Jurisprudenţă naţională

Decizii ale Curţii Constituţionale

1.

Neconstituţionalitatea art. 3021 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. Elementele cererii de recurs, prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. şi a constatat că textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar”, precum şi – dacă recurentul locuieşte în străinătate – „domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul”.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea Constituţională a constatat că „dispoziţiile art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie”. Curtea a observat că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, şi anume domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar, precum şi – dacă recurentul locuieşte în străinătate – domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunţat hotărârea care face obiectul căii de atac, că nu sunt indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri şi că nici nu sunt menţionate în dispozitivul hotărârii atacate. Pe de altă parte, în sistemul Codului de procedură civilă, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile în litigiu îşi pot apăra drepturile lor subiective, înlăturând efectele hotărârilor pronunţate în condiţiile celor 10 cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, instituirea sancţiunii nulităţii pentru neîndeplinirea acestor cerinţe de formă în însuşi cuprinsul cererii de recurs, fără nicio posibilitate de remediere a omisiunii, îl lipseşte pe recurent, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului, susţinerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluţionat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte.

Având în vedere aceste efecte ale aplicării prevederilor art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., Curtea a constatat că, „prin sancţiunea nulităţii pe care o instituie, textul de lege atacat încalcă atât dispoziţiile art. 21, cât şi pe cele ale art. 129 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie”. Nu a fost primit, „pentru a constata constituţionalitatea textului de lege atacat, punctul de vedere comunicat de Guvernul României, în sensul că nulitatea prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. ar putea fi înlăturată prin aplicarea prevederilor art. 316 din acelaşi cod, dat fiind că prin textul de lege invocat

1

se prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în apel – dispoziţii în care omisiunile la care se referă textul atacat nu sunt sancţionate cu nulitatea – se aplică şi de instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind recursul. Or, specificitatea dispoziţiilor cuprinse în textul de lege atacat, în raport cu dispoziţiile art. 287 C. proc. civ., care reglementează cuprinsul şi condiţiile de validitate ale cererii de apel, este evidentă”. Nu a fost primită, tot astfel, „susţinerea că nulitatea prevăzută de art. art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. ar putea fi înlăturată prin aplicarea prevederilor art. 303 alin. (5) din acelaşi cod, care permit preşedintelui instanţei să înapoieze părţii prezente cererea de recurs, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile, căci această prevedere are o aplicabilitate limitată, care exclude cazurile în care cererea de recurs este înaintată prin poştă (C.C., Decizia nr. 176/2005, M. Of. nr. 356 din 27 aprilie 2005).

2.

Neconstituţionalitatea art. 302 C. proc. civ. Sancţiunea nulităţii absolute a recursului depus la o altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 302 C. proc. civ. sunt neconstituţionale în partea care prevede „sub sancţiunea nulităţii”. Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat că „libertatea legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a căilor de atac şi procedura de judecată nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind determinate şi în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte. În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

În lumina acestor considerente, Curtea Constituţională a constatat că prevederea cuprinsă în art. 302 C. proc. civ., prin care se sancţionează cu nulitate absolută depunerea recursului la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie. Sancţiunea este cu atât mai nejustificată cu cât eroarea depunerii recursului la însăşi instanţa competentă să judece recursul ori la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă este imputabilă nu numai recurentului, ci şi magistratului sau funcţionarului care primeşte cererea de recurs greşit îndreptată, deşi are posibilitatea să-l îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege.

În sensul celor arătate, Curtea a reţinut că aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei

2

competente să le soluţioneze. Pe de altă parte, în sistemul Codului de procedură civilă recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile în litigiu îşi pot apăra drepturile lor subiective, înlăturând efectele hotărârilor pronunţate în condiţiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Instituirea sancţiunii nulităţii pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzute de textul analizat – de cele mai multe ori din eroare, din ignoranţă sau din alte motive, neimputabile recurentului – îl lipseşte pe acesta, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului, susţinerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluţionat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte (C.C., Decizia nr. 737/2008, M. Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).

3.

Neconstituţionalitatea art. 3731 C. proc. civ. Încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 373 1 C. proc. civ. , astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut următoarele: caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind „dreptul la un tribunal” în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.

În redactarea anterioară intervenţiei legiuitorului prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, textul de lege îndeplinea exigenţele unui proces echitabil, plasând executarea silită sub controlul instanţei de judecată, încă de la debutul acestei proceduri. Prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 s-a dat o nouă redactare art. 373 1 C. proc. civ. , fiind eliminată obligaţia executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, precum şi procedura încuviinţării executării silite, în ansamblul său.

Prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite, s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art. 373 1 C. proc. civ. de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite (existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ. , „este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate”.

3

Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, cât şi pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură. Curtea a reţinut, în acest sens, că executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură.

Nici analiza reglementării procedurii încuviinţării executării silite, nici a hotărârilor de condamnare a statului român pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt de natură să demonstreze faptul că aceasta ar fi constituit una dintre cauzele întârzierii excesive a executării hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, art. 373 1 C. proc. civ. , în vechea redactare, asigura o maximă celeritate a acestei proceduri, instanţa soluţionând cererea de încuviinţare a executării silite prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

Reţinând că executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (cauzele Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 1999, Burdov împotriva Rusiei, 2002, Sabin Popescu împotriva României, 2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „este responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin” (cauza Ruianu împotriva României, 2003).

Eliminarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite nu poate constitui un răspuns la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adică o componentă a „arsenalului juridic adecvat şi suficient” la

4

care face referire aceasta. Prin această modificare a legii se încalcă, aşa cum s-a arătat, separaţia puterilor în stat, principiile înfăptuirii justiţiei şi, prin aceasta, normele constituţionale ale art. 1 alin. (3), care consacră statul de drept, şi, de asemenea, se încalcă însuşi spiritul jurisprudenţei menţionate. Curtea a observat, în acest sens, că art. 373 1 C. proc. civ. , în noua redactare, determină lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite, ceea ce are ca efect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din contestarea actelor de executare. Pe de altă parte, se creează o reglementare neunitară şi contradictorie a procedurii executării silite. Astfel, în condiţiile în care, urmare a modificării legislative în discuţie, la instanţa de executare nu se mai constituie un dosar privind executarea, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti prevede în continuare obligaţia executorului judecătoresc de a comunica instanţei copii de pe actele de executare silită, art. 50 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat stabilind că „(1) În îndeplinirea atribuţiilor lor executorii judecătoreşti întocmesc procese-verbale, dacă prin lege nu se dispune altfel. (2) Un exemplar al proceselor-verbale întocmite rămâne la executor, iar celelalte exemplare se comunică instanţei de executare şi celor interesaţi, după caz”. O asemenea lipsă de corelare legislativă este de natură să tulbure bunul mers al executării silite, creând disfuncţionalităţi în derularea acesteia, aşadar, având efecte contrare celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În conformitate cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că este sarcina legiuitorului să găsească mijloace adecvate pentru a asigura eficienţa hotărârilor judecătoreşti, prin adoptarea unor măsuri legislative în sensul reducerii duratei şi a simplificării procedurii executării silite a acestora, cu respectarea exigenţelor constituţionale ale statului de drept (C.C., Decizia nr. 458/2009, M. Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009).

Decizii în interesul legii

4.

Casare cu trimitere. Cazuri de aplicare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în materia conflictelor de muncă, casarea cu trimitere se impune nu numai în situaţiile prevăzute expres la art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999, ci şi în cazul în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că, potrivit art. 82 din Legea nr. 168/1999, „în caz de admitere a recursului, instanţa de control judiciar nu poate să procedeze la judecarea în fond a cauzei nu numai în situaţiile precizate prin dispoziţiile de exceptare înscrise în art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999, ci şi atunci când prin judecarea în fond a cauzei, de către însăşi instanţa care a admis recursul, ar fi încălcate şi alte prevederi ale Codului de procedură civilă, care completează, potrivit art. 82, dispoziţiile acelei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi. Or, prin art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se prevede că în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa

5

de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.

Faţă de această dispoziţie procedurală, cu caracter imperativ, este evident că, pe lângă cazurile în care „soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă” sau în care „judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată”, reglementate expres prin art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999, în accepţiunea prevederilor art. 82 din aceeaşi lege se mai impune să se trimită cauza spre rejudecare şi atunci când prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei. În acest sens, trebuie avut în vedere că, pentru asigurarea unui echilibru funcţional în activitatea jurisdicţională, pronunţarea asupra fondului cauzei şi stabilirea situaţiei de fapt rămân totuşi în sarcina instanţelor de fond, iar instanţa de recurs nu poate fi decât o instanţă de control judiciar, cu structură specifică în dreptul de cenzură.

A considera altfel ar însemna ca recursul să se transforme în calea de atac a apelului, iar instanţei de recurs să i se atribuie, contrar spiritului legii, atribuţia de a se ocupa de stabilirea situaţiei de fapt şi de a se pronunţa asupra fondului procesului şi în alte situaţii decât cele la care se referă art. 304 1 C. proc. civ. , fără ca această chestiune să fi fost rezolvată mai întâi de către instanţa de fond, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 305 C. proc. civ., potrivit cărora în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor. Aşadar, neavând putere să decidă, prin administrare de noi probe, altele decât înscrisurile, asupra existenţei sau inexistenţei faptei, instanţa de recurs poate să constate că fondul cauzei nu a fost cercetat şi, într-o astfel de situaţie, să caseze hotărârea cu trimiterea cauzei la prima instanţă, pentru judecarea fondului (I.C.C.J., Secţii Unite, Decizia nr. XXI/2006, M. Of. nr. 182 din 16 martie 2007).

5.

Semnarea cererii de recurs. Dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. d) raportat la art. 316 C. proc. civ. se interpretează în sensul că cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, însă nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. , cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, între altele, semnătura părţii care exercită calea de atac.

Pe de altă parte, în art. 316 C. proc. civ. se prevede că „dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol” (privind recursul).

Or, din moment ce în reglementarea dată cuprinsului cererii de apel la art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. se prevede că lipsa cerinţei referitoare la semnătură poate fi împlinită în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2) din acelaşi cod, se impune ca instanţele să se conformeze acestei dispoziţii a legii.

Aşa fiind, în raport cu precizările făcute prin acest din urmă text de lege, aplicabile, prin extindere, şi în calea de atac a recursului, lipsa semnăturii de

6

pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul judecăţii căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii reclamantului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care se invocă nulitatea.

De altfel, în art. 106 C. proc. civ., prin care sunt reglementate consecinţele anulării unui act de procedură, se prevede, la alin. (2), că „judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură”.

Ca urmare, faţă de considerentele arătate, nu se poate considera că lipsa semnăturii din cererea de recurs ar atrage nulitatea acestui act în sensul de a nu putea fi acoperită, pentru că un atare procedeu, pe lângă faptul că nu are suport în dispoziţiile legale ce reglementează calea de atac, ar fi şi de natură a împiedica înfăptuirea justiţiei prin încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil (I.C.C.J., Secţii Unite, Decizia nr. XXXIX/2006, M. Of. nr. 833 din 5 decembrie 2007).

Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti

I. Hotărâri pronunţate în litigiile de muncă

6.

Caracterul definitiv şi executoriu de drept al hotărârii pronunţate în fond. Reintegrare în funcţie. Potrivit dispoziţiilor art. 289 C. muncii, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept. În executarea unei sentinţe civile prin care tribunalul a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă al salariatului şi a dispus reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior emiterii acesteia, angajatorul – parte în contractul individual de muncă – are obligaţia de a emite un act de reintegrare efectivă a salariatului pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei de concediere, act ce trebuie să fie comunicat şi celeilalte părţi. Astfel, salariatului îi revenea obligaţia de a se prezenta la locul de muncă şi a presta munca, în executarea contractului său individual de muncă, doar după ce societatea angajatoare îi comunica actul administrativ prin care dispunea reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior concedierii (C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 506/R din 11 septembrie 2007, portal.just.ro).

7.

Încheierea de dezbateri. a) Lipsa semnăturii tuturor membrilor completului de judecată. Casare cu trimitere. În cazul în care încheierea de dezbateri de la fond, când s-a amânat pronunţarea, nu poartă semnătura tuturor judecătorilor care au compus tribunalul şi nici a asistenţilor judiciari, încheierea fiind semnată numai de preşedintele completului şi de grefier, sentinţa recurată este nulă, deoarece încheierea de dezbateri face parte integrantă din sentinţă şi trebuie semnată, aşa cum prevede art. 261 pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 258 din acelaşi cod, sub sancţiunea nulităţii absolute (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 1389 din 11 aprilie 2006, în R.R.D.M. nr. 3/2006, p. 132-134);

b) Nesemnarea încheierii ce menţionează dezbaterile pe fond sau pe o excepţie ce poate soluţiona procesul. Casare cu trimitere. Caracterul încheierii rezultă din excepţia cu privire la care instanţa de fond a

7

reţinut cauza în pronunţare. Indiferent de calificarea excepţiei, instanţa poate să pronunţe soluţia de admitere sau de respingere a acestei excepţii. Excepţia de soluţionat fiind una peremptorie care putea întrerupe procesul, făcând inutilă cercetarea oricăror alte chestiuni sau argumente, în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., caracterul hotărârii este dat de chiar acest text legal şi de chiar această excepţie. Instanţa poate respinge respectiva excepţie, dar poate şi să dea soluţia inversă de admitere a excepţiei şi atunci procesul în faţa primei instanţe ar fi finalizat la acea dată, constatând că decizia este nulă şi admiţând acţiunea. În raport de cele de mai sus, dezbaterile la care prima instanţă poate să finalizeze cauza într-un prim stadiu procesual sunt dezbateri pe fond, caz în care, în conformitate cu art. 147 C. proc. civ., dezbaterile trebuie consemnate în încheierea de la acel termen, iar încheierea trebuia semnată de către toţi judecătorii care au participat la acel termen la judecarea cauzei.

Lipsa semnăturii încheierii ce menţionează dezbaterile pe fond sau pe o excepţie ce poate soluţiona procesul echivalează cu lipsa încheierii, iar lipsa încheierii în care trebuie consemnate dezbaterile duce la nulitatea hotărârii, pentru că este imposibilă exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs neputând verifica toate împrejurările privitoare la modul cum au decurs dezbaterile. Prevederea înscrisă în art. 147 din C. proc. civ. are caracterul unei dispoziţii imperative. Prin urmare, neîntocmirea încheierii de dezbateri este sancţionată cu nulitatea, deoarece în lipsa ei, nu se pot verifica legala compunere a instanţei, dacă hotărârea s-a dat de aceeaşi judecători care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, prezenţa părţilor, concluziile formulate şi conţinutul opiniilor în fapt şi în drept, respectarea principiului legalităţii, apărării, contradictorialităţii, iar instanţele de control judiciar nu pot exercita acest control (C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc., min. şi fam., decizia civilă nr. 1446/R din 20 iunie 2008, www.jurisprudenta.org);

c) Hotărâre pronunţată de către un judecător care nu a luat parte la dezbaterile în fond. Casare cu trimitere. Încheierea constituie un act procedural în care se consemnează conţinutul dezbaterilor în cadrul şedinţei de judecată şi reprezintă o sinteză a activităţii desfăşurate în instanţă de toţi participanţii procesului, astfel încât neîntocmirea încheierii de dezbateri atrage nulitatea hotărârii, în raport de cerinţele imperative ale art. 147 C. proc. civ., fiind, evident, imposibil de exercitat controlul judiciar cu privire la legala compunere a instanţei, la prezenţa părţilor, ordinea dezbaterilor, concluziile şi cererile formulate, precum şi la alte împrejurări esenţiale referitoare la modul în care au decurs dezbaterile, fiind adusă părţilor o vătămare la care se referă art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută şi pentru faptul că a fost pronunţată de către un judecător care nu a luat parte la dezbaterile în fond, fiind încălcate flagrant dispoziţiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 93/R din 12 ianuarie 2005, nepublicată).

8.

Lipsa minutei din dosarul de fond. a) Casare cu trimitere. Neîndeplinirea cerinţei semnării dispozitivului atrage nulitatea întregii

8

hotărâri, chiar dacă, ulterior, după redactare, aceasta a fost semnată de toţi membrii completului de judecată. În conformitate cu dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., „după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate”. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune, până la dovada contrară. Cerinţa semnării minutei are rolul de a garanta neschimbarea hotărârii pronunţate şi de a oferi posibilitatea verificării legalităţii compunerii completului de judecată. Câtă vreme unul dintre judecători nu a semnat minuta, nu se poate şti dacă acesta a participat sau nu la deliberare, în cauză subzistând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1025/R din 2 aprilie 2008, nepublicată);

b) Hotărâre pronunţată de alţi judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a cauzei. Casare cu trimitere. Lipsa minutei în care este materializat rezultatul deliberării şi pronunţarea hotărârii recurate în complet compus din alţi judecători decât cei care au participat la soluţionarea în fond a cauzei, aşa cum rezultă din practicaua şi dispozitivul sentinţei, atrag incidenţa dispoziţiilor art. 258 alin. (1), raportat la 261 C. proc. civ.

Casarea cu trimitere se impune, deoarece sentinţa fiind nulă, echivalează cu lipsa judecăţii finalizate, părţilor trebuind să li se respecte, prin reluarea judecăţii, principiul dublului grad de jurisdicţie, în cauză fiind incidente şi dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 168/1999, care trimite la dreptul comun. Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi celelalte motive de nelegalitate formulate de recurent, precum şi apărările intimatei (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2249/R din 21 iunie 2006, nepublicată).

II. Declararea recursului

9.

Angajator persoană juridică. Cerere de recurs. În cazul angajatorului persoană juridică, cererea de recurs trebuie semnată de reprezentantul legal al acestuia. Dacă este semnată doar de consilierul juridic, acesta trebuie să aibă împuternicire specială. În caz contrar, precum şi atunci când nu se depune la dosar o adresă semnată de conducerea societăţii prin care să declare că îşi însuşeşte recursul declarat de consilierul juridic, acesta este nul, potrivit dispoziţiilor art. 133 C. proc. civ. (coroborate cu cele ale art. 298 şi art. 316 din acelaşi cod) (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 1487/R/2006, nepublicată).

10.

Cerere transmisă prin poşta electronică. Dovada declarării recursului în termenul legal. Dată certă. Hotărârea instanţei de fond a fost comunicată salariatului la data de 29 decembrie 2008, conform dovezii de îndeplinire a actului de procedură aflate la dosarul de fond, iar cererea sa de recurs formulată împotriva acestei sentinţe a fost înregistrată de către

9

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 12 ianuarie 2009, potrivit rezoluţiei de la dosarul de recurs.

Nu se poate reţine declararea în termen a recursului, având în vedere relaţiile comunicate de către Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Tribunalul Bucureşti, din care rezultă că, potrivit evidenţelor Secretariatului de la Cabinetul Preşedintelui Tribunalului Bucureşti, unde se primesc cererile transmise pe adresa de e-mail tribunalulbucureşti@just.ro, s-a constatat că, la data de 12 ianuarie 2009, după ce a fost verificată poşta electronică, cererea acestuia a fost predată în aceeaşi zi Secţiei a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, pentru a fi înregistrată în evidenţele acestei secţii; prin acelaşi document se confirmă faptul că cererea de recurs formulată de către salariat a fost înregistrată la aceeaşi dată de 12 ianuarie 2009 de către compartimentul registratură al Secţiei conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.

Nu se poate lua în considerare înscrisul prezentat de către salariat (poza ecranului de pe calculatorul de pe care s-a transmis e-mailul), prin care acesta susţine că a transmis recursul la o altă dată decât cea la care a fost înregistrat de către tribunal, întrucât respectivul document nu face dovada expedierii recursului printr-un mijloc de comunicare cu dată certă, prin care să se asigure caracterul oficial al acestuia. Prin urmare, în raport de data la care cererea de recurs a fost efectiv înregistrată de către compartimentul registratură din cadrul tribunalului şi a dobândit astfel dată certă, rezultă că termenul legal de 10 zile prevăzut în cazul litigiilor de muncă de art. 80 din Legea nr. 168/1999 a fost, evident, depăşit (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 4226/R din 10 iunie 2009, nepublicată).

11.

Excepţia tardivităţii recursului. Indicarea greşită a termenului de recurs în hotărârea primei instanţe. Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond. În condiţiile în care angajatorul a primit hotărârea atacată la data de 11 ianuarie 2008 şi a declarat recurs la data de 23 ianuarie 2008, termenul de 10 zile a fost depăşit. Angajatorul a susţinut că a declarat recursul în termenul legal de 15 zile, incident în cauză, întrucât litigiul de faţă nu este supus jurisdicţiei muncii, ci jurisdicţiei de drept comun.

Chiar dacă în dispozitivul hotărârii s-a menţionat calea de atac ca fiind recursul în termen de 15 zile de la comunicare, având în vedere că legea stabileşte calea de atac, şi nu judecătorul, menţionarea greşită a căii de atac nu scuză formularea tardivă a recursului, în condiţiile în care legea se prezumă cunoscută de către toţi participanţii la procedurile judiciare din momentul în care norma juridică este publicată în Monitorul Oficial. Chiar şi în situaţia în care acţiunea de fond ar fi fost o acţiune de drept comun, nesupusă jurisdicţiei muncii, având în vedere că tribunalul şi-a reţinut competenţa pe această jurisdicţie specială, angajatorul era ţinut să se supună căii alese de către salariat şi să declare calea de atac în cadrul termenului special de 10 zile, ocazie cu care putea invoca şi această excepţie.

10

În consecinţă, întrucât angajatorului îi revenea sarcina dovedirii dincolo de orice dubiu a depunerii în termen a căii de atac, conform art. 1169 C. civ., ceea ce nu a înţeles să facă, recursul a fost declarat după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999 (C.A. Alba Iulia, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 211 din 13 martie 2008, www.jurisprudenta.org).

12.

Nulitatea recursului pentru nemotivare în termen. Verificarea existenţei motivelor de ordine publică. Motivele de recurs formulate de către angajator, prin care acesta a susţinut că instanţa de fond a dispus reintegrarea salariatului pe un post care nu mai există, încălcând astfel principiul echităţii şi imparţialităţii, garantat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, nu au un caracter de ordine publică, întrucât nu vizează aspecte de procedură sau alte dispoziţii imperative ale legii de natură a atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii atacate, ci reprezintă aspecte de fond ce ţin de interpretarea şi aplicarea unei norme materiale de dreptul muncii în procesul de soluţionare a cauzei deduse judecăţii. Faţă de împrejurarea că în cauză nu au fost invocate şi dovedite motive de ordine publică, instanţa a procedat la analizarea excepţiei de nulitate a recursului şi a constatat că sentinţa instanţei de fond a fost comunicată recurentei la 8 decembrie 2008, aşa cum rezultă din dovada de comunicare, iar motivarea recursului a fost depusă la instanţa de recurs la 22 aprilie 2009, cu depăşirea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, care, potrivit art. 301 şi art. 303 alin. (1) C. proc. civ., curge de la comunicarea hotărârii (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3771/R din 27 mai 2009, nepublicată).

III. Recurs inadmisibil

13.

Încheiere premergătoare de trimitere a cauzei de la o secţie la alta. Cale de atac. Având în vedere dispoziţiile art. 316 cu referire la art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Încheierea prin care s-a dispus transpunerea cauzei de la Secţia civilă – completul specializat de conflicte de muncă la Secţia comercială şi de contencios administrativ este o încheiere premergătoare, prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, astfel încât nu poate fi recurată decât odată cu fondul.

Întrucât încheierile premergătoare fac corp comun cu hotărârea finală, art. 282 alin. (3) C. proc. civ. dispune că apelul (sau recursul, conform art. 316 C. proc. civ.) împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, ceea ce înseamnă că în cererea de apel/recurs nu este necesar să se facă menţiune specială despre o anumită încheiere şi că, prin apelul /recursul îndreptat împotriva unei sentinţe, partea se poate plânge chiar şi numai cu privire la o încheiere premergătoare (cu condiţia de a justifica un interes) (C.A. Iaşi, s. litigii mun. şi asig. soc., decizia nr. 250 din 15 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org).

11

14.

Contestaţie în anulare. Căi de atac. Decizia tribunalului fiind pronunţată în recurs, este o hotărâre irevocabilă, în raport de prevederile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. („sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”), astfel încât şi hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia în anulare formulată de către contestatoare împotriva acestei hotărâri este irevocabilă, fiind supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, potrivit art. 320 alin. (3) C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1641/R din 30 mai 2005, nepublicată).

IV. Modificarea hotărârii

15.

Interpretarea şi aplicarea greşită a legii. Cerere de concediu de odihnă. Sarcina probei. Justificarea sancţiunii disciplinare. În mod greşit a fost reţinută de către instanţa de fond susţinerea salariatei cu privire la faptul că s-a aflat în concediu de odihnă, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada aprobării unei asemenea cereri, iar potrivit art. 140-143 C. muncii, o asemenea cerere îşi putea produce efectele invocate doar după aprobare. De asemenea, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că angajatorul trebuia să dovedească respingerea cererii, deoarece în contextul în care aceasta a dovedit cu fişele de pontaj lipsa nejustificată de la serviciu, sarcina probei se inversează, salariata având obligaţia de a dovedi aprobarea unei cereri de concediu pe perioada în discuţie.

Chiar dacă concediul medical nu poartă viza medicului de întreprindere, abatere ce se sancţionează doar cu neplata acestuia, coroborat cu celelalte aspecte privind lipsa nemotivată de la serviciu, nerespectarea atribuţiilor de serviciu stabilite prin fişa postului, aşa cum au fost reţinute în actul de sancţionare şi dovedite cu probele administrate în cauză, se justifică sancţiunea disciplinară dispusă în cauză de angajator. În acest context, contrar celor reţinute de instanţa de fond privind aplicarea unei sancţiuni mult prea grave faţă de gravitatea faptelor săvârşite de angajator, stabilirea şi aplicarea sancţiunii, în raport cu criteriile prevăzute de art. 266 C. muncii, este o prerogativă conferită de legiuitor, prin art. 267 alin. (2) C. muncii, în favoarea angajatorului.

În aceste condiţii, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii la starea de fapt reieşită din probele dosarului, motiv pentru care, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 81 din Legea nr. 168/1999, a admis ca fondat recursul exercitat de angajator şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii contestaţiei formulate de salariată împotriva deciziei de concediere, ca netemeinică şi nelegală (C.A. Alba Iulia, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1078/R/2008, www.jurisprudenta.org).

V. Casare cu trimitere spre rejudecare

16.

12

Competenţa funcţională a instanţei. Complet specializat pentru soluţionarea cauzelor privind conflicte de muncă. Conform art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 168/1999, sunt considerate conflicte de drepturi „conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă”. Din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că pretenţia dedusă judecăţii derivă din contractul de muncă încheiat de părţile litigante, ceea ce atrage o altă compunere a completului de judecată.

În condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cererea reclamantei la secţia comercială, deşi în cadrul tribunalului funcţionează complete specializate pentru soluţionarea cauzelor privind conflicte de muncă, au fost încălcate normele de procedură referitoare la competenţa funcţională, situaţie în care hotărârea pronunţată este nelegală, impunându-se trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la aceeaşi instanţă, însă la secţia civilă – completul specializat în conflicte de muncă (C.A. Galaţi, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 176 din 3 martie 2008, portal.just.ro).

17.

Principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. a) Lipsă de procedură la termenul când au avut loc dezbaterile. Potrivit art. 85 C. proc. civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor. Dispoziţiile referitoare la citare au caracter imperativ, fiind prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar nesocotirea lor atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În situaţia în care în tot cursul procesului la instanţa de fond, pârâta a fost citată la o adresă, procedura fiind îndeplinită prin afişare, iar în recurs, prin copia buletinului de identitate (înscris nou), recurenta-pârâtă a dovedit că aceasta avea stabilită reşedinţa la o altă adresă, neavând astfel cunoştinţă de proces, nu s-a prezentat la dezbateri şi la judecata în fond, rezultă că prima instanţă a soluţionat cauza cu lipsă de procedură.

Vătămarea pricinuită recurentei-pârâte constă în însăşi imposibilitatea de a-şi face apărarea, cât şi în soluţia pronunţată de prima instanţă, instanţa a cărei hotărâre este recurată soluţionând procesul în lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 328/R din 27 ianuarie 2005, nepublicată);

b) Încălcarea formelor de procedură. Proces echitabil. Comunicarea cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 113 C. proc. civ., comunicarea copiei de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisurile ataşate, atunci când există astfel de înscrisuri, o face instanţa de judecată. Din actele şi lucrările dosarului, respectiv de pe dovada de înmânare a citaţiei la fond, rezultă că instanţa nu a comunicat recurentei-pârâte un exemplar de pe cererea de chemare în judecată, motiv pentru care această parte nu a putut depune întâmpinare şi nu a putut să-şi facă toate apărările necesare.

13

Prin necomunicarea unei copii de pe acţiune, partea recurentă a fost privată de un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi a fost încălcat principiul contradictorialităţii, care constă tocmai în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, de a formula cereri, propune şi administra probe şi de a formula concluzii, cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a litigiului (C.A. Alba Iulia, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1049/R din 10 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org);

c) Încălcarea formelor de procedură. Constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere. Motive care nu au fost puse în discuţia părţilor. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a reţinut nulitatea deciziei de concediere pentru lipsa menţiunilor obligatorii prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, fără ca aceste motive de nulitate să fie puse în discuţia părţilor. Procedând în acest mod, instanţa a nesocotit principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1696/R din 30 mai 2007, nepublicată);

d) Aplicarea greşită a legii. Greşita constatare a nulităţii deciziei de sancţionare disciplinară. Încuviinţarea probelor. 1) Prevederile art. 268 alin. (2) C. muncii au fost interpretate şi aplicate greşit de către instanţa de fond atunci când a constatat nulitatea absolută a deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, pe motiv că în cuprinsul acesteia nu este descrisă fapta, de vreme ce recurenta-intimată a indicat expres în cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară situaţia de fapt reţinută drept abatere disciplinară în sarcina intimatului-contestator, respectiv nerespectarea programului de muncă de către acesta în data de 1 martie 2007, cât şi prevederile legale încălcate de către salariat, şi anume dispoziţiile art. 6.4 lit. h) din Regulamentul intern cu privire la regulile de disciplină, care se referă la nerespectarea programului de muncă.

2) În condiţiile în care intimata-recurentă a solicitat administrarea probei testimoniale şi interogatoriul contestatorului, însă prima instanţă nu a încuviinţat decât proba cu înscrisuri, este evident că recurenta-intimată a fost lipsită de posibilitatea de a se apăra cu privire la temeinicia măsurii dispuse prin decizia de desfacere disciplinară atacată în cauză. În condiţiile în care prezenţa la serviciu a salariaţilor nu era consemnată într-o condică de prezenţă, dat fiind specificul activităţii societăţii, era utilă pentru soluţionarea corectă a cauzei administrarea de noi probe pe aspectul prezenţei intimatului-contestator la serviciu în data de 1 martie 2007, inclusiv proba testimonială, însă, cum în recurs, potrivit art. 305 C. proc. civ., nu se poate încuviinţa decât proba cu înscrisuri, se impune trimiterea cauzei la prima instanţă pentru administrarea de probe pe aspectele deja arătate (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 537/R din 27 februarie 2008, nepublicată).

14

18.

Probe care pot fi administrate doar în faţa instanţei de fond. Răspunderea patrimonială a gestionarului. Având în vedere faptul că recurentul contestă modalitatea de stabilire a lipsurilor în gestiunea sa şi susţine că nu s-a făcut deducerea corectă a consumului tehnologic şi a procentului de 2% prevăzute în Instrucţiunile de lucru aprobate prin Ordinul nr. 201/2000, se apreciază că pentru aflarea adevărului în cauză se impune efectuarea unei expertize de specialitate. Având în vedere că această probă nu poate fi administrată în recurs, în raport de prevederile art. 305. C. proc. civ., a fost admis recursul, a fost casată hotărârea atacată, în baza art. 312 C. proc. civ. şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va administra toate probele necesare, inclusiv expertiză tehnică pentru stabilirea faptei ilicite, a vinovăţiei pârâtului, a prejudiciului reclamantei şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta pârâtului, în condiţiile prevăzute de art. 270 C. muncii (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 653/R din 3 septembrie 2004, nepublicată).

19.

Principiul disponibilităţii. Nesoluţionarea unui capăt de cerere de către instanţa de fond. Greşita respingere a obiecţiunilor formulate de partea necitată la efectuarea expertizei. 1) În condiţiile în care în dispozitivul hotărârii recurate apare menţiunea potrivit căreia au fost respinse ca neîntemeiate toate celelalte capete de cerere, deci şi cel având ca obiect efectuarea cuvenitelor modificări în carnetele de muncă ale recurenţilor-reclamanţi, iar în motivarea sentinţei atacate nu există niciun argument prin care să se justifice înlăturarea acestei pretenţii, rezultă că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel respingerea pretenţiei în discuţie, ceea ce echivalează cu nepronunţarea asupra unuia dintre capetele de cerere deduse judecăţii, fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. ultim C. proc. civ. şi principiul fundamental al disponibilităţii în procesul civil.

2) În condiţiile în care expertiza contabilă a fost efectuată fără ca persoana care a întocmit respectiva lucrare să citeze părţile pentru ca acestea să-şi prezinte punctele de vedere şi, eventual, să înfăţişeze alte documente justificative decât cele de la dosar, pe baza cărora s-a întocmit expertiza, respingerea de către instanţa de fond a obiecţiunilor recurentei-pârâte, care a depus la dosar o altă serie de documente şi a solicitat să se dispună refacerea lucrării, iar expertul să procedeze la citarea părţilor [cu justificarea că, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., citarea părţilor era necesară doar dacă lucrarea se efectua la faţa locului] este o măsură nelegală şi constituie o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare al părţilor şi, în acelaşi timp, se bazează pe o eronată interpretare şi aplicare a art. 208 C. proc. civ. Expertiza contabilă trebuia efectuată cu citarea părţilor, la sediul recurentei-pârâte, căci în acel loc se găseau toate documentele justificative necesare, în temeiul cărora expertul putea să răspundă obiectivelor ce i-au fost fixate. Mai mult, refacerea raportului se impunea şi pentru că expertul trebuia să aibă în vedere înscrisurile noi depuse de recurenta-pârâtă după întocmirea lucrării iniţiale, acte ce puteau fi relevante pentru formularea concluziilor expertizei (C.A. Bucureşti, s. a VII-a

15

civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 372/R din 14 februarie 2008, portal.just.ro).

20.

Nulitatea deciziei de delegare. Constatarea greşită a nulităţii absolute a deciziei de retrogradare. Nesoluţionarea fondului. Nulitatea deciziei de delegare este strâns legată de decizia de retrogradare, în sensul că delegarea s-a efectuat pe funcţia în care contestatorul fusese retrogradat, astfel încât soarta acesteia depinde de cea a deciziei principale, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 42 C. muncii referitoare la păstrarea funcţiei. Deşi recurenta a susţinut că, în urma delegării, contestatorul şi-a păstrat drepturile salariale, aceasta nu echivalează şi cu menţinerea funcţiei. În aceste condiţii, legalitatea deciziei de delegare poate fi apreciată numai în funcţie de analiza condiţiilor de legalitate şi temeinicie a deciziei de retrogradare. Faţă de aceste împrejurări, în mod greşit s-a constatat de către instanţa de fond nulitatea deciziei de retrogradare pentru încălcarea art. 265 alin. (2) şi art. 267 alin. (2) C. muncii, motiv pentru care a fost admis recursul sub acest aspect, în baza art. 304 1 C. proc. civ.

Având în vedere faptul că, prin analiza exclusivă a condiţiilor de legalitate, instanţa de fond nu s-a pronunţat şi asupra criticilor din contestaţie, referitoare la temeinicia deciziilor (existenţa faptelor, vinovăţia angajatului, alte cauze exoneratoare de răspundere disciplinară invocate), împrejurare ce echivalează cu o nesoluţionare a fondului, a fost casată sentinţa în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea analizării celorlalte motive ce vizează temeinicia deciziei de retrogradare, urmând ca, în funcţie de această soluţie, să analizeze şi motivele de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei de delegare (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1546/R din 23 mai 2007, nepublicată).

21.

Greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes. Prin Ordinul nr. 131/2004 emis de către recurenta-pârâtă s-a dispus reintegrarea reclamantei-recurente începând cu data de 3 iunie 2004 în funcţia deţinută anterior de director al direcţiei, care a fost desfiinţată conform H.C.A. nr. 288/2003, avându-se în vedere sentinţa civilă nr. 688/2004 a tribunalului prin care s-a admis contestaţia reclamantei, s-a anulat parţial Ordinul nr. 306/2003 în privinţa concedierii şi s-a dispus reintegrarea acesteia în funcţia avută anterior concedierii, fără ca aceasta să presteze o muncă efectivă.

Prima instanţă a reţinut greşit faptul că cererea reclamantei de anulare a Ordinului nr. 131/2004 şi de reintegrare efectivă în muncă este lipsită de interes, având în vedere scopul urmărit de către reclamantă prin promovarea prezentei acţiuni, respectiv de reluare efectivă a raporturilor de muncă cu pârâta-recurentă, în conformitate cu dispoziţiile sentinţei civile a tribunalului, nefiind contestat faptul că prin ordinul atacat s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia de director la o direcţia desfiinţată şi deci fără activitate (C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1346/R din 25 aprilie 2005, nepublicată).

22.

16

Excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere. În mod greşit excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere, întemeiată pe dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. muncii, a fost denumită de salariată, ca şi de instanţa de fond, de altfel, ca fiind o excepţie de tardivitate, deoarece aceasta este, eventual, o excepţie a nulităţii respectivei decizii, câtă vreme decizia trebuia emisă în termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre emiterea faptei, fiind un termen imperativ ce trebuie respectat obligatoriu, iar sancţiunea în speţă era nulitatea. Cât timp sancţiunea era nulitatea, reiese că aceasta era o critică adusă deciziei şi trebuia să fi fost analizată odată cu fondul cauzei, atunci când se analizau toate criticile aduse deciziei de concediere (C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc., min. şi fam., decizia civilă nr. 1446/R din 20 iunie 2008, www.jurisprudenta.org).

Doctrină şi comentarii

23.

Hotărârile pronunţate în litigiile de muncă, în primă instanţă, sunt definitive, ceea ce înseamnă că nu pot fi atacate cu apel, dar împotriva acestora se poate exercita recursul.

24.

Recursul nu este suspensiv de executare, însă instanţa de recurs poate dispune motivat suspendarea hotărârii primei instanţe la solicitarea părţii interesate, cu depunerea unei cauţiuni.

25.

Caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în primă instanţă în litigiile de muncă dă dreptul celui interesat să solicite executarea acelei hotărâri. Fiind executorie de drept în virtutea legii, o astfel de hotărâre poate fi adusă la îndeplinire fără a mai fi necesară învestirea ei cu formulă executorie.

26.

Codul de procedură civilă prevede încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare. Cererea de executare silită a creditorului urmăritor şi titlul executoriu se depun la executorul judecătoresc, care le va înainta instanţei de executare, competentă să încuviinţeze executarea silită. Executarea silită se încuviinţează prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac; încheierea prin care se respinge cererea poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare. După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.

27.

Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la comunicarea hotărârii primei instanţe (art. 80 din Legea nr. 168/1999), spre deosebire de

17

termenul de drept comun de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., care începe să curgă de la comunicarea hotărârii atacate.

Codul de procedură civilă prevede şi alte termene de recurs, respectiv:

a) hotărârea prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă se atacă cu recurs în 5 zile de la comunicare (cu excepţia celei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă) [art. 22 alin. (5) C. proc. civ.];

b) hotărârea de declinare a competenţei se atacă cu recurs în 5 zile de la pronunţare [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.];

c) hotărârea prin care se constată perimarea se atacă cu recurs în 5 zile de la pronunţare [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.];

d) încheierile de suspendare a judecăţii şi de respingere a cererii de repunere pe rol pot fi atacate cu recurs pe toată durata suspendării [art. 244 1 alin. (2) C. proc. civ. ];

e) în cazul hotărârii pronunţate pe calea ordonanţei preşedinţiale, recursul se exercită în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

28.

Termenul de recurs se calculează pe zile libere, adică nu intră în calcul ziua în care începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte. Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile lucrătoare următoare [art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ.].

29.

Termenul de recurs poate fi prelungit cu 5 zile de către preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs, în cazul în care constată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. În această situaţie, preşedintele instanţei dispune restituirea cererii de recurs părţii prezente, pentru a fi refăcută [art. 303 alin. (5) C. proc. civ.].

30.

Termenul de recurs se întrerupe:

A) în caz de moarte a părţii care are interes să exercite recurs [art. 316 raportat la art. 285 C. proc. civ.]; în această situaţie se va face o nouă comunicare la ultimul domiciliu al celui decedat, pe numele moştenirii, fără a se indica numele şi calitatea fiecărui moştenitor; în aceste condiţii termenul de recurs curge de la data noii comunicări; dacă există moştenitori lipsiţi de capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dispăruţi ori în cazul lipsei moştenitorilor, termenul de recurs curge de la momentul numirii tutorelui, curatorului sau a administratorului provizoriu;

B) în caz de deces al mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea [art. 316 raportat la art. 286 C. proc. civ.]; în această situaţie, hotărârea se va comunica părţii, la domiciliul său, termenul de recurs curgând de la această nouă comunicare.

18

Aceste două cazuri de întrerupere a cursului termenului de recurs sunt incidente ori de câte ori termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la momentul comunicării hotărârii primei instanţe, şi nu atunci când el curge de la pronunţare. În această ultimă situaţie, în care termenul curge de la pronunţare, decesul părţii ori al mandatarului în intervalul de timp cuprins între data pronunţării hotărârii şi data expirării termenului de recurs poate constitui temei pentru o eventuală repunere a moştenitorului/părţii în termenul de recurs;

C) în situaţia în care partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să exercite calea de atac a recursului (art. 103 C. proc. civ.).

31.

Termenul de recurs este un termen legal, imperativ, a cărui depăşire atrage decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit art. 103 C. proc. civ. Excepţia de tardivitate a recursului poate fi invocată de către oricare dintre părţi sau de către instanţă din oficiu. În cazul în care recursul este respins ca tardiv, hotărârea primei instanţe devine irevocabilă la data expirării termenului de recurs. Dacă până la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că a fost depus peste termenul legal sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, în absenţa dovezilor de comunicare a hotărârii, recursul este considerat a fi exercitat în termen (art. 310 C. proc. civ).

32.

Partea care nu a formulat recursul în termenul prevăzut de lege poate fi repusă în termen, dacă dovedeşte că a fost împiedicată să exercite calea de atac de o împrejurare mai presus de voinţa ei. Cererea de repunere în termenul de recurs trebuie formulată în 15 zile de la data încetării împiedicării, în acelaşi termen fiind arătate şi motivele împiedicării. Instanţa de recurs are competenţa de a judeca această cerere de repunere în termen.

33.

Recursul se motivează prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat în termenul de recurs. Termenul de motivare a recursului se calculează de la data comunicării hotărârii recurate, chiar dacă recursul s-a depus mai înainte. Recursul nemotivat sau nemotivat în termen este nul, cu excepţia cazului în care sunt invocate direct în recurs motive de ordine publică.

Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. (art. 306 C. proc. civ.).

Instanţa de recurs poate invoca din oficiu motive de ordine publică, având obligaţia de a le pune în dezbaterea părţilor.

Nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare împrejurarea că instanţa de recurs nu a invocat din oficiu motive de ordine publică.

34.

Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Depunerea cererii de recurs la o altă instanţă nu atrage nulitatea acesteia (art. 302 C.

19

proc. civ. a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 737/2008 a Curţii Constituţionale).

35.

Motivele recursului sunt prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Admiterea recursului poate fi cerută doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., prin abrogarea cauzelor de netemeinicie prevăzute de pct. 10 şi 11 ale aceluiaşi articol, legiuitorul excluzând posibilitatea remedierii, pe calea recursului, a unor erori de fapt. Acestea sunt:

A) Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale [art. 304 pct. 1]. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale în următoarele situaţii:

– completul de judecată nu a fost compus din numărul de judecători prevăzut în normele de organizare judecătorească [art. 54 din Legea nr. 304/2004, republicată];

– completul nu a fost constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari la soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată];

– în compunerea completului de judecată au intrat judecători incompatibili (art. 24 C. proc. civ.) ori judecători în privinţa cărora au fost admise cereri de abţinere sau recuzare (art. 26-27 C. proc. civ.).

Acest motiv de recurs poate fi invocat de oricare dintre părţile în proces, până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs şi, în mod obligatoriu, de instanţa de recurs, din oficiu. Consecinţa admiterii recursului pe acest temei este casarea hotărârii atacate cu recurs şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa care a pronunţat-o.

B) Hotărârea s-a dat de către alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii [art. 304 pct. 2]. Acest motiv de recurs este incident în ipoteza în care, după începerea dezbaterilor în fond, a intervenit o schimbare în compunerea completului de judecată, precum şi atunci când o astfel de schimbare apare după închiderea dezbaterilor, astfel că judecătorii care dau hotărârea sunt alţii decât cei care au participat la dezbaterile judiciare asupra fondului. Numele judecătorilor care au luat parte la judecată, precum şi semnăturile acestora rezultă din cuprinsul hotărârii şi al încheierilor premergătoare [art. 261 pct. 1 şi 6, art. 258 alin. (1) C. proc. civ.]. Prin acest motiv este sancţionată nerespectarea principiului continuităţii. Motivul fiind unul de ordine publică, admiterea recursului pe acest temei obligă la casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat-o.

C) Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe [art. 304 pct. 3]. Are în vedere situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă. Or, actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule, potrivit art. 105 alin. (1) C. proc. civ. Noţiunea de „instanţă” este utilizată în sens larg, incluzând atât instanţele judecătoreşti, cât şi alte organe cu activitate jurisdicţională. Admiterea recursului pentru acest motiv determină casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre

20

rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent.

D) Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti [art. 304 pct. 4]. Au fost identificate şi evocate în literatura de specialitate290 formele de manifestare ale excesului de putere, şi anume: instanţa săvârşeşte un act care intră în atribuţiile puterii legislative sau ale celei executive; instanţa consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale. Motivul este unul de ordine publică şi determină casarea hotărârii pronunţate cu depăşirea atribuţiilor recunoscute puterii judecătoreşti.

290 T. Pop, Conţinutul sintagmei „depăşirea atribuţi i lor puteri i judecătoreşti”, în Dreptul nr. 10/1996, p. 37.

E) Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) [art. 304 pct. 5]. Articolul 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, aşa încât acest motiv de recurs poate fi invocat în următoarele situaţii:

a) pentru orice neregularităţi procedurale săvârşite de instanţă, altele decât cele menţionate la pct. 1-4 ale art. 304 C. proc. civ.;

b) pentru nesocotirea unor principii ale procesului civil, altele decât cele care sunt sancţionate prin celelalte motive de recurs.

În practica judiciară, s-a statuat că poate fi invocat acest caz de nelegalitate a unei hotărâri în următoarele situaţii: încălcarea dreptului la apărare, judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nerespectarea principiului oralităţii, nesemnarea minutei de către judecători, lipsa încheierii de dezbateri, aplicarea greşită a unor texte de lege, nesocotirea principiului contradictorialităţii, publicităţii dezbaterilor şi altele asemenea.

Acest motiv de casare este unul de ordine publică, cu excepţia situaţiilor în care se invocă o nulitate relativă.

F) Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut [art. 304 pct. 6]. Prin acest motiv de recurs, este sancţionată încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii, prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concretă formulată. În acest sens, prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. se stipulează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Dacă prin hotărârea dată instanţa de fond nu s-a pronunţat în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petita) ori ceea ce nu s-a cerut (ultra petita), hotărârea este susceptibilă de modificare, în temeiul art. 304 pct. 6, exceptând acele situaţii în care instanţa este obligată să statueze din oficiu cu privire la anumite aspecte ale cauzei, chiar în absenţa unor cereri exprese ale reclamantului.

21

G) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii [art. 304 pct. 7]. În principiu, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În acest sens sunt dispoziţiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare [spre exemplu, nu se motivează hotărârea dată asupra strămutării – art. 40 alin. (4) C. proc. civ.].

Trei sunt ipotezele normei supuse analizei, şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii; contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În actuala reglementare a art. 312 alin. (3) C. proc. civ., nemotivarea determină soluţia modificării hotărârii atacate, iar nu casarea acesteia.

Jurisprudenţa a dat o interpretare extensivă dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., asimilând nemotivarea hotărârii unei soluţionări a procesului fără a se intra în cercetarea fondului, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. De altfel, o insuficientă cercetare a cauzei sub aspectul stării de fapt obligă la suplimentarea probatoriului, în condiţii permisive sub aspectul mijloacelor de probă, şi nu restrictive, cum sunt cele ale art. 305 C. proc. civ., împrejurare care justifică, odată în plus, soluţia casării cu trimitere.

O motivare subsidiară este inutilă şi chiar nerecomandată, motivul principal, convingător exprimat, fiind suficient pentru a susţine justeţea unei hotărâri.

Doctrina şi jurisprudenţa au statuat, cu caracter unitar, că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument din cele pe care părţile le invocă în susţinerea uneia şi aceleiaşi cereri.

Motivul este unul de ordine publică şi admiterea recursului pe acest temei determină modificarea deciziei recurate şi complinirea motivelor hotărârii ori chiar substituirea acestora cu propria motivare, în măsură să susţină rezolvarea dată litigiului.

H) Interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia [art. 304 pct. 8]. Acest text de lege reglementează situaţia în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare şi precise. Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

22

contractante, judecătorii fiind şi ei obligaţi să le aplice astfel cum au fost concepute şi redactate de părţile convenţiei.

Desigur că atunci când clauzele unei convenţii sunt îndoielnice (confuze, echivoce sau contradictorii) judecătorii fondului pot să le interpreteze, în conformitate cu regulile evocate de art. 970 alin. (2), art. 978-979 şi art. 980-984 C. civ., identificând ulterior categoria juridică căreia actul îi aparţine. Această interpretare reprezintă o chestiune de fapt, care nu va putea fi cenzurată în recurs, prin invocarea art. 304 pct. 8.

Acest motiv nu este unul de ordine publică şi verificarea lui determină modificarea hotărârii atacate.

I) Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii [art. 304 pct. 9]. Două sunt ipotezele pe care le reglementează acest text de lege:

a) hotărârea recurată este lipsită de temei legal. Se au în vedere acele situaţii în care considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susţin rezolvarea dată litigiului sau hotărârea nu este motivată în drept;

b) hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Sunt vizate situaţiile în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii este reflectată în dispozitivul hotărârii, pentru că numai această situaţie justifică recursul întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Doctrina a interpretat noţiunea de „lege” în sens larg, incluzând şi actele normative subordonate acesteia şi, mai mult decât atât, a considerat, cu deplin temei, că acest motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de drept substanţial. Orice încălcare a normelor de procedură se va aprecia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi, evident, a celorlalte motive de recurs incidente. Admiterea recursului pentru acest motiv de nelegalitate determină modificarea hotărârii recurate (G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 858-863).

36.

În litigiile de muncă, ca şi în dreptul comun, hotărârile prin care se soluţionează recursul se numesc decizii.

37.

Soluţionarea recursului, fără examinarea propriu-zisă a fondului hotărârii atacate, poate interveni în unul dintre următoare cazuri:

a) respingerea recursului ca inadmisibil (de exemplu, încheierea premergătoare prin care, examinându-se regularitatea formală a sesizării instanţei din perspectiva competenţei funcţionale a acesteia, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei alte secţii din cadrul aceleiaşi instanţe, poate fi atacată cu recurs doar odată cu fondul cauzei);

b) respingerea recursului ca tardiv declarat;

23

c) respingerea recursului introdus de o persoană fără calitate procesuală activă;

d) constatarea nulităţii recursului pentru nemotivarea sau motivarea cu depăşirea termenului;

e) constatarea perimării recursului;

38.

În cazul cercetării fondului hotărârii recurate, instanţa de recurs, în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii, poate dispune:

A) respingerea recursului ca nefondat – în cazul în care instanţa de recurs, prin prisma motivelor de recurs invocate de către partea recurentă sau a motivelor de ordine publică invocate în cauză, constată că hotărârea recurată este legală. Instanţa de recurs poate respinge ca nefondat recursul şi în situaţia în care soluţia este legală, dar nu este motivată sau motivarea în fapt şi în drept este necorespunzătoare;

B) admiterea recursului – în situaţia în care instanţa apreciază ca fiind nelegală hotărârea recurată şi casează sau modifică hotărârea, în tot sau în parte.

Modificarea hotărârii recurate poate fi dispusă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

Casarea hotărârii atacate intervine pentru:

– motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ.;

– necercetarea fondului cauzei;

– judecata făcută în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului;

– imposibilitatea modificării hotărârii, fiind necesară administrarea de probe noi;

– găsirea mai multor motive de recurs ca întemeiate, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, caz în care instanţa va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

39.

Casarea cu reţinere reprezintă regula pentru curţile de apel şi tribunale [art. 312 C. proc. civ.; art. 81 alin. (1) din Legea nr. 168/1999].

40.

Casarea cu trimitere spre rejudecare intervine în cazul în care:

A) instanţa a cărei hotărâre se atacă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului pricinii (de exemplu: instanţa de fond a admis greşit excepţia autorităţii lucrului judecat; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; excepţia de prematuritate; excepţia inadmisibilităţii cererii; excepţia lipsei capacităţii procesuale; excepţia lipsei calităţii procesuale; excepţia lipsei de interes; instanţa de fond a luat greşit act de renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii; de la dosarul cauzei lipseşte orice dovadă a cercetării fondului, de pildă încheierea privind dezbaterea fondului, încheierea de

24

amânarea a pronunţării, minuta sau hotărârea; instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere; există contradicţie între minută şi dispozitiv);

B) judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului;

C) instanţa care a pronunţat hotărârea recurată nu era competentă;

D) este necesară administrarea de probe, altele decât înscrisurile.

În practica judecătorească se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare şi în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., avându-se în vedere că pronunţarea pe fondul cauzei direct de către instanţa de recurs ar lipsi părţile de un grad de jurisdicţie.

41.

În caz de admitere a recursului şi casare cu trimitere spre rejudecare, cauza se va trimite la:

A) instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă – în caz de casare pentru necercetarea fondului cauzei; în caz de casare pentru lipsa de procedură la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului cauzei; în caz de casare pentru administrarea de alte probe decât înscrisurile; în cazul în care prima instanţă nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; când prin hotărârea atacată s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.; când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;

B) altă instanţă, de acelaşi grad ca şi instanţa care a pronunţat hotărârea, în caz de admitere a excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţei care a pronunţat hotărârea ce s-a atacat;

C) altă instanţă, de grad diferit celei care a pronunţat hotărârea ce se atacă, în caz de admitere a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei care a pronunţat hotărârea ce se atacă.

42.

Dacă instanţa care a soluţionat recursul constată că are competenţa materială de a judeca pricina în primă instanţă, va judeca cauza, potrivit competenţei sale, în compunerea corespunzătoare a completului de judecată.

43.

Dacă instanţa de recurs a fost învestită ca urmare a admiterii cererii de strămutare şi dispune casarea cu trimitere, instanţa de trimitere va fi una din raza sa de activitate (I. Deleanu, V. Deleanu, Probleme de procedură civilă din practica Tribunalului Cluj, în R.R.D. nr. 9/1989, p. 33-35). În acest mod, instanţa care a dispus casarea va rămâne competentă în cazul în care se exercită recursul împotriva hotărârii de către instanţa de trimitere.

44.

Judecarea recursului, cât şi rejudecarea în fond după casare se vor face cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propriul recurs (non

25

reformatio in peius). În cazul în care şi partea adversă a formulat recurs, se va putea înrăutăţi situaţia părţii cu ocazia judecării recursului.

45.

Dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă referitoare la activitatea de dinaintea şedinţei de judecată, din timpul judecăţii şi cea ulterioară şedinţei de judecată, hotărârile judecătoreşti sunt aplicabile şi în recurs.

46.

Hotărârea casată/modificată în întregul său nu mai are nicio putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în baza unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

47.

Hotărârile casate/modificate în parte conservă autoritatea de lucru judecat în privinţa chestiunilor litigioase dezlegate de instanţa de fond şi care nu au fost deduse judecăţii recursului sau ale căror motive au fost respinse.

48.

Efectele casării se răsfrâng asupra părţilor care au exercitat recurs, în caz contrar, s-ar înfrânge puterea lucrului judecat. Excepţia de la această regulă există în ipoteza coparticipării procesuale, când efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi [art. 48 alin. (1) C. proc. civ.].

49.

Hotărârea instanţei de recurs în caz de casare este obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, cât şi asupra necesităţii administrării unor probe [art. 315 alin. (1) C. proc. civ.].

50.

Hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare sau revizuire.

51.

În unele cazuri neexecutarea hotărârilor instanţei în materia conflictelor de muncă constituie infracţiune. Astfel:

– neexecutarea hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii introduse de salariat pentru neplata salariilor de către angajator, în termen de 15 zile, calculate de la data cererii de executare adresate angajatorului de partea interesată constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă (art. 277 C. muncii);

– neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a salariatului căruia i s-a desfăcut în mod nelegal contractul de muncă reprezintă infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă (art. 278 C. muncii).

26

Legislaţie complementară

Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă (M. Of. nr. 582 din 29 noiembrie 1999)

Art. 78. (1) Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile.

(2) În situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cel mult două zile.

Art. 79. (1) Hotărârile instanţei de fond sunt definitive.

(2) Hotărârile motivate ale instanţei de fond se redactează şi se comunică părţilor în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare.

Art. 80. Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Art. 81. (1) În caz de admitere a recursului, instanţa va judeca în fond cauza.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în următoarele situaţii:

a) soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă;

b) judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Art. 82. Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă.

Codul de procedură civilă

Art. 299.291 (1) Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

291 Alin. (1) şi (2) ale art. 299 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 106 1 din O.U.G. nr. 138/2000 , punct introdus ulterior prin art. I pct. 45 din Legea nr. 219/2005 .

(2) Recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea de apel.

Art. 301.292 Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.

292 Art. 301 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1091 din O.U.G. nr. 138/2000 , punct introdus ulterior prin art. I pct. 47 din Legea nr. 219/2005 .

Art. 302. Recursul se dispune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii293.

27

293 Prin Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008 a Curţi i Constituţionale (M. Of. nr. nr. 562 din 25 iul ie 2008), dispoziţ i i le art. 302 C. proc. civ. au fost declarate neconstituţionale în partea care prevede „sub sancţiunea nulităţi i”.

Art. 3021.294 (1) Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni:

294 Art. 3021 a fost introdus prin art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 58/2003 , astfel cum acest punct a fost modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004 .

a)295 numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

295 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţ i i lor art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. şi a constatat că textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cereri i de recurs menţiunile prevăzute la alin. (1) l i t . a) al art. 302 1.

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

d) semnătura.

(2) La cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii.

Art. 303. (1) Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenul de recurs.

(2) Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

(3)296 Abrogat.296 Alin. (3) al art. 303 a fost abrogat prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 58/2003 .

(4) În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.

(5) Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

28

(6) După împlinirea termenul de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

Art. 304.297 Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere de următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate:

297 Partea introductivă a art. 304 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 101 din O.U.G. nr. 58/2003 , punct introdus prin art. I pct. 7 din Legea nr. 195/2004 .

1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;

3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2);

6.298 dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut;

298 Pct. 6 al art. 304 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 111 din O.U.G. nr. 138/2000 .

7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;

10.299 abrogat.299 Pct. 10 al art. 304 a fost abrogat prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000 .

11.300 abrogat.300 Pct. 11 al art. 304 a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 .

Art. 3041. Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Art. 305.301 În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

301 Art. 305 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 2 din O.U.G. nr. 58/2003 , punct introdus prin art. I pct. 7 din Legea nr. 195/2004 .

29

Art. 306. (1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2).

(2) Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

(3) Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Art. 308.302 (1) Preşedintele instanţei, după ce va constata că procedura de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs.

302 Art. 308 este reprodus în forma anterioară modificări i prin art. I pct. 11 din O.U.G. nr. 58/2003 , deoarece, în urma aprobări i ordonanţei, pct. 11 al acesteia a fost abrogat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 195/2004 .

(2) Intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.

(3)303 Abrogat.303 Alin. (3) al art. 308 a fost abrogat prin art. I pct. 114 din O.U.G. nr. 138/2000 .

(4)304 Abrogat.304 Alin. (4) al art. 308 a fost abrogat prin art. I pct. 115 din O.U.G. nr. 138/2000 .

(5)305 Abrogat.305 Alin. (5) al art. 308 a fost abrogat prin art. I pct. 115 1 din O.U.G. nr. 138/2000 .

Art. 309. (1)306 Preşedintele va da cuvântul părţilor după citirea raportului.

306 Alin. (1) al art. 309 este reprodus în forma anterioară modificări i prin art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 58/2003 , deoarece, în urma aprobări i ordonanţei, pct. 12 al acesteia a fost abrogat prin art. I pct. 9 din Legea nr. 195/2004 .

(2) Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent.

Art. 310. Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.

Art. 311. (1) Hotărârea casată nu are nicio putere.

(2) Actele de executare sau de asigurarea făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

30

Art. 312.307 (1) Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.

307 Art. 312 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 116 din O.U.G. nr. 138/2000 .

(2) În caz de admiterea a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în tot sau în parte.

(3)308 Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea, pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

308 Alin. (3) al art. 312 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 116 din O.U.G. nr. 138/2000 , punct modificat ulterior prin art. I pct. 52 din Legea nr. 219/2005 .

(4) În caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.

(5) Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecată s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţei de acelaşi grad.

(6) În caz de casare a hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă.

(7) Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

Art. 315. (1)309 În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

309 Alin. (1) al art. 315 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 117 din O.U.G. nr. 138/2000 .

(2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

31

(4)310 La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

310 Alin. (4) al art. 315 a fost introdus prin art. I pct. 118 din O.U.G. nr. 138/2000 .

Art. 316. Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Art. 3711. (1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu prevede altfel.

(3)311 Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

311 Alin. (3) al art. 371 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 459/2006 .

Art. 372.312 Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

312 Art. 372 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 139 din O.U.G. nr. 138/2000 .

Art. 373.313 (1) Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.

313 Art. 373 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 140 din O.U.G. nr. 138/2000 .

(2) Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Art. 3731.314 (1) Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, de îndată, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv.

314 Art. 3731 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 42/2009 . În forma iniţ ială, art. 3731, introdus prin art. I pct. 141 din O.U.G. nr. 138/2000 ,

32

avea următorul conţinut: „(1) Cererea de executare si l i tă se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executări i de către instanţa de executare, căreia î i va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi t i t lul executoriu. (2) Instanţa încuviinţează executarea sil i tă prin încheiere dată în camera de consil iu, fără citarea părţi lor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executări i si l i te nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executări i si l i te poate f i atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zi le de la comunicare. (3) După încuviinţarea cereri i , instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al f iecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia”. Ulterior, art. 373 1 a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 , având următorul conţinut: „(1) Cererea de executare si l i tă se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. (2) Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mij loacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în t i t lul executoriu şi pentru respectarea dispoziţ i i lor legii, a drepturi lor părţi lor şi ale altor persoane interesate. (3) În interesul executări i , executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declaraţie scrisă cu privire la venituri le şi bunuri le sale şi locul unde se află acestea. (4) În situaţia prevăzută de art. 3717 alin. (1), executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţi i să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuieli lor de executare”. Prin Decizia nr. 458/2009 (M. Of. nr. 256 din 17 apri l ie 2009), Curtea Constituţională a constatat că dispoziţ i i le art. 373 1 C. proc. civ. , astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 , sunt neconstituţionale.

(2) Asupra cererii de încuviinţare, preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

(3) După încuviinţarea cererii potrivit alin. (2), la instanţa de executare se va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.

33

(4) În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

(5) Dacă socoteşte că este în interesul executării, executorul judecătoresc îl va putea invita pe debitor pentru a-i cere, în scris, în condiţiile legii, lămuriri în legătura cu veniturile şi bunurile sale asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul executării silite.

(6) Refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea de informaţii incomplete ori eronate atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 1082 alin. (2), dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei fapte prevăzute de legea penală.

(7) În situaţia prevăzută de art. 3717 alin. (1), executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să îşi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare.

Art. 374. (1)315 Hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie.

315 Alin. (1) al art. 374 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 459/2006 .

Art. 3741.316 Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie.

316 Art. 3741 a fost introdus prin art. I pct. 16 din Legea nr. 459/2006 .

UTA Lucia;colectiv, Codul Muncii adnotat din 01-oct-2009, Hamangiu

34