriceste prim” prin care a luat fiinta o constitutie. Aceasta „norma de baza” reglementeaza modul cum trebuie folosita forta in comunitatea respectiva. Obiectul acestui trebuie il constituie regulile menite sa prescrie conduita oamenilor in cadrul raporturilor sociale. Adoptarea „normei de baza” sugereaza viziunea dinamica asupra ordinii juridice, o ordine ce isi reglementeaza propria constituire. Constitutia, ca legislatie primara, valideaza legislatia secundara. Privit diacronic, sistemul juridic se prezinta ca un preces in care normele se concretizeaza progresiv. Prin concretizarea, normele secundare, adoptate de legiuitori competenti, micsoreaza lacunele si ambiguitatile normelor primare.

Conceptul pe care se fundamenteaza normativismul lui Kelsen este cel de validitate, in sensul ca validitatea oricarei norme juridice este asigurata sistemic, in functie de conformitate cu norma juridica superioara. Astfel, crede autorul, teoria dreptului ramâne pura, adica este ferita de orice amestec din afara sferei stiintei strict juridice. Aceasta inseamna ca validitatea normei juridice nu depinde nici de eficacitatea sa, nici de actul de vointa care i-a dat nastere, ci este legata doar de ansamblul edificiului juridic existent intr-un anume spatiu si intr-un anume timp. Convingerea lui Kelsen este ca dreptul este un sistem care se intemeiaza si se dezvolta prin el insusi, ca un sistem logic perfect deductibil. El este mai putin convingator atunci când incearca sa demonstreze cum se intemeiaza norma de baza, norma suprema: „cautarea motivului de valabilitate al unei norme nu poate merge la nesfârsit, cum se intâmpla cu cautarea cauzei unui efect. Ea trebuie sa sfârseasca la o norma care se presupune a fi ultima, cea suprema. Ca norma suprema ea trebuie sa fie presupusa, deoarece nu poate fi stabilita de o autoritate a carei competenta ar trebui sa se bazeze pe o alta norma, si mai inalta. O asemenea norma, presupusa a fi suprema, este denumita aici norma de baza” (p. 236)