Juris

Amnistie. Recidivist

Secţia penală a Tribunalului SupremDecizie nr. 2048 din 02/11/1977

Amnistie. Recidivist. Persoană aflată în curs de judecată pentru săvârşirea vreunei infracţiuni

Prin sentinţa penală nr. 24 din 3 iunie 1977 a Tribunalului judeţean Brăila au fost condamnate inculpatele G.E. la 8 ani închisoare pentru infracţiunea de provocare ilegală a avortului prevăzut de art. 185 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi C.M. la 4 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de provocare ilegală a avortului prevăzută de art. 26 raportat la art. 185 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 74 Cod penal, constatându-se că această pedeapsă este graţiată în întregime, condiţionat, prin Decretul nr. 115/1977. Inculpatele au fost obligate să plătească, în solidar, 5000 lei părţii civile L.P. şi câte 400 lei lunar contribuţia pentru întreţinerea a doi copii minori ai acestuia. în fapt, s-a reţinut că în ziua de 6 ianuarie 1977, L. E. a mers la domiciliul inculpatei C. M. unde inculpata G. E. a efectuat unele manopere care să-i întrerupă sarcina, manopere repetate şi a doua zi dimineaţa. Pentru operaţiunea efectuată, cele două inculpate au primit de la gravidă câte 400 lei. Manoperele avortive efectuate asupra victimei i-au provocat acesteia ruperea membranelor şi scurgere de secreţie sanguinolentă, precum şi infecţie, ceea ce a determinat-o să se interneze în ziua de 15 ianuarie 1977 în Spitalul judeţean Brăila, unde, cu tot tratamentul primit, a încetat din viaţă în ziua de 17 ianuarie 1977. Din actele medicale rezultă că victima a fost gravidă în luna a IV-a şi că moartea acesteia a fost violentă, ea datorându-se stării septice consecutivă infectării conţinutului cavităţii uterine, iar între efectuarea avortului şi moarte există un raport direct de cauzalitate. Împotriva sentinţei au declarat recurs ambele inculpate. Printr-un motiv de recurs inculpata G. E. susţine că sentinţa este nelegală şi netemeinică în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal, referitoare la starea de recidivă, deoarece prin adoptarea Decretului nr. 331/1977 de amnistie, starea de recidivă a încetat. Motivul de recurs nu este întemeiat. Inculpata a fost condamnată prin sentinţa nr. 3554/1974 a Judecătoriei Brăila la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 185 alin. 1 Cod penal, eliberându-se din executarea pedepsei la 7 iulie 1975. La 6 ianuarie 1977, inculpata a comis însă o nouă infracţiune, aceea prevăzută de art. 185 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal, pentru care a fost condamnată, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, la 8 ani închisoare, prin sentinţa supusă recursului de faţă. Potrivit art. 1 din decretul Consiliului de Stat nr. 331 din 19 septembrie 1977 se amnistiază toate persoanele care au fost condamnate pentru fapte penale şi au executat pedeapsa sau aceasta a fost graţiată până la intrarea în vigoare a decretului. Beneficiază de amnistie, conform art. 2 din decret, şi recidiviştii care au executat pedeapsa sau au fost graţiaţi până la intrarea în vigoare a decretului, cu condiţia ca în ultimii 5 ani să nu mai fi fost condamnaţi ori să nu se fi aflat în executarea unei pedepse privative de libertate pronunţate anterior acestei perioade. Prin urmare, fie că este vorba de nerecidivişti, fie de recidivişti, decretul amnistiază numai persoanele care şi-au executat pedepsele sau acestea au fost graţiate până la data intrării în vigoare a decretului, ceea ce înseamnă că nu beneficiază de amnistie acele persoane care la aceeaşi dată, mai aveau pedepse de executat ori se aflau în curs de judecata pentru săvârşirea vreunei infracţiuni. Cum inculpata se afla, la data adoptării decretului, în curs de judecată în prezenta cauză, înseamnă că ea nu beneficiază de amnistie, aşa încât nici aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, nu poate fi înlăturată. În consecinţă, motivul de recurs fiind neîntemeiat urmează a fi respins.

Acţiune civilă. Parte responsabilă civilmente


Acţiune civilă. Parte responsabilă civilmente. Raport de cauzalitate

Prin sentinţa penală nr. 24 din 18 mai 1977 Tribunalul judeţean Sibiu a condamnat pe inculpaţii: D.I., la 15 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, 8 ani închisoare pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 2 Cod penal şi 4 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, constatându-se că această pedeapsă este graţiată în întregime conform art. 2 din decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977. V.M. la 1 an şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1 raportat la art. 41 alin. 2 Cod penal şi 4 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 223 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, constatându-se că ambele pedepse au fost graţiate în întregime, condiţionat conform art. 2 din Decretul nr. 115/1977. M.A. la 8 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1 Cod penal, constatându-se că pedeapsa este graţiată în întregime, condiţionat, conform art. 2 din decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977. Inculpatul D.I. a fost obligat să plătească părţii civile Cooperativa de consum Tălmaciu suma de 704 253 lei despăgubire, cu dobânzile legale. În baza art. 30 lit. e din Legea nr. 22/1969 au fost obligate în calitate de părţi responsabile civilmente - în limita pagubei rămase neacoperite de inculpatul D.I. din momentul constatării insolvabilităţii acestuia - M. A. la plata sumei de 252 705 lei, V. M. la plata sumei de 267 204 lei, T. N. la plata sumei de 375 323 lei, D. P. la plata sumei de 200 507 lei şi P. G. la plata sumei de 279 218 lei. Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele: Inculpatul D.I. a funcţionat în perioada 5 iunie 1966 - 8 aprilie 1976 în calitate de gestionar la magazinul de mobilă şi articole electrotehnice din cadrul Cooperativei de consum Tălmaciu, stabilindu-se o lipsă în gestiune de 825776 lei, din care suma de 233 581 lei a fost însuşită. Diferenţa de 592189 lei a fost cauzată prin îndeplinirea în mod necorespunzător a îndatoririlor de serviciu. Pentru a obliga părţile responsabile civilmente P. M. şi M. A. foşti preşedinţi ai Cooperativei de consum Tălmaciu şi T. N. fost şef contabil la plata sumelor sus-menţionate, prima instanţă reţine ca aceştia nu au asigurat condiţiile corespunzătoare pentru efectuarea inventarelor, ceea ce a facilitat posibilitatea inculpatului D.I. să ascundă lipsa în gestiune. Concret, nu au afectat personal auxiliar pentru manipularea şi sortarea mărfurilor în timpul inventarierilor şi nu au organizat o evidenţă tehnico-operativă şi contabilă pentru circuitul întregii gestiuni iar uneori au condus-o în mod defectuos şi chiar incorect. În fine, s-a ajuns la prejudiciul de peste 825 000 lei la o cooperativă de consum ca cea din cauză, cu un inventar de preluare doar de 500 000 lei şi datorită efectuării unor inventare de control de un slab nivel calitativ. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, între alţii V. M. şi M. A. în calitate de părţi responsabile civilmente, precum şi părţile responsabile civilmente T. M., D. P. şi P. G., susţinând, în esenţă, că au fost obligaţi la plata sumelor arătate fără a se fi demonstrat ca între paguba produsă şi modul cum, fiecare, şi-a desfăşurat activitatea a existat vreo legătură. Criticile aduse de cei cinci recurenţi - părţi responsabile civilmente sunt întemeiate. Potrivit art. 30 lit. e din legea nr. 22/1969, răspunde, în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatării insolvabilităţii acestuia, cel vinovat de "nerespectarea oricărei alte îndatoriri de serviciu, dacă fără încălcarea acesteia paguba s-ar fi putut evita". Din examinarea acestei prevederi legale se desprinde concluzia că între nerespectarea îndatoririi de serviciu şi paguba produsă, trebuie să existe raport de cauzalitate. Or, se constată că, sub acest aspect - al stabilirii legăturii cauzale - hotărârea primei instanţe este deficitară. În acest sens, din actele dosarului rezultă că conducerea cooperativei şi-a îndeplinit sarcina de organizare a efectuării inventarierilor, pentru că ea a emis deciziile de numire a subcomisiilor de inventariere în care a participat, pe lângă alte persoane, revizorul de gestiune delegat de forul tutelar, ca preşedinte al subcomisiei.

Instanţa a reţinut ca o culpă în sarcina celor trei recurenţi că aceştia nu au afectat personal auxiliar pe lângă comisiile de inventariere. Dar, o asemenea culpă se putea reţine numai în ipoteza în care membrii comisiilor de inventariere ar fi solicitat asemenea ajutor, şi conducerea cooperativei l-ar fi omis. Or, din probele existente în dosar, nu rezultă că preşedinţii comisiilor de inventariere, care erau revizorii delegaţi de forul tutelar, sau alţi membri ai comisiei, ori gestionarul, ar fi solicitat personal auxiliar şi li s-ar fi refuzat. Nu s-a dovedit în cauză că vreun revizor de gestiune - din cei care au efectuat cele 14 inventarieri - ar fi semnalat că inventarele nu s-au putut desfăşura în condiţiuni legale, din cauza nealcătuirii comisiei cu personalul competent. Instanţa nu a învederat în mod concret ce anume îndatoriri de serviciu au fost încălcate de aceştia şi care să fi fost de natură să genereze producerea sau nedescoperirea prejudiciului. Se constată, apoi, că prima instanţă a reţinut în ceea ce-l priveşte pe fostul şef contabil T. N., că acesta nu a luat măsuri pentru o buna organizare a evidenţei tehnico-operative şi contabile pe circuitul întregii gestiuni, din care cauză s-a întârziat depistarea lipsurilor din gestiunea inculpatului D.I., dar nici în legătură cu acest aspect, nu s-a învederat în mod concret, care anume atribuţii de serviciu au fost încălcate, şi nu s-a demonstrat că fără încălcarea acestora paguba s-ar fi putut evita. Pentru a reţine culpa celor doi revizori contabili, prima instanţă a motivat că aceştia au efectuat inventare de un slab nivel calitativ, înscriind mărfuri cu preţuri majorate, ireale, sau denumiri denaturate ceea ce denotă o evidentă superficialitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Dar, pe baza probelor existente în dosar, nu s-a demonstrat dacă, în condiţiile în care şi-au desfăşurat activitatea, comisiile de inventariere, din care au făcut parte cei doi revizori P. G. şi D. P., puteau fi depistate neregulile din gestiunea inculpatului D. I., în raport de actele de gestiune existente la data inventarierilor în contabilitatea unităţii şi la magazin. Pentru a fi reţinută culpa revizorului D. P., trebuia să se facă dovada că, în raport de actele existente la data de 2 noiembrie 1974 data inventarului de control) în gestiunea magazinului şi în contabilitatea unităţii, acesta putea să depisteze lipsa în gestiune, cu toate neregulile săvârşite de cei din contabilitatea cooperativei, împrejurare care nu a fost însă demonstrată. În consecinţă, recursurile declarate de părţile responsabile civilmente sunt întemeiate şi urmează a fi admise, a se casa hotărârea atacată, numai cu privire la dispoziţia de obligare a acestora la plata despăgubirilor către partea civilă Cooperativa de consum Tălmaciu şi a se trimite cauza pentru rejudecare - în limitele casării - la Tribunalul judeţean Sibiu.

Despăgubiri


Despăgubiri. Penalizări. Dobândă

Prin sentinţa penală nr. 5 din 22 februarie 1977 a Tribunalului judeţean Olt, inculpatul E. D., a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal; 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, constatându-se că în baza art. 1 lit. a şi art. 8 din Decretul nr. 222/1976 pedepsele de 2 ani şi 1 an şi 6 luni închisoare au fost graţiate în întregime, condiţionat, iar în baza art. 2 şi art. 8 din acelaşi decret a fost graţiată cu 1/4 pedeapsa de 5 ani închisoare. În acelaşi timp, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Inspectoratul silvic Olt, cu titlu de despăgubire, suma de 17 758,91 lei rest neacoperit din prejudiciul total de 32 295,80 lei cauzat, plus dobânzile legale aferente începând de la data comiterii infracţiunii până la completa achitare a debitului. În fapt, s-a reţinut că inculpatul a funcţionat ca achizitor de fructe de pădure şi ciuperci uscate la Ocolul silvic Vultureşti până în luna noiembrie 1975.

În vederea realizării achiziţiilor inculpatul primea de la casieria ocolului silvic, pe bază de referate, sumele de bani necesare sub formă de avans spre decontare, pe care trebuia să le justifice cu borderourile de achiziţii. Primind la data de 28 iulie 1975 avansuri spre decontare în sumă de 40 000 lei, inculpatul şi-a însuşit treptat suma de 32 295,20 lei, iar în justificare a întocmit borderouri fictive de achiziţii. Din suma astfel însuşită s-au recuperat de la inculpat 14 536 lei, rămânând o pagubă neacoperită de 17 758,91 lei. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Procuratura judeţeană Olt şi inculpatul. Printr-un motiv de recurs formulat de Procuratura judeţeană Olt se susţine că în ceea ce priveşte latura civilă instanţa de fond nu a avut în vedere că sumele de bani însuşite provin din avansurile primite pentru achiziţii, ceea ce justifica obligarea la plata penalizărilor de 0,50% pe fiecare zi de întârziere până la achitarea sumei datorate, iar nu la plata dobânzilor legale, cum s-a procedat în cauză. Acest motiv. de casare este întemeiat. Potrivit art. 38 din regulamentul operaţiilor de casă al unităţilor socialiste, aprobat prin decretul Consiliului de Stat nr. 209 din 5 iulie 1976, titularii de avans care nu depun în termen deconturile pentru justificarea avansurilor, împreună cu documentele justificative, sau nu restituie în termen sumele rămase necheltuite, vor plăti o penalizare de 0,50% asupra avansului primit sau asupra sumelor nerestituite în termen, după caz, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data când trebuia să depună decontul până la achitarea debitului, fără însă ca suma percepută ca penalizare să poată depăşi debitul datorat. În speţă, suma de 17.758,91 lei însuşită, provenind dintr-un avans spre decontare nejustificat, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata de penalizări conform celor arătate mai sus, iar nu la plata de dobânzi. Recursul procuraturii fiind fondat, din acest punct de vedere, urmează a fi admis, a se casa sentinţa sub acest aspect şi a se înlocui dispoziţia de obligare a inculpatului la plata dobânzilor legale cu obligarea acestuia la plata de penalizări de 0,50% pe zi, calculate pentru suma de 17.758,91 lei, cu începere de la data de 15 noiembrie 1975 până la completa achitare a sumei menţionate, fără ca totalul penalizărilor să depăşească debitul de 17.758,91 lei datorat.

Asistenţa juridică obligatorie


Asistenţa juridică obligatorie. Neasigurarea acesteia în faza de urmărire penală

Prin rechizitorul Procuraturii judeţene Dolj din 13 iunie 1977, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.N. pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. S-a reţinut că, în seara zilei de 17 mai 1977, mergând în întâmpinarea soţiei sale, care urma să se întoarcă de la serviciu, a găsit-o stând de vorbă cu P.D. căruia i-a aplicat o lovitură de cuţit în hemitoracele stâng, de natură a-i pune viaţa în pericol. Învestit cu judecarea cauzei, Tribunalul judeţean Dolj, secţia penală, prin sentinţă nr. 48 din 11 iulie 1977, a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale, în baza prevederilor art. 333 Cod de procedură penală. Instanţa a motivat că inculpatul nu a fost asistat de apărător în faza urmăririi penale şi nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală, nesocotindu-se astfel dispoziţiile prevăzute de art. 171 alin. 1 şi art. 250 lit. a Cod de procedură penală. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Procuratura judeţeană Dolj, susţinând că nu s-au nesocotit prevederile textelor sus-menţionate, întrucât învinuitul B.N. a fost cercetat în stare de libertate, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare prin rechizitoriu, când s-a dispus şi arestarea inculpatului. Recursul este întemeiat.

După cum s-a arătat, inculpatul B.N. a fost trimis în judecată pentru tentativă de omor, iar cercetarea acestuia s-a făcut în stare de libertate. În aceeaşi situaţie s-a aflat şi la prezentarea materialului de urmărire penală, arestarea sa fiind dispusă, ulterior, prin rechizitoriu. În aceste condiţiuni, organele de urmărire penală nu aveau obligaţia să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, întrucât, potrivit art. 171 Cod de procedură penală în cursul urmăririi penale asistenţa juridică este obligatorie numai dacă învinuitul este minor, militar în termen sau arestat - chiar în altă cauză - situaţie neconstantă în speţă. Nici prezentarea materialului nu era obligatorie, deoarece, în temeiul dispoziţiilor art. 250 alin. 1 Cod de procedură penală, această activitate este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale, ceea ce în cauză s-a realizat odată cu redactarea rechizitoriului. În consecinţă, recursul fiind întemeiat, urmează a se admite şi a se trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Tentativă la infracţiunea de viol


Tentativă la infracţiunea de viol care a avut ca urmare decesul victimei

Prin sentinţa penală nr. 94 din 1 august 1977 a Tribunalului judeţean Dâmboviţa, inculpatul B. V. a fost condamnat la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal şi la 2 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de viol prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. 1, constatându-se că ultima pedeapsă este graţiată, conform art. 2 din Decretul nr. 115/1977. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţilor civile D. M. şi I. T. M. suma de 8000 lei cu titlul de despăgubiri şi 150 lei lunar contribuţie la întreţinerea părinţilor victimei, începând cu data de 17 februarie 1977. Prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de 17 februarie 1977 inculpatul, care până în oraşul Găeşti a călătorit în cabina din faţă, împreună cu conducătorul auto şi cu martorul B. M., a urcat în cabina a doua - destinată pentru odihna personalului - unde a luat şi pe victima D. A. Pe parcurs, inculpatul - aflat sub influenţa băuturilor alcoolice - a încercat să aibă raport sexual şi, pentru ca victima s-a împotrivit, a încercat să folosească acte de constrângere şi violenţă, ceea ce a făcut-o să se retragă spre uşă, cerând inculpatului să-i comunice conducătorului auto să oprească maşina pentru a coborî. Inculpatul, deşi avea posibilitatea să comunice cu cabina din faţă prin sonerie a refuzat acest lucru, stăruind în intenţia sa de a determina victima la raport sexual. Aceasta, îngrijorată de insistenţele inculpatului, a deschis portiera cabinei şi a încercat să sară din maşină, din mers, însă nu a reuşit întrucât îmbrăcămintea i-a rămas agăţată de autocamion. În aceste condiţii victima, sub privirile inculpatului care nu i-a acordat nici un ajutor şi nici nu a semnalizat pentru oprire, a fost dusă aproximativ 300 m, după care a căzut sub roţile din spate ale maşinii, decedând pe loc. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul, susţinând, în esenţă, că este netemeinică şi nelegală deoarece sub aspectul laturii obiective omisiunea de a anunţa sonor conducătorul auto sa oprească maşina, nu cădea în obligaţiile sale, iar pe plan subiectiv nu a putut să prevadă că victima va sări din maşină, astfel că i se poate reţine, cel mult, infracţiunea praeterintenţionată prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. 3 Cod penal. Recursul nu este întemeiat. Prima instanţă, apreciind în mod just şi complet probele administrate, a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului. În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei se constată, de asemenea, că este corectă, atât sub aspectul laturii obiective cât şi a celei subiective. Sub aspectul laturii obiective, prevederile art. 174 Cod penal nu precizează în mod limitativ modalităţile de realizare a activităţii de ucidere, acţiunea sau inacţiunea putând fi nu numai directă ci şi indirectă. Esenţial este că între acţiune sau inacţiune şi rezultat să existe legătură de cauzalitate. Or, în speţă s-a

stabilit ca inculpatul care călătorea în cabina a doua a autovehiculului împreună cu victima stăruind în a o constrânge la raport sexual, a determinat-o, în final, să sară din maşină. Deosebit de aceasta, observând că victima, după ce a sărit din autocamion, a rămas agăţată de portieră, inculpatul nu a întreprins nimic pentru oprirea autocamionului şi nici nu a acordat ajutor victimei pentru a fi readusă în cabină. Această conduită a inculpatului se înscrie în acţiunile caracteristice laturii obiective a infracţiunii de omor, constituind una din modalităţile de realizare a activităţii de ucidere. Sub aspectul laturii subiective, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 pct. 1 lit. b Cod penal, fapta se săvârşeşte cu intenţie - sub formă indirectă - atunci când autorul prevede rezultatul acesteia, şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Această modalitate a intenţiei implică pe lângă prevedere, o atitudine de indiferenţă faţă de rezultat, atitudine ce-l determină pe autor să nu curme acţiunea sau inacţiunea începută, acceptând posibilitatea producerii lui. În speţă, în condiţiile stării de fapt corect stabilite, inculpatul nu numai că nu a avut temeiuri să creadă că victima nu va sări din autocamion, ci dimpotrivă, după ce acest fapt s-a realizat, nu a luat nici o măsură pentru oprirea autovehiculului şi nici nu i-a acordat vreun ajutor pentru a fi readusă în cabină, ceea ce confirmă în mod neîndoios că a prevăzut şi a acceptat rezultatul, care în final s-a şi produs. Or, spre deosebire de infracţiunea de omor care sub aspectul laturii subiective se caracterizează prin intenţie, demonstrată în mod neîndoielnic în cauză, infracţiunea de viol ce a avut ca urmare moartea victimei se caracterizează prin praeterintenţie, ceea ce însă nu s-a stabilit. În consecinţă, recursul declarat de inculpat urmează a se respinge ca neîntemeiat.

Contestaţie în anulare. Soluţionarea prin decizie


Contestaţie în anulare. Soluţionarea prin decizie. Recurs inadmisibil

Prin sentinţa penală nr. 100 din 14 februarie 1973 a Judecătoriei Urziceni, inculpatul S. N. a fost condamnat la 5 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 3 Cod penal raportat la art. 182 alin. 1 Cod penal, constatându-se că ambele pedepse sunt graţiate, în întregime, prin Decretul nr. 521/1972. S-a constatat că prejudiciul de 6593 lei produs I.T.A. Bucureşti a fost acoperit de către inculpat însă a fost obligat în solidar cu I.T.A. Bucureşti să plătească 4506 lei părţii civile B.I. şi 1103 lunar părţii civile S.A. până la însănătoşire. În fapt, s-a reţinut că în ziua de 6 noiembrie 1972 conducând autocamionul nr. 21-B-6331 aparţinând I.T.A. Bucureşti pe şoseaua Urziceni-Bucureşti, a provocat un accident de circulaţie în care au fost răniţi grav S.A. şi B.I. iar autocamionul unităţii a fost avariat. Recursul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr. 111 din 31 ianuarie 1974 a Tribunalului judeţean Ilfov. Condamnatul a făcut o contestaţie în anulare împotriva acestei decizii susţinând că procedura de citare pentru termenul când s-a judecat recursul nu a fost îndeplinită conform legii, deoarece a fost citat la altă adresă. Contestaţia în anulare a fost respinsă de Tribunalul judeţean Ilfov, prin decizia nr. 312 din 28 aprilie 1977, cu motivarea că condamnatul a început executarea hotărârii, plătind despăgubiri civile încă din 1974. Or, potrivit art. 388 Cod de procedură penală contestaţia în anulare nu poate fi introdusă decât cel mai târziu în termen de 10 zile de la începerea executării hotărârii, termen ce în speţă a fost cu mult depăşit. Împotriva acestei decizii, condamnatul a declarat recursul de faţă, solicitându-se de către apărătorul condamnatului admiterea recursului pentru motivele invocate iniţial. Recursul este inadmisibil. În sprijinul contestaţiei în anulare a fost invocat motivul prevăzut de art. 386 lit. a Cod de procedură penală.

În baza textului citat, se poate face contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri penale definitive când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii. Potrivit art. 392 alin. 1 Cod de procedură penală, care reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare, dacă instanţa găseşte contestaţia întemeiată desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere, deşi textul se referă numai la cazul admiterii contestaţiei, este evident că instanţa de recurs soluţionează tot prin decizie contestaţia bazată pe oricare din motivele prevăzute de art. 386 lit. a-c Cod de procedură penală şi atunci când constată că aceasta nu este întemeiată şi o respinge. Pronunţându-se întotdeauna numai prin decizie, în cazurile prevăzute de art. 386 lit. a-c, hotărârile date de instanţa de recurs, nu sunt supuse recursului deoarece, potrivit art. 361 Cod de procedură penală, numai sentinţele pot fi atacate cu recurs. Faptul că art. 392 alin. ultim Cod de procedură penală prevede că sentinţa dată în contestaţie este supusă recursului nu este de natură a duce la altă interpretare, întrucât acest text îşi găseşte aplicare numai în cazul contestaţiei în anulare bazată pe art. 386 lit. d şi numai când instanţa se pronunţă asupra unei asemenea contestaţii prin sentinţă. În speţă, contestaţia bazându-se pe dispoziţiile art. 386 lit. a Cod de procedură penală şi soluţionată corect prin decizie, hotărârea pronunţată nu este supusă recursului şi, prin consecinţă, urmează a fi respins ca inadmisibil.

Raport de cauzalitate. Concurs de culpe


Raport de cauzalitate. Concurs de culpe

Prin sentinţa penală nr. 275/1976 a Judecătoriei Alba Iulia, inculpatul D. E. a fost condamnat la 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art. 178 alin. 2 Cod penal şi la 1 an închisoare pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 Cod penal, iar inculpatul C. Gh la 4 ani închisoare, pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal şi la 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 Cod penal. Totodată, inculpatul D. E. a fost obligat să plătească părţii civile Consiliul popular judeţean Alba suma de 27.841 lei, iar inculpatul C. Gh. în solidar cu partea responsabilă civilmente Direcţia sanitară a judeţului Alba, a fost obligat să plătească părţii civile A. A. suma de 8000 lei cu titlu de despăgubiri. Prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de 28 septembrie 1975, inculpatul D. E., conducând autobuzul aparţinând Întreprinderii de transport-auto Alba Iulia pe drumul Ighiu-Galda de Jos, fără a se asigura a virat spre drumul ce ducea în comuna Cricău. Cum din sens opus circula autoturismul Consiliului popular judeţean Alba, condus de P. Gh. cele două autovehicule s-au ciocnit. în accident a fost lovit grav A. N. care se afla în automobilul Consiliului popular. Fiind transportat în autosanitara Direcţiei sanitare judeţene Alba, condusă de inculpatul C. Gh. prin depăşirea greşită a unui autoturism, acesta a produs un alt accident de circulaţie, în urma căruia victima A. N., ce se afla pe targă în autosanitară, a încetat din viaţă. Prin decizia penală nr. 331/1976, Tribunalul judeţean Alba a admis recursurile inculpaţilor şi casând sentinţa a redus pedepsele aplicate acestora. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general, ambele hotărâri sunt criticate pentru greşita încadrare juridică în art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal a faptei inculpatului D. E. din moment ce şi fapta sa se înscrie printre cauzele determinante ale decesului victimei. Drept urmare inculpatul D. E. ar urma să fie obligat, În solidar, cu inculpatul C. Gh şi la plata despăgubirilor către partea civilă A. A. Recursul extraordinar este întemeiat. Este neîndoielnic stabilit că A. N. a suferit şocul puternic a două accidente de circulaţie - unul când se afla în autoturismul Consiliului judeţean Alba, izbit de autobuzul condus de D. E. şi cel de al doilea când

era transportat la Cluj-Napoca în autosanitara condusă de C. Gh., care, datorită unei depăşiri nereglementare, a fost izbită de un alt autovehicul. Raportul de constatare medico-legal întocmit în cauză conchide că moartea lui A. N. a fost violentă, datorându-se şocului hemoragic traumatic, rezultat al primului accident, decompensat rapid în urma leziunilor suferite cu ocazia celui de-al doilea, cu precizarea că leziunile rezultate din ambele accidente au concurat la decesul victimei. Expertiza medico-legală efectuată ulterior de o comisie a Institutului de medicină legală, Filiala Cluj reţine că şocul hemoragic care a condus la moartea victimei, este consecinţa leziunilor toraco-abdominale menţionate în raportul de constatare medico-legal, leziuni, care au fost rezultatul primului accident. Se subliniază însă că şansele de supravieţuire a victimei, în urma primului accident, erau minime, întrucât leziunile produse cu acea ocazie, trebuie considerate incompatibile cu viaţa; doar o intervenţie chirurgicală, ipotetic şi cu puţine şanse, puteau salva viaţa lui A. N. Este real că primul accident de circulaţie produs din culpa inculpatului D. E. a cauzat victimei leziuni foarte grave pentru viaţa acesteia. Au mai rămas totuşi şanse probabile de salvarea vieţii lui A. N. printr-o intervenţie chirurgicală competentă. în acest context, numai prin aprecierea greşită a probelor dosarului - nesocotirea constatărilor cu caracter ştiinţific instanţele au înlăturat fapta imputată inculpatului D. E. din cauzele producerii decesului, deşi această, faptă se afla în raport de cauzalitate cu rezultatul produs moartea victimei. Cel de al doilea accident, produs din culpa inculpatului C. Gh. a anihilat însă posibilitatea oricărei intervenţii chirurgicale, ce ipotetic ar fi putut salva viaţa lui A. N. Astfel fiind, în producerea morţii acestuia se reflectă cu caracter de constatare ştiinţifică şi fapta culpoasă a lui C. Gh. ce se înscrie între cauzele ce au avut un rol contributiv. Concluzia deci că la rezultatul morţii lui A. N. au concurat două cauze activităţile din culpă ale celor doi inculpaţi - este evidentă şi se impunea a fi reţinută pentru soluţionarea temeinică şi legală a cauzei. De aceea, în mod greşit s-a conchis că inculpatul D. E. a săvârşit numai infracţiunea de vătămare corporală din culpă, atâta timp cât sub aspectul laturii obiective, s-a stabilit existenţa raportului de cauzalitate între activitatea sus-numitului şi moartea victimei, iar sub aspectul laturii subiective s-a constatat culpa sa, ceea ce caracterizează infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal. Odată stabilit că faptele comise de ambii inculpaţi au concurat la producerea morţii victimei, despăgubirile datorate părţii civile A. A., potrivit art. 1003 Cod civil, urmează a fi acoperite în solidar. În consecinţă, recursul extraordinar urmează a se admite, a se casa sentinţa în ce priveşte pe inculpatul D. E. referitor la încadrarea juridică a faptei, în legătura cu decesul lui A. N. pedeapsă pentru aceasta faptă şi soluţionarea laturii civile, hotărându-se potrivit dispozitivului.

Autoritate de lucru judecat


Autoritate de lucru judecat. Fapte săvârşite în aceleaşi împrejurări. Tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav

Prin sentinţa penală nr. 38 din 27 iunie 1977 a Tribunalului judeţean Suceava, inculpatul V.I., a fost condamnat la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea unor drepturi (art. 64 lit. b Cod penal) pentru tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20, art. 21 raportate la art. 174, art. 176 lit. b cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 76 Cod penal, constatându-se că restul de pedeapsă rămas de executat este graţiat în întregime, condiţionat, conform art. 2 şi 12 din Decretul nr. 115/1977. Instanţa a reţinut, în fapt, că în ziua de 14 noiembrie 1976, inculpatul V.I., care se afla sub influenţa alcoolului, observând că fratele său a fost lovit de alţi tineri ce se aflau în local s-a repezit la partea vătămată T. R. şi, cu un cuţit pe care-l avea asupra sa, i-a aplicat, pe la spate, o puternică lovitură În regiunea posterioară a hemitoracelui drept provocându-i o plagă penetrantă toracică cu înţeparea pulmonului şi pneumotorax.

Intervenind şi partea vătămată S. C., inculpatul a lovit-o şi pe aceasta cu cuţitul în regiunea epigastrică superioară, leziunea provocată necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 15-16 zile. Împotriva sentinţei de condamnare a declarat recurs inculpatul, care susţine, printr-un motiv de casare, că prima instanţă a omis să reţină existenţa autorităţii de lucru judecat deşi pentru aceeaşi faptă inculpatul a fost judecat şi sancţionat contravenţional prin sentinţa civilă nr. 2580 din 20 noiembrie 1976 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc. Motivul de recurs nu este întemeiat. Din sentinţa civilă nr. 2580/1976 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc rezulta că s-a reţinut vinovăţia inculpatului pentru alte fapte decât cele ce au făcut obiectul cauzei de faţă, şi anume provocare de scandal în local public şi portul fără drept al cuţitului. Or, fiind vorba de o hotărâre pronunţată în temeiul Decretului nr. 153/1970, şi nu de o hotărâre penală, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la principiul autorităţii de lucru judecat nu este principial posibilă. Pe de altă parte, în cauză nu există nici identitate de faptă - aşa cum s-a arătat - chiar în altă încadrare juridică. În consecinţă, motivul de recurs fiind nefondat, urmează să fie respins.

Amnistie. Infracţiune continuată


Amnistie. Infracţiune continuată. Tânăr

Prin sentinţa penală nr. 3 din 28 ianuarie 1971 a Tribunalului judeţean Teleorman, alături de alţii, inculpata C.M. a fost condamnată la 20 ani închisoare, 5 ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a, b şi c Cod penal şi confiscarea parţială a averii pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 şi 42 Cod penal, 4 ani închisoare pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. 2 Cod penal şi 3 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 cu aplicarea art. 41 şi art. 42 Cod penal. În conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal, s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 2 ani, în total deci 22 ani închisoare, 5 ani interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Aceasta sentinţă a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursurilor declarate de inculpaţii în cauză, între care şi C.M., prin decizia nr. 6128 din 11 decembrie 1971 a Tribunalului Suprem, Secţia penală. Aflându-se în executarea pedepsei, după adoptarea Decretului nr. 115/1977 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, condamnata a solicitat aplicarea prevederilor acestui decret. Contestaţia la executare a fost admisă prin sentinţa penală nr. 62 din 24 iunie 1977 a Tribunalului judeţean Prahova care, în baza art. 12 din decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977 a constatat graţiate în întregime, condiţionat, pedepsele de 3 ani închisoare şi respectiv de 4 ani închisoare stabilite pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 alin. 1 şi art. 288 alin. 2 Cod penal. Totodată, au fost înlăturate prevederile art. 34 lit. a Cod penal şi a sporului de 2 ani închisoare, condamnata urmând să execute pedeapsa de 20 ani închisoare. Împotriva ultimei sentinţe a declarat recurs condamnata, susţinând că întrucât la data comiterii faptei de delapidare avea vârsta de 20 ani şi 6 luni urmează a i se aplica prevederile noului Decret nr. 147/1977 privind amnistierea unor infracţiuni. Recursul declarat nu este întemeiat. Potrivit art. 1 din decretul Consiliului de Stat nr. 147 din 1 iunie 1977, se amnistiază infracţiunile prevăzute de codul penal şi legile speciale, săvârşite de minori, precum şi de tineri în vârstă de 18-21 ani. Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că contestatoarea a comis infracţiunea de delapidare începând din luna mai 1967, când în adevăr avea vârsta de 20 ani şi 6 luni, însă a continuat activitatea până în anul 1969 la vârsta de 23 ani.

Prin urmare, recurenta săvârşind infracţiunea în formă continuată şi după împlinirea vârstei de 21 ani, nu sunt aplicabile dispoziţiile sus-citatului decret. Din prevederile art. 41 alin. 2 şi art. 122 alin. 2 Cod penal rezultă că infracţiunea săvârşită de o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii se consideră consumată la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În consecinţă, recursul declarat în cauză este neîntemeiat şi urmează a se respinge.

Contestaţia la executare


Contestaţia la executare prin care se invocă amnistierea unor infracţiuni ori graţierea unor pedepse

Prin sentinţa penală nr. 230 din 30 decembrie 1976 a Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul F. N. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a Cod penal, 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a Cod penal, 3 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a Cod penal şi la alte patru pedepse între patru luni şi 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunile de fals intelectual, uz de fals şi neglijenţă în serviciu, urmând ca, în baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal, sa execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare. Împotriva acestei sentinţe rămasă definitivă, în urma admiterii recursului numai cu privire la latura civilă, condamnatul a introdus contestaţia de faţă, invocând prevederile Decretului nr. 115/1977 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse. Prin sentinţa penală nr. 81 din 24 iunie 1977, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis contestaţia la executare. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul susţinând că faptele ce constituie primul termen al recidivei sunt amnistiate potrivit art. 1 din decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977 astfel că beneficiază de graţiere totală potrivit art. 2 din acelaşi decret pentru pedepsele de 5 ani sau mai mici. Recursul este întemeiat pentru alt motiv. Potrivit art. 461 lit. d şi art. 460 Cod de procedură penală, în cazul în care se invocă amnistia, prescripţia, graţierea şi orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia, este fie instanţa de executare, fie instanţa corespunzatoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Cum infracţiunea de delapidare cu consecinţe grave prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal - care la data soluţionării cauzei în primă instanţă era de competenţa Tribunalului municipiului Bucureşti, sau, după caz, a tribunalelor judeţene - în urma modificării art. 27 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală prin Decretul nr. 365/1976, a fost trecută în competenţa de judecată în primă instanţă a judecătoriei, rezultă implicit că şi contestaţia la executare în astfel de cazuri, se soluţionează tot de judecătorie, fiindcă ceea ce trebuie să se aibă în vedere este instanţa care conform legii este competentă să judece cauza în primă instanţă iar nu cea care a pronunţat soluţia. Aşa fiind, Tribunalul municipiului Bucureşti, reţinând pentru judecare contestaţia la executare formulată de sus-numitul condamnat, a pronunţat o soluţie care potrivit art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală, este sancţionată cu nulitatea. În consecinţă, urmează a admite recursul condamnatului, a casa sentinţa atacată şi a trimite cauza pentru rejudecare la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Vătămare corporală din culpă


Vătămare corporală din culpă. Culpa

Prin sentinţa penală nr. 1432 din 30 iunie 1976 a Judecătoriei Sibiu, inculpatul B. C. a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. d Cod de procedură penală pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă - din culpă - prevăzută de art. 184 alin. 4 raportat la art. 182 alin. 1 Cod penal. S-a reţinut prin rechizitoriul Procuraturii judeţene Sibiu că inculpatul, la data de 15 august 1975 conducând un autocamion cu remorcă, aparţinând Întreprinderii de transporturi auto judeţul Mureş, pe şoseaua Şura Mare - Sibiu, a lovit pe victima D. M. care, după ce a coborât dintr-un autobuz oprit în staţie, s-a angajat să traverseze strada prin spatele autobuzului staţionat. Se precizează în actul de trimitere în judecată, că accidentul a fost posibil datorită faptului că inculpatul nu a respectat dispoziţiile legale referitoare la obligativitatea reducerii vitezei în asemenea situaţii. În motivarea soluţiei, prima instanţă arată că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a victimei care a traversat strada în fugă, printr-un loc nepermis, apărând brusc în faţa maşinii condusă de inculpat, astfel încât acesta nu a putut evita accidentul. Tribunalul judeţean Sibiu, prin decizia penală nr. 624 din 10 septembrie 1976 a admis în parte recursul declarat de Procuratura locală Sibiu şi de partea civilă D. M., a casat sentinţa numai cu privire la soluţionarea laturii civile şi a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a considerat, contrar celor reţinute prin sentinţa judecătoriei, că în raport cu situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate, şi avându-se în vedere dispoziţiile legale, există concomitent cu culpa gravă a victimei şi o culpa a inculpatului în producerea accidentului, de 25%, ceea ce impune examinarea şi soluţionarea cererii de despăgubiri formulată de partea civilă. în ceea ce priveşte motivul de casare formulat de procuratură referitor la latura penală şi condamnare inculpatului pentru infracţiunea respectivă, a fost considerat neîntemeiat, întrucât faţa de împrejurările în care s-a produs accidentul, culpa inculpatului - minimă - nu este de natură penală. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva menţionatelor hotărâri se susţine că sunt greşite ca urmare a neexaminării complete a tuturor probelor administrate şi a interpretării eronate a dispoziţiilor legale în materie. Critica este întemeiată. Din examinarea actelor dosarului şi hotărârilor atacate rezultă că victima D. M. a coborât din autobuz la o staţie din comuna Şura Mare, în timp ce din sens opus se apropia autocamionul condus de inculpat. După coborâre, victima a trecut prin spatele autobuzului - care încă staţiona - şi s-a angajat să traverseze strada, fiind surprinsă şi lovită de autocamion; mai rezultă că în acel moment autocamionul condus de inculpat circula cu 26-28 km/oră. Conform art. 50 lit. h din regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol atunci când circulă din direcţia opusă tramvaielor, troleibuzelor şi autobuzelor oprite în staţie. În raport de aceste prevederi legale şi de starea de fapt stabilită prin probele administrate, abstracţie făcând de comportamentul victimei, se impune concluzia că există şi o culpă a inculpatului care nu a redus în mod corespunzător viteza - avându-se în vedere situaţia locului pe unde circula - în sensul evitării oricărui pericol. De aceea, în speţă fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, fiind greşită atât concluzia primei instanţe privind lipsa oricărei culpe a acestuia, cât şi a instanţei de recurs care a considerat că deşi inculpatul a acţionat cu vinovăţie - culpă - aceasta fiind minimă, nu ar fi de natură penală. În consecinţă, recursul extraordinar urmează a fi admis şi casându-se hotărârile atacate, să se trimită cauza spre rejudecare în vederea soluţionării laturii civile, iar în ceea ce priveşte latura penală a se face aplicarea prevederilor legale referitoare la amnistie - art. 1 din Decretul nr. 115/1977.

Înstrăinarea bunurilor cumpărate cu plata în rate


Înşelăciune în paguba avutului obştesc

Prin sentinţa penală nr. 1090 din 13 iulie 1976 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, inculpata S. E. a fost condamnată, între alte fapte, la 2 ani şi 4 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 215 alin. 2 raportat la art. 229 alin. 1 Cod penal, pedeapsă graţiată cu 1/4 conform art. 2 din Decretul nr. 222/1976. În fapt, s-a reţinut că inculpata, pentru a acoperi o parte dintr-un împrumut primit de la M. G., a încheiat cu I.C.S. Victoria Bucureşti contractele nr. 54373 şi nr. 54377 din 4 iunie 1975, prin care a cumpărat în rate mai multe bunuri în valoare de 10 384 lei şi, potrivit înţelegerii, le-a dat, imediat după ridicarea lor, creditorului M. G. Tribunalul municipiului Bucureşti, prin decizia penală nr. 1886 din 11 octombrie 1976, a admis recursurile declarate de procuror şi inculpata S. M., a casat în parte sentinţa şi a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acesteia pentru alte trei infracţiuni de înşelăciune contra avutului personal prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 Cod penal. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general se consideră că hotărârile pronunţate în cauză sunt în parte, netemeinice şi nelegale deoarece s-a reţinut greşit în sarcina inculpatei S. E. infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc. Recursul extraordinar este întemeiat. Din probele dosarului rezultă, în adevăr, că, la data încheierii contractelor nr. 54373 şi nr. 54377 din 4 iunie 1975 cu I.C.S. Victoria Bucureşti, în valoare de 10 384 lei, inculpata S. E. lucra la Consiliul popular al sectorului 2 Bucureşti şi a plătit acontul, precum şi ratele datorate, în sumă de 4384 lei, până la data arestării. Potrivit art. 3 alin. 2-3 din Decretul nr. 296/1959 mărfurile vândute cu plata în rate nu pot fi înstrăinate de către cumpărător, mai înainte de a se fi plătit integral preţul acestora. În caz de înstrăinare, unitatea socialistă vânzătoare va urmări pentru ratele datorate, pe cumpărătorul cu care a contractat. Urmărirea se va face - se precizează în art. 4 alin. 2 din acelaşi decret - pe baza contractului de vânzare-cumpărare, care are valoarea unui titlu executor. În atare situaţie, nu se poate susţine că unitatea socialistă a fost indusă în eroare la încheierea contractului, de vreme ce inculpata a îndeplinit condiţiile pentru a putea cumpăra mărfuri în rate, iar în continuare a plătit toate ratele în mod regulat. Numai înstrăinarea bunurilor, după cumpărare, nu întruneşte elementele vreunei infracţiuni şi cu atât mai puţin a celei de înşelăciune în paguba avutului obştesc, astfel că instanţele trebuiau să dispună achitarea inculpatei. în consecinţă, urmează a se admite recursul extraordinar, a se casa hotărârile atacate în ceea ce priveşte pe inculpata S. E. referitor la infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 215 alin. 2 raportat la art. 229 alin. 1 Cod penal şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a, combinat cu art. 10 lit. b Cod de procedură penală a fi achitată pentru această infracţiune.

Uciderea din culpă


Uciderea din culpă. Circulaţia pe drumurile publice în timpul nopţii

Prin sentinţa penală nr. 2195 din 22 decembrie 1975 a Judecătoriei Arad, inculpatul V. A. F. L. a fost achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. d Cod de procedură penală, pentru infracţiunea de ucidere

din culpă prevăzută de art. 178, alin 2 Cod penal. Totodată s-a respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă B. V. Prin rechizitoriul Procuraturii locale Arad se reţinuse ca inculpatul în seara de 6 decembrie 1976, în timp ce conducea un autoturism pe şoseaua Arad-Pecica, după orele 18, s-a întâlnit cu o maşină care circula din sens opus având farurile aprinse pe faza lungă, ceea ce i-a împiedicat vizibilitatea. Continuând însă să conducă autoturismul în aceste condiţii şi după ce a trecut de maşina respectivă, inculpatul a observat pe victima R. T., la mică distanţă circulând în aceeaşi direcţie pe lângă bicicletă. Cu toate că, a efectuat o virare bruscă, spre stânga, nu a putut evita lovirea victimei, care în urma leziunilor suferite, a decedat. Pentru a achita pe inculpat, prima instanţă a reţinut că acesta a luat măsura de reducere a vitezei şi de ocolire, însă datorită stării de ebrietate a victimei, care s-a întors brusc spre stânga şi spre interiorul şoselei, lovirea nu a putut fi evitată, accidentul producându-se din culpa exclusivă a acesteia. Prin decizia penală nr. 303 din 31 aprilie 1976 Tribunalul judeţean Arad, a respins recursurile declarate de Procuratura locală Arad şi de partea civilă R. V. Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri pronunţate, susţinând că concluzia la care au ajuns instanţele - în sensul celor sus-arătate - nu se justifică în raport cu materialul probator existent în cauză. Critica este întemeiată. La întâlnirea cu alt autovehicul, circulând cu faza scurtă, inculpatul a continuat să conducă autoturismul cu o viteză de circa 46,7-50,7 km/oră aşa cum se arată în expertiza tehnică efectuată în cauză. Conform art. 20 din regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, privind circulaţia pe drumurile publice, la întâlnirea autoturismelor care circulă noaptea în sens contrar pe drumuri neluminate, este obligatorie folosirea fazei scurte (lumina de întâlnire), fază care impune şi reducerea vitezei. Potrivit art. 85 lit. a din acelaşi regulament, autovehiculele trebuie să asigure luminarea drumului în mod eficace pe o distanţă de minimum 100 m (în cazul folosirii fazei lungi) şi de minimum 30 metri în cazul folosirii fazei scurte (lumina de întâlnire). Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că în cazul circulaţiei în timpul nopţii, cu referire specială la situaţia întâlnirii cu autovehicule ce circulă din sens opus, viteza trebuie redusă în aşa fel, încât să se asigure o frânare completă înăuntrul distanţei de 30 metri, stabilindu-se deci o corelaţie între viteza de circulaţie şi distanţa pe care drumul este luminat de farurile maşinii, deci de vizibilitatea asigurată. La viteza de 47 km/oră cu care inculpatul a condus autovehiculul se putea evita accidentul, prin frânare, în condiţii normale, nu însă şi atunci când intervin factori deosebiţi care afectează vizibilitatea cum ar fi folosirea nereglementară a luminii de autovehiculul care circulă în sens contrar, astfel încât se impune concluzia că în speţă, viteza nu a fost redusă în mod corespunzător, în aşa fel încât sa se evite producerea unui accident. În atare situaţie concluzia la care au ajuns instanţele în sensul că inculpatul a redus în mod suficient viteza nu este în concordanţă cu materialul probator existent în cauză, faţă de prevederile legale sus-menţionate. În consecinţă, recursul extraordinar urmează a fi admis şi, casându-se hotărârile atacate, se va dispune potrivit dispozitivului.

Revizuire. Admitere în principiu. Aprecierea probelor


Revizuire. Admitere în principiu. Aprecierea probelor. Infracţiunea de provocare ilegală a avortului

Prin sentinţa penală nr. 21/1975 a Tribunalului judeţean Braşov, inculpata T.J. a fost condamnată la 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de provocare ilegală a avortului, prevăzut de art. 185 alin. 1 şi 4 Cod penal, reţinându-se că în ziua de 2 decembrie 1974, la insistenţele numitei B.S. a întrerupt cursul sarcinii

victimei R. B., sora acesteia din urmă. Provocarea ilegală a avortului a avut ca urmare moartea femeii însărcinate. Recursul declarat de inculpata T.J. a fost respins de Tribunalul Suprem, Secţia penală, prin decizia nr. 2125/1975. Aflându-se în executarea pedepsei, condamnata T.J. a introdus cerere de revizuire, prin care solicită ca pe baza faptelor noi, descoperite după judecarea cauzei, să se constate ca nu ea a întrerupt cursul sarcinii victimei B.R., care în ziua de 2 decembrie 1974 - reţinută ca dată a comiterii faptei acuza deja durerile simptomatice ale unui avort preexistent, făcut de altă persoană. Prin sentinţa penală nr. 17/1976 Tribunalul judeţean Braşov, a respins cererea de revizuire, arătând, în esenţă, că în raport de materialul probator al dosarului, temeiul invocat de revizuientă nu se încadrează în cazurile limitativ enumerate de art. 394 Cod de procedură penală. Sus-arătata sentinţă a fost desfiinţată de Tribunalul Suprem, Secţia penală, prin decizia nr. 2449/1976, în recursul condamnatei, şi cauza a fost trimisă procurorului, potrivit art. 399 Cod de procedură penală în vederea efectuării actelor de cercetare şi ascultare a martorilor propuşi de condamnată. Rejudecând cererea de revizuire, Tribunalul judeţean Braşov prin sentinţa penală nr. 12/1972 a respins din nou cererea cu motivarea că nu s-au dovedit fapte ce nu au fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărârii, care ar infirma soluţia de condamnare, aşa cum cere art. 394 alin. 1 lit. a şi alin 2 Cod de procedură penală deoarece martorii audiaţi relatează împrejurări vădit nereale infirmate de probele certe ale dosarului. Prin recursul declarat, condamnata critică sentinţa pentru netemeinicie. Se arată - în motivele de casare formulate - ca instanţa a înlăturat declaraţiile martorilor audiaţi de procuror în revizuire, pe motivul că aceştia relatează fapte ireale, deşi pentru a se convinge de sinceritatea lor se impunea să-i reaudieze cu prilejul judecării cererii de revizuire. Se fac apoi o serie de observaţii în legătură cu aprecierea probelor de către instanţa de fond. Recursul nu este întemeiat. Prima instanţă a fost sesizată de condamnata T.J., cu o cerere de revizuire, procedural, aflându-se după casarea sentinţei iniţiale de respingerea cererii, în faza de admitere în principiu, reglementată de art. 403 Cod de procedură penală. Potrivit alin. 1 al acestui articol instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării făcute de procuror, rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, când este necesar, să administreze probe noi. Din textul sus-citat rezultă că examinarea admiterii în principiu a cererii de revizuire se face, de regulă, pe baza probelor strânse în cursul cercetării făcute de procuror, conform art. 399 Cod de procedură penală, dar că este lăsată posibilitatea instanţei să verifice direct oricare dintre probele invocate de revizuent sau să efectueze şi probe noi, în ambele cazuri dacă este necesar. În speţă, corect prima instanţă, în cadrul procedurii de admitere în principiu, examinând probele efectuate de procuror, a constatat că cererea de revizuire urmează a fi respinsă. În adevăr, aceste probe au fost raportate la celelalte probe existente în dosar, observându-se că acelea administrate în revizuire conţin fapte care sunt ireale, fără suport obiectiv şi care tind a fi favorabile revizuientei. Martora G.B şi victima, înainte de a deceda, au arătat - aceasta din urmă soţului său B. Gh. - că inculpata a provocat avortul mortal, dând o serie de amănunte. Aceeaşi martoră precizează că înaintea datei provocării avortului de către inculpată, victima era sănătoasă şi că inculpata o cunoscuse anterior, întrucât îi mai întrerupsese cursul sarcinii atât ei, cât şi sorei sale. În acest context, judicios instanţa de fond a constatat că nu inspiră încredere declaraţia numitei A. A., venită la Braşov din altă localitate, care se referă la o "necunoscută" întâlnită în autobuz la data de 2 decembrie 1974, despre care precizează că acuza dureri abdominale, spunându-i că şi-a provocat avort; după ce a fost dusă la inculpată acasă, aceasta a văzut-o atunci pentru prima dată. Lipsa de conţinut real al acestei declaraţii este evidentă prin neverosimilitatea ei, iar probele certe, ale dosarului o înlătură, în aşa mod, încât, reaudierea în faţa instanţei a numitei A. A. se învederează pregnant inutilă. Dealtfel, într-un anumit fel, faptele au fost confirmate în cursul judecării procesului, chiar de inculpată, care a recunoscut că victima a fost la ea în casă, au avut convorbiri telefonice, inculpata a primit 500 lei, în legătură cu întreruperea cursului sarcinii, pe care, după aceea, i-a restituit soţului victimei.

În raport de asemenea fapte probatorii, prima instanţă a constatat corect că nici declaraţiile celorlalţi martori nu pot servi ca temei al admiterii în principiu a cererii de revizuire. Neînvederându-se nici un motiv care să pună la îndoială declaraţiile martorilor S. B. şi B. Gh., precum şi celelalte probe efectuate cu prilejul judecării cauzei şi nefiind vreun indiciu că aceştia, din porniri duşmănoase, ar inventa activităţi ale inculpatei pe care în realitate nu le-ar fi executat, în mod justificat s-a reţinut deplina obiectivitate a sus-numiţilor martori, astfel că soluţia de respingere a cererii de revizuire este expresia satisfacerii cerinţelor de temeinicie şi legalitate. În consecinţă, recursul declarat de condamnata T. J. urmează a fi respins.

Despăgubiri. Reparare integrală a prejudiciului


Despăgubiri. Reparare integrală a prejudiciului. Existenţa culpei unei persoane netrimise în judecată

Prin sentinţa penală nr. 135 din 8 martie 1976 Judecătoria Lugoj, a condamnat pe inculpatul B. P. la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 combinat cu art. 182 alin. 1 Cod penal, dispunându-se conform art. 861 Cod penal ca pedeapsa să fie executată prin muncă corecţională productivă în aceeaşi unitate. Totodată, inculpatul, solidar cu partea responsabilă civilmente întreprinderea de transporturi auto Timişoara, a fost obligat să plătească, cu titlu de despăgubiri, părţilor civile M. P. suma de 4001 lei şi B. M. suma de 3096 lei. S-a reţinut, în fapt, că inculpatul în ziua de 15 august 1975, în timp ce conducea autobuzul proprietatea Întreprinderii de transporturi auto Timişoara pe şoseaua Lugoj - Făget a semnalizat intenţia de a schimba direcţia de mers şi, fără a se asigura, a virat brusc la stânga pentru a intra în curtea autobazei. Deoarece. din sens opus, circula un autocamion condus de S.R., acesta - pentru a evita coliziunea - a virat la stânga lovind motoreta condusă de M. P. şi apoi un autocamion proprietatea autobazei transporturi auto Lugoj care staţiona pe partea necarosabilă a şoselei. În aceste condiţii, conducătorul motoretei M. P. şi B. M. care călătoreau pe acelaşi autovehicul, au suferit vătămări corporale care au necesitat 70 zile şi respectiv 120 zile de îngrijiri medicale. Recursurile declarate de inculpat şi de partea civilă B. M. au fost admise prin decizia penală nr. 656 din 18 mai 1976 a Tribunalului judeţean Timiş care, în urma administrării de noi probe, prin decizia penală nr. 1279 din 28 septembrie 1976 a condamnat pe inculpat la 4 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 combinat cu art. 182 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. a Cod penal, dispunând ca pedeapsa să fie executată potrivit art. 861 Cod penal, prin muncă corecţională. Totodată, s-a constatat că pedeapsa este graţiată, în întregime, condiţionat, în baza art. 1 lit. a din Decretul nr. 222/1976. În ce priveşte acţiunea civilă, inculpatul a fost obligat, solidar cu partea responsabilă civilmente I.T.A. Timişoara, să plătească părţilor civile B. M. şi M.P. cu titlu de despăgubiri sumele de 5725,50 lei şi respectiv 3000,75 lei. Pentru a reduce despăgubirile în proporţie de 25% instanţa a reţinut că la producerea accidentului de circulaţie a concurat şi culpa conducătorului auto S.R. care a încălcat prevederile art. 45 lit. a şi pct. 3 din regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice aprobat prin Decretul nr. 328/1966, deoarece se găsea sub influenţa băuturilor alcoolice, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 0,95%. Împotriva acestei ultime hotărâri procurorul general a declarat recurs extraordinar, susţinând că este netemeinică şi nelegală, deoarece în mod greşit instanţa a redus despăgubirile civile în proporţie de 25% - reţinând şi culpa conducătorului auto S. R. care nu a fost trimis în judecată - din moment ce potrivit art. 1003 Cod civil operează solidaritatea, iar inculpatul urmează să fie obligat la plata, în întregime, a despăgubirilor acordate părţilor civile, şi nu proporţional cu culpa sa. Critica este întemeiată.

Cu toate că instanţa de recurs, a reţinut în mod corect că partea civilă B. M. a justificat pe bază de acte şi expertiză că a fost prejudiciată prin fapta ilicită a inculpatului cu suma totală de 7634 lei, iar partea civilă M. P., cu suma de 4001 lei, a ajuns la concluzia greşită că prejudiciul trebuie diminuat proporţional cu 25%, deoarece la, producerea accidentului de circulaţie a contribuit şi culpa conducătorului auto S. R. Or, stabilindu-se că paguba a fost provocată părţilor civile de către inculpat prin infracţiune, acesta trebuia obligat la repararea integrală a pagubei, nefiind posibilă reducerea parţială a acesteia pe motiv că o altă persoană a concurat, din culpă, proporţional, la producerea ei, persoană care dealtfel nici nu a fost trimisă în judecată şi deci nu are vreo calitate procesuală în cauză. Dar chiar dacă s-ar fi dovedit şi culpa conducătorului auto S. R., instanţa, prin soluţia dată, a încălcat dispoziţiile art. 1003 Cod civil potrivit cărora dacă paguba a fost cauzată prin fapte ilicite imputabile mai multor persoane, acestea trebuie să răspundă solidar la repararea pagubei, oricare dintre ele putând fi urmate de creditori, în baza solidarităţii legale, până la concurenţa întregii pagube. De altminteri, inculpatul nici nu avea dreptul să se prevaleze de dispoziţiile art. 1003 Cod civil, întrucât solidaritatea la care se referă textul este prevăzută în interesul creditorilor, iar nu al debitorilor, care pot fi urmăriţi, oricare din ei, până la concurenţa întregii pagube. Ca urmare, inculpatul este răspunzător de acoperirea integrală a pagubei, indiferent dacă cealaltă persoană - S. R. a contribuit sau nu, prin culpa sa, la producerea accidentului. În consecinţă, recursul extraordinar urmează a fi admis, a se casa decizia pronunţată de Tribunalul judeţean Timiş numai în ce priveşte despăgubirile civile, care vor fi modificate în sensul obligării inculpatului B. P., solidar cu partea responsabilă civilmente I.T.A. Timiş la plata pagubei integrale, potrivit dispozitivului deciziei.

Persoană responsabilă civilmente. Introducere în proces


Persoană responsabilă civilmente. Introducere în proces după citirea actului de sesizare

Prin sentinţa penală nr. 40 din 16 decembrie 1976 a Tribunalului judeţean Neamţ, a fost condamnat, printre alţii, inculpatul S. C. M. la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 208 raportat la art. 224 alin. 2, cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 41 alin. 2 Cod penal, 1 an şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de tăinuire în paguba avutului obştesc revăzută de art. 234 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 76 alin. 2 lit. a din Legea nr. 3/1972, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi 5 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 223 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, urmând ca în baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal, să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, adică în total 6 ani închisoare. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Întreprinderea E. suma de 5579 lei, plus dobânda legală, în solidar cu alţi inculpaţi, iar cu partea responsabilă civilmente I.J.C.M. Neamţ până la concurenţa sumei de 1860 lei. În fapt, s-a reţinut că în calitate de conducător auto la I.J.C.M. Neamţ, cu ocazia deplasărilor pe care le efectua la Întreprinderea E. din Târgu Mureş, a sustras 4757 ml cablu coaxial în valoare de 33 200 lei pe care l-a dat coinculpatului A. V., pentru a fi valorificat în magazinul condus de acesta în schimbul sumei de 32 950 lei. De asemenea, inculpatul S. C. M. a sustras de la aceeaşi întreprindere 100 ml cablu coaxial 8 mm, în valoare de 207 lei, găsit cu ocazia percheziţiei în autoduba parcată la domiciliu, şi a ajutat pe inculpatul A. V. la valorificarea a 1000 bucăţi ştartăre în valoare de 10 700 lei şi 753 ml cablu sonerie în valoare de 828,30 lei, ştiind că aceste bunuri provin din săvârşirea unei infracţiuni. Împotriva sentinţei au declarat recurs inculpatul S. C. M. şi partea responsabilă civilmente Întreprinderea de construcţii-montaj Neamţ.

În cadrul unui motiv de recurs, partea responsabilă civilmente Întreprinderea de construcţii-montaj Neamţ susţine că introducerea sa în procesul penal s-a făcut prin încheierea din 15 noiembrie 1976, după citirea actului de sesizare prin încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. 1 Cod de procedură penală. Critica nu este întemeiată. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. 1 Cod de procedură penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare. În cauză se constată că la termenul din 15 noiembrie 1976 (al optulea), prima, instanţă a admis cererea părţii civile, Direcţia comercială a judeţului Neamţ, şi a dispus introducerea în proces a Întreprinderii judeţene de construcţii-montaj Neamţ, ca parte responsabilă civilmente, care, prezentându-se la termenele următoare a solicitat administrarea unor probe vizând fondul cauzei, în dovedirea susţinerilor sale, probe care au fost admise, ceea ce înseamnă că a acceptat, implicit, participarea în procesul penal. În atare situaţie, împrejurarea că introducerea în procesul penal a unităţii recurente s-a făcut după citirea actului de sesizare, contrar dispoziţiilor art. 16 alin. 1 Cod de procedură penală, este fără relevanţă, dreptul de apărare al acesteia fiind respectat prin îndeplinirea tuturor cerinţelor înscrise în alin. 2 şi 3 din textul citat. În consecinţă, motivul de recurs fiind neîntemeiat, urmează a fi respins.

Confiscarea specială. Operaţiuni cu valută


Confiscarea specială. Operaţiuni cu valută. Obligarea participanţilor când aceasta nu se mai găseşte

Prin sentinţa penală nr. 3421 din 8 octombrie 1975, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpaţii: T.P. la Z ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960 - nepredarea mijloacelor de plată străine - şi la câte 3 ani închisoare pentru infracţiunea de speculă prevăzută de art. 295 lit. c Cod penal şi operaţii interzise cu valută prevăzute de art. 37 alin. 1 din decretul nr. 210/1960, urmând ca în baza art. 33-34 Cod penal să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare, adică în total 4 ani închisoare, - N.H. la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 3 din decretul nr. 210/1960 - operaţii interzise cu valută, C.M. la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 3 din decretul nr. 210/1960 - operaţii interzise cu valută şi T.Gh., la 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 3 din decretul nr. 210/1960 - operaţii interzise cu valută - cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. a Cod penal. În conformitate cu dispoziţiile art. 118 Cod penal şi 43 din decretul nr. 210/1960 s-a dispus confiscarea a 4 dolari, 17,28 gr aur, 429 pachete ţigări Kent, 2 brichete, 1 inel şi suma de 1700 lei, bunuri găsite asupra inculpaţilor. De asemenea, pentru stabilirea despăgubirilor civile către stat ca urmare a activităţii infracţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 347 Cod de procedură penală, s-a disjuns acţiunea civilă a procesului, fixându-se termen pentru soluţionarea, în continuare a acesteia. Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că în perioada noiembrie 1974 - februarie 1975, inculpatul T.P. a deţinut ilegal 4000 dolari S.U.A., cu care a efectuat operaţii interzise. Parte din aceşti dolari au fost cumpăraţi de la N.H. - 2000, de la C.M. - 300, şi de la T.Gh., 50. Cu dolarii procuraţi în acest mod a cumpărat diferite obiecte de la magazinul P. din Constanţa, dintre care însemnate cantităţi de ţigări Kent, pe care le revindea cu preţuri mai mari. Tribunalul judeţean Constanţa, prin decizia penală nr. 2511 din 26 decembrie 1975 a admis recursul declarat de Procuratura judeţeană Constanţa şi de inculpatul T.P., casând sentinţa numai în privinţa acestuia din urmă şi numai în legătură cu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 3 din decretul nr. 210/1960, trimiţând cauza pentru rejudecare.

Ca urmare, prin sentinţa penală nr. 560 din 24 februarie 1976, rămasă definitivă, prin nerecurare, Judecătoria Constanţa a dispus achitarea inculpatului T. P. pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 alin 3 din decretul nr. 210/1960. În soluţionarea laturii civile, disjunsă anterior, aceeaşi judecătorie, prin sentinţa penală nr. 741 din 9 martie 1976 l-a obligat pe inculpatul T.P. să plătească Băncii Române de Comerţ Exterior suma de 41563 lei din care 24.000 lei în solidar cu inculpatul N.H., 3600 lei cu inculpatul C.M. şi 600 lei cu inculpatul T.Gh. Împotriva tuturor hotărârilor pronunţate în cauză procurorul general a declarat recurs extraordinar susţinând că sunt nelegale şi netemeinice deoarece numai prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 43 alin. 2 şi 3 din Decretul nr. 210/1960 instanţele au considerat că plata echivalentului în lei a valutei constituie un aspect al laturii civile. Critica este întemeiată. Dacă ambele instanţe au reţinut în mod corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, în ceea ce priveşte confiscarea valutei ce a fost obiectul infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 din decretul nr. 210/1960 săvârşită de T. P. constând în deţinerea valutei şi nepredarea acesteia potrivit legii, precum şi referitor la obligarea în solidar a acestuia împreună cu ceilalţi inculpaţi, hotărârile criticate sunt vădit netemeinice şi nelegale. Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 2 şi 3 din decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, instanţele de judecată sunt obligate să pronunţe confiscarea valorilor ce au făcut obiectul infracţiunilor prevăzute de art. 37 şi 41, iar dacă valorile nu se găsesc, să oblige pe inculpaţi la plata unor sume echivalente, calculate conform prevederilor aceluiaşi decret; confiscarea se pronunţă potrivit legii penale, adică cu respectarea prevederilor de drept comun referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 118 lit. b Cod penal la care textul menţionat face trimitere şi care prevede că sunt supuse confiscării speciale bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă bunurile aparţin făptuitorului. Cum însă dolarii S.U.A., care fac obiectul infracţiunii, nu au fost predaţi conform dispoziţiilor legale, iar inculpatul T.P. a efectuat operaţiuni interzise de înstrăinare a acestora, în temeiul prevederilor art. 43 alin. 2 şi 3 din amintitul decret, el trebuia obligat la plata echivalentului calculat în condiţiile prevăzute de lege. Obligarea inculpatului T. P., în mod exclusiv este justificată pe împrejurarea că confiscarea specială prevăzută de art. 118 lit. b Cod penal reprezintă o măsură de siguranţă, şi nu o obligaţie civilă, astfel că nu sunt aplicabile prevederile din codul civil referitoare la solidaritate. Cum însă şi inculpaţii N.H., C.M. şi T. h. care au vândut o parte din dolari inculpatului T.P. au dobândit, prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 3 din decretul nr. 210/1960 însemnate sume de bani, în conformitate cu prevederile art. 118 lit. d Cod penal, acestea trebuiau, de asemenea să fie supuse confiscării speciale. în aceste condiţii este evident ca fiind vorba de o măsură de siguranţă ce are la bază răspunderea personală, limitată la bunurile dobândite de fiecare inculpat prin infracţiune ori bunurile ce au servit la săvârşirea acesteia, nu operează dispoziţiile codului civil privitoare la repararea unei pagube produse, ci prevederile care instituie, în această materie, măsura de siguranţă a confiscării speciale. În consecinţă, considerarea obligării la plata echivalentului dolarilor, ca făcând obiectul laturii civile a procesului penal, este greşită, iar aplicarea art. 347 Cod de procedură penală privind disjungerea acţiunii civile, nelegală Recursul extraordinar, fiind deci întemeiat, urmează a se admite, a se casa toate hotărârile atacate, potrivit dispozitivului deciziei.

Incompatibilitate. Completarea urmăririi penale, după restituirea cauzei


Incompatibilitate. Completarea urmăririi penale, după restituirea cauzei, de acelaşi organ de urmărire penală

Tribunalul judeţean Teleorman, a condamnat prin sentinţa penală nr. 26 din 23 iunie 1976 pe inculpatul V. N., la 7 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pe timp de 4 ani pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile M. A. cu titlu de despăgubiri suma de 3225 lei, precum şi câte 622,50 lei lunar cu începere de la 1 aprilie 1976 până la încetarea incapacităţii de muncă. În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 2 noiembrie 1975, inculpatul a lovit puternic, cu un ţăruş metalic în cap, pe victima M.A., provocându-i leziuni ce au necesitat 150 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, leziuni ce puteau duce la deces, în lipsa unui tratament medico-chirurgical prompt şi adecvat. Tribunalul Suprem, prin decizia penală nr. 2671 din 20 noiembrie 1976, admiţând recursurile declarate de inculpat şi de partea civilă, a casat sentinţa şi a dispus restituirea cauzei la Procuratura judeţeană Teleorman pentru completarea urmăririi penale. După completarea urmăririi penale, prin rechizitoriul din 31 ianuarie 1977 s-a dispus din nou trimiterea în judecată a inculpatului V.N. pentru tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. Prin sentinţa penală nr. 6 din 23 februarie 1977 Tribunalul judeţean Teleorman a restituit iarăşi dosarul la procuratură în vederea refacerii urmăririi penale, întrucât la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul arestat, nu a fost asistat de apărător. După aducerea la îndeplinire a ultimei îndrumări, prin rechizitoriul din 16 aprilie 1977 al aceleiaşi procuraturi, inculpatul V. N. a fost trimis pentru a treia oară în judecată pentru aceeaşi infracţiune. Tribunalul judeţean Teleorman, prin sentinţa penală nr. 15 din 11 mai 1977 a restituit încă odată cauza Procuraturii judeţene Teleorman, în baza art. 332 Cod de procedură penală pentru ca urmărirea penală să fie efectuată de un organ competent, deoarece procurorul care a refăcut urmărirea penală dispusă anterior era incompatibil, de vreme ce tot el efectuase anterior urmărirea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriul din 31 ianuarie 1977. Împotriva ultimei sentinţe a declarat recurs inculpatul, susţinând că în mod greşit este trimis dosarul pentru a treia oară la procuratură. Motivul de recurs este neîntemeiat. Potrivit prevederilor art. 49 alin. 4 Cod de procedură penală, procurorul care a efectuat urmărirea penală este incompatibil să procedeze la completarea sau refacerea acesteia când completarea sau refacerea este dispusă de instanţă. În cauză, se constată, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă că acelaşi procuror care a efectuat urmărirea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului a procedat ulterior la completarea urmăririi penale şi trimiterea aceluiaşi inculpat în judecată, deşi potrivit textului sus-citat era incompatibil. Incompatibilitatea fiind invocată încă de la primul termen fixat pentru soluţionarea cauzei, prima instanţă, conformându-se prevederilor art. 332 Cod de procedură penală, a procedat legal desesizându-se şi restituind cauza procurorului pentru a proceda potrivit prevederilor art. 268 alin. 1 Cod de procedură penală. Faţă de cele sus-arătate, se constată că prima instanţă în mod justificat a restituit cauza la procuratura, pentru ca urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de urmărire penală, competent. De subliniat că în cauză este vorba de efectuarea de către procuror a urmăririi penale, iar nu de supravegherea acesteia şi de sesizarea instanţei prin rechizitoriu, când, într-adevăr, acesta nu desfăşoară o activitate de urmărire penală, iar dispoziţiile art. 49 alin. 4 sunt inoperante. Aşa fiind, motivul de casare este neîntemeiat şi urmează a fi respins.

Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Iresponsabilitate


Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Iresponsabilitate

Prin sentinţa penală nr. 147 din 2 decembrie 1976 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a dispus în baza art. 101 lit. d şi art. 105 Cod penal luarea măsurii educative a internării într-un institut medical-educativ din sistemul Ministerului Muncii a minorului L. A. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt contra avutului personal prevăzute de art. 208, 209 lit. a, c, g şi e, cu aplicarea art. 99 Cod penal şi contra avutului obştesc prevăzute de art. 208, art. 209 lit. a, c, g şi e raportate la art. 224 alin. 1 cu aplicarea art. 99 Cod penal. S-a reţinut, în fapt, că în perioada anilor 1974-1975 inculpatul minor L.A.., singur ori împreună cu inculpatul minor B. I. - condamnat şi acesta în cauza de faţă - a sustras din locuinţele unor persoane şi din incinta unor unităţi comerciale socialiste bani şi alte bunuri. Împotriva acestei sentinţe procurorul general a declarat recurs extraordinar criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, în ceea ce priveşte pe minorul L. A., deoarece instanţa de fond, interpretând greşit şi incomplet actele medico-legale existente la dosar, a ajuns la concluzia eronată că acesta răspunde penal pentru faptele săvârşite deşi din probele administrate rezultă că din, cauza debilităţii sale mintale nu şi-a dat seama de acţiunile pe care le-a comis. Critica este întemeiată. În adevăr, din datele raportului medico-legal se constată că minorul prezintă o subdezvoltare psihică de tipul debilităţii mintale, discernământul său fiind sub limita corespunzătoare vârstei, recomandându-se încadrarea lui într-o instituţie medicală cu profil de recuperare a deficienţilor mintali. Pe de altă parte, din referatul medico-psihiatric al Centrului de observare şi repartizare a minorilor Bucureşti rezultă, de asemenea, că minorul fiind internat, între timp, în Institutul medical-educativ Bucureşti, s-a constatat menţinerea deficitului său intelectual şi a handicapului psiho-pedagogic de instruire. Faţă de aceste date şi constatări, internarea minorului într-un institut medical-educativ, cum a dispus judecătoria, este contraindicată, deoarece minorul nu înţelege şi nici nu asimilează cunoştinţele şcolare în cadrul unui învăţământ şcolar normal, actele medicale constatând la minor şi existenţa unei oligofrenii de gradul I. În atare situaţie, urmează să se constate că minorul L. A., datorită debilităţii mintale de care suferă, nu şi-a dat seama de acţiunile sale ori nu a putut fi stăpân pe ele, în speţă operând cazul de iresponsabilitate prevăzut de art. 48 Cod penal. În consecinţă, urmează a se admite recursul extraordinar, a se casa sentinţa instanţei de fond cu privire la soluţionarea acţiunii penale şi a se dispune, în baza art. 10 lit. e Cod de procedură penală, achitarea inculpatului L. P. pentru toate cele 17 infracţiuni de furt contra avutului obştesc şi personal reţinute în sarcina sa, menţinându-se dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei. Totodată, urmează a se sesiza comisia de ocrotire a minorilor competentă, în vederea luării măsurii internării minorului într-o instituţie de ocrotire pentru deficienţi psihici.

Conflict de competenţă


Conflict de competenţă. Încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu

Prin rechizitoriul Procuraturii judeţene Bacău din 14 martie 1977, a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul P.I., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod, în fapt, s-a reţinut că în calitate de şef al depozitului central de pe lângă Cooperativa M. din Târgu Ocna, a sustras din gestiune, suma de 288.755 lei.

Tribunalul judeţean Bacău, prin sentinţa penală nr. 22 din 5 aprilie 1977, ţinând seama de modificările aduse art. 27 Cod de procedură penală prin Decretul nr. 365/1976 şi reţinând că în cauză inculpatul P.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal, şi-a declinat competenţa de judecată în favoarea Judecătoriei Gheorghe Gheorghiu-Dej. La rândul său această judecătorie a considerat că Tribunalul judeţean Bacău este competent să soluţioneze cauza, întrucât fapta de însuşire a sumei de 288.759 lei pentru care inculpatul P. I. a fost trimis în judecată constituie infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 3 Cod penal. Ivindu-se un conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, cauza a fost trimisă pentru rezolvarea conflictului, potrivit art. 43 alin. 1 Cod de procedură penală, Tribunalului Suprem. Ţinând seama că potrivit prevederilor art. 317 Cod de procedură penală, instanţa este sesizată numai cu faptele şi persoanele arătate în rechizitoriu, încadrarea juridică a activităţilor acestora fiind de atributul instanţei, şi nu al procurorului, în mod corect Judecătoria Gheorghe Gheorghiu-Dej a considerat că delapidarea comisă de P.I. - aşa cum a fost reţinută prin actul de trimitere în judecată - constituie, faţa de cuantumul pagubei cauzate avutului obştesc, infracţiunea prevăzută de art. 223 alin. 3 Cod penal, având consecinţe deosebit de grave pentru unitatea respectivă, indiferent de calificarea dată faptei în rechizitoriu. În consecinţă, urmează a se stabili ca, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală modificat, competenţa de judecată a acestei cauze reţine Tribunalului judeţean Bacău, căruia i se va trimite dosarul în acest scop.

Delapidare. Mărfuri ce se vând cu plata preţului în rate


Delapidare. Mărfuri ce se vând cu plata preţului în rate. Contracte fictive. Complicitate

Prin sentinţa penală nr. 185 din 29 octombrie 1976 a Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia a II-a, inculpatul S. Gh. a fost condamnat, între alţii, la 10 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 223 alin, 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi 42 Cod penal, 3 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi 42 Cod penal şi 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de uz fals prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 42 Cod penal. V. N., la 11 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 lit. a şi 37 lit. b Cod penal, 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 lit. a şi 37 lit. b Cod penal şi 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291; cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. b Cod penal, iar inculpatul I. C., la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 223 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi 75 lit. a Cod penal, 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 75 lit. a Cod penal şi 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă inculpaţii au mai fost condamnaţi şi pentru alte infracţiuni. De asemenea, au fost condamnaţi inculpaţii B. L., F. F., M. V., N. P., F. I. şi G. G. pentru complicitate la aceeaşi infracţiune. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, ca inculpaţii S. Gh. şi V. N. au îndeplinit funcţii de gestionari la Magazinul D. aparţinând de I.C.L. Tehnometal Bucureşti, iar I. C. pe aceea de vânzător cu gestiune la raionul de articole tehnico-electrocasnice la Magazinul S, dependent tot de I.C.L. Tehnometal Bucureşti. La ambele unităţi, gestiunea se ţinea global-valoric. Pentru mărfurile ce se vindeau în rate, se încheiau contracte cu cumpărătorii. În scopul obţinerii unor avantaje materiale, cei trei inculpaţi au intrat în legătură cu unii cumpărători - fie direct, fie prin intermediul altor inculpaţi - pe numele cărora au încheiat contracte cu vânzarea mărfurilor în rate, fără ca beneficiarii să ridice mărfurile înscrise în contracte. În schimb, primeau diferite sume de

bani, echivalente cu valoarea mărfurilor respective. Sumele de bani primite de beneficiari, erau achitate ulterior în rate, prin reţineri din retribuţia lunară de la unităţile unde aceştia erau încadraţi în muncă. În acest scop, inculpaţii S. Gh. şi V. N. reţineau din vânzarea mărfurilor un fond de 15 000 lei, suma pe care o aveau la îndemână şi din care, cu ocazia încheierii contractelor fictive, dădeau banii beneficiarilor pentru plata avansurilor. La Magazinul S, avansurile plătite de contractanţi erau asigurate de inculpatul I. C. din gestiunea sa, banii provenind din vânzarea altor mărfuri. Cu ocazia încheierii contractelor fictive, inculpaţii S. Gh., V. N. şi I. C. ca şi persoanele care au intermediat între aceştia şi cumpărători au primit de la inculpaţii beneficiari diferite sume de bani. În acest mod inculpatul V. N. a sustras din gestiune suma de 108 599 lei, inculpatul S. Gh. suma de 93 471 lei, iar inculpatul G. L. suma de 29 301 lei. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs mai mulţi inculpaţi, între care, S. Gh., V. N., I. C., precum şi unii din cei care au primit asemenea sume şi au fost condamnaţi pentru complicitate la infracţiunea de delapidare. Printr-un motiv de casare comun se susţine că, în mod greşit, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor S. Gh., V. N. şi I. C. infracţiunea de delapidare, de vreme ce nu au provocat nici o pagubă, ci numai o tulburare bunului mers al unităţilor, motiv pentru care fapta lor trebuia caracterizată ca infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti. Motivul de casare nu este întemeiat. Aşa cum în mod temeinic a constatat prima instanţă, inculpaţii nu şi-au însuşit numai sumele constatate lipsă în gestiunea primului recurent în valoare de 15 752 lei şi de 12 712 lei în gestiunea celui de al doilea recurent, ci şi sumele care au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare fictive întocmite de cei trei gestionari, întrucât în locul mărfurilor inscrise în contracte, inculpaţii beneficiari au primit banii din gestiunea celor două magazine, bani pe care i-au folosit în interes personal şi apoi i-au achitat în rate lunare. Într-adevăr, fapta gestionarului unui magazin prin care se vând obiecte cu plata în rate, de a întocmi contracte fictive de vânzare-cumpărare şi de a sustrage din alte încasări, diferite sume de bani echivalente cu valoarea obiectelor pretins vândute, dar în realitate rămase în unitate, predând contractanţilor sumele sustrase, constituie infracţiunea de delapidare, indiferent ca ulterior sumele delapidate sunt restituite în rate de contractanţi şi că mărfurile respective au fost vândute altor cumpărători. Din moment ce gestionarii au scos ilegal bani din gestiunile încredinţate, în interesul altor persoane, cum se constată în speţă, s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii de delapidare şi nu aceea a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti, aşa cum se susţine de recurenţi. Pentru aceleaşi considerente, este de observat că în sarcina celor care au beneficiat de sumele încasate, instanţa a reţinut corect că faptele lor constituie complicitate la infracţiunea de delapidare, fiecare răspunzând în raport de valoarea sumei primite, în baza contractului fictiv de vânzare-cumpărare. Este adevărat că gestionarii care au întocmit contracte fictive de vânzare de mărfuri în rate şi au reţinut mărfurile în magazin au dat aparenţilor cumpărători numai 80% din valoarea acestora, iar 20% i-au depus în contul avansului la casieria unităţii. Cu toate acestea, fapta lor constituie delapidare pentru întreaga sumă întrucât şi aceşti 20% au fost folosiţi în favoarea beneficiarilor contractelor fictive şi nu în interesul statului. Aşa fiind, motivul de casare este neîntemeiat şi urmează a fi respins.

Contestaţie la executare. Incident ivit în cursul executării


Contestaţie la executare. Incident ivit în cursul executării. Amnistie. Graţiere. Admisibilitate

Printr-o contestaţie, condamnatul T. M. a solicitat înlăturarea stării de recidivă reţinută în sarcina sa prin sentinţa penală nr. 20 din 14 martie 1974 a Tribunalului judeţean Cluj şi aplicarea prevederilor de graţiere ale decretului prezidenţial nr. 222/1976 faţă de pedeapsa de 8 ani închisoare la care a fost condamnat prin aceasta hotărâre.

Prin sentinţa penală nr. 12 din 16 februarie 1977, Tribunalul judeţean Constanţa a respins, ca nefondată, contestaţia cu motivarea că în mod corect s-a reţinut starea de recidivă a condamnatului, astfel încât, conform art. 3 din Decretul nr. 222/1976, el este exceptat de la beneficiul graţierii prevăzute în acest act de clemenţă. Împotriva acestei hotărâri condamnatul a declarat recurs, fără a se formula vreun motiv de casare. Recursul este întemeiat. Prin sentinţa penală nr. 20 din 14 martie 1974 a Tribunalului judeţean Cluj, contestatorul T. M. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20, 21 raportate la art. 174 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b din acelaşi cod. Primul termen al recidivei l-a constituit condamnarea definitivă a sus-numitului, prin sentinţa penală nr. 2741 din 23 noiembrie 1970 a judecătoriei Cluj, la 10 luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, pedeapsa din executarea căreia a fost liberat condiţionat, conform art. 59 Cod penal, la data de 15 iunie 1971. Faţă de cele arătate mai sus şi în raport cu dispoziţiile art. 37 lit. b. Cod penal, contestatorul era, în adevăr, recidivist, la data condamnării lui pentru tentativă la infracţiunea de omor, prin sentinţa nr. 20/1974 a Tribunalului judeţean Cluj. În această situaţie, ţinând seama de dispoziţiile art. 461 lit. d Cod de procedură penală, pe calea contestaţiei la executare nu putea fi examinată problema stării de recidivă reţinută în sarcina contestatorului, deoarece, aceasta fiind definitiv rezolvată prin hotărârea împotriva căreia s-a introdus contestaţia, există autoritate de lucru judecat sub acest aspect. Până la judecarea cauzei în recurs, a intervenit însă o altă situaţie datorită apariţiei Decretului nr. 115/1977 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse care, de această dată, face posibilă examinarea sub acest aspect, a contestaţiei formulate. Astfel, potrivit art. 1 din decretul menţionat sunt amnistiate infracţiunile pentru care codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv sau amendă, iar potrivit art. 3 lit. a din acelaşi decret prevederile art. 1 se aplică şi celor aflaţi în stare de recidivă sau care sunt recidivişti prin condamnări anterioare, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea până la 2 ani inclusiv sau amenda. În raport cu aceste dispoziţii care - în sensul art. 461 lit. d. Cod de procedură penală - constituie un incident ivit în cursul executării pedepsei de către condamnatul T. M., urmează a se constata că sus-numitul - în prezent - nu mai este recidivist, cu sublinierea că această constatare se face pe calea contestaţiei, fără a se modifica în vreun fel hotărârea definitivă de condamnare, care a intrat în puterea lucrului judecat. În adevăr, din moment ce pedeapsa prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, în baza căruia a fost condamnat la 10 luni închisoare în anul 1970, este de până la 2 ani închisoare, înseamnă că în conformitate cu art. 38 lit. b Cod penal, această condamnare nu mai poate constitui, în prezent, primul termen al recidivei, deoarece priveşte o infracţiune amnistiată prin actul de clemenţă menţionat. Pe cale de consecinţă, contestatorul recurent nu mai este exceptat de la beneficiul graţierii prevăzute în art. 4 alin. 1 din acelaşi act de clemenţă, în ce priveşte pedeapsa de 8 ani închisoare ce i s-a aplicat prin hotărârea împotriva căreia s-a introdus contestaţia la executarea examinată în cadrul recursului de faţă. În consecinţă, urmează a se admite recursul declarat de contestatorul T. M., a se casa hotărârea atacată şi a se constata că pedeapsa de 8 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor este graţiată cu 1/6.

Amnistie. Tentativă de omor


Amnistie. Tentativă de omor. Minor

Prin sentinţa penală nr. 6 din 8 martie 1977, pronunţată de Tribunalul judeţean Caraş-Severin, au fost condamnaţi inculpaţii D. I., la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea unor drepturi (art. 64 lit. a şi b Cod penal), pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 75 lit. c, art. 73 lit. b şi art. 76 lit. a Cod penal şi I. D. la 3 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 109 şi art. 73 lit. b Cod penal. În baza art. 1 şi 2 din Decretul nr. 222/1976 s-a constatat că pedeapsa stabilită inculpatului D.I. este graţiată parţial, cu 1/4, iar aceea stabilită inculpatului I. D. în întregime, ambele condiţionat. Prin aceeaşi sentinţă, inculpaţii au fost obligaţi în solidar să plătească părţii civile B. S. câte 637 lei lunar începând cu data de 1 ianuarie 1977 şi până la refacerea capacităţii de muncă, cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 2493 lei, cheltuieli judiciare. Instanţa a reţinut, în fapt, că în ziua de 15 martie 1973, datorită unui conflict în legătură cu trecerea peste un teren, în cadrul căruia B. S. a aplicat mai multe lovituri cu furca soţiei primului inculpat şi mamă a celui de al doilea, aceştia au plecat în urmărirea victimei, aplicându-i multe lovituri cu muchia toporului şi alte obiecte. Din actele medico-legale rezultă că partea vătămată a prezentat la internare un traumatism cranio-cerebral acut, cu înfundare fronto-temporo-parietală dreaptă, hematom extradural şi contuzie cerebrală şi că aceste leziuni prin localizarea şi gravitatea lor i-au pus viaţa în pericol. Din aceleaşi acte mai reiese ca sus-numitul a rămas cu lipsă de substanţă craniană şi sechele neurologice post-traumatice. Împotriva hotărârii de condamnare au declarat recurs ambii inculpaţi solicitând, printr-un motiv de casare, să se facă aplicarea, în ce priveşte latura penală a cauzei, a dispoziţiilor Decretului nr. 115/1977 şi Decretului nr. 147/1977 de amnistie şi graţiere intervenite după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă. Motivul de casare este fondat. Din examinarea hotărârii atacate şi a lucrărilor dosarului se constată că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, în concordanţă cu probele administrate, iar încadrarea juridică este corespunzătoare. După pronunţarea sentinţei atacate şi până la judecarea recursului, au fost adoptate însă decretele Consiliului de Stat nr. 115/1977 şi nr. 147/1977 prin care au fost amnistiate unele infracţiuni şi graţiate unele pedepse. Astfel, prin art. 1 din decretul Consiliului de Stat nr. 147/1977 privind amnistierea unor infracţiuni au fost amnistiate infracţiunile prevăzute de codul penal şi legi speciale, săvârşite de minori, precum şi de tineri în vârstă de 18-21 ani, iar prin art. 2 din decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977 au fost graţiate în întregime, condiţionat, pedepsele privative de libertate până la 5 ani închisoare inclusiv. În raport cu aceste dispoziţii se constată că răspunderea penală a inculpatului I. D. pentru fapta comisă - tentativă la infracţiunea de omor - este înlăturată prin amnistie. Aceasta, deoarece, pe de o parte, fapta a fost săvârşită în timpul minorităţii, iar pe de altă parte, ea nu este exceptată de la amnistie; prin art. 3 din decretul Consiliului de Stat nr. 147/1977, sunt exceptate numai infracţiunile intenţionate care au avut drept urmare moartea unei persoane, nu şi cele care au rămas în fază de tentativă. De asemenea, se constată că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului D.I. este graţiată în întregime, condiţionat, întrucât se încadrează în limitele prevăzute de art. 2 din decretul Consiliului de Stat nr. 115/1977 şi nu operează nici una din excepţiile instituite prin acelaşi decret. Recursul inculpaţilor, fiind deci întemeiat, urmează să fie admis, să se caseze hotărârea cu privire la aceste aspecte şi să se dispună potrivit dispozitivului deciziei.

Restabilirea situaţiei anterioare


Restabilirea situaţiei anterioare. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti

Prin sentinţa penală nr. 1595 din 14 octombrie 1976 a Judecătoriei Baia Mare, inculpaţii F. G. şi F. C. au fost condamnaţi la câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art. 271 alin. 2 Cod penal. Totodată în baza dispoziţiilor art. 81 Cod penal, prima instanţă a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei inculpatului F.G. Prin decizia penală nr. 726 din 16 decembrie 1976, Tribunalul judeţean Maramureş a admis recursul declarat de inculpatul F.C. şi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei stabilite de prima instanţă, iar recursul declarat de inculpatul F.G. a fost respins. Pentru a hotărî astfel cele două instanţe au reţinut, în fapt, că inculpaţii F.G. şi F.C. - tată şi fiu - fiind ţărani cu gospodărie individuală, după înfiinţarea cooperativei agricole de producţie Vima Mare, judeţul Maramureş şi-au extins terenurile, în dauna acesteia. În anul 1968, efectuându-se măsurarea terenului amintit s-a constatat că inculpaţii deţin în plus o suprafaţă de 1 ha. Ca urmare, prin decizia civilă nr. 458/1975 a Tribunalului judeţean Maramureş, cei doi inculpaţi au fost obligaţi să restituie această suprafaţă deţinută în plus cooperativei agricole de producţie. Cu ocazia punerii în posesie a C.A.P., la 8 decembrie 1975, inculpaţii au declarat că nu vor respecta hotărârea şi, în continuare au păşunat şi au cosit fânul de pe această suprafaţă. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general se critică ambele hotărâri întrucât prima instanţă a omis să dispună restabilirea situaţiei anterioare cu privire la terenul în litigiu, iar cea de recurs, în lipsa recursului procurorului, nu a putut înlătura omisiunea. Recursul extraordinar este întemeiat. Potrivit prevederilor art. 14 alin. 3 lit. a Cod de procedură penală, repararea pagubei se face pe baza legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. În acest scop, în conformitate cu dispoziţiile art. 348 Cod de procedură penală instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă şi asupra reparării pagubei în cazurile prevăzute de art. 17 Cod de procedură penală iar, În celelalte cazuri, numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea înscrisului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. În adevăr, instanţa de fond, pronunţând condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, trebuia să dispună, în temeiul textelor menţionate şi a art. 170 Cod de procedură penală, restabilirea situaţiei anterioare, respectiv înlăturarea îngrădirii ce împiedică accesul C.A.P. la folosirea terenului în litigiu. Omiţând să se pronunţe asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, hotărârile atacate sunt nelegale şi netemeinice. În consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat urmează a fi admis şi, casându-se ambele hotărâri numai cu privire la această omisiune în baza prevederilor art. 14, 170 şi art. 348 Cod de procedură penală, se va dispune restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii cu privire la terenul care a făcut obiectul litigiului, potrivit dispozitivului.

Individualizarea pedepsei


Individualizarea pedepsei. Circumstanţe atenuante legale. Tentativă la infracţiunea de omor

Prin sentinţa penală nr. 21 din 16 februarie 1977 a Tribunalului judeţean Alba, inculpatul E. V. a fost condamnat la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea unor drepturi (ar. 64 lit. a şi b din Cod penal), pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 76 lit. b Cod penal. S-a reţinut, în fapt, că inculpatul, în ziua de 12 august 1976, aflându-se la un restaurant din Alba Iulia, în urma unui schimb de cuvinte, a fost lovit de victima H. P. Pentru că aceasta a persistat în comportarea sa agresivă şi l-a lovit din nou pe inculpat, iar după plecarea din local l-a urmărit, acesta cu un briceag pe care îl avea asupra sa, i-a aplicat patru lovituri. Din actele medico-legale, rezultă că în urma loviturilor aplicate viaţa victimei a fost pusă în pericol, fiindu-i salvată numai datorită îngrijirilor medicale prompte şi calificate ce i s-au acordat. Prin recursul declarat împotriva acestei sentinţe inculpatul susţine, în esenţă, că în raport cu împrejurările în care a săvârşit fapta, trebuia să se constate că a acţionat în condiţiile art. 73 lit. a Cod penal şi să se reţină pe lângă circumstanţa prevăzută de art. 73 lit. b Cod penal cea referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări. Motivul de recurs nu este întemeiat. în speţă, fiind stabilit că inculpatul a comis fapta după epuizarea atacului din partea victimei, în mod corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 44 alin. 2 Cod penal şi în consecinţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 44 alin. 3 Cod penal. Pentru aceleaşi considerente nu pot fi aplicabile prevederile art. 73 lit. a din codul penal referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări. Este de observat - faţă de susţinerile recurentului - că oricum, circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. a Cod penal nu poate fi reţinută în acelaşi timp cu cea prevăzută de art. 73 lit. b Cod penal, deoarece pentru aplicarea, acesteia, trebuie stabilit că inculpatul a săvârşit infracţiunea sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea victimei, pe când art. 73 lit. a Cod penal are în vedere, pe plan subiectiv, situaţia când comportarea victimei nu a generat în psihicul inculpatului o emoţie sau tulburare relevantă din punct de vedere legal. Cum la individualizarea pedepsei s-a dat efect circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b Cod penal în mod corect nu s-a reţinut şi circumstanţa atenuantă referitoare la depăşirea limitei apărării şi nu este cazul reducerii acesteia sub minimul special prevăzut de lege. Pentru aceste considerente motivul de casare este nefondat. Recursul inculpatului este însă întemeiat în legătură cu aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 115/1977, urmând a fi admis şi a se dispune potrivit dispozitivului deciziei.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii


Determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Element constitutiv. Latură subiectivă

Prin sentinţa penală nr. 9/1977 a Tribunalului judeţean Prahova, inculpatul M.I. a fost condamnat la 6 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii, prevăzută de art. 179 Cod penal Prima instanţă a reţinut că inculpatul, căsătorit cu M. E. din anul 1954, a avut faţă de aceasta o comportare total necorespunzătoare, lovind-o şi ameninţând-o în repetate rânduri. În ziua de 31 martie 1976, după ce s-a reîntors de la muncă, intervenind unele discuţii, inculpatul a lovit-o din nou şi a constrâns-o să doarmă peste noapte într-o cameră neamenajată, fără ferestre şi fără pat. A doua zi, M. E. s-a ascuns de frică în podul casei, unde, fiind găsită de inculpat, a fost dată jos cu forţa, lovită cu un scaun şi ameninţată cu moartea. În mod similar s-a comportat inculpatul şi în ziua următoare, când, după

alte ameninţări, i-a interzis să se culce în casă, astfel că, deşi îmbrăcată sumar, M. G. a rămas afară aproape toată noaptea. Disperată de comportarea soţului său, M. E. a ingerat o substanţă caustică. Cu toate că inculpatul a constatat că soţia sa se află într-o stare gravă, nu i-a dat nici un ajutor şi nu a solicitat intervenţia medicului, M. E. decedând în noaptea de 3 aprilie 1976. Din actele medico-legale rezultă că moartea victimei a fost violentă, datorându-se unei intoxicaţii cu o substanţă caustică. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul care, prin motivele de casare formulare, susţine că eronat a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 179 Cod penal, deoarece nu a avut intenţia s-o determine pe soţia sa să se sinucidă, chiar dacă a supus-o la rele tratamente. Recursul nu este întemeiat. Potrivit art. 179 alin. 1 Cod penal este sancţionată fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. După cum rezultă din text latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în determinarea unei persoane la sinucidere sau înlesnirea sinuciderii, iar modalităţile de determinare la sinucidere sunt variate. Astfel, este posibil ca activitatea infracţională să se realizeze nu numai prin a îndemna, a amăgi, ci şi prin acte de tortură, de supunere la chinuri, repetate scandaluri şi bătăi, care pot aduce o persoană într-o stare disperată, ce culminează cu sinuciderea sau încercarea de sinucidere. În ceea ce priveşte latura subiectivă, această infracţiune se comite cu intenţie directă, când făptuitorul prevăzând rezultatul sinuciderii, a urmărit realizarea acestuia, sau indirectă când rezultatul posibil al sinuciderii a fost prevăzut şi acceptat. În cazul de faţă, sub aspectul laturii obiective, inculpatul a determinat-o pe soţia sa să se sinucidă, prin acţiuni de violenţă şi tortură prelungite în timp care depăşesc cu totul limitele unor relaţii cât de puţin umane. În contextul unei astfel de comportări, actul sinuciderii soţiei prin care a pus capăt chinurilor suferite este, evident, rezultatul activităţii inculpatului care - temeinic - a fost considerată de prima instanţă determinantă. Sub aspectul laturii subiective - intenţia - comportarea inumană a inculpatului faţă de soţia sa - chinuită şi umilinţele la care a fost supusă - exteriorizează cel puţin faptul că a avut reprezentarea posibilităţii ca o astfel de comportare să o determine sa-şi curme viaţa, rezultat pe care l-a acceptat, după cum o demonstrează persistenţa în aplicarea relelor tratamente. Existenţa intenţiei indirecte este deci neîndoielnic dovedită, cu atât mai mult cu cât şi după otrăvire, când victimei i s-a făcut rău, inculpatul nu a luat nici o măsura. În consecinţă, motivul de recurs, fiind neîntemeiat, urmează a fi respins.

Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte


Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Latură subiectivă

Prin sentinţa penală nr. 4 din 25 ianuarie 1977 a Tribunalului judeţean Sălaj, inculpatul B. I. a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 cu aplicarea art. 73 lit. b şi 76 lit. a Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art. 174 Cod penal. Instanţa a reţinut, în fapt, că în dimineaţa de 25 noiembrie 1976, A.I. a venit la domiciliul inculpatului, pe care-l cunoştea din copilărie şi i-a cerut să-l servească cu băuturi alcoolice; deoarece nu avea astfel de băuturi, inculpatul l-a îndrumat să caute în altă parte. După puţin timp, inculpatul B. I. a plecat la serviciu, lăsând locuinţa nesupravegheată iar, la reîntoarcere, l-a găsit pe A.I. în stare avansată de ebrietate, culcat într-una din camerele locuinţei; totodată a constatat că acesta îi murdărise, în diferite locuri, casa şi curtea. Enervat de cele întâmplate, inculpatul l-a scos forţat din casă şi când A.I. s-a aşezat pe treptele scării, a început să-l lovească cu

piciorul şi în continuare i-a aplicat, cu un lemn, alte nouă lovituri în diferite regiuni ale corpului, provocându-i numeroase fracturi costale. Datorită leziunilor suferite victima a încetat din viaţă după câteva ore. Din raportul de autopsie medico-legală rezultă că moartea a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei interne consecutivă rupturii de plămân, precum şi că intensitatea loviturilor a fost mare, iar între leziunile produse şi moartea victimei există raport de cauzalitate directă. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Procuratura judeţeană Sălaj, susţinând că prima instanţă în mod greşit a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de omor în aceea de loviri cauzatoare de moarte, ceea ce se reflectă şi în pedeapsa aplicată care apare necorespunzătoare faţă de gravitatea faptei şi condiţiile în care aceasta a fost comisă. Criticile formulate sunt întemeiate. Prima instanţă a reţinut corect, în concordanţă cu probele efectuate, că inculpatul B. I., găsind pe victimă în locuinţa sa, în stare de ebrietate şi după ce aceasta a avut o comportare necivilizată, a tras-o jos din pat şi i-a aplicat numeroase lovituri, cu piciorul şi apoi cu o bucată de lemn, provocându-i moartea. În determinarea intenţiei cu care inculpatul a acţionat, instanţa însă nu a ţinut seama de conţinutul raportului de autopsie din care rezultă că victima a prezentat numeroase urme de violenţă pe tot corpul şi fracturarea a patru coaste, cu ruptura lobului inferior drept pulmonar şi hemoragie internă, ca şi de recunoaşterea constantă a inculpatului că enervându-se, l-a lovit pe A. I. în mod repetat cu piciorul încălţat şi cu un lemn până când acesta s-a rupt. De asemenea, nu s-a avut în vedere împrejurarea, relatată de doi martori că inculpatul după ce a lovit, în casă şi în curtea sa pe victimă a continuat să o lovească şi pe drum, doborând-o la pământ şi abandonând-o în zăpadă. Or, ţinând seama de perseverenţa cu care B. I. a aplicat victimei loviturile cu piciorul şi cu lemnul, precum şi de intensitatea mare a acestor lovituri - dovadă leziunile osoase grave suferite de victimă - instanţa trebuia să-şi formeze convingerea că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului - moartea victimei - şi dacă nu l-a urmărit anume, în orice caz a acceptat în mod conştient posibilitatea producerii lui, situaţie în care nu se putea reţine în sarcina sa numai infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, aceasta fiind praeter-intenţionată presupune o altă poziţie psihică a agentului faţă de faptă şi urmările ei - intenţie pentru lovire şi culpa în raport de urmarea survenită. De aceea trebuia să se reţină infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal, pentru care B.I. fusese trimis în judecata. În consecinţă, recursul declarat de procuror urmează să fie admis, să se caseze hotărârea atacată numai în ce priveşte încadrarea juridică şi pedeapsa şi, schimbându-se încadrarea juridică în dispoziţiile art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 76 Cod penal, inculpatul va fi condamnat conform dispozitivului.

Expertiză psihiatrică. Necesitatea efectuării acesteia


Expertiză psihiatrică. Necesitatea efectuării acesteia în condiţii de internare

Prin sentinţa penală nr. 1 din 26 ianuarie 1977, Tribunalul judeţean Harghita a condamnat pe inculpatul F. A., la 18 ani închisoare şi 8 ani interzicerea unor drepturi (art. 64 lit. d, e Cod penal) pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. c. Cod penal. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele: Venind în oraşul Vlăhiţa, unde locuia mama sa, F. A,. care se afla în stare de ebrietate, a mai servit o cantitate de vin cu aceasta şi cu un nepot apoi s-au culcat. Nu peste mult timp însă F. A. s-a sculat şi a început să ameninţe pe mama şi nepotul sau că-i spânzură. Pentru că nepotul a reuşit sa fugă, inculpatul a început să-şi lovească mama, ale cărei ţipete au fost auzite de vecini, care au anunţat organele de miliţie. Cu toate că acestea au venit însoţite de salvare şi au dus-o imediat la spital, cu tot tratamentul acordat, victima a încetat din viaţă la circa două ore. Din actele medico-legale rezultă că moartea acesteia s-a datorat şocului traumatic consecutiv politraumatismului suferit, leziunile fiind produse prin loviri directe repetate şi cu intensitate mare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul F. A. susţinând în cadrul primelor două motive de casare, că este nelegală şi netemeinică deoarece prin eludarea dispoziţiilor art. 42 din H.C.M. nr. 1085/1966 şi art. 117 alin. 2 Cod de procedură penală, a primit concluziile celor două expertize psihiatrice efectuate de medici legişti iar nu psihiatri, fără a fi internat în condiţiile prescrise de textele menţionate. Aceste motive de recurs nu sunt întemeiate. Într-adevăr, dacă este exact că expertiza psihiatrică dispusă în condiţiile art. 117 Cod de procedură penală se efectuează în instituţii sanitare de specialitate, aceasta este obligatorie în cazurile expres prevăzute de text, ceea ce nu se constată în cauză. De asemenea efectuarea expertizei este obligatorie când există îndoială asupra stării psihice a inculpatului. Pentru că la baza îndoielii asupra stării psihice a inculpatului stau unele antecedente medicale ale acestuia, antecedente necunoscute în cauză, organele de urmărire penală şi apoi instanţa au apelat la cunoştinţele unor experţi. Cele doua comisii, prin expertizele efectuate au demonstrat însă că nu există o asemenea îndoială. Numai în ipoteza că acestea nu se puteau pronunţa ori ajungeau la concluzia că inculpatul ar putea fi bolnav de vreo maladie care să-i afecteze responsabilitatea, era necesară efectuarea unei expertize psihiatrice în condiţiile internării acestuia în instituţii sanitare de specialitate, căci într-adevăr în acest caz ar fi existat îndoiala la care se referă textul. Cele două expertize psihiatrice s-au efectuat însă în conformitate cu prevederile art. 43 din H.C.M. nr. 1085/1966, potrivit cărora internarea inculpatului se dispune numai dacă este cazul, iar nu în mod obligatoriu, cum se susţine fără temei. Dar critica nu este întemeiată nici în ce priveşte expertizele efectuate, fiindcă, în cauză, ambele ajung la concluzii similare, indiferent că într-una, comisia de examinare a fost formată numai cu un doctor psihiatru. De altminteri, prima expertiză medico-legală efectuată de comisia din a cărei compunere au făcut parte doi medici psihiatri şi medicul legist oferă date şi concluzii univoce, menite a înlătura orice îndoială asupra stării psihice a inculpatului care "în momentul producerii faptei nu s-a aflat în stare de inconştienţă". Cum nici expertiza efectuată de Institutul de medicină legală "Prof, dr. Mina Minovici" nu ajunge la altă concluzie, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu există îndoieli cu privire la starea psihică a inculpatului şi, în consecinţă, nu se justifica efectuarea unei a treia expertize psihiatrice care să implice necesitatea internării acestuia într-o instituţie sanitară de specialitate. Pe de altă parte, compunerea primei comisii s-a făcut în condiţiile art. 42 din H.C.M. nr. 1085/1966, cu doi medici psihiatri şi unul legist, în timp ce a doua expertiză s-a efectuat de Institutul medico-legal, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. 2 şi 22 din aceiaşi H.C.M., care însă nu are o asemenea prevedere. În consecinţă, motivele de casare menţionate fiind neîntemeiate, urmează a fi respinse.

Tâlhărie. Şantaj


Tâlhărie. Şantaj

Prin sentinţa penală nr. 449 din 18 februarie 1976, Judecătoria Deva a condamnat pe inculpaţii N.N. şi A.N. la câte 3000 lei amendă pentru infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 19 iulie 1973, inculpatul A.N. a consumat băuturi alcoolice împreună cu partea vătămată M.S.F. şi cu martorul N.D., cu care ocazie inculpatului A.N. i-ar fi dispărut o bancnotă de 100 lei. Bănuind că această bancnotă i-a fost luată de către partea vătămată, inculpatul A.N. însoţit de coinculpatul N.N., s-a dus la domiciliul părţii vătămate M.S.F. şi i-a pretins să-i restituie suma de 100 lei şi o umbrelă plantă. Partea vătămată a susţinut că nu a luat banii şi umbrela, dar fiind ameninţată de către inculpaţi şi lovită de către inculpatul N.N. cauzându-i-se vătămări, a dat inculpaţilor suma de 100 lei şi umbrela. Tribunalul judeţean Hunedoara, prin decizia penală nr. 661 din 2 iulie 1976, a respins recursurile inculpaţilor.

Prin recursul extraordinar declarat, hotărârile de mai sus sunt criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi al încadrării juridice a faptelor. Recursul extraordinar este întemeiat. Instanţa de fond nu a reţinut corect şi complet situaţia de fapt cu privire la unele aspecte. După cum rezultă din probele dosarului, partea vătămată n-a sustras de la inculpatul A.N. bancnota de 100 lei şi umbrela. Însuşi inculpatul A.N. a declarat la urmărirea penală că bancnota a pierdut-o fiind în stare de ebrietate. Deci în mod greşit s-a reţinut că inculpatul A.N. a bănuit că partea vătămată i-a sustras bancnota şi umbrela, dispariţia acestora fiind un simplu pretext al inculpaţilor pentru a se proceda în modul arătat şi a-şi însuşi pe nedrept, prin ameninţări şi violenţă, bani şi bunuri de la partea vătămată. Că este aşa rezultă şi din relatările martorilor că inculpaţii, după ce au determinat - prin metodele arătate - pe partea vătămată să dea suma de 100 lei, inculpatul N.N. a continuat să-l lovească pe M.S.F., pentru a-l determina să le mai dea şi alte sume de bani, precum şi obiecte de îmbrăcăminte, şi, totodată, a încercat să ia cu forţa ceasul de la mână, rupându-i brăţara. În ce priveşte umbrela, se constată că aceasta a fost lăsată de A.N. la restaurant, în seara de 21 iunie şi a fost luată la plecare de către martorul N.D., care i-a restituit-o inculpatului. Sentinţa primei instanţe este nelegală şi sub aspectul încadrării juridice, deoarece în mod greşit faptele au fost caracterizate şantaj şi lovire, în loc de infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal. Ceea ce deosebeşte infracţiunea de tâlhărie de aceea de şantaj, este împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său, iar în cazul şantajului infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea, pentru a obţine ulterior un bun. În speţă, astfel cum se constată din probele dosarului, rezultatul - însuşirea sumei de 100 lei de către inculpaţi - s-a produs în timpul actelor de ameninţare şi violenţă. Împrejurarea că inculpaţii nu au scos personal banii din valiza părţii vătămate, ci au determinat-o pe aceasta să-i dea ea însăşi, ameninţând-o şi lovind-o, este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei, care, în ambele situaţii constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu acelea de şantaj şi lovire. Reţinând o situaţie de fapt greşită şi incompletă şi nefăcând o încadrare corectă a faptelor, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, greşeli care nu au putut fi îndreptate de tribunalul judeţean în lipsa recursului procurorului. Se admite recursul extraordinar, se casează cele două hotărâri pronunţate şi se dispune rejudecarea de către prima instanţă.

Omor deosebit de grav. Cruzimi


Omor deosebit de grav. Cruzimi. Fapta inculpaţilor de a lovi victima cu toporul şi parul, cu o deosebită intensitate

Prin sentinţa penală nr. 74 din 16 decembrie 1976 Tribunalul judeţean Caraş-Severin, a condamnat pe inculpata P. A. la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. c cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 74 Cod penal, iar pe S. V. la 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b Cod penal. În fapt, s-a reţinut că între inculpata P. A. şi soţul său, victima P. M., căsătoriţi de 26 ani şi având patru copii, s-au ivit grave neînţelegeri, datorită comportării necorespunzătoare a victimei, consumator frecvent de băuturi alcoolice şi care în stare de ebrietate o maltrata pe inculpată şi pe cele două fetiţe minore cu care locuiau împreună. Datorită scandalurilor provocate de victimă, inculpata împreună cu cele două minore au părăsit domiciliul conjugal, locuind la inculpatul S. V. unde victima venea adesea noaptea, în stare de ebrietate.

în noaptea de 22/23 ianuarie 1976, în jurul orei 1, victima a mers din nou la locuinţa lui S. V. şi a pătruns, prin spargerea uşii, în camera unde dormea P. A. cu una din fetiţe. După ce a lovit-o şi a ameninţat-o cu cuţitul pe P. A. a luat fetiţa din pat şi a plecat. În această situaţie, inculpatul S. V. înarmat cu un topor şi inculpata P. A. cu un par, au plecat în urmărirea victimei, pe care a ajuns-o mai întâi S. V. aplicându-i mai multe lovituri cu muchia toporului, până când aceasta, cu fetiţa în braţe, a căzut. În acest timp, a venit şi inculpata P. A., care i-a aplicat şi ea numeroase lovituri cu parul - deşi P. M. avea picioarele fracturate - după care ambii inculpaţi au plecat acasă. Transportată la spital, victima P. M. a decedat la 4 ore de la internare. Împotriva sentinţei au declarat recurs Procuratura judeţeană Caraş-Severin şi inculpaţii P. A. şi S. V. În motivarea recursului declarat, Procuratura judeţeană Caraş-Severin, susţine că între altele, sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, deoarece fapta comisă de inculpaţi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. a Cod penal, din moment ce aceştia au aplicat victimei 21 lovituri grave, peste tot corpul, în timp ce aceasta se ruga să nu fie omorâtă, prelungindu-i suferinţele şi prin abandonarea ei - deşi avea picioarele fracturate - în zăpadă, ceea ce dovedeşte intenţia de a fi ucisă prin cruzimi. Critica formulată este fondată. Potrivit art. 176 lit. a Cod penal, constituie infracţiunea de omor deosebit de grav, omorul săvârşit prin cruzimi, adică prin suferinţe grave, prelungite, provocate prin modul în care este realizată acţiunea de ucidere. Din probele dosarului rezultă că inculpaţii au lovit victima cu toporul şi parul cu deosebită intensitate, pe o durata de timp şi pe aproape toată suprafaţa corpului. Astfel, din raportul medico-legal rezulta ca asupra victimei s-au aplicat 21 lovituri dispuse pe tot corpul, inclusiv asupra capului, care au produs tumefacţii, fracturarea a 8 coaste, a oaselor ambelor gambe, rupturi de plămân, splină şi rinichi. În tot acest timp, în care inculpaţii au acţionat cu ură şi cruzime, deşi victima i-a rugat - deoarece avea ambele picioare fracturate - să nu fie omorâtă şi sa anunţe salvarea, aceştia, după aplicarea loviturilor, au lăsat-o, noaptea, în zăpadă, ceea ce i-a cauzat şi degerături de gradul II şi III pe tot corpul care au contribuit la prelungirea suferinţelor victimei, şi decesul ei după circa 8 ore. În aceste condiţii, prima instanţă trebuia să constate că uciderea victimei s-a săvârşit prin cruzimi şi, în consecinţă să încadreze fapta comisă de inculpaţi în dispoziţiile art. 176 lit. a Cod penal. Recursul declarat de Procuratura judeţeană Caraş-Severin fiind întemeiat, urmează a fi admis, a se casa sentinţa atacată şi a se dispune potrivit dispozitivului.

Dare de mită. Constrângere


Dare de mită. Constrângere. Confiscarea sumei de bani

Prin sentinţa penală nr. 1175 din 11 noiembrie 1975 a Judecătoriei Focşani, inculpaţii C. A. şi P. I. au fost condamnaţi la 7 şi respectiv 6 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 254 alin. 2 Cod penal, s-a confiscat suma de 8314 lei de la inculpatul C. A. şi 96 704 lei de la ambii inculpaţi, dispunându-se ca aceasta din urmă să fie plătită în solidar. Totodată s-a menţinut indisponibilizarea sumelor depuse la C.E.C. pe libretele indicate în dispozitivul sentinţei, precum şi a sechestrului asigurător aplicat pe autoturismul Dacia 1300 aparţinând inculpatului C. A. în fapt, s-a reţinut că inculpatul C. A. îndeplinind funcţia de director al întreprinderii de dispozitive, ştanţe şi scule aşchietoare Focşani, iar inculpatul P. I. funcţia de şef al serviciului personal, în temeiul unei înţelegeri prealabile, au pretins şi primit importante sume de bani şi bunuri de la diferite persoane, pentru a le uşura încadrarea în muncă la acea unitate. În total inculpaţii au primit drept mită bani şi bunuri în valoare de 96 704 lei, pe care le-au împărţit, iar inculpatul C. A. personal a mai primit bani şi bunuri în valoare de 8314 lei.

Tribunalul judeţean Vrancea, prin decizia penală nr. 712 din 30 decembrie 1975, a admis recursurile declarate de inculpaţi, a casat în parte sentinţa şi a redus pedepsele acestora la 4 ani închisoare şi respectiv la 4 ani şi 6 luni închisoare. Totodată, s-a înlăturat confiscarea sumelor sus-menţionate şi s-a ridicat măsura indisponibilizării sumelor consemnate la C.E.C. şi sechestrul asigurător aplicat pe autoturismul Dacia 1300, proprietatea inculpatului C. A. În motivarea soluţiei privind înlăturarea confiscării şi a măsurilor asigurătorii s-a arătat că sumele şi bunurile primite drept mită nu pot să formeze obiectul confiscării speciale deoarece din lucrări rezultă ca martorii au fost constrânşi să dea inculpaţilor aceste avantaje materiale întrucât, altfel, nu ar fi fost încadraţi. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva acestei decizii se susţine că în mod greşit instanţa de recurs a înlăturat confiscarea specială a sumelor de bani şi a bunurilor primite drept mită ca şi a măsurilor asigurătorii luate de prima instanţă. Recursul extraordinar este întemeiat. în adevăr, instanţa de recurs a înlăturat în mod greşit măsura confiscării legal dispusă de prima instanţă pe considerentul că sumele de bani şi bunuri s-au dat sub imperiul constrângerii şi deci persoanele care le-au dat au posibilitatea să reintre în posesia lor, prin acţionarea ulterioară în judecată a inculpaţilor. Este adevărat că potrivit art. 255 alin. 2 Cod penal darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns, prin orice mijloace, de către cel care a luat mită iar potrivit alin. 5 din acelaşi text, banii valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat. Instanţa de casare a ajuns însă la concluzia că persoanele respective au acţionat sub imperiul constrângerii numai prin interpretarea eronată a noţiunii de constrângere care presupune existenţa unei ameninţări de natura a pune persoana constrânsă în imposibilitate de a-şi determina şi dirija liber voinţa. Or, în cauză persoanele care au dat mită nu se aflau în această situaţie, din lucrările dosarului rezultând dimpotrivă că acestea, în dorinţa de a fi încadrate în muncă, cu prioritate, au dat inculpaţilor sume de bani şi bunurile ce au format obiectul mitei, în loc de a sesiza organele de stat despre pretenţiile inculpaţilor, pentru a se lua măsuri în vederea asigurării unor condiţii legale de încadrare, la unitatea respectivă. Rezultă deci că instanţa de recurs a înlăturat - fără temei - atât măsura confiscării speciale, cât şi măsurile asigurătorii luate de prima instanţă. Potrivit art. 254 alin. 2 Cod penal, inculpaţii trebuiau obligaţi la plata către stat a sumelor şi echivalentul în bani a bunurilor de care a profitat fiecare din ei de pe urma activităţii infracţionale, iar în vederea executării acestei obligaţii, trebuiau luate măsurile asigurătorii necesare. Sub acest aspect, este nelegală şi hotărârea instanţei de fond care i-a obligat în solidar pe cei doi inculpaţi la plata sumei de 96 704 lei, considerând că răspunderea solidară operează, în situaţia unei activităţi infracţionale sâvârşite în participaţie, şi în cazul prevăzut de art. 254 alin. 2 Cod penal, deşi o asemenea răspundere nu-şi găseşte temei, în nici o dispoziţie legală. în consecinţă, urmează ca recursul extraordinar să fie admis, să se caseze ambele hotărâri în ce priveşte măsura confiscării sumelor de bani şi contravaloarea bunurilor sus-menţionate şi măsurile asigurătorii, potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Legitimă apărare. Provocare


Legitimă apărare. Provocare. Tentativă la infracţiunea de omor

Prin sentinţa penală nr. 129 din 15 decembrie 1976 a Tribunalului judeţean Dolj, inculpatul N.I. a fost condamnat la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pentru tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b Cod penal.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în fapt, că în seara zilei de 5 august 1976, inculpatul împreună cu M. M. şi M. E. consumau băuturi alcoolice la o masă de la bufetul din comuna Malu Mare, judeţul Dolj, iar la o masă alăturată partea vătămată C. I., cu concubina sa P. Gh. şi martorul D.ţ. Pentru că inculpatul a întrebat pe C. I. de ce s-a certat cu M. M., partea vătămată i-a adresat injurii şi l-a ameninţat cu cuţitul, după care a plecat spre casă, dată fiind starea de ebrietate în care se afla. A fost însă ajunsă din urma de inculpat şi persoanele care-l însoţeau şi care aveau acelaşi drum cu victima. Văzându-l, victima s-a îndreptat din nou spre inculpat, i-a adresat injurii şi l-a ameninţat cu cuţitul. În acel moment, N. I. i-a smuls cuţitul din mână, i-a aplicat două lovituri în abdomen şi apoi a fugit de la locul faptei. Din actele medico-legale, rezultă că partea vătămată a fost internată la Spitalul nr. 1 Craiova cu diagnosticul "plagă tăiată penetrantă abdominală flancul stâng cu leziune de colon transvers şi plagă abdominală penetrantă", leziunile de violenţă fiind produse cu un corp tăios înţepător aplicat cu forţă din faţă şi lateral dreapta, care în lipsa unui tratament medical de specialitate, prompt şi adecvat, puteau duce la moartea victimei. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul, susţinând că este nelegală şi netemeinică, întrucât din probele dosarului rezultă în mod neîndoios că s-a aflat în stare de legitimă apărare, ceea ce, potrivit art. 44 Cod penal impunea constatarea că este înlăturat caracterul penal al faptei sale. Motivul de casare este nefondat. Potrivit art. 44 Cod penal, se află în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa şi care pune în pericol grav persoana celui atacat, sau acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din analizarea modului cum s-au desfăşurat faptele, se constată că inculpatul când a ajuns din urmă partea vătămată şi aceasta s-a îndreptat spre el cu un cuţit în mână, în acel moment, s-a aflat în adevăr în faţa unui atac direct şi injust din partea victimei. Fapta săvârşită de el a intervenit însă după ce reuşise sa smulgă cuţitul din mâinile părţii vătămate, astfel, că atacul, nemaifiind imediat (iminent sau în curs de desfăşurare) fapta lui se situează în afara legitimei apărări care nu poate exista decât în situaţia când toate condiţiile prevăzute de textul menţionat sunt întrunite cumulativ. De aceea, în mod corect prima instanţă a reţinut numai circumstanţa atenuantă a provocării, injuriile şi ameninţarea cu cuţitul de către victimă fiind de natură să producă inculpatului o puternică tulburare sub stăpânirea căreia a dezarmat-o şi i-a aplicat cele două lovituri în abdomen. În consecinţă, urmează a se respinge recursul declarat de inculpat.

Pericol social. Conţinutul concret al infracţiunii


Pericol social. Conţinutul concret al infracţiunii. Recidivist

Prin sentinţa penală nr. 130 din 26 februarie 1976 a Judecătoriei Roşiori de Vede, inculpatul V. C. a fost condamnat la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 208 alin. 4 raportat la art. 224 alin. 1 cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 74, art. 76 Cod penal. în fapt, s-a reţinut că inculpatul, mecanic la I. I. L. Videle, a luat în ziua de 5 noiembrie 1975 tractorul cu nr. 41-TR-1836 din locul unde erau parcate tractoarele unităţii şi a circulat cu el până în comuna Cartojanca, abandonându-l în apropierea domiciliului său. Prin decizia penală nr. 327 din 21 mai 1976, Tribunalul judeţean Teleorman a admis recursul Procuraturii locale Roşiori de Vede, şi, casând sentinţa atacată, a revocat liberarea condiţionată dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani, 3 luni şi 13 zile rămasă neexecutată din pedeapsa de 13 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 13/1965 a Tribunalului judeţean Ilfov pentru infracţiunea de omor, pedeapsă în care a fost contopită şi pedeapsa de 3 luni închisoare stabilită prin sentinţa casată.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general susţinând că sunt nelegale şi netemeinice deoarece în mod greşit instanţele au considerat că faptele inculpatului, care sunt lipsite în mod vădit de importanţă ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. Recursul extraordinar este întemeiat. În conformitate cu prevederile art. 18 Cod penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. în alin. 2 al aceluiaşi articol se precizează că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşirea faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Deşi nu se arată în sentinţă, instanţa de fond a apreciat că fapta prezintă pericolul social al unei infracţiuni datorită împrejurării ca inculpatul a mai fost condamnat anterior la 13 ani închisoare pentru infracţiunea de omor, fiind recidivist. Pentru stabilirea gradului de pericol social al faptei, se apreciază, deci, în concret, toate elementele ce caracterizează fapta şi pe făptuitor, astfel cum se precizează în art. 18 alin. 2 Cod penal. în legătură cu fapta inculpatului de a lua tractorul de la unitate este de observat că urmările acesteia sunt neînsemnate - întrucât costul lubrifianţilor şi carburanţilor pentru parcurgerea distanţei de numai 4 km este redus, motiv pentru care unitatea nici nu s-a constituit parte civilă. în ceea ce priveşte persoana inculpatului, instanţa a considerat că împrejurarea că acesta a mai fost condamnat în trecut pentru infracţiunea de omor, imprimă un accentuat pericol social faptei sâvârşite ulterior în paguba avutului obştesc. Or, textul de lege sus-menţionat nu conţine o dispoziţie prin care să se interzică făptuitorului recidivist aplicarea prevederilor art. 18 Cod penal, de unde concluzia că acest element trebuie apreciat atât în raport de fapta concretă, cât şi în cadrul celorlalte circumstanţe personale ale celui care a comis fapta. în acest sens, instanţa de fond trebuia să observe că inculpatul a recunoscut şi regretat faptele, a avut o comportare corespunzătoare la locul de muncă, în familie şi în societate, astfel cum rezulta din caracterizarea I.I.L. Teleorman, Alexandria. Aceste date, alături de urmările faptelor constând în valoarea redusă a pagubei, demonstrează atingerea minimă adusă uneia din valorile arătate de lege şi sunt de natură a justifica concluzia că antecedentele inculpatului unicul element de agravare - în cadrul celorlalte criterii de apreciere analizate, nu imprimă activităţii sale pericolul social ce caracterizează o infracţiune, fiind aplicabile dispoziţiile art. 18 Cod penal. Procedând astfel, ambele instanţe au pronunţat hotărâri vădit netemeinice şi esenţial nelegale. Recursul extraordinar fiind deci fondat, urmează a se admite, a se casa hotărârile atacate referitor la infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 4 raportat la art. 224 alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi la dispoziţia de revocare a liberării condiţionate a restului de pedeapsa ce a mai rămas de executat de 4 ani, 3 luni şi 13 zile şi În baza art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. b Cod de procedură penală şi art. 18 Cod penal a se dispune achitarea inculpatului precum şi înlăturarea dispoziţiei de revocare a liberării condiţionate.

Înşelăciune

penală a Tribunalului SupremDecizie nr. 673 din 12/04/1977

Înşelăciune. Garderobă. Prezentarea unei dovezi de primire pierdută

Prin sentinţa penală nr. 780 din 12 martie 1976 a Judecătoriei Constanţa, au fost condamnaţi inculpaţii T.I. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 215 alin. 1 raportat la art. 229 alin. 1 teza I, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi Ch. C. la 1 an închisoare pentru aceeaşi infracţiune. S-a reţinut, în fapt, că în seara de 14 decembrie 1975, inculpaţii au mers la Restaurantul C. din Constanţa, unde T.I. a lăsat la garderobă haina sa din piele pentru care a primit o fişă numerotată. În

jurul orei 21, când s-au hotărât să plece, inculpatul T. I., crezând că a pierdut fişa, l-a rugat pe ospătar să o caute în locul unde aruncase conţinutul scrumierei. După plecarea acestuia însă, inculpatul a găsit fişa, trimiţând pe C. C. la garderobă să-i aducă haina. Întrucât la scurt timp a sosit ospătarul cu o altă fişă găsită, inculpatul T. I. a predat-o tot lui C. C. care a scos de la garderoba haina de piele şi o scurtă de relon, aparţinând altor deponenţi. Conform înţelegerii, cei doi inculpaţi au împărţit bunurile sustrase, pe care ulterior le-au vândut. Recursurile declarate de inculpaţi împotriva sentinţei menţionate au fost respinse prin decizia penală nr. 778 din 23 aprilie 1976 a Tribunalului judeţean Constanţa. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general criticându-le, între altele, pentru nelegalitate în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptelor. Se susţine că faţă de modul şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta, încadrarea juridică corectă este aceea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod penal, comisă de inculpatul C. C. şi complicitate la această infracţiune pentru inculpatul T. I. Recursul extraordinar este întemeiat. Din examinarea probelor dosarului, rezultă că cel care a luat de la garderobă obiectele pe baza bonului găsit a fost inculpatul C. C., iar T.I. l-a aşteptat şi au împărţit bunurile. Or, activitatea desfăşurată de primul inculpat caracterizează latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, astfel că numai acesta este autorul faptei, iar T.I., ajutându-l în modalităţile descrise mai sus, are calitatea de complice. Pe de altă parte, se constată că în raport de condiţiile în care a fost săvârşită fapta şi persoana căreia i s-a prezentat, inducerea în eroare a garderobierei s-a săvârşit de către inculpatul C. C. prin atribuirea calităţii de deponent al hainelor pentru care s-a liberat fişă, fişă pierdută de posesor, şi care a ajuns pe nedrept la inculpaţi. Cum depozitarul nu are obligaţia de a verifica dacă persoana care i-a prezentat fişa este deponentul real al bunurilor încredinţate în depozit şi deci nu răspunde faţă de persoanele care şi-au pierdut fişa decât în situaţia în care se anunţă din timp pierderea, dar mai înainte ca bunurile depuse să fi fost ridicate de alte persoane, încadrarea juridică dată faptei în infracţiunea de înşelăciune contra avutului obştesc este greşită. În atare situaţie, încadrarea juridică corectă este aceea de înşelăciune contra avutului personal prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod penal şi nu a celui obştesc, cel păgubit fiind deponentul care şi-a pierdut fişa. În consecinţă, recursul extraordinar urmează a fi admis, a se casa hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică a faptelor săvârşite şi la pedepsele aplicate şi prin schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod penal în ce priveşte pe inculpatul C.C. şi complicitate la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 Cod penal în ceea ce priveşte pe inculpatul T.I. inculpaţii vor fi condamnaţi potrivit dispozitivului deciziei.

Stare de recidivă


Stare de recidivă. Recidivist prin condamnări anterioare. Graţiere

Prin sentinţa penală nr. 1158 din 15 septembrie 1976 a Judecătoriei Satu Mare, inculpatul G. C. a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 208, art. 209 lit. a raportat la art. 224 alin. 1 Cod penal, iar în baza art. 1 din Decretul nr. 222/1976 s-a constatat că această pedeapsă este graţiată în întregime. Instanţa a reţinut, în fapt, că în ziua de 23 aprilie 1975, inculpatul a sustras o basculantă cu ciment de la T.C.I. - Şantier Satu Mare, cauzând unităţii un prejudiciu de 3.876 lei. Prin decizia nr. 411 din 10 decembrie 1976, Tribunalul judeţean Satu Mare a admis recursurile declarate de Procuratura locală Satu Mare a casat în parte sentinţa atacată şi, după înlăturarea dispoziţiilor decretului prezidenţial nr. 222/1976 faţă de inculpatul G. C. i-a redus pedeapsa aplicată la 1 an închisoare.

Pentru a înlătura aplicarea prevederilor decretului menţionat s-a reţinut că inculpatul G. C. a fost condamnat anterior prin sentinţa penală nr. 654/1958 a fostului Tribunal popular al oraşului Cluj la 3 ani închisoare şi întrucât a comis infracţiunea pentru care a fost condamnat prin acea sentinţă în stare de recidivă, are calitatea de recidivist prin condamnare anterioară, încât nu mai poate beneficia de graţiere, conform art. 3 din decretul prezidenţial nr. 222/1976. Recursul extraordinar formulat de procurorul general, împotriva ultimei hotărâri o critică pentru nelegalitate, întrucât instanţa de recurs a considerat greşit că inculpatul este recidivist prin condamnare anterioară şi deci nu beneficiază de graţiere, de vreme ce în speţă s-a împlinit termenul de reabilitare, iar inculpatul nu se mai afla în stare de recidivă. Critica este întemeiată. Din fişa de cazier se constată că inculpatul G. C. a mai fost condamnat anterior de trei ori la diferite pedepse, ultima fiind de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, pronunţată prin sentinţa penală nr. 515 din 7 septembrie 1963 a Tribunalului Satu Mare; din executarea acestei pedepse inculpatul s-a liberat la data de 27 aprilie 1965, În condiţiile Decretului nr. 720/1956. Este adevărat că inculpatul a comis atât infracţiunea menţionată cât şi aceea pentru care a fost condamnat prin sentinţa nr. 654/1958 a Tribunalului oraş Cluj, la care s-a referit instanţa de recurs, în stare de recidivă - deoarece mai înainte suferise o altă pedeapsă de 2 ani închisoare - însă, instanţa de casare trebuia să observe că de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse - 27 aprilie 1965 - şi până la data săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în această cauză s-a împlinit termenul de reabilitare de 5 ani şi 6 luni prevăzut de art. 135 lit. a Cod penal. În atare situaţie şi având în vedere dispoziţiile art. 38 alin. ultim Cod penal, potrivit cărora la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare, instanţa era datoare să constate, pe de o parte că noua infracţiune nu a fost comisă în stare de recidivă - la data de 23 aprilie 1975 acest termen fiind împlinit iar, pe de altă parte, că inculpatul nu poate fi considerat nici recidivist prin condamnări anterioare, în sensul art. 3 din decretul prezidenţial nr. 222/1976 şi nu este deci exceptat de la beneficiul graţierii deoarece împlinirea termenului de reabilitare produce aceleaşi efecte atât cu privire la starea de recidivă, cât şi asupra situaţiei de recidivist. în consecinţă, urmează ca recursul extraordinar să fie admis, să se caseze decizia atacată cu privire la înlăturarea aplicării art. 1 din decretul prezidenţial nr. 222/1976 faţă de inculpatul G C. - şi a se constata că în baza acestui decret, pedeapsa de 1 an închisoare este graţiată în întregime, condiţionat.

Parte responsabilă civilmente


Parte responsabilă civilmente. Întinderea răspunderii solidare

Prin sentinţa penală nr. 52/1976 a Tribunalului judeţean Bihor, inculpatul B.E. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 Cod penal. Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Oficiul judeţean de turism Bihor, suma de 81.287,21 lei despăgubiri plus dobânda legală, în solidar cu partea responsabilă civilmente V. V., din care 70 704 lei, în solidar şi cu partea responsabilă civilmente O. Gh., iar 17 880 lei cu partea responsabilă civilmente B. L. Prima instanţă a reţinut, în fapt, că în perioada 16 ianuarie 1971-29 august 1972, inculpatul B. E. a îndeplinit funcţia de gestionar la magazia centrului de mărfuri şi ambalaje a Oficiului judeţean de turism Bihor, însuşindu-şi din vânzarea mărfurilor direct din magazie suma de 88 028,36 lei. În acelaşi timp, nerecepţionând cu atenţie mărfurile şi încredinţând cheia magaziei altor persoane care aveau acces la aceasta, a produs o altă pagubă de 5000 lei. Pentru a obliga părţile responsabile civilmente la plata despăgubirilor, instanţa de fond a constatat că V. V., în calitate de director al unităţii, l-a încadrat în muncă pe inculpat, fără a îndeplini condiţiile legale

de a fi gestionar şi nu s-a preocupat să constituie garanţia legală. O. Gh., conducătorul compartimentului comercial, nu a organizat un control corespunzător al gestiunii inculpatului, iar B. L., contabilul şef, a ţinut o defectuoasă evidenţă contabilă. Culpa acestora a contribuit la crearea condiţiilor săvârşirii infracţiunilor menţionate de către inculpatul B. E. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, între alţii, partea responsabilă V. V., care o critica pentru netemeinica sa obligare la despăgubiri civile, în solidar cu inculpatul, pentru întreaga sumă, deşi el l-a încadrat pe B. E. în ianuarie 1971, iar în mai 1971 a fost reîncadrat de noul director M.I. Dealtfel, nici pentru acest interval nu poate fi făcut răspunzător de pagubă deoarece B. E. a fost transferat de la altă unitate în calitate de şef secţie depozit, beneficiind de prevederile art. 39 din Legea nr. 22/1969. Recursul este întemeiat. Este necontestat că inculpatul B. E. a fost încadrat într-un post de gestionar, la data de 14 ianuarie 1971, de către V. V., care atunci avea calitatea de director, fără respectarea condiţiilor de studii (avea doar 4 clase elementare) şi fără a avea experienţa necesară. În raport de probe, instanţa de fond a conchis corect că V. V. răspunde în cadrul prevederilor art. 28 ale legii nr. 22/1969. Dar V. V. a funcţionat ca director până la data de 1 aprilie 1971, când a fost înlocuit cu M.I., care la data de 1 mai 1971 a făcut o nouă reîncadrare a personalului, fiind cuprins şi inculpatul B. E. După această dată V. V. a fost trecut într-un post de director adjunct, funcţie pe care a deţinut-o până în luna martie 1972. Dacă este adevărat că prin încadrarea fără îndeplinirea condiţiilor legale, în funcţia de gestionar a inculpatului B. E., V. V. a contribuit la producerea pagubei cauzată direct de inculpat - şi sub aspectul prevederilor art. 28 al legii nr. 22/1969, răspunderea sa este angajată - întinderea acestei răspunderi se limitează numai la paguba produsă atâta timp cât a fost director sau a îndeplinit o funcţie ce ar fi putut influenţa menţinerea inculpatului ca gestionar. Soluţia se impune întrucât numai în timpul când cei vizaţi păstrează aceste calităţi pot să ia măsuri sau să influenţeze luarea unor astfel de măsuri în legătură cu gestionarul, cum ar fi aceea de desfacerea contractului de muncă care să determine încetarea producerii pagubei sau în caz de menţinerea în funcţie să favorizeze producerea ei în continuare. În ce priveşte perioada cât a funcţionat ca director adjunct va răspunde dacă se va dovedi că nu a întreprins nici o acţiune de înlăturarea gestionarului încadrat ilegal, situaţie pe care o cunoştea şi avea obligaţia ca şi în noua funcţie să o remedieze, semnalând cazul directorului. În acest sens, i se vor solicita dovezi, potrivit cărora în calitatea sa de director adjunct a întreprins acţiuni pentru schimbarea lui B. E. Dacă se va stabili că s-a menţinut într-o atitudine pasivă răspunderea sa în cadrul prevederilor art. 28 al legii nr. 22/1969 subzistă, realizându-se nu numai situaţia înscrisă în text a persoanei cu funcţie de conducere care a încadrat în muncă pe gestionar, dar se face vinovat şi de menţinerea lui în această funcţie. Este eronată susţinerea recurentului V. V. că B. E. ar beneficia de dispoziţiile art. 39 din legea nr. 22/1969, deoarece acest text de lege -se referă la gestionarii în funcţie la data intrării în vigoare a legii - 18 noiembrie 1969 - care puteau fi menţinuţi în funcţia pe care o ocupau, condiţie nerealizată în speţă, deoarece inculpatul a fost transferat de la o unitate la alta, la data de 14 ianuarie 1971 şi încadrat de recurentul V. V. în funcţia de şef secţie depozit cu atribuţii de gestionar, ceea ce impunea respectarea cerinţelor prevăzute de art. 3 din legea nr. 22/1969. În consecinţă, primul motiv de casare fiind întemeiat, urmează a se admite recursul părţii responsabile civilmente V. V., a se casa sentinţa atacată sub acest aspect şi a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Plângerea prealabilă. Retragerea acesteia


Plângerea prealabilă. Retragerea acesteia. Lovire

Prin plângerea prealabilă introdusă la 23 ianuarie 1975, partea vătămată B. C. a chemat în judecată pe inculpaţii V. I., V. M., M. M., S. S., B. C. I., C. B., B. I., V. S. şi D. S., solicitând să fie condamnaţi pentru infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, deoarece, în ziua de 3 noiembrie 1974, l-au lovit provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 7-8 zile. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, prin sentinţa penală nr. 830 din 16 aprilie 1977 a dispus, în baza art. 10 lit. f, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva tuturor inculpaţilor, cu motivarea că partea vătămată şi-a retras plângerea formulată împotriva inculpatului V.I. şi că aceasta retragere operând in rem îşi produce efecte faţă de toţi participanţii la comiterea infracţiunii. Recursul declarat de partea vătămată B. C. a fost respins prin decizia penală nr. 385 din 7 iunie 1976 a Tribunalului judeţean Mehedinţi, ca nefondat. Prin recursul extraordinar formulat de procurorul general, sunt criticate ambele hotărâri, susţinându-se că în mod greşit instanţele au încetat procesul penal deoarece retragerea plângerii, fiind condiţionată, nu putea să-şi producă efecte. Recursul extraordinar este întemeiat. Potrivit art. 131 alin. 1 şi 4 Cod penal în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre aceştia. Din aceste dispoziţii rezultă că pentru a fi înlăturată răspunderea penală a inculpaţilor, retragerea plângerii prealabile trebuie sa-i privească pe toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni iar nu numai pe unii dintre aceştia. Retragerea parţială a plângerii prealabile nu produce efecte atât faţă de restul participanţilor, cât şi faţă de cel cu privire la care plângerea a fost retrasă. Motivarea că soluţia contrară ar decurge din efectul "IN REM" al retragerii plângerii este greşită deoarece ceea ce are caracter indivizibil şi produce efecte faţă de toţi participanţii este plângerea persoanei vătămate iar nu declaraţia sa de retragere a acesteia. În consecinţă, instanţele luând act de declaraţia părţii vătămate că îşi retrage plângerea îndreptată împotriva inculpatului V.I. şi încetând, pe acest temei, procesul penal pornit împotriva tuturor inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, au pronunţat hotărâri nelegale. Recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a fi admis, a se casa hotărârile pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Cheltuieli judiciare. Expertiză dispusă din oficiu


Cheltuieli judiciare. Expertiză dispusă din oficiu. Onorariu expert

Prin sentinţa penală nr. 31 din 10 august 1976 a Tribunalului judeţean Sibiu, inculpatul S.N., a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2, cu aplicarea art. 41 Cod penal, la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal şi la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, constatându-se că toate pedepsele au fost graţiate în întregime, în baza art. 1 lit. b din Decretul nr. 222/1976. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Asociaţia de locatari din Mediaş, suma de 37.467,13 lei, cu titlu de despăgubiri.

În fapt, s-a reţinut că îndeplinind funcţia de împuternicit al asociaţiei de locatari, la 4 blocuri, inculpatul şi-a însuşit din gestiune suma sus-menţionată. Ulterior, constatând că la soluţionarea cauzei a omis să se pronunţe cu privire la onorariul cuvenit expertului V.Gh., aceeaşi instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 196 Cod de procedură penală, a obligat pe inculpat, prin încheierea din 24 decembrie 1976, să plătească Biroului local de expertize tehnico-contabile Sibiu, suma de 2595 lei. Împotriva acestei încheieri inculpatul S.N. a declarat recurs susţinând - prin motivul de casare formulat - că în mod greşit a fost obligat la plata sumei de 2595 lei, onorariu pentru expertiza întocmită, deoarece el nu a solicitat efectuarea acesteia. Motivul de recurs nu este întemeiat. Din actele dosarului rezultă că în cursul urmăririi penale s-a dispus efectuarea unei expertize contabile de către expertul V.Gh., iar în cursul judecării cauzei s-a dispus completarea acesteia, de către acelaşi expert, stabilindu-se onorariu de expert suma de 3595 lei, din care inculpatul a achitat numai suma de 1000 lei, astfel că a fost obligat să plătească diferenţa de 2595 lei. Obligând pe inculpat la plata sumei menţionate, instanţa a procedat corect, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 191 Cod de procedură penală, în caz de condamnare, acesta trebuie să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, inclusiv la plata onorariului cuvenit expertului, indiferent dacă efectuarea expertizei a fost sau nu solicitată de către inculpat. Obligaţia inculpatului decurge din împrejurarea că, prin fapta penală comisă, el a provocat declanşarea procesului penal şi a cheltuielilor ocazionate de acesta. Recursul fiind neîntemeiat, urmează a se respinge.

Expertiză medico-legală


Expertiză medico-legală dispusă în cazul cererii de întrerupere a executării pedepsei

Admiţând cererea condamnatului R. A., Tribunalul judeţean Alba, prin sentinţa penală nr. 15 din 21 ianuarie 1977 a dispus prelungirea întreruperii executării pedepsei - de 25 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de delapidare - pe timp de un an, începând cu 1 februarie 1977 până la 1 februarie 1978. Instanţa a reţinut că până în prezent condamnatul a beneficiat de o întrerupere a executării pedepsei acordată de Tribunalul judeţean Alba, prin sentinţa penală nr. 157 din 1 decembrie 1975, pe o durată de 6 luni, respectiv până la 1 iunie 1976 şi de două prelungiri acordate de Tribunalul judeţean Caraş-Severin, prima până la 1 ianuarie 1977 şi a doua până la 1 februarie 1977, pronunţate prin sentinţele penale nr. 71 din 1 decembrie 1976 şi nr. 76 din 21 decembrie 1976. Pentru a pronunţa soluţia sus-arătată, tribunalul judeţean motivează că numitul suferă de o maladie care necesită tratament cu cobalt, tratament ce nu se poate efectua decât în unităţile specializate ale Ministerului Sănătăţii, ceea ce, potrivit art. 455 şi 453 lit. a Cod de procedură penală, justifică prelungirea întreruperii executării pedepsei pe perioada învederată de comisia medicală. Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs Procuratura judeţeană Alba care, prin motivele de casare formulate, critică soluţia pronunţată întrucât, prima instanţă a dispus efectuarea expertizei medico-legale cu nesocotirea dispoziţiilor art. 120, art. 460 alin. 3 şi art. 315 Cod de procedură penală texte care prevăd obligaţia procurorului să participe la discutarea obiectivelor şi fixarea întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul. Pe de altă parte, aceiaşi instanţă nu a observat că întreruperea executării pedepsei deşi a fost acordată de instanţa în a cărei raza teritorială se află locul de deţinere, prelungirile anterioare au fost acordate de instanţa de executare, respectiv Tribunalul judeţean Caraş-Severin, care nu era competentă. Recursul nu este întemeiat. Dacă este adevărat că potrivit art. 120 Cod de procedură penală când se dispune efectuarea unei expertize, se fixează un termen la care sunt chemate părţile şi expertul pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care acesta trebuia să răspundă, părţile având dreptul să facă

observaţii şi să pună întrebări, nu este mai puţin adevărat că expertiza medico-legală ce se efectuează conform art. 453 sau 455 Cod de procedură penală nu este de aceeaşi natură, aceasta având un singur obiectiv, să stabilească dacă cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. Ca atare, prin nediscutarea obiectivului expertizei medico-legale în şedinţă publică nu a fost încălcat principiul publicităţii ori contradictorialităţii - cum se susţine - în cauză, raportul de expertiză medico-legală fiind înaintat instanţei, iar constatările şi concluziile lui au fost discutate în şedinţă, fără ca procurorul să fi făcut obiecţiuni, dimpotrivă a solicitat admiterea cererii şi prelungirea întreruperii în continuare a executării pedepsei, pe durata propusă în expertiză. Raportul de expertiză înaintat instanţei este complet, răspunzând la problema principală şi anume dacă condamnatul, în raport de bolile de care suferă, poate fi tratat sau nu în cadrul reţelei sanitare a D.G.P., comisia conchizând că suferă, printre alte maladii, şi de adenocarcinom de prostată ce nu poate fi aplicat decât în cadrul reţelei sanitare a Ministerului Sănătăţii. Ca atare, prelungirea întreruperii executării pedepsei a fost soluţionată în mod just. Instanţa competentă să dispună asupra prelungirii întreruperii executării pedepsei este cea care a acordat şi întreruperea executării. Or, în speţă, aceasta a fost acordată de Tribunalul judeţean Alba, ca instanţă care a întrerupt executarea pedepsei şi în a cărei rază teritorială se afla locul de deţinere. Faptul că unele prelungiri anterioare au fost acordate şi de către instanţa de executare, nu prezintă relevanţă în cauză, de vreme ce nu hotărârile acelei instanţe sunt supuse recursului de faţă, ci sentinţa unei instanţe care, potrivit art. 456 Cod de procedură penală este cea competentă. În consecinţă, recursul fiind neîntemeiat, urmează a fi respins.

Infracţiunea de omor. Despăgubiri


Infracţiunea de omor. Despăgubiri. Culpă comună. Recunoaşterea integrală a pretenţiilor părţii civile

Prin sentinţa penală nr. 6/1977 a Tribunalului judeţean Hunedoara, inculpatul S. V. a fost condamnat pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b Cod penal şi obligat, în solidar cu părţile responsabile civilmente S. V. şi S. M. sa plătească părţilor civile M. G. şi M. M. suma de 5000 lei cu titlu de despăgubiri. Prima instanţă a reţinut în fapt următoarele: În ziua de 26 septembrie 1976, aflându-se pe malul unui râu, după ce a fost împins de victima M. T. spre apă şi lovit cu piciorul, inculpatul S. V. i-a aplicat o lovitură cu cuţitul în regiunea inimii. În urma loviturii primite M. T. s-a mai deplasat câţiva metri, apoi a căzut, decedând imediat. Împotriva sentinţei au declarat recurs inculpatul şi părţile civile M. G. şi M. M., acestea din urmă criticând-o pentru neacordarea întregii sume de 10.000 lei pe care au pretins-o cu titlu de despăgubiri. Motivul de casare formulat de părţile civile este întemeiat. În adevăr, părinţii victimei M. T. s-au constituit părţi civile cu suma de 10 000 lei. Prima instanţă deşi a constatat realitatea cuantumului despăgubirilor solicitate, l-a diminuat cu 50% constatând că la producerea pagubei a contribuit şi culpa victimei. Nu s-a observat însă că atât inculpatul, cât şi părinţii săi S. V. şi S.M. - în calitate de părţi responsabile civilmente - au recunoscut aceste pretenţii, obligându-se să le plătească întregime. Aceste declaraţii, date în faţa instanţei, sunt opozabile inculpatului şi părţilor responsabile civilmente şi, în virtutea principiului disponibilităţii, au prioritate în stabilirea întinderii unei obligaţii civile, faţă de celelalte elemente ale cauzei care ar diminua aceasta obligaţie. În acest caz, debitorii au posibilitatea exprimându-şi voinţa fără a fi constrânşi în vreun mod, sa se oblige la satisfacerea în întregime a pretenţiilor părţii civile, cu toate că s-a dovedit că paguba a fost cauzată prin culpă comună. Inculpatul şi părţile responsabile civilmente au făcut asemenea declaraţii, iar instanţa avea obligaţia să le considere ca o manifestare a dreptului de a dispune, obligându-i să plătească pretenţiile recunoscute părţilor civile.

Diminuând cuantumul despăgubirilor, fără a ţine seama de recunoaşterea integrală a acestor despăgubiri de către inculpat şi părţile responsabile civilmente, instanţa de fond a pronunţat, cu privire la latura civilă, o soluţie netemeinică şi nelegală. Faţă de cele expuse recursurile declarate de părţile civile M. G. şi M. M., urmează a fi admise, a se casa sentinţa numai în ceea ce priveşte latura civilă referitoare la cuantumul despăgubirilor civile, pe care îl modifică, majorându-l la 10.000 lei.

Revizuire. Inadmisibilitate


Revizuire. Inadmisibilitate. Cerere de întrerupere a executării pedepsei

Prin sentinţa penală nr. 76 din 23 decembrie 1975 a Tribunalului judeţean Caraş-Severin, s-a respins cererea de întreruperea executării pedepsei formulată de condamnatul I.I. întrucât potrivit expertizei medico-legale efectuate în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 445-453 Cod de procedură penală pentru acordarea întreruperii executării pedepsei. Recursul declarat de condamnat împotriva acestei sentinţe a fost respins de Tribunalul Suprem, Secţia penală, prin decizia nr. 514 din 27 februarie 1976. Ulterior, condamnatul a solicitat revizuirea hotărârii prin care i s-a respins cererea de întreruperea executării pedepsei, arătând că expertiza medico-legală avută în vedere de instanţă a fost efectuată de organe medico-legale lipsite de obiectivitate, ceea ce ar justifica efectuarea unei contraexpertize medico-legale. Tribunalul judeţean Caraş-Severin, prin sentinţa penală nr. 67 din 16 noiembrie 1976 a respins cererea, motivând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 394 Cod de procedură penală. Condamnatul a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, susţinând că faţă de motivele invocate, cererea sa ar fi trebuit admisă: Recursul nu este întemeiat. Conform art. 393 Cod de procedură penală sunt supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti - definitive - atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă, iar potrivit art. 406 Cod de procedură penală, soluţiile ce se pot da în situaţiile când - după admiterea în principiu - se procedează la rejudecarea cauzei, sunt cele pentru judecarea în fond a cauzei, soluţii prevăzute de art. 345-353 Cod de procedură penală (condamnare, achitare, sau încetarea procesului penal - în ceea ce priveşte acţiunea penală - precum şi rezolvarea în mod corespunzător a acţiunii civile alăturată celei penale). În raport cu aceste prevederi legale se constată că această cale de atac - a revizuirii - poate fi îndreptată numai împotriva acelor hotărâri judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei, în ce priveşte latura penală sau cea civilă. Or, hotărârea pronunţată în cauză nu priveşte fondul cauzei, ci rezolvă o problemă în legătură cu executarea pedepsei şi ca atare, nu este susceptibilă de a fi desfiinţată pe calea revizuirii, cererea fiind inadmisibilă. În consecinţă, recursul condamnatului urmează a fi respins.

Despăgubiri. Neglijenţă în serviciu


Despăgubiri. Neglijenţă în serviciu. Penalizări

Prin sentinţa penală nr. 6 din 11 ianuarie 1975, Tribunalul municipiului Bucureşti a condamnat, printre alţii, pe inculpatul A.I. la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de neglijenţa în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 Cod penal şi a fost obligat la plata sumei de 118 444 lei în solidar cu inculpatul B. T., către partea civilă AGROCOOP Ilfov, plus penalizările de 0,5% pe zi de întârziere calculate de la 1 ianuarie 1970, până la achitarea debitului. În fapt, s-a reţinut că inculpatul B. T., gestionar de fapt la carmangeria Întreprinderii intercooperatiste U. a reuşit să-şi însuşească suma menţionată din avansurile spre decontare primite în mod succesiv, întrucât inculpatul A.I., în calitate de administrator al întreprinderii nu a luat măsurile necesare pentru evidenţierea operaţiunilor privind intrarea şi prelucrarea materiilor prime şi a produselor realizate, nu a controlat activitatea salariaţilor în subordine, nu a organizat controlul gestiunii unităţii şi nu a acţionat corespunzător pentru a realiza verificarea actelor de cheltuieli prezentate de inculpatul B. T., acte ce erau false, încălcându-şi astfel obligaţiile de serviciu, decurgând din funcţia ce o deţinea. Recursul declarat de inculpatul A.I. a fost admis de Tribunalul Suprem, Secţia penală, care, prin decizia nr. 2121 din 13 septembrie 1971 a casat parţial sentinţa, printre altele, şi cu privire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 Cod penal, reţinută în sarcina acestuia. Casând sentinţa referitor la acest inculpat, instanţa de recurs a reţinut că în ceea ce priveşte organizarea evidenţei gestiunii carmangeriei, nu s-au administrat probe suficiente pentru a se stabili exact modul în care s-a acţionat la înfiinţarea atelierului, ce măsuri s-au luat în legătură cu înfiinţarea evidenţelor gestiunii atelierelor, precum şi dacă ulterior, până la sistarea activităţii subunităţii A. I. a acţionat corespunzător sarcinilor ce-i reveneau potrivit regulamentului de funcţionare, precum şi a actelor normative în materie, în vigoare la acea dată. Rejudecând cauza, în limitele casării, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 94 din 3 iulie 1976, l-a condamnat pe inculpatul A.I. la aceeaşi pedeapsă şi l-a obligat la plata aceleiaşi sume, în solidar cu inculpatul B.I., inclusiv penalizările de 0,50% pe fiecare zi de întârziere de la data de 1 ianuarie 1970 până la achitarea debitului. După administrarea probelor indicate prin decizia de casare instanţa de fond a stabilit că, în urma aprobării U.J.C.A.P. Ilfov, la 1 iulie 1968, s-a înfiinţat Întreprinderea intercooperatistă U., având ca scop valorificarea organizată a unor produse ale cooperativelor asociate şi a membrilor C.A.P., precum şi a disponibilului de produse agroalimentare destinate valorificării directe pe piaţă, ca şi a produselor rezultate din activităţile de prelucrare în secţiile anexă. Întreprinderea a înfiinţat ulterior un atelier pentru preparate din carne carmangerie - care avea ca gestionar pe B.M. în fapt gestionând însă soţul său B.T. Profitând de lipsa de organizare şi control operativ, curent şi posterior, de control gestionar, de acordarea unor avansuri spre decontare cu mare uşurinţă şi cu încălcarea legii, inculpatul B.T. a sustras treptat importante sume de bani şi mărfuri din gestiune. Acest lucru a fost posibil întrucât inculpatul A.I., în calitate de administrator nu şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu ce-i reveneau pentru a asigura buna şi normala desfăşurare a activităţii la carmangerie, în condiţiile cerute de lege, lăsând ca atribuţiile sale să fie îndeplinite de contabilul şef, pe care nu l-a verificat asupra modului în care îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu şi nu a luat atitudine când a sesizat că acesta desfăşoară o activitate incorectă. De asemenea, deşi inculpatul A.I. avea obligaţia să verifice şi aprobe actele de cheltuieli privind procurarea de materii prime, materiale etc., precum şi cele referitoare la avansurile spre decontare, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia în mod corespunzător. Împotriva acestei ultime sentinţe a declarat recurs inculpatul A.I., susţinând, în cadrul unui motiv de casare, că în mod greşit a fost obligat la plata penalizărilor de 0,50% pentru fiecare zi de întârziere, întrucât o atare penalizare se aplică numai celor ce nu justifică avansul spre decontare, fiind o sancţiune stabilită pentru titularii de avans. Motivul de recurs este întemeiat. Potrivit prevederilor art. 49 din regulamentul operaţiilor de casă privind încasările şi plăţile în numerar al instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor de stat, cooperatiste şi obşteşti în vigoare la data săvârşirii infracţiunii titularii de avansuri care nu întocmesc şi nu înaintează în termenele fixate

deconturile pentru justificarea avansurilor împreună cu actele justificative şi nu restituie la termen sumele rămase necheltuite, sunt răspunzători disciplinar sau penal, după cum fapta lor constituie abatere disciplinară sau infracţiune. Concomitent cu reţinerea din retribuţie a sumei nejustificate sau nedepuse se încasează şi o majorare de 0,50% pentru fiecare zi de întârziere. Tot astfel, potrivit prevederilor art. 38 din regulamentul operaţiilor de casă ale unităţilor socialiste, intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei, titularii de avans care nu depun în termen decontările pentru justificarea avansurilor împreună cu documentele justificative, sau nu restituie în termen sumele rămase necheltuite, vor plăti o penalizare de 0,50% asupra avansului primit sau asupra sumelor nerestituite în termen, după caz, pentru fiecare zi de întârziere. Din întreaga reglementare cuprinsă în capitolul "acordarea de avansuri şi decontarea lor", atât în regulamentul anterior, cât şi în cel în vigoare în prezent, rezultă că unităţile socialiste pot acorda avansuri în numerar numai în cazurile determinate în text, avansuri ce trebuie justificate în anumite termene. "Majorarea" prevăzută în reglementarea anterioară - respectiv "penalizarea" - prevăzută în reglementarea actuală, se referă numai la titularii de avansuri care nu depun în termen deconturile justificative sau nu restituie sumele rămase necheltuite, prevedere ce nu poate fi extinsă şi la persoanele care nu au primit un astfel de avans. În speţă, inculpatul A.I., nefiind titular de avans, În mod greşit a fost obligat, alături de B.T. la plata penalizărilor de 0,50%. Dar, pentru că prin activitatea sa de serviciu, neîndeplinită în mod corespunzător, A.I. a creat posibilitatea inculpatului B.T. să nu justifice avansurile primite şi să-şi însuşească suma sus-menţionată, obligarea acestuia, în solidar cu B.T., la plata prejudiciului cauzat, este corectă. Totodată, acesta trebuia obligat la plata dobânzilor legale aferente sumei de 118.444 lei. Motivul de casare fiind întemeiat urmează a fi admis, a se casa sentinţa atacată şi a se dispune conform dispozitivului.

Despăgubiri plătibile periodic


Despăgubiri plătibile periodic. Sistare. Data de la care se dispune sistarea.

Prin sentinţa penală nr. 81 din 23 octombrie 1975 a Tribunalului judeţean Bacău, B.I. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b Cod penal şi obligat să plătească părţii civile R. D. suma de 1686 lei reprezentând despăgubiri şi cheltuieli judiciare, plus 60 lei contribuţie periodică lunară, cu începere de la 30 mai 1975 până la însănătoşirea acesteia. Prima instanţă a reţinut că între inculpat şi partea vătămată R. D. au existat neînţelegeri de mai mulţi ani, datorită faptului că B.I. presupunea că partea vătămată ar întreţine relaţii extraconjugale cu soţia sa, precum şi din cauza amplasării unui grad despărţitor dintre proprietăţile părţilor. În ziua de 4 aprilie 1975, între cei doi a intervenit cu conflict în timpul căruia, partea vătămată a aruncat o sapă către inculpat pentru a-l lovi, iar această din urmă a ripostat, aplicându-i două lovituri cu aceeaşi sapă în cap, din care cauză partea vătămată a suferit leziuni grave, viaţa acesteia fiind salvată numai datorită intervenţiei medicale prompte. Tribunalul Suprem, Secţia penală, prin decizia penală nr. 217 din 28 ianuarie 1976, a admis recursurile declarate de Procuratura judeţeană Bacău şi partea civilă R. D. şi a casat sentinţa atacată, în sensul că prin înlăturarea art. 73 lit. b Cod penal, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului la 5 ani închisoare. Totodată, a majorat cuantumul despăgubirilor la suma de 3373 lei, iar prestaţia lunară la suma de 120 lei, până la însănătoşirea părţii vătămate, respingând recursul declarat de inculpat. Ulterior, condamnatul a introdus cerere la Tribunalul judeţean Bacău, solicitând sistarea contribuţiei lunare, deoarece a dispărut cauza pentru care a fost obligat, cerere care a fost admisă prin sentinţa penală nr. 2 din 7 ianuarie 1977, dispunându-se sistarea contribuţiei lunare la care acesta a fost obligat de partea civilă R.D., începând cu data de 1 noiembrie 1976.

Împotriva acestei sentinţe, condamnatul B.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât se impunea ca prima instanţă să dispună sistarea plăţii contribuţiei cu începere de la 1 februarie 1976, iar nu de la 1 noiembrie 1976, de când partea vătămată avea obligaţia să se prezinte pentru control la comisia medicală. În afară de motivul invocat de condamnat, procurorul de şedinţă din faţa acestei instanţe, a arătat că, în speţă, instanţa competentă să soluţioneze cererea nu era instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare, ci instanţa civilă, respectiv Judecătoria Bacău. Criticile formulate sunt întemeiate. Din examinarea sentinţei atacate şi a lucrărilor dosarului rezultă că soluţionarea cererii s-a făcut în mod greşit de instanţa penală în loc de instanţa civilă. În adevăr, este de observat că obiectul cererii introduse de inculpat îl constituie sistarea contribuţiei periodice la care acesta a fost obligat către partea civilă R.D. Deci ceea ce a stat la baza judecăţii cauzei de faţă a fost numai reexaminarea laturii civile, determinată de împrejurarea invocată de condamnat că partea vătămată fiind complet restabilită sub aspectul stării sănătăţii, urmează a se vedea dacă se mai justifică plata contribuţiei băneşti lunar acordată acesteia cu titlu de despăgubiri. Desigur, faţă de această nouă situaţie ivită după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, a apărut necesară rejudecarea cauzei sub aspect civil însă calea procesuală pentru a obţine modificarea corespunzătoare a despăgubirilor este aceea a unei noi acţiuni introduse de partea interesată la instanţa civilă. Cum, în speţă, inculpatul a introdus cererea la instanţa penală, iar aceasta a considerat greşit că judecarea ei este de competenţa sa, în cauză s-a ajuns astfel la pronunţarea unei hotărâri nelegale, motiv pentru care urmează să fie admis recursul declarat. Cu ocazia rejudecării cauzei de către instanţa competentă, este necesar ca cererea sa fie examinată atât cu privire la temeinicia ei, cât şi în ceea ce priveşte data de când urmează a se dispune sistarea despăgubirilor, în cazul că cererea va fi găsită întemeiată. În acest scop, se va solicita Laboratorului medico-legal judeţean Iaşi, care a reexaminat pe numitul R.D., să refere în sens cu privire la data de când acesta nu mai prezintă incapacitate de muncă, ţinând seama că sistarea obligaţiei de plată a prestaţiei periodice are loc din momentul înlăturării cauzei care a stat la baza acordării despăgubirilor lunare şi că prin hotărârea de condamnare s-a dispus că plata prestaţiei lunare se va face până la însănătoşirea părţii vătămate. În consecinţă, urmează a se admite recursul declarat de condamnatul B.I., a se casa hotărârea atacată şi a se dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria Bacău.

Conflict negativ de competenţă


Conflict negativ de competenţă. Instanţă competentă.

Prin rechizitoriul Procuraturii municipiului Bucureşti, inculpatul B.A., a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 328/1966, deoarece în ziua de 6 mai 1976 a condus pe mai multe străzi din Bucureşti autoturismul nr. 1-Hr-4308, proprietatea lui B.I., fără să aibă carnet de conducere. Cu judecarea cauzei a fost sesizată Judecătoria sectorului 1 Bucureşti care prin sentinţa nr. 823 din 2 decembrie 1976 şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei către Judecătoria Miercurea Ciuc, sub motivarea că inculpatul se află arestat în Penitenciarul P., într-o altă cauză aflată în curs de judecată la acea judecătorie. Cum inculpatul are domiciliul în raza teritorială a acelei judecătorii, competenţa de a soluţiona cauza îi revine potrivit art. 30 lit. c Cod de procedură penală. La rândul ei, Judecătoria Miercurea Ciuc a declinat competenţa soluţionării cauzei la Judecătoria sectorului 1 - Bucureşti, cu motivarea că fapta a fost comisă în raza teritorială a acestei judecătorii, unde a şi fost prins infractorul, astfel încât acestei instanţe îi revine competenţa de a judeca cauza, potrivit art. 30 lit. a, b şi alin. 2 Cod de procedură penală.

Potrivit art. 30 alin. 1 Cod de procedură penală, competenţa după teritoriu este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul şi locul unde locuieşte persoana vătămată. Când urmărirea penală se efectuează de către un organ central sau judeţean, procurorul, prin rechizitoriul de trimitere în judecată, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute de art. 30 alin. 1 Cod de procedură penală îi revine competenţa de judecată. În speţă, infracţiunea a fost comisă şi în raza sectorului 1 din Bucureşti, unde a şi fost prins infractorul, iar urmărirea penală a fost efectuată de Inspectoratul miliţiei municipiului Bucureşti care, în sensul legii, este un organ judeţean, astfel încât procurorul din cadrul Procuraturii municipiului Bucureşti, care exercita supravegherea acestuia şi a întocmit rechizitoriul în cauză, conformându-se dispoziţiilor legale susmenţionate, a stabilit că Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti îi revine competenţa de a soluţiona cauza, pe care a şi sesizat-o în acest scop. În consecinţă, urmează a se stabili că instanţa competentă să judece cauza este Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Contestaţie la executare


Contestaţie la executare. Obiect. Cerere de înlăturarea stării de recidivă

Prin sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 1977 Tribunalul municipiului Bucureşti, a respins contestaţia la executare introdusă de numitul G. Gh. împotriva sentinţei penale nr. 156 din 14 septembrie 1972 a aceleiaşi instanţe, sentinţă prin care a fost condamnat la 12 ani închisoare pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b şi 37 lit. b Cod penal. Prin contestaţia introdusă numitul a cerut să se constate că starea de recidivă reţinută - art. 37 lit. b Cod penal - prin sentinţa de condamnare nu mai subzistă faţă de modificările aduse codului penal prin Legea nr. 6/1973, deoarece condamnarea anterioară priveşte o infracţiune săvârşită din culpă. Pentru a respinge contestaţia, prima instanţă, motivează că în cauză există autoritate de lucru judecat deoarece o contestaţie anterioară, având acelaşi obiect, a fost soluţionată în acelaşi mod, soluţie rămasă definitivă. Prin recursul declarat împotriva acestei sentinţe condamnatul susţine că fără de motivul ce formează obiectul contestaţiei, aceasta ar fi trebuit admisă. Motivul de casare nu este întemeiat. Din dosar rezultă că într-adevăr recurentul a mai introdus o contestaţie la executare, având acelaşi obiect, contestaţie respinsă de Tribunalul municipiului Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 115 din 16 august 1976. Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins de Tribunalul Suprem, Secţia penală prin decizia nr. 2241 din 5 octombrie 1976. Dar, contestaţia nici nu este întemeiată. Potrivit art. 461 alin. 1 lit. d Cod de procedură penală, contestaţia contra executării unei hotărâri penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. În raport de aceste prevederi legale, înlăturarea din hotărârea de condamnare a stării de recidivă, pe calea contestaţiei la executare nu este posibilă, un asemenea temei de contestaţie nefiind prevăzut de lege. Este adevărat că potrivit art. 38 alin. ultim Cod penal, aşa cum a fost modificat prin legea nr. 6/1973, la stabilirea stării de recidivă nu "se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă." Situaţia creată în urma modificării codului penal în sensul menţionat, ar putea fi invocată - în cadrul art. 461 alin. 1 lit. d Cod de procedură penală nu în vederea înlăturării stării de recidivă reţinută prin hotărârea de condamnare, ci pentru a se constata că în raport de acele modificări nu există un impediment în aplicarea unui act de clemenţă, având efecte în ceea ce priveşte pedeapsa pronunţată

pentru noua infracţiune, comisă de aceeaşi persoană, după condamnarea anterioară, condamnare care a atras şi reţinerea stării de recidivă. Or, prin hotărârea împotriva executării căreia s-a introdus contestaţia de faţă, recurentul a fost condamnat la 12 ani închisoare pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal, astfel că în raport cu infracţiunea reţinută şi pedeapsa aplicată - chiar dacă nu s-ar reţine starea de recidivă dispoziţiile actelor de clemenţă survenite ulterior, nu sunt incidente. În consecinţă, recursul condamnatului urmează a fi respins.



Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Uciderea altei persoane decât aceea împotriva căreia era îndreptată lovitura

Prin sentinţa penală nr. 49 din 20 octombrie 1976 a Tribunalului judeţean Bihor, inculpatul B. V. a fost condamnat la 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, d şi e pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 Cod penal. În fapt, s-au reţinut următoarele: Aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi având unele discuţii cu soţia sa, pe care a încercat să o alunge de acasă, în ziua de 30 iunie 1976, în timp ce aceasta se afla în curte şi alăpta copilul B. S. în vârstă de 3 luni şi jumătate, inculpatul cu o mătură ce avea coadă de lemn a încercat să-i aplice o lovitură în cap. Întrucât soţia s-a ferit, lovitura îndreptată de inculpat asupra acesteia a nimerit în partea dreaptă a capului copilului pe care mama sa îl alăpta, producându-i o fractură cominutivă de os în regiunea parietală dreaptă şi, în final, moartea. Potrivit actelor medico-legale, decesul s-a produs ca urmare a hemoragiei meningeale şi dilacerării substanţei cerebrale, constatându-se la autopsie şi un hematom epicranian masiv în regiunea parieto-occipitală stângă. Împotriva sentinţei au declarat recurs Procuratura judeţeană Bihor şi inculpatul. Printr-un motiv de recurs formulat. Procuratura judeţeană Bihor critică sentinţa ca nelegală şi netemeinică, deoarece prima instanţă a încadrat greşit fapta inculpatului în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod penal, în loc de infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. c Cod penal şi pe cale de consecinţă, pedeapsa a fost greşit individualizată. Se susţine, în acest sens, că inculpatul având intenţia de a omorî pe soţia sa - contrar situaţiei de fapt reţinută prin sentinţă - chiar dacă lovitura s-a abătut asupra altei persoane - căreia nu i-a fost destinată lovitura - se face totuşi vinovat de infracţiunea de omor calificat. Acest motiv de casare nu este întemeiat. Deşi critica este în principiu justă, dacă ar fi existat intenţie de omor, aceasta nu poate fi primită în speţă pentru că, aşa cum bine a stabilit prima instanţă, inculpatul vrând să lovească pe soţia sa cu coada de lemn a măturii, nu a avut intenţia de a o ucide; ca atare nici omorârea victimei prin lovitură aplicată de inculpat nu constituie infracţiunea de omor, ci aceea de loviri cauzatoare de moarte. Pe de altă parte nici intensitatea loviturii nu a fost de natură a conduce la concluzia existenţei intenţiei inculpatului de a-şi omorî soţia, deoarece, aşa cum rezultă din adresa Laboratorului medico-legal al judeţului Bihor, pentru ca lovitura să fi produs unei persoane adulte leziuni similare celei ale victimei, care avea vârsta de numai 3 luni şi jumătate, intensitatea ei ar fi trebuit să fie mai mare. Lipsind latura subiectivă a infracţiunii de omor, care se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă - ceea ce în cauză nu s-a stabilit, încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat în art. 183 Cod penal este legală şi temeinică. Căci, spre deosebire de infracţiunea de omor, infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte se caracterizează - pe plan subiectiv - prin intenţie numai în ceea ce priveşte lovirea, rezultatul fiind neprevăzut sau deşi prevăzut autorul a socotit fără temei că nu se va produce, aşa cum se constată în speţă. Motivul de recurs, fiind neîntemeiat, urmează a fi respins.

Despăgubiri. Delapidare


Despăgubiri. Delapidare. Bunuri care au preţ cu amănuntul legal stabilit

Prin sentinţa penală nr. 185 din 11 noiembrie 1976 a Tribunalului municipiului Bucureşti au fost condamnaţi inculpaţii R..S. la 6 ani închisoare, C. C. la 5 ani închisoare şi P. I. la 1 an şi 6 luni închisoare, primii doi pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2, cu aplicarea art. 41 Cod penal, var ultimul pentru aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 223 alin. 1 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă inculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunile de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal şi uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal. Totodată, inculpaţii au fost obligaţi, fiecare în parte, să plătească părţii civile despăgubiri şi dobânda legală. În fapt, s-a reţinut că primii doi inculpaţi au funcţionat ca gestionar şi respectiv, ajutor de gestionar la Autobaza C. din Bucureşti, de unde în perioada mai - septembrie 1971 inculpatul N. S. şi-a însuşit 20165 litri de benzină, iar C.C. 14 315 litri. Tot astfel inculpatul P. I. şeful autocoloanei nr. 8 aparţinând de I.T.A. Bucureşti, şi-a însuşit din gestiune 3540 litri de benzină. În soluţionarea acţiunii penale, la stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat de inculpaţi s-a ţinut seama de preţul mediu cu amănuntul al benzinei existent la data săvârşirii faptelor, adică 2,16 lei litrul de benzină lichidă şi 2,30 lei litrul de benzină distribuită prin bonuri, iar în soluţionarea acţiunii civile s-au avut în vedere preţurile medii majorate ale benzinei, existente la data judecării cauzei, adică 4,08 lei litru de benzină lichidă şi 4,30 lei litru de benzină distribuită prin bonuri, considerându-se că numai în acest fel se poate face o justă şi integrală reparare a pagubei suferită de partea civilă. Împotriva sentinţei au declarat recurs inculpaţii, susţinând printr-un motiv de recurs comun, că, în ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, prima instanţă în mod greşit a avut în vedere preţul cu amănuntul al benzinei la data judecării cauzei, deoarece potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 208/1976, la stabilirea valorii pagubelor produse avutului obştesc trebuie avut în vedere preţul cu amănuntul al bunurilor la data săvârşirii faptelor. Motivul de casare este întemeiat. În adevăr, dacă în soluţionarea acţiunii penale, prima instanţă a determinat în mod corect prejudiciul cauzat avutului obştesc, ţinând seama de preţul cu amănuntul aplicabil la data săvârşirii faptelor şi, În funcţie de acesta, a făcut încadrările juridice corespunzătoare, în soluţionarea acţiunii civile în mod greşit a luat ca baza de calcul preţul cu amănuntul al benzinei existent la data judecării cauzei. Căci, potrivit art. 2 şi 3 din decretul Consiliului de Stat nr. 208 din 5 iulie 1976, evaluarea pagubelor aduse avutului obştesc prin lipsuri de bunuri, care au preţuri cu amănuntul legal stabilite se face luându-se ca bază aceste preţuri, în vigoare la data producerii pagubei. Cum legea nu distinge între modul de stabilire a pagubei în soluţionarea acţiunii civile de a celei penale, aceleaşi prevederi sunt aplicabile şi la stabilirea prejudiciului la care inculpaţii urmează să fie obligaţi cu titlu de despăgubiri, adică preţul cu amănuntul al benzinei existent la data săvârşirii faptelor, iar nu preţul majorat, în vigoare la data judecării cauzei, cum greşit s-a procedat. În consecinţă, recursurile inculpaţilor fiind întemeiate, urmează să fie admise, să se caseze sentinţa numai cu privire la soluţionarea acţiunii civile şi să se modifice cuantumul despăgubirilor la plata cărora inculpaţii au fost obligaţi către partea civilă, potrivit dispozitivului.

Confiscare specială


Speculă. Confiscare specială

Prin sentinţa penală nr. 1783/1975 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, au fost condamnaţi inculpaţii D. I., C. C., G. I., D. G., C. N., G. N., D. N. şi D. B. la pedeapsa închisorii între 7 luni şi 3 ani şi 6 luni pentru infracţiunea de speculă prevăzută de art. 295 lit. c Cod penal. De asemenea, a mai fost condamnat inculpatul Z. N. pentru infracţiunile de speculă prevăzută de art. 295 lit. c Cod penal şi de art. 37 teza II din Decretul nr. 210/1960. Inculpaţii P. G., M. I., T. M., D. S., T. A., H. Gh., I. D., R. I. şi M. C. au fost condamnaţi pentru complicitate la infracţiunea de speculă, prevăzută de art. 26 raportat la art. 295 lit. c Cod penal. în baza art. 118 lit. d Cod penal, s-au confiscat în folosul statului sumele de bani dobândite prin activitatea de speculă desfăşurată şi au fost obligaţi să plătească echivalentul, fiecare inculpat în parte sau în solidar cu alţii. În esenţă, s-a reţinut că în cursul anilor 1972-1973, inculpaţii D. I., G. N., G. I., Z. N., C. C., C. N., D. G., D. N. şi D. B. au practicat comerţul, fără autorizaţie, cu diferite obiecte. Inculpaţii I. D., P. Gh., M. C., M. I., T. M., T. A., D. S., R. I. şi H. Gh. i-au ajutat pe ceilalţi inculpaţi, în calitate de intermediari. La inculpatul Z. N. s-a găsit şi un număr de şilingi austrieci, iar inculpatul C. C., a comercializat şi obiecte de aur inferior. Prin decizia penală nr. 527/1976, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia I penală, a respins recursurile inculpaţilor şi a admis recursul procurorului, cu privire la pedeapsa inculpaţilor D. I. şi C. C. Prin recursul extraordinar hotărârile sunt criticate pentru eronata aplicare a dispoziţiilor art. 118 Cod penal şi pentru neconfiscarea sumelor pe care inculpaţii le-au investit în cumpărarea obiectelor pe care le-au comercializat. Recursul extraordinar este întemeiat. Din lucrările dosarului rezultă că pentru săvârşirea infracţiunii de speculă s-au întrebuinţat anumite sume de bani pentru procurarea obiectelor pe care inculpaţii le-au revândut, realizând unele beneficii. Instanţa de fond nu a dispus însă confiscarea sumelor învestite, încălcând astfel dispoziţiile art. 118 lit. b Cod penal. Potrivit dispoziţiilor acestor texte sunt supuse confiscării lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului. "Lucrurile" sunt expresia cu un conţinut larg cuprinzând şi sumele de bani care au fost utilizate sau au avut destinaţia să fie întrebuinţate la comiterea unei fapte penale. Dacă "lucrurile" nu se mai găsesc, infractorul va fi obligat la plata echivalentului în bani către stat, echivalent care, dacă ar rămâne la făptuitor, ar menţine starea de pericol ca acesta să comită alte infracţiuni. Astfel fiind, din moment ce s-a dovedit că pentru comiterea infracţiunii de speculă s-au investit anumite sume pentru practicarea comerţului fără autorizaţie, potrivit sus-arătatei dispoziţii legale, instanţa trebuia să stabilească inculpaţii care au făcut asemenea investiţii, în ce cuantum şi, în raport de rezultat, să dispună confiscarea acestora, obligându-i la plata echivalentului. în acelaşi timp, cum este posibil ca în activităţile comerciale, repetate, aceiaşi sumă să fie întrebuinţată de mai multe ori, se va confisca numai suma investită iniţial. În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. d Cod penal, prima instanţă dispunând confiscarea banilor dobândiţi prin săvârşirea infracţiunii, eronat a obligat pe unii inculpaţi, în solidar, la plata echivalentului sumelor confiscate. Confiscarea specială enumerată în art. 112 Cod penal şi prevăzută de art. 118 Cod penal este o măsură de siguranţă inclusă în categoria sancţiunilor preventive înscrise în legea penală, care au caracter strict personal. În această situaţie, sus-arătata măsură nu poate antrena alte modalităţi de obligare decât modalitatea specifică dreptului penal - cea personală - obligarea solidară neavând nici o bază legală. De subliniat că fiind vorba de o sancţiune penală - măsura de siguranţă a confiscării speciale - obligarea la plata contravalorii bunurilor dobândite prin infracţiune este strict personală, neoperând solidaritatea. Drept urmare, instanţa era obligată să stabilească ce sumă de bani a dobândit fiecare inculpat prin săvârşirea infracţiunii de speculă şi, în raport de rezultat, să pronunţe confiscarea prin obligarea la plata echivalentului numai de la fiecare din cei care au beneficiat de sumă, cu excluderea solidarităţii.

În consecinţă, recursul extraordinar urmează a se admite, a se casa hotărârile atacate numai în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 118 Cod penal şi a se dispune rejudecarea, sub acest aspect, de către aceeaşi instanţă de fond.

Suspendarea procesului penal


Suspendarea procesului penal. Conexitate. Disjungere

Prin sentinţa penală din 13 noiembrie 1975 Judecătoria Lugoj a condamnat pe inculpatul B.St. la 4 ani închisoare şi pe P.I. la 1 an şi 10 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. În fapt, s-a reţinut că inculpatul B.St. gestionar la restaurantul P. din comuna Făget şi-a însuşit din gestiune suma de 20.851 lei, iar inculpatul P.I. gestionar al bufetului din comuna Tomeşti aparţinând de Cooperativa de consum Făget, suma de 6793 lei. Inculpaţii au fost judecaţi în aceeaşi cauză ca urmare a conexării dosarelor nr. 3176/1974 şi nr. 3136/1974 prin încheierea din 14 noiembrie 1974. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Procuratura locală Lugoj, partea civilă Cooperativa economică zonală Făget şi inculpaţii. Prin încheierea din 11 februarie 1976 şi din 4 august 1976 Tribunalul judeţean Timiş, în baza art. 303 Cod de procedură penală a dispus suspendarea judecării cauzei faţă de cei doi inculpaţi, cu motivarea că inculpatul B.St. suferă de o boală gravă care nu-i permite participarea la judecată şi întrucât există conexitate între faptele imputate inculpaţilor, nu este posibilă disjungerea cauzei. Cu privire la ultima încheiere din 4 august 1976 dată de Tribunalul judeţean Timiş, prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, Procuratura judeţeană Timiş - în temeiul dispoziţiilor art. 29 pct. 4 lit. Cod de procedură penală a sesizat Tribunalul Suprem, susţinând că, în speţă, este posibilă disjungerea cauzei, aşa încât măsura de suspendare a procesului penal faţă de inculpatul P.I. este greşită. Sesizarea Procuraturii judeţene Timiş este întemeiată. Potrivit art. 303 Cod de procedură penală dacă instanţa constată pe baza unei expertize medicale că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, dispune prin încheiere suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi - se prevede în alin. 2 al aceluiaşi text - iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze. Or, potrivit dispoziţiilor art. 38 Cod de procedură penală în cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a, precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. Din examinarea actelor dosarului - în raport şi de prevederile legale menţionate - se constată că, în speţă, este posibilă disjungerea cauzei, aşa încât nu apare justificată măsura instanţei de suspendare a procesului penal în ce-l priveşte pe inculpatul P.I. Dealtfel, faptele reţinute prin sentinţa penală din 13 noiembrie 1975 a Judecătoriei Lugoj, evidenţiază nu numai că inculpaţii au funcţionat la unităţi distincte şi au gestiuni separate, dar şi că este posibilă disjungerea cauzei şi continuarea judecării procesului penal cu privire la inculpatul P.I. În consecinţă, sesizarea Procuraturii judeţene Timiş fiind întemeiată, urmează a fi admisă, a se casa încheierea din 4 august 1976 a Tribunalului judeţean Timiş, numai cu privire la inculpatul P.I., în legătură cu măsura suspendării procesului penal luată în baza art. 303 alin. 2 Cod de procedură penală şi a se dispune reluarea judecării cauzei referitoare la acest inculpat de către Tribunalul judeţean Timiş.

Competenţă după materie


Competenţă după materie. Modificarea acesteia. Cauză în curs de judecată

Prin sentinţa penală nr. 38 din 1 decembrie 1976 a Tribunalului judeţean Vâlcea inculpatul A.F. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi 1 an închisoare pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în fapt că inculpatul A.F. a îndeplinit, în perioada 19 iulie 1975 - 21 iunie 1976 funcţia de şef al staţiei C.F.R. Câineni, prezentând o lipsă în gestiune de 34.829 lei. S-a stabilit că lipsa s-a datorat sustragerilor repetate, de către inculpat, de bani din gestiune. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, care nu l-a motivat. A fost însă invocată din oficiu nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală a hotărârii atacate constând în aceea că instanţa a judecat cauza fără competenţă după materie. Motivul de recurs invocat din oficiu este întemeiat. Potrivit art. 27 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 365/1976, infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal nu se mai judecă de tribunalul judeţean, iar, conform art. IV, cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a decretului, vor continua să fie judecate, până la rămânerea definitivă a hotărârilor, de către instanţele competente potrivit dispoziţiilor legale aplicabile anterior acestei date. În speţă, la data intrării în vigoare a decretului sus-menţionat, cauza de faţă nu se află în curs de judecată la Tribunalul judeţean Vâlcea, acesta fiind sesizat cu judecarea ei în ziua de 3 noiembrie 1976, deci la o dată când acesta intrase deja în vigoare. În conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală dispoziţiile relative la competenţa după materie sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi text, această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu. În raport de cele expuse şi, având în vedere dispoziţiile menţionate, tribunalul judeţean a pronunţat o hotărâre care este lovită de nulitate absolută. În consecinţă, urmează a se admite recursul inculpatului A. F., a se casa sentinţa penală nr. 38 din 1 decembrie 1976 a Tribunalului judeţean Vâlcea, şi a se dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea căreia îi revine competenţa potrivit art. 27 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală, modificat prin decretul Consiliului de Stat nr. 365/1976.

Redeschiderea urmăririi penale


Redeschiderea urmăririi penale. Încadrare juridică greşită. Autoritate de lucru judecat

Prin sentinţa penală nr. 49 din 31 august 1976 a Tribunalului judeţean Caraş-Severin inculpatul S. M. a fost condamnat la 6 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20, art. 21 raportate la art. 174 Cod penal, iar în baza art. 2 din Decretul nr. 222/1976 s-a constatat, că pedeapsa principală este graţiată cu 1/6. Prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele: în seara zilei de 26 decembrie 1973 inculpatul aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a aplicat părţii vătămate M. M. o puternică lovitură cu cuţitul în regiunea toracică stângă, în timp ce aceasta încerca să aplaneze conflictul provocat de S. M. Fiind însă transportată de urgenţă la spitalul din Caransebeş, în urma intervenţiilor medicale prompte şi calificate, viaţa i-a fost salvată.

Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat recurs, susţinând, între altele, că din moment ce prin ordonanţa din 3 august 1974 Procuratura locală Caransebeş a dispus încetarea urmăririi penale în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. c şi art. 10 lit. g Cod de procedură penală, constatând că fapta ce i se impută a fost amnistiată prin Decretul nr. 110/1974, nu mai era posibilă redeschiderea urmăririi penale, astfel, că sentinţa este lovită de sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală. Critica formulată nu este întemeiată. Este adevărat că iniţial, prin ordonanţa din 3 august 1974 Procuratura locală Caransebeş a dispus încetarea urmăririi penale în baza art. 11 pct. 1 lit. c, art. 10 lit. g şi art. 1 din decretul Consiliului de Stat nr. 110/1974, constatând că fapta reţinută în sarcina inculpatului, încadrată atunci în dispoziţiile art. 181 alin. 1 Cod penal, a fost amnistiată. Ulterior însă Procuratura judeţeană Caraş-Severin sesizată cu plângerea părţii vătămate M.M., în baza art. 275 Cod de procedură penală, împotriva măsurii de încetare a procesului penal, a constatat, prin ordonanţa din 12 februarie 1976, că fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost greşit încadrată în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod penal, deoarece încadrarea juridică corectă este aceea de tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal. Ca urmare, în baza art. 273 şi 275 Cod de procedură penală a admis plângerea şi a dispus redeschiderea urmăririi penale şi completarea acesteia pentru tentativă la infracţiunea de omor. Măsura redeschiderii urmăririi penale, dispusă în cauză este legală fiind luată cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 270 lit. c. şi 273 Cod de procedură penală, care reglementează această modalitate de reluare a urmăririi penale. Astfel, potrivit acestui ultim text, redeschiderea urmăririi penale este posibilă dacă ulterior se constată că nu a existat cazul care a determinat luarea acestei măsuri. Or, prin ordonanţa de redeschiderea urmăririi penale s-a constatat că încadrarea juridică corectă nu este cea dată prin ordonanţa din 3 august 1974 care, într-adevăr, justifica soluţia, ci aceea de tentativă la infracţiunea de omor, infracţiune cu privire la care dispoziţiile decretului Consiliului de Stat nr. 110/1974 sunt inoperante. Pe cale de consecinţă nici încetarea procesului penal, pe temeiul juridic invocat, nu mai era posibilă. Pe de altă parte, instituţia plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală şi aceea a reluării urmăririi penale - la plângere sau din oficiu - îndeplinesc o funcţie preventivă împotriva încălcării dispoziţiilor legale şi are ca finalitate înlăturarea eventualelor greşeli produse în cursul desfăşurării urmăririi penale, ceea ce exclude, în atare situaţii, aplicarea principiului autorităţii lucrului judecat, principiu propriu fazei următoare a procesului penal, aceea de judecată. În consecinţă, motivul de casare fiind neîntemeiat, urmează a se respinge.

Legitimă apărare


Legitimă apărare. Patrimoniul personal. Pericol grav. Tentativă la infracţiunea de omor

Prin sentinţa penală nr. 60 din 15 decembrie 1976, Tribunalul judeţean Suceava a condamnat pe inculpatul S. Gh. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 76 lit. b Cod penal În fapt, s-au reţinut următoarele: După ce au consumat însemnate cantităţi de băuturi alcoolice la un praznic şi apoi la bufet, S. Gh. cu St. V. s-au luat la ceartă care a degenerat în încăierare, la care au luat parte şi rudele care îi însoţeau. Pentru că în acel moment se aflau în faţa casei inculpatului, victima şi fraţii săi împreună cu celelalte rude au început să arunce cu pietre, bucăţi de scânduri şi cărămizi în casa primului. Ca răspuns, grupul inculpatului S. Gh. a procedat similar, aruncând cu obiecte asemănătoare în casa lui St. V. în acelaşi timp, inculpatul, cu o bucată de lemn, a aplicat victimei St. V. două lovituri puternice în cap. Fiindcă

victima s-a prăbuşit la pământ, a fost ridicată de cei prezenţi şi condusă la spitalul de urgenţă din Suceava unde, datorită îngrijirilor medicale prompte şi calificate, i-a fost salvată viaţa. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul, susţinând, printr-un motiv de casare formulat, că este netemeinică şi nelegală deoarece a acţionat împotriva victimei în legitimă apărare, de vreme ce casa sa a fost în pericol iminent de a fi distrusă. Motivul de casare nu este întemeiat. Susţinerea inculpatului că a comis fapta în legitimă apărare - formulată în cadrul acestui motiv de recurs - şi nu numai ca urmare a provocării de către victimă, cum a reţinut prima instanţă, a fost implicit examinată şi în mod temeinic respinsă de aceasta din urmă. În adevăr, potrivit art. 44 alin. 2 Cod penal, pot forma obiectul legitimei apărări nu numai valorile sociale legate de persoana omului, ci şi altele, printre care, patrimoniul personal şi particular. Ca şi în cazul atacului îndreptat împotriva persoanei însă, este necesar ca acesta să fie material, direct, imediat şi injust, precum şi de natură a pune în pericol grav bunul, care la rându-i trebuie să fie important. În cauză deşi casa despre care inculpatul susţine că era supusă degradărilor din partea victimei şi a celor ce făceau parte din grupul său, este un bun important, nu este realizată condiţia existenţei pericolului grav. Căci la constatarea şi stabilirea pericolului grav se au în vedere toate împrejurările cauzei, inclusiv consecinţele la care ar fi fost expus bunul asupra căruia s-a exercitat atacul, consecinţe ce nu ar putea fi înlăturate uşor. Pe de altă parte, la evaluarea caracterului pericolului grav al atacului se au în vedere atât amploarea acestuia cât şi bunul în întregul său, ceea ce în cauză nu s-a stabilit. Dimpotrivă, din probele administrate rezultă că grupul victimei arunca în casa inculpatului cu bucăţi de lemn, cărămidă, etc. aşa cum de altfel a procedat - în replică - şi grupul acestuia asupra casei victimei, ceea ce a avut consecinţe limitate la spargerea unor geamuri, cercevele şi ţigle de pe acoperiş. Atât condiţiile concrete în care s-a înfăptuit atacul, modul în care a acţionat grupul victimei şi obiectele folosite, cât şi consecinţele la care a fost expusă mai întâi locuinţa inculpatului şi apoi a victimei nu sunt însă de natură a-i imprima pericolul grav care sa justifice legitima apărare. în consecinţă, motivul de casare nefiind întemeiat, urmează a fi respins.

Contestaţie la executare privitoare la dispoziţiile civile


Contestaţie la executare privitoare la dispoziţiile civile. Recurs tardiv. Infracţiunea de delapidare

Prin sentinţa penală nr. 16 din 10 mai 1975 a Tribunalului judeţean Caraş-Severin, B.O. a fost condamnată, alături de un alt inculpat, la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi obligată la plata sumei de 16.073 lei, precum şi la 4685 lei, dobânzile legale aferente, către partea civilă Consiliul popular al comunei Sacu, judeţul Caraş-Severin cu titlu de despăgubiri. Sentinţa a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin decizia nr. 2559 din 25 octombrie 1975 a Tribunalului Suprem, Secţia penală. Împotriva executării acestei sentinţe condamnata B. O. a introdus contestaţie la aceeaşi instanţă, cerând, în esenţă, să se constate că în mod greşit a fost obligată la plata dobânzilor de 4 685 lei, dobânzi aferente sumei de 16.073 lei întrucât aceasta a fost achitată părţii civile încă din timpul reviziei, în anul 1972. Prin sentinţa penală nr. 66 din 9 noiembrie 1976 Tribunalul judeţean Caraş-Severin a respins contestaţia ca nefondată, reţinând că contestatoarea consideră greşit că răspunde faţă de partea civilă numai pentru jumătate din sumele pentru care s-a stabilit obligaţia solidară, cu celălalt condamnat, ceea ce contravine naturii juridice a acestei obligaţii. Împotriva ultimei sentinţe contestatoarea B. O. a declarat recursul de faţă, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, faţă de motivele ce au stat la baza contestaţiei. Recursul este însă tardiv introdus.

Conform art. 363 alin. 1 Cod de procedură penală termenul de recurs este de 10 zile, iar potrivit alineatului 3 din acelaşi articol, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. În speţă, aşa cum rezultă din încheierea din 15 octombrie 1976 a primei instanţe, când au avut loc dezbaterile asupra contestaţiei, contestatoarea B.O. a fost prezentă personal şi a solicitat admiterea contestaţiei. Sentinţa a fost pronunţată la 13 noiembrie 1976, dată în raport de care termenul de recurs - 10 zile libere - expira la data de 20 noiembrie 1976, iar recursul a fost declarat la 18 decembrie 1976. Susţinerea recurentei, referitoare la dispoziţiile art. 446 Cod de procedură penală potrivit cărora despăgubirile civile se execută după legea civilă, ceea ce face ca recursul sa apară a fi introdus în termen conform procedurii civile, aplicabilă în cauză, este neîntemeiată. Potrivit art. 463 Cod de procedură penală contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii penale, se face în cazurile prevăzute în art. 461 lit. a şi b Cod de procedură penală la instanţa de executare prevăzută de art. 460, iar în cazul prevăzut de art. 461 lit. c. Cod de procedură penală la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută; procedura de rezolvare a acesteia fiind cea prevăzută de art. 460 alin. 1 şi 2 Cod de procedură penală. Numai contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile. În speţă, contestaţia la executare introdusă de recurenta B.O. încadrându-se, prin conţinutul ei în prevederile art. 461 lit. c Cod de procedură penală. întrucât în susţinerea contestaţiei, invocă o cauză de împiedicarea executării dispoziţiilor civile ale hotărârii penale este evident că nu apare îndreptată împotriva actelor de executare, astfel că instanţa competentă să o judece este instanţa penală care a pronunţat hotărârea ce se execută - respectiv Tribunalul judeţean Caraş-Severin şi, prin urmare, atât în ce priveşte desfăşurarea judecăţii, cât şi exercitarea căilor de atac, sunt aplicabile dispoziţiile procedurii penale, iar nu ale procedurii civile cum greşit susţine recurenta. În consecinţă, recursul contestatoarei fiind tardiv urmează a fi respins.

Beţie voluntară completă


Beţie voluntară completă. Condiţii de aplicare. Circumstanţă atenuantă sau agravantă. Omor

Prin sentinţa penală nr. 130 din 10 noiembrie 1976 a Tribunalului judeţean Prahova, inculpatul U. Gh. a fost condamnat la 14 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a, b şi e Cod penal, pentru infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal, prin înlăturarea art. 49 alin. 2 Cod penal. De asemenea, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile V. G. câte 75 lei lunar, reprezentând diferenţa de venit, pentru copilul minor V. D., cu începerea de la 26 iunie 1976 şi până la majoratul acestuia. în fapt, s-au reţinut următoarele: În ziua de 26 iunie 1976, fiind în stare de ebrietate, inculpatul a adresat diferite injurii victimei V. T. care a intrat în bucătăria locuinţei acestuia pentru a-l trage la răspundere în legătură cu comportarea avută, mai ales că şi anterior s-a manifestat în acelaşi mod, atât faţă de aceasta, cât şi de ceilalţi vecini. În momentul în care V. T. a păşit în bucătărie, inculpatul i-a aplicat o lovitură puternică cu un cuţit în partea stângă a pieptului, din care cauză acesta a decedat imediat. Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat recurs, susţinând că este nelegală şi netemeinică deoarece s-a înlăturat nejustificat aplicarea art. 49 alin. 2 Cod penal, iar pedeapsa ce i s-a aplicat este prea mare faţă de atitudinea provocatoare a victimei şi a fratelui ei, care au pătruns în locuinţa sa, precum şi de starea avansată de ebrietate în care el se afla. Critica formulată nu este întemeiată. Potrivit art. 49 alin. 2 Cod penal, starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă. în această situaţie prima instanţă a înlăturat cu temei aplicarea art. 49 alin. 2 Cod penal,

deoarece din împrejurările în care inculpatul a comis fapta ca şi din comportarea sa ulterioară rezultă că el nu se afla în stare de beţie voluntară completă. Aşa cum rezultă din adresa Laboratorului judeţean Prahova de medicină legală, inculpatul avea la data săvârşirii faptei 1,71 0/00 1,97 0/00 alcoolemie, iar din modul cum a acţionat când fratele victimei a încercat să-I dezarmeze, ca şi din împrejurarea că a făcut să dispară imediat cuţitul corp delict iar ulterior s-a zăvorât în locuinţă, se poate conchide că, deşi se afla în stare de ebrietate, aceasta nu era completă, el fiind în măsură să raţioneze şi reflecteze asupra acţiunilor sale. Astfel fiind, în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 49 alin. 2 Cod penal. în consecinţă, motivul invocat fiind nefondat urmează a se respinge.

Cauză de nepedepsire


Cauză de nepedepsire. Bijuterii vândute

Prin sentinţa penală nr. 299 din 27 februarie 1976 a Judecătoriei Caransebeş, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a dispus, potrivit art. 11 pct. 2 lit. b combinat cu art. 10 lit. f Cod de procedură penală şi art. 37 alin. 5 din Decretul nr. 210/1960, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei J. S. pentru infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 3 din decretul nr. 210/1960. Totodată, conform art. 43 alin. 2 din decretul nr. 210/1960 şi art. 118 lit. d Cod penal, instanţa a dispus confiscarea bijuteriilor din aur - predate Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România, sucursala Caraş-Severin - care au format obiectul infracţiunii. În fapt, s-a reţinut că inculpata, în perioada 1973 - noiembrie 1975, a cumpărat diferite bijuterii din aur şi le-a revândut numiţilor M. R., G. S., W. S., R. A. şi G. I. Procesul penal a fost încetat deoarece inculpata a înlesnit descoperirea altor trei făptuitori, de la care s-au ridicat 15,67 gr aur. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general, se critică hotărârea pronunţată în cauză ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa, în mod greşit a reţinut că inculpata este apărată de pedeapsă şi nu a fost obligată la plata echivalentului bijuteriilor pe care le-a vândut unor persoane. Recursul extraordinar este întemeiat. În mod greşit a considerat instanţa că inculpata este apărată de pedeapsă în temeiul art. 37 alin. 5, şi nu art. 37 alin. final din decretul nr. 210/1960, deşi acesta se referă la cauzele de nepedepsire când făptuitorul a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 3 din acelaşi decret. În timp ce procesul se judeca în faţa instanţei, procuratura locală a trimis un dosar din care rezulta că inculpata a mai cumpărat de la persoane necunoscute şi a revândut bijuterii din aur şi numiţilor C. G., M. R. şi S. T. de la care au fost ridicate de organele miliţiei şi predate băncii, 15,67 gr aur. Această împrejurare, avută în vedere de instanţă, nu întruneşte însă cerinţele art. 37 alin. final din decretul nr. 210/1960, nefiind vorba de descoperirea altor făptuitori, iar cumpărătorii bijuteriilor n-au săvârşit vreo infracţiune, ci de recunoaşterea propriei activităţi infracţionale care constituie acte materiale ale infracţiunii cu care instanţa a fost sesizată. În atare situaţie, nu se putea dispune încetarea procesului penal, inculpata nefiind apărată de pedeapsă. Pe de altă parte, potrivit art. 335 Cod de procedură penală, instanţa trebuia, faţă de faptul că s-au descoperit în sarcina inculpatei date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, să extindă acţiunea penală şi pentru cele trei cazuri de cumpărare şi revânzare de bijuterii din aur, menţionate mai sus, iar la soluţionarea cauzei să aibă în vedere întreaga activitate infracţională a inculpatei. În sfârşit, din dosar rezultă că de la o parte din cumpărători, şi anume R. A. şi G. I., nu s-au ridicat bijuteriile vândute de inculpată, deoarece nu s-au mai găsit, ceea ce justifica, pe lângă confiscarea bijuteriilor găsite şi obligarea acesteia la plata contravalorii celor negăsite potrivit art. 43 din Decretul nr. 210/1960.

Faţă de cele expuse, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a se admite, a se casa hotărârea atacată şi a se dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria Caransebeş.

Concurs de infracţiuni


Concurs de infracţiuni. Forme agravate. Omor calificat. Omor deosebit de grav

Prin sentinţa penală nr. 23 din 28 septembrie 1976 a Tribunalului judeţean Gorj au fost condamnaţi inculpaţii: W. O. A. la pedeapsa cu moartea pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d Cod penal, la 10 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 225 alin. 1 Cod penal şi la 20 ani închisoare pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. a Cod penal. Inculpatul a mai fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 279 alin. 3 lit. a Cod penal, făcându-se în toate cazurile aplicarea art. 37 lit. a şi b Cod penal. U. C. la pedeapsa cu moartea pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d Cod penal, la 10 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 225 alin. 1 Cod penal şi la 20 ani închisoare pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. a Cod penal. Inculpatul a mai fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 279 alin. 3 lit. a Cod penal, la câte 7 ani închisoare pentru două infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 1 Cod penal şi la câte 7 ani închisoare pentru două infracţiuni de furt calificat în paguba avutului obştesc prevăzute de art. 208, art. 209 lit. e şi g şi art. 224 Cod penal s-a făcut în cauză şi aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal. S-a dispus ca inculpaţilor să li se aplice pedeapsa cu moartea. Inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească părţilor civile, Cooperativa de credit Bumbeşti-Jiu şi Administraţiei asigurărilor de stat Gorj, dobânzile legale aferente sumelor de 54187 lei şi respectiv 11424,40 lei. De asemenea, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 5463,40 lei către partea civilă ADAS Gorj şi a dobânzilor legale. Inculpatul U. C. a mai fost obligat la plata sumelor de 1250 lei către partea civilă O. D., 2816 lei către Întreprinderea de stat mărfuri industriale Iaşi şi 6880 lei către Întreprinderea comercială de stat mărfuri alimentare Iaşi, precum şi dobânzile legale. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele: Inculpaţii, cu numeroase condamnări anterioare, după ce au examinat posibilitatea pătrunderii în sediul Cooperativei din comuna Bumbeşti-Jiu, în dimineaţa zilei de 24 iulie 1975 şi-au pus planul în aplicare, atacând pe casierul D. P. căruia i-au aplicat mai multe lovituri cu cuţitele, precum şi cu pistolul cu care victima a încercat să se apere. În urma decesului victimei inculpaţii au sustras din casierie suma de 64.992 lei, apoi au părăsit localitatea. Anterior, inculpatul U. C. a mai atacat în, noaptea de 2 august 1974 pe C. A. din Petroşani, sustrăgându-i suma de 1800 lei, haina de piele şi pantofii, precum şi ceasul de la mână, iar în noaptea de 6 iulie 1975 pe O. D. din Drobeta-Turnu Severin, căruia i-a luat ceasul şi alte obiecte. De asemenea, în noaptea de 11-12 decembrie 1974 acelaşi inculpat a pătruns în magazinul T. din Iaşi, prin spargerea unui geam, de unde şi-a însuşit diferite obiecte în valoare de 2816 lei, iar în noaptea de 15-16 noiembrie 1974, în magazinul M. tot din Iaşi, sustrăgând suma de 6880 lei. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Procuratura judeţeană Gorj şi inculpaţii susţinând, printr-un motiv de casare, că instanţa de fond a încadrat aceeaşi faptă de uciderea victimei D. P. atât în prevederile art. 175 lit. a, cât şi în cele ale art. 176 lit. d Cod penal, înfrângând, astfel, dispoziţiile legale privitoare la concursul de infracţiuni. Critica este întemeiată. Din examinarea sentinţei atacate rezultă că prima instanţă, reţinând că inculpaţii au ucis pe victima D. P. în condiţiile prevăzute de art. 175 lit. a, cu premeditare şi art. 176 lit. d Cod penal, pentru a săvârşi o tâlhărie, a considerat greşit că s-au săvârşit două infracţiuni distincte în concurs ideal, în sensul art. 33 lit. b Cod penal şi drept consecinţă a stabilit pedepse separate pentru fiecare din ele.

Or, potrivit art. 33 lit. b Cod penal, există concurs de infracţiuni când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmările pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Este deci evident că pentru a exista concurs, În temeiul textului citat, este necesar nu numai ca acţiunea sau inacţiunea - unică - să fie săvârşită de aceeaşi persoană, dar şi ca, acea acţiune sau inacţiune, prin împrejurările în care s-a realizat şi urmările sale să întrunească elementele mai multor infracţiuni. În speţă, activitatea inculpaţilor de a ucide pe D. P. a produs o singură consecinţă, ceea ce, sub aspect juridic, este de esenţa infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 Cod penal. Împrejurarea că omorul a fost comis cu premeditare şi pentru a săvârşi o tâlhărie, nu constituie decât cazuri de agravare prevăzute de art. 175 lit. a şi art. 176 lit. d Cod penal ale formei tipice a infracţiunii de omor. De aceea, în mod greşit instanţa de fond a făcut în cauză aplicarea art. 33 lit. b Cod penal şi a considerat că inculpaţii au săvârşit două infracţiuni în concurs, încadrarea corectă - existând o singura infracţiune - fiind cea prevăzută de art. 174 Cod penal, cu reţinerea formelor calificate prevăzute de art. 175 lit. a şi art. 176 lit. d Cod penal şi aplicarea pedepsei celei mai grele. În consecinţă, urmează a se admite recursurile procuraturii şi ale inculpaţilor şi prin casarea sentinţei, a se înlătura pedeapsa stabilită în baza art. 175 lit. a Cod penal, menţinând pedeapsa pronunţată în baza art. 176 lit. d Cod penal.

Acţiune civilă. Despăgubiri


Acţiune civilă. Despăgubiri. Ucidere din culpă prin neglijenţă în serviciu

Prin sentinţa penală nr. 129 din 6 mai 1975 Judecătoria Oraviţa a condamnat pe inculpatul L.I. la 7 ani închisoare pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2, 3 şi 5 Cod penal şi la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de neglijentă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 Cod penal, urmând ca în baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare. Totodată inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Întreprinderea de industrializarea laptelui Reşiţa, cu titlu de despăgubiri, suma de 42147 lei plus dobânzile legale de 6%, iar în solidar cu aceasta, în calitate de parte responsabilă civilmente, la 2500 lei părţilor civile L. Gh. şi L. M., reprezentând cheltuieli de înmormântare şi 800 lei cheltuieli judiciare. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă G. A. În fapt, s-a reţinut că inculpatul, conducător auto la Întreprinderea de industrializarea laptelui Reşiţa - centrul Oraviţa - în timp ce conducea o autocisternă, a comis un accident de circulaţie, care a avut ca urmare moartea a două persoane şi incendierea autocisternei, a cărei reparare a fost evaluată la suma de 42147 lei. Recursurile declarate împotriva acestei sentinţe de inculpatul L.I. şi de părţile civile L. Gh. şi G. A., au fost admise de Tribunalul judeţean Caraş-Severin care prin decizia penală nr. 398 din 8 iulie 1975 a casat hotărârea atacată, iar prin decizia penală nr. 688 din 22 noiembrie 1975, a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2, 3 şi 5 Cod penal la 6 ani închisoare. Cu privire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 Cod penal a constatat că răspunderea penală este înlăturată prin amnistie potrivit art. 1 din Decretul nr. 110/1974 şi a încetat procesul penal. Totodată inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Întreprinderea de industrializarea laptelui Caraş-Severin cu titlu de despăgubiri, suma de 28.111 lei, plus dobânzile legale de 6%, în sumă de 3092 lei până la data hotărârii şi în continuare până la achitarea debitului, iar părţilor civile L. Gh. şi L. M., solidar cu I.I.L. Caraş-Severin, ca parte responsabilă civilmente, cu acelaşi titlu, suma de 6128 lei şi 2000 lei reprezentând cheltuieli judiciare. Aceeaşi instanţă a respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă G.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul judeţean Caraş-Severin, reţinând aceeaşi situaţie de fapt, a constatat că paguba cauzată părţii civile I.I.L. Caraş-Severin, prin degradarea autovehiculului, este în sumă de 28110 lei, iar cheltuielile efectuate de părţile civile L. Gh. şi L. M. cu înmormântarea victimei sunt în sumă de 6126 lei. În ce priveşte pretenţiile formulate de partea civilă G. A., s-a considerat ca locuind cu solul său şi beneficiind de pensia de asigurări sociale a acestuia, precum şi de un venit anual de 1682 lei de la C.A.P., nu se justifică întreţinerea sa de către victima G. Gh. în calitate de fiu. Împotriva acestor hotărâri procurorul general a declarat recurs extraordinar, susţinând că sunt netemeinice şi nelegale în ce priveşte modul de soluţionare al acţiunii civile. Criticile formulate prin recursul extraordinar sunt întemeiate. Astfel, atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs - care au stabilit în mod corect cuantumul pagubei cauzate părţii civile I.I.L. Caraş-Severin la suma de 28110 lei - au obligat pe inculpat la plata acesteia şi a dobânzilor legale de 3090,10 lei calculate până la data pronunţării hotărârilor şi, în continuare, până la achitarea debitului. În calculul despăgubirilor datorate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, stabilite în suma globală de 28110 lei - se include atât pierderea suferită ea urmare a distrugerii autovehiculului, cât şi beneficiul nerealizat. Cu privire la plata dobânzii legale aferente, calcularea acesteia se face de la rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece din acest moment daunele s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, până la plata integrală a despăgubirilor. Acordând deci părţii civile dobânzi până la pronunţarea hotărârilor într-o sumă definită, şi apoi, în viitor, până la achitarea debitului, instanţele au pronunţat hotărâri netemeinice şi nelegale. Referitor la declaraţia părţii civile G. F. - soţia victimei şi soră cu inculpatul - că nu se constituie parte civilă pentru minora G. E. rămasă de pe urma victimei, prima instanţă în mod greşit a luat act de această renunţare. Potrivit art. 17 alin. 1, 3 şi 4 Cod de procedură penală, declaraţia mamei unui minor de renunţare la despăgubiri, fiind contrară intereselor acestuia, este ineficientă. Aşa fiind, prima instanţă trebuia să stabilească, din oficiu, care au fost veniturile realizate de victima G. Gh. anterior datei de 27 decembrie 1973, ce sumă era afectată pentru creşterea şi educarea minorei şi să deducă din această sumă, dacă este cazul, pensia de urmaşi. Tot astfel, instanţele au respins greşit cererea de despăgubiri formulată de G. A. - mama victimei - pe motiv că este aptă de muncă şi nu justifică astfel întreţinerea primită de la victima G. Gh., deoarece nu starea de nevoie este relevantă, ci dacă a suferit vreun prejudiciu ca urmare a infracţiunii comise de inculpat. Din probele dosarului rezultă ca partea civilă G. A., în vârstă de 56 ani, are gradul III de invaliditate, că solul ei are o pensie lunară de 704 lei, că victima a efectuat zile-muncă în cadrul C.A.P.-ului pentru mama sa şi că lucra lotul personal al acesteia, contribuind şi cu o parte din retribuţia sa la întreţinerea ei. În această situaţie, instanţele trebuiau să administreze probe prin care să stabilească cu certitudine dacă victima a contribuit la întreţinerea mamei sale, în ce mod şi cu ce sumă, astfel că respingerea cererii formulată de G. A. apare ca netemeinică şi nelegală. În consecinţă, hotărârea atacată urmează a fi casată cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare, în sensul arătat, la Judecătoria Oraviţa, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârilor casate parţial.

Graţiere


Graţiere. Decretul prezidenţial nr. 222/1976. Fapte săvârşite în ziua adoptării decretului de graţiere

Prin sentinţa penală nr. 382 din 24 septembrie 1976 a Judecătoriei Vişeu de Sus, inculpatul T.I. a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal, şi la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 39 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966. În baza art. 34 lit. a Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute 2 ani şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa rezultantă este graţiată, condiţionat, cu 1/4, conform art. 2 şi 8 din Decretul nr. 222/1976. În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 5 iulie 1976, circulând cu autoturismul său pe ruta Complex Borşa - Oraş Borşa, cu viteza excesivă, inculpatul a pierdut controlul volanului, provocând, astfel răsturnarea maşinii şi accidentarea mortală a victimei A. S. După producerea accidentului, inculpatul a părăsit locul faptei. Recursul declarat de inculpat a fost respins de Tribunalul judeţean Maramureş, prin decizia penală nr. 611 din 26 octombrie 1976. Considerând ambele hotărâri nelegale, procurorul general a declarat recurs extraordinar, susţinând că au fost greşit aplicate în cauză dispoziţiile decretului prezidenţial nr. 222/1976. Criticile formulate sunt întemeiate. Potrivit art. 10 din decretul prezidenţial nr. 222/1976, dispoziţiile acestui act de clemenţă se aplică numai cu privire la pedepsele stabilite pentru fapte săvârşite până la data adoptării lui, adică până la 5 iulie 1976; prin urmare aceste dispoziţii nu sunt aplicabile şi pedepselor stabilite pentru fapte comise în această zi. Din lucrările dosarului rezultă însă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost condamnat în seara zilei de 5 iulie 1976, deci după data adoptării decretului menţionat. În atare situaţie, în mod greşit instanţa de fond a considerat că inculpatul beneficiază de dispoziţiile art. 2 din decret. Pe de altă parte, modul de aplicare a dispoziţiilor de graţiere menţionate la pedeapsa rezultantă este eronat. Potrivit art. 1 lit. a din decretul prezidenţial nr. 222/1976 se graţiază pedepsele cu închisoare până la 2 ani, ceea ce evidenţiază referirea la pedepsele concrete pentru fiecare infracţiune. Aceeaşi referire rezultă şi din art. 2 din acelaşi decret, în conformitate cu care se graţiază, în parte, pedepsele cu închisoare, în limitele expres prevăzute. Recursul extraordinar, fiind, prin urmare, întemeiat, urmează a se admite, a se casa hotărârile atacate şi a se dispune potrivit dispozitivului deciziei.

Despăgubiri. Delapidare


Despăgubiri. Delapidare. Dobânzi

Prin sentinţa penală nr. 45 din 22 iulie 1976, pronunţată ca urmare a casării sentinţei penale nr. 81 din 7 decembrie 1974, Tribunalul judeţean Prahova, în soluţionarea acţiunii civile a obligat pe inculpaţii S. M. şi G.I. în solidar, să plătească părţii civile U.J.C.M. Prahova - suma de 236.871 lei, şi dobânda legală de 6% aferentă acestei sume. În fapt, s-a reţinut că inculpata S. M. a îndeplinit funcţia de gestionară la Magazinul B., pendinte la acea dată de Organizaţia comercială de aprovizionare şi desfacere a cooperativei meşteşugăreşti din Ploieşti în perioada 15 martie 1972 - 18 octombrie 1973, perioadă în care, împreună cu concubinul său, au sustras bani şi mărfuri în sumă totală de 236.871 lei. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, între alţii, şi partea civilă U.J.C.M. Prahova, care susţine că, numai cu încălcarea legii, prima instanţă nu a admis cererea de a i se acorda, cu titlu de despăgubiri, suma de bani reprezentând dobânda de 12% percepută de Banca Naţională pentru nerestituirea, în termen, a creditelor care i-au fost acordate de aceasta. Acest motiv de recurs este întemeiat.

Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că prin decizia nr. 1193/1975 a Tribunalului Suprem, Secţia penală, s-a admis recursul declarat de partea civilă, s-a casat sentinţa primei instanţe cu privire la omisiunea de a se pronunţa, asupra cererii formulată de recurentă referitoare la dobânda de 12%, dându-se, totodată, îndrumări instanţei de trimitere să administreze probele pe baza cărora să soluţioneze cererea. Rejudecând cauza, în fond după casare, tribunalul judeţean, întemeindu-se pe raportul de expertiză contabilă, a reţinut că indiferent de nivelul dobânzilor percepute de Banca Naţională pentru nerestituirea, la termen, a creditelor acordate, dobânda legală ce trebuie acordată părţii civile este cea de 6% prevăzută de decretul nr. 311/1954. Este adevărat că prin decretul nr. 311/1954, dobânda legală a fost stabilită la 6% pe an, însă, în speţă sunt aplicabile prevederile decretului Consiliului de Stat nr. 234 din 23 decembrie 1974 privind dobânzile, comisioanele, taxele şi tarifele bancare în relaţiile cu unităţile socialiste, alte persoane juridice şi persoanele fizice care prin tabelul constituind anexa 1 lit. A pct. I, nr. 1, stabileşte la 12% nivelul dobânzilor ce se percep de bănci la creditele acordate şi nerestituite în termen, printre altele, şi unităţilor cooperaţiei meşteşugăreşti, dobândă care, aşa cum este dovedit la dosar a şi fost plătită de partea civilă instituţiei bancare creditoare. Pentru că prin infracţiunea comisă de inculpaţi, partea civilă a fost pusă în situaţia de a nu restitui în termen creditul acordat de bancă, aceasta a penalizat-o cu dobânda de 12% pe an. Mai mult, din actele depuse la dosar, rezultă că începând de la 25 noiembrie 1973 - data săvârşirii infracţiunii de către inculpaţi - şi până la 31 decembrie 1975 - data când s-a trecut la executarea silită asupra bunurilor inculpaţilor - partea civilă a plătit băncii suma de 61744 lei reprezentând dobânda penalizatoare de 12% pentru creditele restante. În această situaţie, şi având în vedere dispoziţiile Decretului nr. 234/1974, urmează a se constata că motivul de recurs este întemeiat, a se casa sentinţa primei instanţe şi a se admite cererea formulată de partea civilă, obligând pe inculpaţi să plătească, în solidar, suma de 61744 lei.

Tentativă la omor deosebit de grav. Latură subiectivă


Tentativă la omor deosebit de grav. Latură subiectivă. Fapta inculpatului de a urmări, în mod repetat, victimele cu autoturismul în viteză, încercând să le lovească

Prin sentinţa penală nr. 51 din 11 octombrie 1976, după casarea de Tribunalul Suprem a sentinţei penale nr. 56 din 27 septembrie 1975, Tribunalul judeţean Arad a condamnat pe inculpatul D. P. la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 176 lit. b Cod penal şi la 8 luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 1 Cod penal constatând că ultima pedeapsă este graţiată în întregime, condiţionat, iar cea de 7 ani şi 6 luni cu 1/6 în baza Decretului nr. 222/1976. În fapt, s-a reţinut ca în seara de 23 septembrie 1975, inculpatul s-a culcat, timp în care cele 276 oi proprietate personală, au pătruns în tarlaua C.A.P. Zărand unde se găseau grămezi cu sfeclă de zahăr recoltată, din care au început să mănânce. Fiind găsite de paznicii de câmp M. Gh., D. P. şi V. F., aceştia au anunţat conducerea cooperativei şi pe şeful de post care, împreună cu alţi membri cooperatori, membri în comisia de control şi constatarea pagubelor de câmp, s-au deplasat la locul unde se găseau oile şi au plecat cu ele spre saivanul C.A.P., în vederea stabilirii pagubei. Aflând că membrii comisiei menţionate i-au luat oile, inculpatul D. P. s-a deplasat cu autoturismul I.M.S. proprietate personală, în direcţia acestora, unde, fără vreo discuţie, a accelerat motorul şi prin viraje a încercat să-i calce. Manevrele au fost repetate, dar de fiecare dată cei către care se îndrepta se fereau prin salturi rapide în şanţul şoselei sau pe câmp. Aceasta activitate agresivă nu a putut fi curmată decât în momentul în care şeful de post - şi el ţintă a atacului cu maşina în viteză a tras, după ce în prealabil a somat, un glonte în motor.

Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat recurs, susţinând că prima instanţă a calificat în mod greşit fapta sa ca tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, deşi s-a apărat constant că nu a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa vreunui membru din comisie, ci numai de a le vătăma integritatea corporală, pentru a-i lăsa oile. Critica formulată nu este fondată. Examinându-se lucrările dosarului şi hotărârea atacată în raport de critica adusă se constată că inculpatul a venit cu autoturismul în viteză şi s-a îndreptat, mai întâi spre D. Gh., care pentru a nu fi călcat, a reuşit să se salveze printr-un salt în şanţ, după care, cu motorul ambalat, inculpatul s-a îndreptat spre G. D. şi în continuare spre ceilalţi membri ai comisiei, cu toate că a fost somat de şeful de post de două ori. Numai după ce inculpatul a virat în direcţia în care se găsea şeful de post şi se îndrepta în plină viteză spre el, acesta a tras un foc de pistol în motor, maşina s-a oprit. în această situaţie, este evident că inculpatul, din răzbunare a încercat să lovească pe membrii comisiei care, justificat i-au luat oile spre a le duce la saivanul C.A.P., astfel că încadrarea juridică dată de prima instanţă, este legală, deoarece - pe plan subiectiv - agresorul, chiar dacă nu a dorit moartea celor urmăriţi, a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat. împrejurarea că nici una din persoanele vizate nu a suferit vreo leziune, nu este de natură a înlătura intenţia - cel puţin indirectă - a inculpatului de a omorî pe unii dintre membrii comisiei, atât timp cât salvarea lor s-a datorit modului în care s-au ferit din faţa maşinii, prin salturi şi fugă spre locuri denivelate. Mai mult, perseverenţa cu care inculpatul şi-a continuat activitatea infracţională, care a fost curmată numai după ce şeful de post a văzut amploarea pericolului, prin uz de armă - cele două somări rămânând fără rezultat - pun mai clar în evidenţă intenţia cu care a acţionat. în consecinţă, motivul invocat fiind nefondat, urmează a se respinge.

Acţiune civilă. Parte responsabilă civilmente


Acţiune civilă. Parte responsabilă civilmente. Răspundere proprie. Răspundere subsidiară

Prin sentinţa penală nr. 328 din 25 iunie 1975 a Judecătoriei Roşiori de Vede, inculpatul P. C., a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. 2 Cod penal şi obligat să plătească părţii civile A.D.A.S. sucursala Teleorman suma de 194.001 lei cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală, în solidar cu părţile responsabile civilmente C. M. şi D. P. În fapt, s-a reţinut că inculpatul funcţionând ca gestionar al magazinului H. din cadrul Cooperativei de consum zonale Roşiori de Vede, în luna septembrie 1974, a preluat o cameră aflată la parterul aceleiaşi clădiri ce devenise liberă prin mutarea I.S.C.P. Teleorman, fără a verifica legăturile gurii de coş din tavan cu restul clădirii. Fiindcă a înfundat-o cu hârtie, în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1974, ca urmare a focului ce s-a făcut în soba camerei de la etajul clădirii, s-a produs un incendiu în care au ars ambalaje şi mărfuri în valoare de 194.001 lei. Prin încheierea din 13 mai 1975, Judecătoria Roşiori de Vede a introdus în cauză din oficiu, ca părţi responsabile civilmente pe C. M. - preşedinte al Cooperativei de consum zonală Roşiori de Vede şi pe D. P. - şef contabil al aceleiaşi unităţi, iar prin hotărârile recurate s-a reţinut că cei doi şi-au încălcat atribuţiile de serviciu ce le reveneau în legătură cu paza incendiilor, deoarece, deşi au cunoscut şi aprobat ca inculpatul să depoziteze mărfuri şi ambalaje în camera rămasă liberă după mutarea unităţii I.S.C.P. Teleorman nu au luat măsuri pentru a fi verificată, din punct de vedere a respectării normelor de pază contra incendiilor, ceea ce atrage răspunderea lor în baza art. 29 lit. b din Legea nr. 22/1969. Prin decizia penală nr. 488 din 22 septembrie 1975 Tribunalul judeţean Teleorman a respins recursurile declarate de părţile responsabile civilmente C.M. şi D.P. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general criticându-le ca fiind netemeinice şi nelegale cu privire la obligarea părţilor responsabile civilmente C. M. şi D. P. la plata sumei de 194.001 lei în solidar cu inculpatul. Motivul de casare formulat prin recursul extraordinar este întemeiat.

Potrivit art. 29 lit. b din legea nr. 22/1969, răspunde material cel care nu a luat măsurile necesare pentru păstrarea bunurilor în condiţii corespunzătoare. Textul reglementând răspunderea proprie a celui care nu a luat măsurile necesare iar nu răspunderea pentru altul, chemarea în judecată a preşedintelui şi contabilului şef al unităţii, în acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, nu este admisibilă întrucât aceasta din urmă priveşte numai pe inculpat. Instanţele, reţinând răspunderea proprie a celor două părţi responsabile civilmente, în acţiunea penală - limitată doar la inculpat - au pronunţat hotărâri nelegale. În cauză, răspunderea părţilor responsabile civilmente putea fi examinată însă în raport cu dispoziţiile art. 30 lit. c din legea nr. 22/1969, care prevede răspunderea, în limita valorii pagubei rămasă neacoperită de autorul ei direct, celor care nu au respectat îndatoririle de serviciu, dacă, fără încălcarea acestora, paguba s-ar fi putut evita. Examinându-se actele dosarului şi sub aspectul învederat, se constată că nici această răspundere nu poate fi reţinută, întrucât cele două persoane cu funcţii de răspundere au luat toate măsurile organizatorice de prevenire a incendiilor, respectând întocmai atribuţiile ce le reveneau, iar incendiul s-a produs datorită faptului că inculpatul nu a respectat aceste măsuri luate de conducere şi nu a. acordat atenţia cuvenită pericolului pe care-l prezenta gura de coş în tavanul camerei, cu toate că putea să-l înlăture, acţionând în cadrul sistemului de prevenire contra incendiilor. În consecinţă, răspunderea materială a părţilor responsabile civilmente în cauza de faţă nu poate fi angajată, în condiţiile legii nr. 22/1969, considerent pentru care recursul extraordinar este întemeiat şi urmează a fi admis, a se casa ambele hotărâri recurate înlăturându-se dispoziţia referitoare la obligarea acestora la plata despăgubirilor în solidar cu inculpatul P.C.



Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Raport de cauzalitate

Prin sentinţa penală nr. 132 din 12 noiembrie 1976 a Tribunalului judeţean Prahova, inculpatul Z. S. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod penal. În baza art. 2 şi 8 din Decretul nr. 222/1976, s-a constatat că pedeapsa este graţiată, în parte, condiţionat, cu 1/4. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile C. E. cu titlu de despăgubiri, suma de 4700 lei, precum şi câte 55 lei lunar cu începere de la 3 septembrie 1975. S-a reţinut că inculpatului i s-au încredinţat de conducerea Cooperativei agricole de producţie din comuna Filipeştii de Pădure pentru îngrijire, până la prezentarea proprietarului, doi cai pe care îi găsise în apropierea sediului cooperativei respective. Necunoscând realitatea, soţii C. N. şi C. E. au afirmat despre el ca este hoţ pentru că ar fi furat caii. În ziua de 8 iulie 1975, venind în comună un cetăţean care s-a interesat de cai, soţii C. N. i-au comunicat că au fost furaţi de inculpat şi că se află la el. Aflând de aceasta, inculpatul le-a făcut reproşuri, după care enervându-se, a îmbrâncit-o, mai întâi pe C. E. şi apoi pe C. N. care a venit în sprijinul soţiei cu o piatră în mână. În urma îmbrâncirii ambii soţi au căzut în şanţ, însă C. N. s-a lovit, în cădere, la cap, de nişte pietre. În continuare, inculpatul i-a mai aplicat lui C.N. o lovitură cu bocancul peste gură, umplându-l de sânge. Fiind transportată la spital s-a constatat că victima prezintă traumatism cranian cu hemiplegie stângă şi hematom cerebral, precum şi plaga penetrantă în cavitatea bucală, iar la 3 septembrie 1975, a decedat datorită complicaţiilor ce au survenit în urma traumatismului, la acestea contribuind arteroscleroza generalizată de care suferea. Împotriva sentinţei au declarat recurs inculpatul şi partea civilă C. E. Prin unul din motivele de casare formulate, inculpatul susţine că prima instanţă a conchis în mod greşit că moartea victimei a survenit din cauza loviturii primite în cădere, deşi în realitate moartea este consecinţa bolilor de care acesta suferea înainte, ceea ce impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală sau de vătămare corporală gravă.

Motivul de recurs nu este întemeiat. Din examinarea actelor dosarului rezultă că, în adevăr, victima, în vârstă de 69 ani, prezenta o arteroscleroză cerebrală severă veche, cu insuficienţă circulatorie cerebrală avansată şi leziuni cardiace. În acelaşi timp însă Laboratorul judeţean Prahova de medicină legală a precizat, în completarea avizului dat asupra concluziilor raportului medico-legal, că din moment ce victima nu a prezentat anterior rupturi vasculare cerebrale care să-i fi produs hemoragie, iar traumatismul facial a fost întins şi soldat cu contuzie cerebrală şi ruptură vasculară, care au dat fenomene de hemiplegie cu imobilizarea şi apariţia unor complicaţii septice bronhopulmonare, există legătură de cauzalitate între moartea victimei şi traumatismul facial, acesta declanşând complicaţiile letale. Totodată, Comisia superioară medico-legală, referindu-se la constatările medico-legale din dosar, a ajuns la concluzia că traumatismul a produs leziunile cerebrale care explică hemiplegia survenită imediat, încât între traumatism şi moarte există legătura cauzală, iar evoluţia gravă a fost favorizată de leziunile masive vasculare preexistente. În atare situaţie, se constată că în mod just s-a reţinut că vătămările cauzate de inculpat victimei au determinat apariţia complicaţiilor care i-au provocat moartea, încât încadrarea faptei în dispoziţiile art. 183 Cod penal este corectă. Motivul de casare fiind deci nefondat, urmează a fi respins.

Graţiere


Graţiere. Decretul prezidenţial nr. 222/1976. Graţiere parţială anterioară

Prin sentinţa penală nr. 1490 din 13 iulie 1976 rămasă definitivă prin nerecurare, Judecătoria Oradea a admis contestaţia formulată de condamnatul C. E. şi a constatat că pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, rămasă de executat din pedeapsa iniţială de 9 ani închisoare ca urmare a graţierii cu 1/6 prin Decretul nr. 9/1974, este graţiată în parte, cu 1/6 şi în baza art. 2 din Decretul nr. 222/1976, rămânând astfel ca condamnatul să mai execute 6 am şi 3 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni, în total deci 6 ani şi 9 luni închisoare. În considerentele sentinţei, judecătoria motivează că prevederile menţionatului decret nu exceptează de la graţiere pe cei care, anterior, au mai beneficiat de graţiere totală sau parţială. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general, prin care solicită casarea ei, deoarece judecătoria a făcut o greşită aplicare a prevederilor decretului prezidenţial nr. 222/1976, iar instanţa competentă să soluţioneze cauza era tribunalul judeţean. Recursul extraordinar este întemeiat. Reţinând că în cauză, condamnatul beneficiază de prevederile decretului prezidenţial nr. 222/1976, instanţa a făcut aplicarea art. 2 din acest decret numai cu privire la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare - rămasă după graţiere, în baza decretului prezidenţial nr. 9/1974 - stabilită pentru infracţiunea de loviri sau vătamări cauzatoare de moarte, deşi petiţionarul mai avea o pedeapsă pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Pe de altă parte, din cuprinsul decretului prezidenţial nr. 222/1976 rezultă că prevederile acestuia se aplică la pedepsele stabilite prin hotărâri definitive existente la data adoptării decretului sau la pedepsele care urmează a fi stabilite în cauzele în curs de judecată, pentru infracţiuni săvârşite anterior apariţiei actului de clemenţă. Cu toate acestea, instanţa a considerat - aşa cum dealtfel motivează - că aceste prevederi îşi găsesc incidenţă şi în cazul când condamnatul a mai beneficiat de o graţiere anterioară. Soluţia este însă greşită faţă de prevederea expresă sus-menţionată privind aplicarea dispoziţiilor decretului amintit numai la pedepsele stabilite prin hotărârea de condamnare, nu şi la pedepsele ce au mai rămas de executat ca urmare a unei graţieri anterioare. Este întemeiată şi critica privind soluţionarea contestaţiei de către Judecătoria Oradea, fără a fi competentă.

Potrivit art. 461 alin. 2 şi art. 460 alin. 1 şi 6 Cod de procedură penală competentă a soluţiona contestaţia la executare întemeiată pe prevederile art. 461 lit. d Cod de procedură penală este instanţa de executare sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere al condamnatului. în cauză, deşi instanţa competentă este Tribunalul judeţean Bihor în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere al condamnatului, corespunzător instanţei de executare, care este Tribunalul judeţean Cluj, Judecătoria Oradea a soluţionat cauza, pronunţând o hotărâre lovită de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală. În raport cu cele expuse, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a se admite, a se casa sentinţa atacată şi a se dispune trimiterea dosarului la Tribunalul judeţean Bihor spre competentă soluţionare.

Despăgubiri. Dobândă legală


Despăgubiri. Dobândă legală. Mod de calcul. Împrejurarea că inculpatul şi-a însuşit sume de bani din fondurile Casei de ajutor reciproc.

Prin sentinţa penală nr. 106 din 15 septembrie 1976 a Tribunalului judeţean Prahova, au fost condamnate inculpatele S. E. la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la 6 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune, precum şi la 4 ani închisoare pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi C. M. la 9 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la 6 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune şi la câte 4 ani închisoare pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal, şi fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal, cu aplicarea în ambele cazuri a prevederilor art. 41 alin. 2 Cod penal. Totodată, s-a constatat că sumele însuşite au fost restituite, inclusiv dobânda de 5%, astfel că au mai fost obligate la plata dobânzii legale de 6% aferentă sumelor de 37 900 lei inculpata S. E., 97 700 lei inculpata C. M. şi 48000 lei ambele inculpate, în solidar. În fapt, s-au reţinut următoarele: Îndeplinind funcţiile de casier şi secretar la Casa de ajutor reciproc de pe lângă Întreprinderea "N." Câmpina, în perioada 1970-1974, inculpatele şi-au însuşit sumele de bani sus-menţionate prin întocmirea de cereri de împrumut în numele unor oameni ai muncii, pe care i-au semnat în fals, sau prin majorarea sumelor trecute în cererile făcute de oamenii muncii în acelaşi scop. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele inculpate, susţinând în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile - ca este "nelegală şi netemeinică deoarece nu mai puteau fi obligate" la plata dobânzilor de 6% de vreme ce odată cu restituirea sumelor însuşite au plătit şi dobânda de 5%. Motivul de recurs este întemeiat în parte. Pentru a obliga pe inculpate la plata dobânzii de 6%, s-a reţinut de prima instanţă, că pentru sumele însuşite acestea au achitat şi dobânzile aferente de 5%, dar s-a considerat ca pe lângă acestea, inculpatele trebuie să plătească şi dobânda de 6% - dobânda legală - pentru aceleaşi sume. Această motivare nu este însă în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale ce reglementează materia. Astfel, este de observat că inculpatele însuşindu-şi sumele de bani din fondurile casei de ajutor reciproc, nu erau aplicabile dispoziţiile referitoare la dobânda de 5%, deoarece aceste dispoziţii privesc numai sumele primite în mod licit din fondurile respective, în cazul împrumuturilor acordate membrilor C.A.R. Or, în speţă, inculpatele au intrat în posesia sumelor respective prin săvârşirea infracţiunii de delapidare. În acest caz, obiectul material al infracţiunii fiind sumele de bani însuşite, erau aplicabile dispoziţiile art. 1088 Cod civil, potrivit căruia inculpatele trebuiau obligate la plata dobânzii legale de 6% (în temeiul decretului nr. 311/1954), dobânda ce reprezintă atât beneficiul nerealizat cât şi daunele de întîrziere; aceste dobânzi se cuvin de la data însuşirii şi până la achitarea debitului. Având însă în vedere că odată cu restituirea sumelor sustrase inculpatele au plătit şi o dobândă de 5%, acestea trebuiau obligate numai la plata diferenţei de 1%, până la dobânda legală de 6%. Dealtfel, nici

nu se justifica în vreun mod obligarea inculpatelor, pentru aceleaşi sume, atât la plata dobânzilor calculate potrivit normelor care reglementează activitatea caselor de ajutor reciproc, cât şi la plata celor calculate conform dispoziţiilor Decretului nr. 311/1954. Motivul de casare fiind întemeiat, în parte, urmează a se admite recursul, a se casa sentinţa, sub acest aspect, dispunându-se obligarea inculpatelor la plata diferenţei de 1% lei din dobânda de 6%, calculată de la data însuşirii sumelor de bani.

Acţiune civilă în procesul penal


Acţiune civilă în procesul penal. Infracţiune comisă în afara unităţii de învăţământ de un elev internat. Determinarea persoanei răspunzătoare civilmente

Prin sentinţa penală nr. 332 din 6 februarie 1976 a Judecătoriei Craiova - rămasă definitivă prin nerecurare - s-a dispus în temeiul art. 101 lit. c şi art. 104 Cod penal, internarea într-un centru de reeducare a inculpaţilor M. C. şi I. S., pentru săvârşirea a trei infracţiuni de furt în paguba avutului obştesc şi personal, prevăzute de art. 208, 209 lit. a, e şi g raportate la art. 224 alin. 1 Cod penal şi art. 208, art. 209 lit. a şi c Cod penal cu aplicarea art. 99 alin. 2 Cod penal. S-a constatat acoperit prejudiciul de 6305 lei, produs părţii civile, Secţia comercială judeţeană Dolj. Totodată, inculpaţii au fost obligaţi în solidar cu persoana responsabilă civilmente - Grupul şcolar special nr. 5 Craiova - la plata despăgubirilor către celelalte părţi civile prejudiciate. S-a reţinut că inculpaţii, internaţi la grupul şcolar amintit, în anii 1974-1975 au părăsit de mai multe ori şcoala, fără încuviinţare, săvârşind diferite furturi în paguba avutului obştesc şi a avutului personal. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general, este criticată sentinţa menţionată numai cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, deoarece nu s-a stabilit cu certitudine cine trebuie să răspundă alături de minori - pentru prejudiciile cauzate de aceştia. Critica astfel formulată este întemeiată. Instanţa de fond a obligat Grupul şcolar special nr. 5 Craiova, la plata unor despăgubiri civile, solidar cu cei doi inculpaţi, fără să ţină seama de dispoziţiile art. 1000 alin. 3 Cod civil şi ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora o unitate - persoană juridică - este ţinută să răspundă patrimonial numai pentru pagubele pricinuite prin fapta proprie a prepuşilor săi - în speţă membrii corpului didactic - nu şi în situaţia când daunele au fost produse de alte persoane aflate în supravegherea acestora şi pentru care prepuşii - în calitatea deţinută - sunt chemaţi de lege să răspundă. Pe de altă parte, răspunderea unităţii şcolare amintite nu poate fi antrenată nici în lumina dispoziţiilor art. 1000 alin. 4 Cod civil deoarece în înţelesul acestui text, numai institutorii - persoane fizice - sunt chemaţi să răspundă de prejudiciile cauzate de elevi, în tot timpul cât aceştia se găsesc sub a lor supraveghere, afară doar dacă probează că n-au putut împiedica săvârşirea faptului cauzator de daune (art. 1000 alin. 5 Cod civil). Aşa fiind, introducerea în cauză ca parte responsabilă civilmente a Grupului şcolar special nr. 5 Craiova şi obligarea acestei unităţi la plata unor despăgubiri civile, alături de inculpaţi, este greşită, critica formulată prin recursul extraordinar fiind, din acest punct de vedere, întemeiată. Instanţa de fond avea însă obligaţia, ţinând seama de prevederile textelor de lege sus-citate, să stabilească cine sunt institutorii - membri ai corpului didactic - care au avut în atribuţia lor directă, supravegherea minorilor în timpul programului zilnic de instruire, educare şi muncă, să-i introducă în cauză, ca părţi responsabile civilmente, şi să-i oblige la plata, în solidar, a despăgubirilor, numai în măsura în care, după administrarea probelor pe care aceştia au posibilitatea să le solicite conform alineatului final al art. 1000 Cod civil, ar reţine că numiţii puteau împiedica săvârşirea faptelor prejudiciabile printr-o strictă supraveghere, o judicioasă acordare a învoirilor sau prin anunţarea, de îndată, a conducerii şcolii, în cazul neîntoarcerii minorilor. În acest scop, trebuia să stabilească, pentru fiecare faptă în parte, dacă minorii au comis-o în timp ce se aflau în oraş învoiţi de diriginte - aşa cum numiţii susţin - şi, în caz afirmativ, ce dispoziţii existau cu

privire la acordarea şi durata învoirilor şi dacă ele au fost respectate, ori dacă le-au săvârşit, plecând de la şcoală fără încuviinţare şi fără ca fuga lor să poată fi împiedicată, ieşind astfel de sub supravegherea institutorilor. În consecinţă, recursul extraordinar este întemeiat şi urmează a se admite a se casa sentinţa atacată şi a se decide potrivit dispozitivului.

Minută. Dispozitiv


Minută. Dispozitiv. Menţionarea situaţiei de recidivist. Omisiunea instanţei de a ridica în minută şi în dispozitivul hotărârii toate textele de lege în care se încadrează infracţiunea

Prin sentinţa penală nr. 585/1976, a Judecătoriei Constanţa, inculpatul L.I. a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului personal, prevăzută de art. 208, 209 lit. a şi g Cod penal. Prima instanţă a reţinut, în fapt, că în noaptea de 12 ianuarie 1976, inculpatul a pătruns, prin efracţia încuietorilor, în boxa de la locuinţa lui B.B., din oraşul Mangalia, de unde a sustras mai multe produse. Recursul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia penală nr. 651/1976 a Tribunalului judeţean Constanţa. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general sunt criticate ambele hotărâri, deoarece, în mod eronat nu s-a reţinut starea de recidivă a inculpatului şi nu s-a făcut aplicarea art. 37 lit. b Cod penal. Recursul extraordinar este întemeiat. Din minuta şi dispozitivul sentinţei penale atacate rezultă că prima instanţă l-a condamnat pe inculpat în baza art. 208, art. 209 lit. a şi g Cod penal fără a se face aplicarea art. 37 lit. b Cod penal. Or, din fişa de cazier judiciar, se constată că acesta a mai fost condamnat încă de patru ori, ultima pedeapsă stabilită pentru o infracţiune intenţionată fiind de 2 ani închisoare, pedeapsă ce a fost executată până la data de 11 septembrie 1975. Faptul că în considerentele sentinţei, s-a făcut referire la starea de recidivă a inculpatului, iar în dispozitiv s-a făcut o menţiune similară la datele personale ale acestuia nu satisface însă cerinţele art. 309 şi art. 357 Cod de procedură penală. Potrivit acestor dispoziţii, minuta şi dispozitivul trebuie să cuprindă, printre altele, şi textele de lege în care se încadrează infracţiunea, prin aceasta înţelegându-se nu numai textele de incriminare din partea specială a codului penal sau a legilor penale speciale, dar şi textele referitoare la cauzele de agravare sau atenuare a pedepsei din partea generală a codului penal, deoarece numai minuta şi dispozitivul hotărârii exprimă ceea ce instanţa a hotărât. Omisiunea instanţei de a aplica prevederile art. 37 lit. b Cod penal referitoare la starea de recidivă postexecutorie face ca hotărârile pronunţate în cauză să fie nelegale şi netemeinice sub acest aspect. În consecinţă, recursul extraordinar urmează a se admite, a se casa ambele hotărâri numai cu privire la omisiunea instanţei de a face aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi a se dispune rejudecarea cauzei.

Conexitate


Conexitate. Conflict negativ de competenţă. Instanţă competentă

Prin rechizitoriul Procuraturii locale Piatra Neamţ a fost trimis în judecată inculpatul F.F., pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul, la data de 6 iulie 1975 a promis în mod mincinos părţii vătămate O.G. că îi va efectua unele lucrări, în contul cărora a primit un avans, după care, fără a executa vreo lucrare a părăsit oraşul. Sesizată cu judecarea acestei pricini, Judecătoria Piatra Neamţ, prin sentinţa penală nr. 2355 din 29 decembrie 1976, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Alba Iulia, cu motivarea că pe rolul acelei instanţe se află o altă cauză privind pe acelaşi inculpat, trimis în judecată pentru o infracţiune de furt comisă în luna martie 1976, astfel că între cele două fapte există legătură şi este necesară conexarea cauzelor pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei. La rândul său, judecătoria Alba Iulia, prin sentinţa penală nr. 383 din 21 februarie 1977 a declinat competenţa pentru soluţionarea cauzei Judecătoriei Piatra Neamţ. În motivarea acestei sentinţe se susţine mai întâi că la această instanţă la data când a sosit dosarul privind pe inculpatul F.F., nu se afla pe rol vreo altă cauză referitoare la acesta, iar potrivit art. 35 şi art. 36 Cod de procedură penală, reunirea cauzelor în caz de conexitate cade în competenţa instanţei mai întâi sesizate. Pe de altă parte, între infracţiunea de înşelăciune săvârşită de inculpatul F.F. şi infracţiunea pentru care a fost judecat de către Judecătoria Alba Iulia, în anul 1976, nu există nici o legătură. Ivindu-se astfel un conflict negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Tribunalului Suprem să stabilească instanţa competentă a soluţiona pricina. În adevăr, dacă inculpatul a fost trimis în judecată la instanţe diferite pentru fapte similare, săvârşite la date diferite şi în localităţi diferite potrivit art. 35 şi 36 Cod penal reunirea cauzelor, în caz de conexitate, se hotărăşte de instanţa mai întâi sesizată. Este însă de observat, aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Alba Iulia, că, la această instanţă, la data când a sosit dosarul, nu era pe rol o alta cauză privind pe acelaşi inculpat. Dar chiar dacă o asemenea cauză se afla pe rol, între cele două infracţiuni săvârşite de acelaşi inculpat, pentru care au fost sesizate două instanţe diferite nu există legătura, întrucât fiecare din fapte a fost săvârşită pe raza teritorială a alte instanţe, iar pentru reunirea lor nu sunt date care să o impună. Or, potrivit art. 34 lit. d Cod de procedură penală, este conexitate când între două sau mai multe infracţiuni exista legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei, condiţii care în speţă nu sunt întrunite, astfel că regulile de competenţă în caz de conexitate nu sunt aplicabile. În consecinţă, competenţa de a judeca procesul în privinţa căruia s-a ivit conflictul negativ revine Judecătoriei Piatra Neamţ în a cărei rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.

Restituirea cauzei la procuror


Restituirea cauzei la procuror pentru a fi cercetate persoane care nu sunt menţionate în rechizitoriu

Prin rechizitoriul din 17 februarie 1976 al Procuraturii judeţene Vâlcea au fost trimişi în judecată inculpaţii D.C. şi D.F. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi fals intelectual, prevăzute de art. 223 alin. 2, Cod penal şi art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, iar inculpatele C.E. şi A.M. pentru complicitate la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 223 alin. 1 Cod penal şi complicitate la infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 26 raportat la art. 289 Cod penal. Inculpaţii D.F. şi D.C., soţi, încadraţi de la data de 13 februarie 1974 ca gestionari la Magazinul Universal C., judeţul Vâlcea au primit cu avizul de expediţie nr. 124 din 29 martie 1975 de la Cooperativa meşteşugărească M. din Cisnădie, cantitatea de 600 mp cuverturi "Mirela" în valoare de 17.880 lei, pentru care nu au întocmit acte de recepţie, sustrăgând contravaloarea lor din încasări. Sustragerea a fost posibilă şi pentru că unii lucrători ai Cooperativei meşteşugăreşti M. Cisnădie, au omis să prezinte actele pentru facturare, operaţiune ce s-a făcut abia în luna ianuarie 1976, când faptele au fost descoperite de organele miliţiei.

Tot în luna martie 1975, inculpaţii D. C. şi D. F., la cererea inculpatelor C. E., şi A. M., au încheiat acestora contracte de vânzarea unor mărfuri cu plata în rate fără ca în realitate să le livreze integral mărfurile, dar pentru care le-au dat din gestiune suma de 6298 lei şi respectiv 7800 lei. Prin sentinţa penală nr. 30 din 6 octombrie 1976, Tribunalul judeţean Vâlcea a restituit dosarul la Procuratura judeţeană Vâlcea în baza art. 333 Cod de procedură penală, pentru completarea urmăririi penale, dispunându-se, printre altele a se cerceta dacă la producerea pagubei de 17.880 lei au contribuit şi alte persoane, respectiv martorii C.F. şi B.R. lucrători ai Cooperativei meşteşugăreşti M. din Cisnădie, în raport cu care s-ar fi stabilit că primul a luat din gestiunea celui de al doilea, şi a adus la magazinul inculpaţilor cuverturile "Mirela" fără să le factureze, pentru a fi valorificate în folosul lor, fapt care acreditează ca veridică susţinerea inculpatului D.C. că în contul valorificării acestor materiale a dat celor doi martori suma de 17.880 lei. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Procuratura judeţeană Vâlcea care susţine, în cadrul unui motiv de casare, că restituirea s-a dispus prin încălcarea dispoziţiilor art. 317 Cod de procedură penală, care limitează judecata la faptele şi persoanele ce formează obiectul actului de sesizare. Motivul de casare este întemeiat. Potrivit art. 317 Cod de procedură penală instanţa este obligată să mărginească judecata la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare iar, în cauza de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. Restituirea dosarului la procuror în temeiul dispoziţiilor art. 333 Cod de procedură penală este posibilă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text şi deci se referă la faptele şi persoanele menţionate în rechizitoriu ori cu privire la care s-a extins procesul penal. Cum, în speţă, actul de sesizare nu se referă la cei doi martori, iar extinderea procesului penal nu s-a făcut faţă de nici unul, instanţa nu se putea desesiza şi trimite cauza procurorului pentru cercetarea lor. În consecinţă, motivul de casare fiind întemeiat, urmează a fi admis recursul Procuraturii judeţene Vâlcea, a se casa sentinţa recurată şi a se trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Revizuire. Latură civilă


Revizuire. Latură civilă. Condiţii de admisibilitate. Delapidare

Prin sentinţa penală nr. 61 din 17 septembrie 1976, Tribunalul judeţean Bacău a respins cererea de revizuire formulată de Trustul de construcţii industriale Gheorghe Gheorghiu-Dej împotriva sentinţei penale nr. 14 din 6 martie 1974 a Tribunalului judeţean Bacău şi a sentinţei penale nr. 1690 din 24 noiembrie 1975 a Judecătoriei Gheorghe Gheorghiu-Dej, considerând că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 394 Cod de procedură penală. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele: Prin sentinţa penală nr. 14 din 6 martie 1974 a Tribunalului judeţean Bacău V. N. a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare şi, obligat la plata sumei de 29.214 lei, cu titlu de despăgubiri către partea civilă Trustul de construcţii industriale Gheorghe Gheorghiu-Dej, reţinându-se că tuburile de ciment sustrase nu au preţuri cu amănuntul legal stabilite, ceea ce a justificat determinarea prejudiciului potrivit dispoziţiilor legale referitoare la aceste materiale (H.C.M. nr. 532/1963). Dimpotrivă, prin sentinţa penală nr. 1690 din 24 noiembrie 1975 a Judecătoriei Gheorghe Gheorghiu-Dej privind pe inculpatul M.I. şi alţii, cuantumul pagubei s-a calculat la preţul de vânzare cu amănuntul, deşi tuburile de ciment erau aceleaşi - avându-se în vedere ordinul nr. 1136 din 2 martie 1967 al Ministerului Comerţului Interior, prezentat în cererea de revizuire ca act nou. Respingând cererea de revizuire, prima instanţă motivează în esenţă că hotărârile nu sunt contradictorii, iar actul nou despre care se face menţiune în cerere, nu justifică desfiinţarea hotărârilor. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea civilă, susţinând că în mod greşit prima instanţă nu a luat în considerare actul nou prezentat în cursul procesului privind pe inculpatul M.I. şi alţii din care rezultă că tuburile de ciment au preţuri cu amănuntul legal stabilite, act ce nu a fost cunoscut cu prilejul judecării cauzei privind pe V. N.

Motivul de casare formulat nu este fondat. Potrivit art. 394 alin. 1 lit. a şi alin. 2 Cod de procedură penală, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor nu se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului penal, iar potrivit art. 408 alin. 1 Cod de procedură penală, aceleaşi reguli se aplică, în mod corespunzător, şi în ce priveşte revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă. Din aceste texte rezultă că, pentru a se admite cererea de revizuire cu privire la latura civilă, este necesar ca motivele invocate să învedereze netemeinicia soluţiei, fie prin aceea că nu s-au acordat despăgubiri, deşi se cuveneau, fie că acordate fiind, acestea nu-şi găsesc justificare. Motivul de revizuire invocat de recurentă nu priveşte însă nici una din aceste situaţii deoarece prin cererea formulată se solicită reducerea despăgubirilor acordate într-una din cele două cauze, cerere care nu constituie temei legal pentru revizuirea unei hotărâri. În consecinţă, recursul declarat urmează a fi respins.

Abandon de familie


Abandon de familie. Infracţiune continuă. Graţiere.

Prin sentinţa penală nr. 981 din 16 iulie 1976 a Judecătoriei Gheorghe Gheorghiu-Dej, rămasă definitivă prin nerecurare, inculpatul T. Gh. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru infracţiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal. Totodată în baza art. 1 lit. a din decretul prezidenţial nr. 222 din 5 iulie 1976, s-a constatat că pedeapsa aplicată este graţiată în întregime. Instanţa a reţinut, în fapt, că, deşi obligat prin sentinţa civilă nr. 991 din 5 iunie 1967 a fostului Tribunal raional Moineşti, la plata pensiei de întreţinere de 200 lei lunar pentru copilul rezultat din căsătorie, începând din toamna anului 1975, inculpatul a încetat plata acesteia cu rea-credinţă, schimbându-şi în mod repetat locul de muncă, pentru a nu mai putea fi urmărit. Împotriva acestei sentinţe, procurorul general a declarat recurs extraordinar, susţinând că este esenţial nelegală, în ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 lit. a din Decretul nr. 222/1976. Recursul extraordinar este întemeiat. Fapta de abandon de familie, constând în neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a pensiei de întreţinere are caracterul unei infracţiuni continue omisive; ea se consumă cu începere de la împlinirea termenului de 2 luni şi durează tot timpul în care persoana care are drept la pensie de întreţinere este lipsită, cu rea-credinţă, de acest drept. Dacă făptuitorul nu a pus capăt el însuşi acestei situaţii prin îndeplinirea obligaţiei, activitatea infracţională ia sfârşit odată cu pronunţarea hotărârii de condamnare. Deoarece decretul prezidenţial nr. 222 a fost publicat la 5 iulie 1976, când a intrat în vigoare, iar sentinţa nr. 981 a Judecătoriei Gheorghe Gheorghiu-Dej, de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, s-a pronunţat la 16 iulie 1976, rezultă că T. Gh. nu poate beneficia de graţierea prevăzută de decretul prezidenţial menţionat. Având în vedere însă că, între timp, inculpatul a achitat suma de 5000 lei, reprezentând obligaţiile restante şi s-a angajat să plătească, în continuare pensia de întreţinere datorată fiicei sale, partea vătămată declarând ca s-a împăcat cu inculpatul, în baza dispoziţiilor art. 132 şi art. 305 alin. 4 Cod penal, urmează a se constata că răspunderea penală a acestuia este înlăturată. Recursul extraordinar fiind întemeiat urmează a fi admis, a se casa hotărârea atacată şi în baza art. 11 alin. 2 lit. b şi art. 10 lit. h Cod de procedură penală a se înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului.

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi


Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Prin sentinţa penală nr. 1004 din 25 octombrie 1975, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a condamnat pe inculpatul H. Gh. la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal şi la 1 an şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti prevăzută de art. 248 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, urmând ca în baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare. Totodată, conform art. 116 Cod penal s-a aplicat inculpatului măsura de siguranţă a interzicerii de a locui pe raza municipiului Bucureşti pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei. În fapt, s-a reţinut că inculpatul conducător auto la I.U.T.-Bucureşti, în ziua de 24 martie 1975, sub pretextul că face rodajul autobasculantei, a obţinut completarea foii de parcurs de către şeful de coloană C. S., după care a adăugat sub cuvântul "rodaj" destinaţia Bucureşti-Gura Humorului şi retur. În aceeaşi zi a plecat cu autobasculanta la Gura Humorului şi s-a reîntors în ziua de 28 martie 1975, stabilindu-se că în acest mod a cauzat unităţii o pagubă de 4392 lei, pe care a acoperit-o. Prin decizia penală nr. 2803 din 29 decembrie 1975 Tribunalul municipiului Bucureşti a admis recursurile declarate de Procuratura locală a sectorului 2 Bucureşti şi de inculpat, a casat sentinţa recurată, în ceea ce priveşte reţinerea stării de recidivă şi pedepsele stabilite, iar ca urmare a înlăturat aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi a redus pedepsele la câte 1 an închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, inclusiv luarea măsurii de siguranţă a interdicţiei prevăzute de art. 116 Cod penal. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general, susţinând că sunt nelegale şi netemeinice sub aspectul aplicării măsurii de siguranţă prevăzută de art. 116 Cod penal. Critica formulată este întemeiată. Potrivit art. 111 alin. 1 Cod penal, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, iar, potrivit art. 116 alin. 1 Cod penal, această măsură se poate lua faţă de persoana a cărei prezenţă în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii. În speţă, luarea acestei măsuri nu este justificată, nefiind stabilită starea de pericol social grav; infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi abuz în serviciu contra intereselor obşteşti pentru care a fost condamnat inculpatul, nu erau legate de prezenţa sa într-o anumită localitate. Osebit de aceasta el este conducător auto la Întreprinderea utilaj transport Bucureşti din anul 1970 şi are domiciliul în Bucureşti. În sfârşit, prin menţionata decizie, s-a înlăturat corect starea de recidivă, de vreme ce infracţiunea de înşelăciune, ce a format obiectul condamnării inculpatului în anul 1971, a fost amnistiată conform Decretului nr. 110/1974, astfel că nu era îndeplinită nici condiţia cerută de art. 116 Cod penal, privind existenţa condamnării anterioare pentru alte infracţiuni. În consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a se admite, a se casa hotărârile atacate, cu privire la măsura de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. d şi art. 116 Cod penal, care va fi înlăturată.

Coautorat


Coautorat. Omor.

Prin sentinţa penală nr. 2 din 30 ianuarie 1976, Tribunalul judeţean Mureş a condamnat pe inculpaţii P. D. la 20 ani închisoare; R. G., la 18 ani şi 6 luni închisoare; M. I., la 17 ani închisoare, R. T., la 15 ani închisoare şi R. E. la 15 ani închisoare, toţi cinci pentru infracţiune de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 lit. a Cod penal. Totodată inculpaţii au fost condamnaţi la pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (art. 64 lit. a şi b Cod penal) pe diferite durate între 5-10 ani. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Întorcându-se spre casă de la locul de agrement unde au consumat însemnate cantităţi de băuturi alcoolice, în seara zilei de 2 august 1976, R. T., care era însoţită de ceilalţi 4 inculpaţi, s-a culcat în mijlocul şoselei datorită stării de ebrietate în care se afla. în timp ce ceilalţi inculpaţi discutau şi trăgeau de ea - iar P. D. a şi lovit-o - dinspre satul Ivăneşti şi-a făcut apariţia autoturismul Dacia 13C0 condus de P. Z. care, văzând şoseaua ocupată şi pe P. D. lovind persoana căzută jos, a oprit în apropierea lor şi i-a întrebat de ce o lovesc. În loc de răspuns, P. D. s-a îndreptat spre el şi prin geamul portierei care era deschis - i-a aplicat o lovitură cu pumnul, în faţă. Coborând din maşină, victima a fost lovită din nou de P. D. cu briceagul, iar inculpatele R. T. - care s-a sculat între timp - şi R. E. au sărit asupra acesteia, doborând-o în şanţul din marginea şoselei. La strigătele acestora din urmă au intervenit şi inculpaţii R. G. şi M. I., primul lovind pe victimă cu briceagul, iar celălalt cu picioarele, alături de primii trei. Ca urmare a multiplelor leziuni, din cele 12 tăiate-împunse, victima plină de sânge a fost lăsată în stare de comă în şanţul cu apă şi noroi, iar inculpaţii au plecat. La scurt timp victima a încetat din viaţă în drum spre spital. Împotriva sentinţei au declarat recurs toţi cei cinci inculpaţi. Printr-un motiv de casare formulat de ultimii patru inculpaţi sentinţa este criticată pentru greşita calificare a faptelor lor ca activităţi de coautorat când acestea pot fi caracterizate - în cel mai rău caz - ca complicitate la infracţiunea de omor, mai cu seamă că participarea inculpatelor R. T. şi R. E. s-a limitat doar la strigătele de ajutor şi lovirea victimei cu biciul şi cu piciorul. Motivul de casare invocat de recurenţi nu este întemeiat. În adevăr, din examinarea probelor administrate rezultă că în timp ce inculpatul P. D. se lupta cu victima, au venit şi ceilalţi inculpaţi care au început să o lovească cu biciul, picioarele sau cuţitele. Asemenea activităţi însă indiferent dacă au fost ori nu în raport direct de cauzalitate cu decesul victimei, caracterizează - fiecare în parte - latura obiectivă a formei de participaţie a coautorului. Pentru existenţa acestei forme de participaţie este suficient ca activitatea fiecărui inculpat să se afle într-o unitate indivizibilă cu a celuilalt şi împreună să conducă la suprimarea vieţii victimei, ceea ce în cauză s-a dovedit cu prisosinţă. Faptul că inculpatele R. T. şi R. E. ori M. T. nu au lovit cu cuţitul nu infirmă caracterizarea faptelor lor - alături de ceilalţi doi inculpaţi - ca activitate de coautorat de vreme ce prin acţiunile lor de lovire cu picioarele sau alte obiecte - inclusiv mobilizarea ultimilor doi inculpaţi pentru a sări în sprijinul primului inculpat - au contribuit la imobilizarea victimei şi înfrângerea rezistenţei şi posibilităţii sale de apărare. În acest mod, toţi inculpaţii au acţionat simultan şi conjugat pentru suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit ori acceptat de fiecare din ei, ceea ce evidenţiază inconsistenţa criticii aduse. În consecinţă, urmează a se respinge acest motiv de casare.

Omor deosebit de grav


Omor deosebit de grav

Prin sentinţa penală nr. 94 din 22 septembrie 1976, Tribunalul judeţean Dolj a condamnat pe inculpatul R. Gh. la 20 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi d Cod penal, pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174, 175 lit. c şi 176 lit. a Cod penal. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de 2 mai 1976, R. Gh. şi părinţii săi au organizat o petrecere la care au participat unele rude apropiate. La masă s-au purtat unele discuţii privind necesitatea ca R. Gh. să se căsătorească, iar unchiul său s-a oferit să plătească o sumă de bani dacă evenimentul se realizează într-un termen limită.

După plecarea musafirilor, R. Gh. a început să facă unele reproşuri mamei sale în legătură cu discuţiile privind îndemnarea la căsătorie, iar în final i-a aplicat numeroase lovituri, timp de peste o jumătate de oră. Alarmaţi, câţiva vecini au privit şi ascultat mai întâi la fereastră, văzând cum inculpatul număra loviturile cu ciomagul, până la 7, în timp ce victima era căzută jos între paturi, după care o lua de la început, afirmând continuu că "îi arată el". Pătrunzând în casă, martorul V. Gh. a găsit-o pe victimă într-o baltă de sânge, iar inculpatul încă o mai lovea cu piciorul. Între timp, s-au adunat mai mulţi consăteni care au urcat victima în pat, dar au fost daţi afară de inculpat, sub ameninţări. La apariţia tatălui său, inculpatul s-a repezit spre el, ameninţându-l şi trăgându-l spre casă, însă au intervenit câţiva martori prezenţi care l-au imobilizat, legându-l cu o frânghie de stâlpul porţii. Ridicată de salvare, victima a încetat din viaţă, în timp ce era transportată spre spital. Din actele medico-legale rezultă că la autopsie s-au constatat numeroase echimoze şi plăgi situate aproape pe tot corpul victimei şi că moartea s-a datorat hemoragiei meningo-ventriculare, consecinţă a traumatismului cranio-cerebral închis. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpatul R. Gh. şi Procuratura judeţeană Dolj. Prin unicul motiv de recurs, Procuratura judeţeană Dolj susţine că nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei constă în neaplicarea prevederilor art. 75 alin. final Cod penal şi pe cale de consecinţă pedeapsa stabilită nu răspunde dublului său rol educativ, cu toate că din probele administrate rezultă că mai multe împrejurări converg spre incidenţa agravantei indicate. Motivul de casare nu este întemeiat. Este adevărat că această agravantă poate fi reţinută şi din alte împrejurări decât cele prevăzute de art. 75 lit. a-f Cod penal, cu condiţia ca ele să fie totuşi de natură a imprima faptei un caracter grav. Faptul că inculpatul a lovit timp îndelungat pe victimă, sau că aceasta era mama sa ori că a înlăturat pe martori din casă precum şi altele asemenea, nu au fost reţinute ca circumstanţă agravantă în condiţiile art. 75 alin. ultim Cod penal pentru că ele au caracterizat ori au servit la caracterizarea agravantelor speciale legale prevăzute de art. 175 lit. c sau de art. 176 lit. a Cod penal, încât în mod corect nu puteau fi reţinute pentru a doua oară. Celelalte împrejurări nefiind de natură a imprima faptei un caracter grav, au fost avute în vedere la individualizarea pedepsei potrivit criteriilor înscrise în art. 72 Cod penal a cărui aplicare s-a făcut în mod corect, astfel că nici criticile formulate atât de inculpat, cât şi în recursul procuraturii în legătură cu pedeapsa, nu pot fi primite. În consecinţă, recursurile formulate, fiind neîntemeiate, urmează a fi respinse.

Încăierare


Încăierare în care s-a cauzat moartea

Prin sentinţa penală nr. 24 din 28 iulie 1976, a Tribunalului judeţean Vâlcea, inculpatul Gh. C. a fost condamnat la 18 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b şi c Cod penal, pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal. Instanţa a reţinut, în fapt, următoarele: În seara zilei de 22 aprilie 1976, după unele discuţii în legătură cu jocul de barbut la care au participat B. V. şi victima A. I., s-a produs o busculadă în care au intervenit şi alte persoane din cele care-i însoţeau.

Între acestea se afla şi inculpatul care, în timp ce se bătea cu A.I. a scos un cuţit şi i-a aplicat acestuia o lovitură în regiunea toracică, în urma căreia victima a încetat din viaţă. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul care susţine, între altele, că din moment ce în busculadă au fost angajate mai multe persoane din cele care i-au însoţit, instanţa trebuia să încadreze fapta în dispoziţiile art. 322 alin. 3 Cod penal. Critica nu este întemeiată. Din lucrările dosarului rezultând că inculpatul este autorul loviturii de cuţit ce a dus la rezultatul letal, apare nerelevantă susţinerea sa că fapta a fost săvârşită în condiţiile când la încăierare au participat şi alte persoane. Într-adevăr, pentru ca dispoziţiile art. 322 alin. 3 teza finală Cod penal să fie incidente este necesar nu numai ca uciderea unei persoane să se fi săvârşit în cursul unei încăierări între două grupuri adverse - condiţie care nu este îndeplinită în speţă - ci şi ca făptuitorul să nu fie cunoscut. Or, în cauză, cu probele administrate, s-a stabilit că inculpatul este cel care a ucis pe victimă, astfel că în mod corect fapta sa a fost reţinută de prima instanţă în încadrarea juridică prevăzută de art. 174 Cod penal. Astfel fiind, urmează a se respinge acest motiv de casare.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical


Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical. Efectuarea tratamentului şi în timpul executării pedepsei. Infracţiunea de omor

Prin sentinţa penală nr. 92 din 24 septembrie 1976 Tribunalul judeţean Constanţa a condamnat pe inculpatul Z. A. la 15 ani închisoare pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal, iar în baza art. 113 alin. 1 şi 3 Cod penal a fost obligat la tratament medical în timpul executării pedepsei. Totodată, a fost obligat să plătească părţii civile N. G., cu titlu de despăgubiri, suma de 4000 lei şi câte 200 lei lunar pentru minora N. N. cu începere de la 23 februarie 1976. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, că după ce inculpatul a consumat o cantitate însemnată de alcool cu cumnatul său N. C. şi alţi membri ai familiei, în seara zilei de 23 februarie 1976, a avut unele discuţii cu aceştia. în aceste condiţii a început să aducă injurii cumnatului său şi să-l lovească. Intervenind soţiile celor doi, precum şi sora inculpatului să-i despartă, acesta din urmă a luat un cuţit de pe masă cu care a aplicat o lovitură în regiunea parasternală dreaptă cumnatului său. Ca urmare, la scurt timp victima a încetat din viaţă. Din actele medico-legale rezultă că moartea victimei s-a datorat hemoragiei interne, consecinţă a unei plăgi tăiate-înţepate a cordului. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Procuratura judeţeană Constanţa şi inculpatul Z. A. Prin recursul sau, inculpatul Z. A. critică hotărârea susţinând între altele, că este netemeinică şi nelegală, deoarece a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind măsura de siguranţă a obligat la tratament medical prevăzută de art. 112 lit. a şi art. 113 Cod penal, cu toate că expertiza psihiatrică preconizează măsura internării medicale reglementate de art. 114 Cod penal. Motivul de casare nu este întemeiat. Expertiza psihiatrică, invocată în susţinerea recursului, se referă la dispoziţiile art. 113 Cod penal, cu precizarea că executarea acestei măsuri de siguranţă se poate asigura prin secţia corespunzătoare a reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Faptul că aceeaşi expertiză recomandă ca măsura de siguranţă să se menţină şi după dispensarizare la serviciul teritorial de neuropsihiatrie în vederea continuării tratamentului periodic şi adecvat, nu este menit a-i schimba natura ci numai modul de executare. Or, dacă persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical este condamnată la pedeapsa închisorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 113 alin. 3 Cod penal, tratamentul se efectuează în timpul executării pedepsei, aşa cum în mod legal a dispus prima instanţă.

Evident, dacă condamnatul nu s-a însănătoşit, tratamentul poate continua, cum indică şi expertiza menţionată, chiar după executarea pedepsei închisorii, prezentându-se în mod regulat la tratamentul medical. În consecinţa, acest motiv de casare fiind neîntemeiat, urmează a fi respins.

Recidivă. Condamnări succesive


Recidivă. Condamnări succesive. Înşelăciune în paguba avutului obştesc

Prin sentinţa penală nr. 758 din 7 aprilie 1976, Judecătoria Oradea a condamnat pe inculpatul D. E. la câte 10 luni închisoare pentru două infracţiuni de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 215 alin. 3 raportat la art. 229 alin. 1 Cod penal, înlăturând aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, întrucât s-a împlinit termenul de reabilitare judecătorească prevăzut de art. 135 lit. a Cod penal urmând ca în conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal să execute pedeapsa de 10 luni la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare, adică în total 1 an închisoare. Tribunalul judeţean Bihor a respins recursul declarat de inculpat prin decizia penală nr. 376 din 11 mai 1976. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general, susţinând că sunt nelegale întrucât în mod greşit s-a înlăturat starea de recidivă postexecutorie, deşi anterior inculpatul a mai fost condamnat la trei pedepse ce îndreptăţeau aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal. Critica este întemeiată. În adevăr, din fişa de cazier judiciar rezultă că inculpatul a mai fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de speculă, prin sentinţa penală nr. 211 din 16 iunie 1967 a fostului Tribunal Harghita, pedeapsa din executarea căreia s-a liberat în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 720/1956, la 11 iunie 1968 şi la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt contra avutului obştesc prin sentinţa penală nr. 130/1971 a Judecătoriei Oradea, pedeapsă ce a expirat la 22 septembrie 1971, dar din executarea căreia inculpatul s-a liberat la 24 iulie 1971. Cum după executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, indicată prin rechizitoriu ca fiind primul termen al recidivei executată la 11 iunie 1968, inculpatul a săvârşit o altă infracţiune, pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, a cărei durată de executare s-a împlinit la 22 septembrie 1971, termenul de reabilitare judecătorească este cel prevăzut de art. 135 lit. a Cod penal pentru pedeapsa cea mai grea şi curge de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse. Dacă ar fi procedat astfel, instanţa de fond constată că termenul de reabilitare a început să curgă de la 22 septembrie 1971 şi că dispoziţiile art. 38 alin. ultim Cod penal sunt inoperante în cauză, iar inculpatul se află în stare de recidivă, ultimele fapte fiind comise în cursul anului 1974. În consecinţă, recursul extraordinar este întemeiat şi urmează a se admite, a se casa hotărârile numai cu privire la înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal şi, a se hotărî conform dispozitivului.

Recurs. Repunere în termen


Recurs tardiv. Repunere în termen. Cauză temeinică de împiedicare

Prin sentinţa penală nr. 39 din 18 octombrie 1976, Tribunalul judeţean Braşov a admis cererea de revizuire formulată de partea responsabilă civilmente U.C. anulând sentinţa prin care a fost obligată sa

plătească părţii civile Cooperativa de consum Făgăraş, în temeiul dispoziţiilor art. 30 lit. b din Legea nr. 22/1969, suma de 318171 lei şi, în consecinţă, l-a exonerat de plata despăgubirilor. În fapt, se motivează ca în urma probelor administrate în cadrul revizuirii s-a constatat că nu se poate reţine în sarcina părţii responsabile civilmente U.C. încălcarea prevederilor art. 30 lit. b din legea nr. 22/1969 referitor la neluarea sau luarea cu întârziere a măsurilor necesare pentru înlocuirea gestionarilor - inculpaţi în cauză. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea civilă Cooperativa de consum Făgăraş, susţinând că numai prin nesocotirea prevederilor legale a fost admisă cererea de revizuire. Totodată, partea civilă a învederat că recursul a fost introdus după expirarea termenului prevăzut de lege, însă aceasta s-a datorit faptului că şeful unităţii - preşedintele cooperativei - a lipsit, fiind plecat în străinătate. În aceste condiţii se arată - în continuare - se justifică aplicarea prevederilor art. 364 Cod de procedură penală, referitoare la repunerea în termen. Asupra recursului declarat şi cererii formulate se constată că: Dezbaterile privind cererea de revizuire ce formează obiectul cauzei menţionate au avut loc la data de 12 octombrie 1974, partea civilă Cooperativa de consum Făgăraş, fiind prezentă, prin reprezentantul său, care a solicitat respingerea cererii. Prima instanţă a amânat pronunţarea la data de 18 octombrie 1976, când, în lipsa părţilor, prin sentinţa atacată, a admis cererea de revizuire, aşa cum s-a arătat mai sus. Recursul de faţă a fost declarat de partea civilă Cooperativa de consum Făgăraş, prin adresa nr. 29359 din 12 noiembrie 1976, înregistrată la instanţă la 13 noiembrie 1976. Conform art. 363 Cod de procedură penală termenul de recurs este de 10 zile, termen care, pentru partea prezentă la dezbateri, cum este cazul în speţă, curge de la pronunţarea hotărârii, indiferent dacă părţile au fost sau nu prezente la pronunţare, excepţie făcând doar inculpatul deţinut sau militar în termen, pentru care termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. În cauza, faţă de data pronunţării hotărârii - 18 octombrie 1976 - şi faţă de data declarării recursului - 12-13 noiembrie 1976 - este evident că termenul de introducerea recursului a fost depăşit. Nici cererea recurentei de a se face aplicarea art. 364 Cod de procedură penală nu este întemeiată. Potrivit acestui text, recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. În speţă, lipsa conducătorului unităţii o anumită perioadă nu poate fi considerată cauză de împiedicare, întrucât atribuţiile acestuia sunt exercitate de înlocuitorul său. În consecinţă, recursul fiind tardiv urmează a fi respins.

Furt

Secţia penală a Tribunalului SupremDecizie nr. 2180 din 25/09/1976Furt în paguba avutului obştesc

În speţă, tribunalul judeţean condamnând pe B. I. pentru două infracţiuni de furt în paguba avutului obştesc, a reţinut şi starea de recidivă după executare, al cărei prim termen l-a constituit pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de omor fără voie prevăzută de art. 467 alin. 2 Cod penal anterior, reţinându-se ca prim termen al recidivei o hotărâre de condamnare pentru o infracţiune săvârşită din culpă. Faţă de modificările aduse art. 37 şi art. 38 Cod penal prin Legea nr.

6/1973, judecătoria sesizată cu judecarea contestaţiei la executare, trebuie să constate că executarea pedepsei privative de libertate aplicată pentru cele două infracţiuni de furt în paguba avutului obştesc de către contestator, ca recidivist, în actuala reglementare legală, constituie un incident ivit în cursul executării, care poate fi rezolvat pe temeiul înscris în art. 461 alin. 1 lit. d Cod de procedură penală. Se constată că, după pronunţarea hotărârii atacate, la data de 5 iulie 1976, a fost adoptat Decretul prezidenţial nr. 222, potrivit căruia se graţiază condiţionat, în întregime, pedepsele cu închisoare până la doi ani inclusiv şi, în parte, acelea între doi şi opt ani inclusiv. În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi decret prezidenţial, au fost exceptaţi de la beneficiul graţierii cei condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă, precum şi cei care sunt recidivişti prin condamnări anterioare. Prin recidivişti, în sensul textului citat, se înţeleg aceia care, la data decretului prezidenţial de graţiere, se aflau în această stare. Faţă de modificările aduse dispoziţiilor art. 37 şi 38 Cod penal încă din anul 1973, contestatorul nu mai poate fi considerat, la data de 5 iulie 1976 când a fost adoptat Decretul nr. 222/1976, recidivist prin condamnări anterioare, ori că a săvârşit cele două infracţiuni de furt în paguba avutului obştesc în stare de recidivă. În consecinţă, urmează a se admite recursul extraordinar, a se casa hotărârea atacată, a se admite contestaţia condamnatului şi a se constata că cele două pedepse privative de libertate aplicate acestuia pentru infracţiunile de furt în paguba avutului obştesc sunt graţiate condiţionat.

Fals în declaraţii. Uz de fals



Prin sentinţa penală nr. 11/1976 a Tribunalului judeţean Prahova, inculpatul O.A.D. a fost condamnat, printre altele, şi la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal constatându-se că în baza art. 1 lit. a şi art. 9 din Decretul nr. 9/1974, pedeapsa este graţiată condiţionat. Examinând cauza din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. 2 Cod de procedură penală, se constată că sentinţa este netemeinică şi nelegală sub aspectul reţinerii infracţiunii prevăzute de art. 291 Cod penal. Potrivit dispoziţiilor art. 291 Cod penal, uzul de fals constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Prin urmare, textul sus-menţionat încriminează numai folosirea înscrisurilor ce pot constitui obiectul material al infracţiunilor prevăzute de art. 288, art. 289 şi art. 290 Cod penal - fals material, fals intelectual şi fals în înscrisuri sub semnătură privată - nu şi a unor declaraţii false, consemnate în scris, făcute în condiţiile art. 292 Cod penal. Din dispoziţia art. 292 Cod penal rezultă că declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei organizaţii obşteşti în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiune numai atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe juridice Aceasta înseamnă că declaraţia respectivă trebuie să aibă aptitudinea de a servi direct producerii consecinţei juridice ce se urmăreşte şi că deci, infracţiunea de fals în declaraţii exclude prin conţinutul său obiectiv, existenţa - în concurs - a infracţiunii de uz de fals. Este de observat că, în speţă, infracţiunea de fals în declaraţii nu s-a comis atunci când inculpatul a autentificat la notariatul de stat declaraţia prin care afirmă, în mod nereal, că a primit cu titlu gratuit - donaţie - autoturismul în cauză, întrucât această declaraţie făcută în faţa unui organ ale cărei atribuţii sunt străine de consecinţele juridice urmărite de făptuitor nu este aptă de a servi, în mod direct, prin ea însăşi, producerii acelor consecinţe juridice. Dimpotrivă, ea s-a comis în momentul în care inculpatul a prezentat declaraţia autentificată, cu conţinut nereal, organelor vamale, în vederea perfectării operaţiunilor de import şi pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra autoturismului. În adevăr, pe de o parte acţiunea de prezentare a declaraţiei, în scopul arătat, realizează elementul material al infracţiunii prevăzute de a art. 292 Cod penal (declaraţia

neadevărată putând fi făcută nu numai oral, ci şi în scris) iar pe de altă parte, respectiva declaraţie fiind înfăţişată organului în drept să-i acorde eficienţă juridică, serveşte, potrivit legii, producerii consecinţelor juridice vizate de făptuitor. Fapta constituind deci infracţiunea prevăzută de art. 292 Cod penal care a fost reţinută în sarcina inculpatului, nu mai putea fi reţinută şi sub încadrarea juridică prevăzută de art. 291 Cod penal. Hotărârea fiind nelegală sub acest aspect, se casează, inculpatul urmând a fi achitat pentru infracţiunea de uz fals, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. b Cod de procedură penală.

Înşelăciune în paguba avutului obştesc


Înşelăciune în paguba avutului obştesc. Călătorie cu trenul în baza unei legitimităţi false

La stabilirea încadrării juridice a înşelăciunii în paguba avutului obştesc săvârşită prin efectuare călătoriilor cu trenul în baza unor abonamente la cere inculpata nu avea dreptul, se va ţine seama de prejudiciul cauzat direct prin fapta săvârşită şi care se determină în raport de costul biletului de tren pe distanţa respectivă. Sumele datorate de inculpată în baza tarifului oficial C.F.R., reprezentând echivalentul taxării în tren şi a suprataxelor, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte încadrarea juridică sau determinarea pedepsei; ele vor fi avute însă în vedere la stabilirea despăgubirilor cuvenite părţii civile. Prin sentinţa penală nr. 3395/1974 a Judecătoriei Ploieşti, au fost condamnaţi: inculpata M. V. E. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 229 alin. 1 raportat la art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal şi la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în baza art. 1 lit. a din Decretul nr. 9/1974 constatându-se că această ultimă pedeapsă este graţiată în întregime condiţionat, iar inculpatul G. T. la câte 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunile de complicitate la înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 26, 215 alin. 2 şi 229 alin. 1 Cod penal, fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal şi uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea în toate cazurile a prevederilor art. 41 alin. 2 Cod penal, constatându-se că pedepsele stabilite pentru ultimele două infracţiuni sunt graţiate în întregime condiţionat în baza art. 1 lit. a din Decretul prezidenţial nr. 9/1974. Inculpaţii au fost obligaţi să plătească părţii civile, Regionala de căi ferate Bucureşti, suma de 11.283,58 lei, precum şi dobânzile aferente. S-a reţinut că inculpatul G. T., fiind încadrat în muncă la Uzinele "1 Mai" din Ploieşti şi întocmind tabelele cu persoanele încadrate care domiciliau în alte localităţi şi aveau dreptul la abonamente de călătorie pe calea ferată, tabele pe baza cărora se obţineau abonamentele, a trecut în tabelele respective, în perioada 1969-1972, pe coinculpata M. V. E., deşi aceasta domicilia în Ploieşti şi deci nu putea primi asemenea abonamente. Pe baza abonamentelor astfel obţinute, inculpata M. V. E. a efectuat un număr de 1936 călătorii pe distanţa Ploieşti-Mălăieşti şi retur, prejudiciul cauzat părţii civile fiind de 11.283,50 lei. Tribunalul judeţean Prahova a admis recursurile inculpaţilor, a reţinut cauza spre rejudecare şi prin decizia penală nr. 290/1975 a condamnat pe inculpata M. V. E. la 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc (art. 215 alin. 2 şi art. 229 alin. 1 Cod penal) şi la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea în ambele cazuri a prevederilor art. 41 alin. Cod penal. Inculpatul G. T. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26, 229 alin. 1 şi la câte 6 luni închisoare pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals prevăzute de art. 289 şi 291 Cod penal cu aplicarea în toate cazurile a dispoziţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal, constatându-se că toate pedepsele stabilite au fost graţiate în întregime condiţionat conform dispoziţiilor Decretului prezidenţial nr. 9/1974. Inculpaţii au fost obligaţi să plătească părţii civile, în solidar, suma de 1.631,50 lei, precum şi dobânzile aferente. S-a reţinut, pentru a se pronunţa această soluţie, aceeaşi situaţie de fapt, cu modificări în ceea ce priveşte numărul călătoriilor pe care le-a efectuat inculpata în perioada arătată.

Prin recursul extraordinar declarat în cauză, se susţine că paguba cauzată părţii civile nu este cea reţinută de instanţe, ci mult mai mare, de 42.000 lei, avându-se în vedere valoarea taxelor şi suprataxelor şi că în această situaţie şi încadrarea juridică în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc şi complicitate la această infracţiune în prevederile art. 229 alin. 1 Cod penal şi - respectiv - art. 26, 229 alin. 1 Cod penal este greşită. Din examinarea actelor dosarului rezultă - aşa cum s-a reţinut - că inculpata a călătorit, folosind abonamente obţinute ilicit, în condiţiile arătate, pe distanţa Ploieşti-Mălăieşti şi retur, costul unui bilet pe această distanţă, procurat la casa de bilete, fiind de 7 lei. În atare situaţie, prejudiciul cauzat direct prin această faptă îl constituie valoarea biletelor respective - 7 lei pentru fiecare călătorie -, deci în total - faţă de cele 560 călătorii efectuate de inculpată - 3.920 lei. În consecinţă, faţă de cuantumul pagubei produse ca urmare directă a infracţiunii, încadrarea juridică dată faptelor prin hotărârile atacate este corectă. Este adevărat că inculpatei, faţă de împrejurările în care a călătorit îi erau aplicabile dispoziţiile tarifului oficial al căilor ferate privind taxarea în tren (deoarece abonamentul prezentat nu constituie o legitimaţie valabilă de călătorie), conform cărora trebuia să suporte plata taxelor şi suprataxelor. Aceste sume, care nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte încadrarea juridică şi determinarea pedepsei, trebuiau avute în vedere însă în stabilirea sumelor care trebuiau acordate părţii civile şi la care trebuia obligată inculpata M. V. E. în solidar cu inculpatul G. T. Neprocedându-se astfel, recursul extraordinar urmează a fi admis şi - casându-se hotărârile atacate - să se trimită cauza spre rejudecare, în vederea stabilirii cu exactitate a sumelor la care inculpaţii trebuiau obligaţi către partea civilă, în sensul celor sus-arătate.

Abuz de încredere


Abuz de încredere în paguba avutului obştesc.

Prin sentinţa penală nr. 269/1975 a Judecătoriei Şimleul Silvaniei, inculpatul P.N. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de abuz de încredere în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 213 raportat la art. 227 Cod penal, şi la 2.000 lei amendă pentru infracţiunea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 11/1974, dispunându-se în baza art. 33 lit. a şi art. 34 alin. 1 lit. a Cod penal ca să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare. Prima instanţă a reţinut că, pe un lot ajutător primit de către inculpat de la C.A.P. Bănişor, era plantat un nuc, pe care acesta în luna decembrie 1974 l-a tăiat, fără să aibă autorizaţie; paguba, în valoare de 1.287,90 lei, a fost reparată prin restituirea materialului lemnos către partea civilă. În faţa instanţei de recurs, s-a depus adeverinţa nr. 712/1975 din care rezultă că valoarea nucului tăiat este de 470 lei şi nu de 1.287,90 lei şi s-a cerut casarea sentinţei condamnatoare şi achitarea, iar cauza să fie trimisă spre soluţionare comisiei de judecată din cadrul C.A.P. Bănişor. Recursul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 360/1975 a Tribunalului judeţean Sălaj, pe considerentul că lotul ajutător nu este "loc de muncă" în înţelesul Legii nr. 59/1968. Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general sunt criticate hotărârile atacate, pentru nelegalitate şi netemeinicie. Critica este întemeiată. Potrivit art. 11 din Legea nr. 59/1968 modificată prin Decretul nr. 86/1973, sustragerile sub orice formă din avutul obştesc săvârşite de angajaţi la "locul de muncă", şi care prezintă pericol social redus, nu se consideră infracţiuni, ci constituie abateri. Aceste dispoziţii - stabilind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o faptă, să fie considerată abatere - prevăd, între altele, ca fapta respectivă să fie săvârşită la "locul de muncă", fără a indica vreo limită în ceea ce priveşte întinderea acestuia. În atare condiţii este necesar a se considera ca "loc de muncă" nu numai locul unde în mod obişnuit se prestează munca, ci şi încăperile, locurile auxiliare precum şi întregul teren care aparţine ori de care dispune o unitate economică sau instituţie de stat, deoarece unitatea socialistă de stat sau obştească

trebuie înţeleasă nu în sensul limitat al spaţiului pe care îl ocupă, ci în accepţiunea unui tot unitar din punct de vedere economic şi juridic. În ceea ce priveşte lotul în folosinţă, se justifică a fi considerat "loc de muncă", întrucât cooperativa agricolă de producţie rămâne pe mai departe titulara dreptului de proprietate asupra terenului dat în folosinţa membrilor săi. În speţă, prin atribuirea terenului cu titlu de lot în folosinţă împreună cu acel nuc existent pe locul respectiv, acestea nu au ieşit din proprietatea cooperativei agricole, ci s-a creat numai un drept real de folosinţă de tip nou, în favoarea membrului cooperator, însă cu condiţia de a realiza anual volumul de muncă stabilit de adunarea generală, în perioada muncilor agricole şi potrivit cerinţelor producţiei, de a fi folosit numai pentru producţia agricolă (art. 4 din Statutul cooperativelor agricole de producţie). Rezultă, deci, că nu este posibilă folosirea lotului, în continuare, dacă membrul C.A.P. nu prestează volumul de muncă stabilit de adunarea generală. De altfel, Legea nr. 4/1970 a organizării producţiei şi a muncii în agricultură, care cuprinde între altele şi sancţiunile disciplinare ce se aplică membrilor cooperativelor agricole de producţie pentru nerespectarea îndatoririlor statutare, prevede ca sancţiune şi "pierderea pe timp limitat a drepturilor de a obţine lot în folosinţă personală şi redobândirea acestuia după ce în prealabil a efectuat numărul minim de zile calendaristice stabilite de adunarea generală" (art. 23). Or, din moment ce lotul în folosinţă îşi pierde această calitate, în urma revenirii lui în falosinţă cooperativei agricole, se confirmă concluzia că acesta trebuie considerat "loc de muncă" şi, drept consecinţă, săvârşirea unei fapte de sustragere din avutul obştesc, cu o valoare ce nu depăşeşte 500 lei, se impune a fi considerată abatere şi nu infracţiune, deoarece, altfel, s-ar ajunge la soluţii inechitabile, în sensul că o atare sustragere ar fi socotită infracţiune - când a fost săvârşită de pe un teren ce a îndeplinit calitatea de lot în folosinţă - şi abatere, în cazul când cel care l-a avut în folosinţă a pierdut acest drept ca sancţiune, prin revenirea acelui teren la cooperativa agricolă. De asemenea, ar fi inechitabil ca o asemenea sustragere comisă de către un membru cooperator de pe propriul lot în folosinţă să fie mai sever sancţionată decât cea de pe terenurile folosite de cooperativă. Pe de altă parte, este de observat că membrii C.A.P. prin bunurile obţinute de pe terenurile atribuite ca "lot în folosinţă" participă - alături de terenurile folosite de cooperativă - la dezvoltarea producţiei agricole şi, în acelaşi timp, veniturile create prin obţinerea recoltei sunt de natură a completa veniturile familiale ale membrilor C.A.P., realizate în urma muncii prestate, în cooperativă. Aşa fiind, rezultă că un membru C.A.P. se află la locul de muncă nu numai atunci când el lucrează pe terenurile folosite de cooperativa agricolă, ci şi când prestează munca pe terenul atribuit ca lot în folosinţă. În fine, prin Legea nr. 59/1968, s-a urmărit să se dezincrimineze acele sustrageri comise de cooperatori de pe întreaga suprafaţă unde unitatea îşi exercită activitatea, inclusiv de pe terenul atribuit ca lot în folosinţă. Raţiunea dezincriminării sustragerilor care nu depăşesc valoarea de 500 lei constă în aceea că în toate aceste cazuri influenţa colectivului organizaţiei socialiste, respectiv a cooperativei agricole de producţie, s-a socotit a fi eficientă, în raport de pericolul social al faptei şi de calitatea făptuitorului de membru C.A.P. Pentru considerentele arătate mai sus, criticile formulate prin recursul extraordinar sunt întemeiate; se vor casa hotărârile atacate numai cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 213 raportat la art. 227 Cod penal, la pedeapsa aplicată pentru această faptă, precum şi privitor la aplicarea art. 33 lit. a şi art. 34 alin. 1 lit. c Cod penal. În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod de procedură penală se va dispune achitarea inculpatului pentru infracţiunea de abuz de încredere în paguba avutului obştesc, iar cauza se va trimite - potrivit art. 12 Cod de procedură penală - comisiei de judecată din cadrul C.A.P. Bănişor, deoarece fapta prevăzută de art. 213 alin. 1 raportat la art. 227 Cod penal constituie abatere, în sensul prevederilor art. 11 lit. c din Legea nr. 59/1968. Se înlătură dispoziţiile art. 33 lit. a şi 34 alin. 1 lit. c Cod penal, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 2.000 lei amendă aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 11/1974.

Prejudiciu


Prejudiciu cauzat prin infracţiune de specialişti în agricultură care lucrează în cadrul cooperativelor agricole de producţie

Prin rechizitoriul procuraturii locale Şimleul Silvaniei din 10 septembrie 1974 a fost trimis în judecată inculpatul T. A. pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 249 alin. 1 Cod penal, reţinându-se că, la 17 mai 1974, C.A.P. din comuna Bănişor a primit în urma repartiţiei, o cantitate de 16 tone de furaje combinate cu uree. Inculpatul T.A., medic veterinar şi exercitând funcţia de şef al fermei zootehnice a cooperativei agricole de producţie menţionată a primit documentele de livrare şi transport a cantităţii de furaje, a luat cunoştinţă că în buletinul de analiză nr. 1136 din 16 mai 1974 era indicat că s-a livrat produsul denumit "supliment PVM cu uree, reţeta 30-26" şi că pe acelaşi buletin era aplicată o ştampilă cu avertizarea: "atenţiune, produse cu uree se va administra conform instrucţiunilor". În ziua de 18 mai 1974, potrivit dispoziţiei inculpatului s-a dat la un număr de vaci spre hrană câte 1 kg din suplimentul PVM (proteine-vitamine-minerale) primit în ziua anterioară. La scurt timp au apărut semne de intoxicaţie cu uree şi deci s-au luat măsuri de salvare; 15 vaci au trebuit să fie sacrificate, pricinuindu-se astfel cooperativei o pagubă de 33.886 lei. S-a imputat inculpatului că nu şi-a îndeplinit corespunzător îndatoririle de serviciu, deoarece fără să cunoască concentraţia de uree a furajelor combinate primite în ziua de 17 mai 1974 şi fără să posede ori să cunoască instrucţiunile de administrare a acestora, a dispus folosirea lor pentru hrana animalelor. Judecătoria Şimleul Silvaniei prin sentinţa penală nr. 385/1974, l-a achitat pe inculpat în baza art. 11 pct. 2, lit. a şi art. 10 lit. a Cod de procedură penală şi a obligat, totodată partea responsabilă civilmente, Direcţia generală pentru agricultură, industrie alimentară şi ape Sălaj să plătească părţii civile cooperativa agricolă de producţie din comuna Bănişor, suma de 33.886 lei cu titlu de despăgubiri, apreciind că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Tribunalul judeţean Sălaj, prin decizia penală nr. 117/1975, admiţând recursul declarat pe Procuratura judeţeană Sălaj a casat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza a condamnat pe inculpatul T. A. la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 Cod penal şi l-a obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente, Direcţia generală pentru agricultură industrie alimentară şi ape Sălaj, să plătească suma de 33.886 lei despăgubiri către cooperativa agricolă de producţie din comuna Bănişor. Totodată a respins recursurile declarate de partea responsabilă civilmente, Direcţia generală pentru agricultură, industrie alimentară şi ape Sălaj. Instanţa de recurs a reţinut că inculpatul a procedat cu lipsă de prudenţă şi cu neprevedere cauzând astfel cooperativei paguba menţionata întrucât el era specialist cu o pregătire superioară că pe buletinul de analiză nr. 1136 din 16 mai 1974 se află indicativul de reţetă 30-16 şi avertizarea "atenţiune, produs cu uree se va administra conform instrucţiunilor", ceea ce îl obliga să folosească produsul numai potrivit instrucţiunilor şi nu altfel, întrucât inculpatul nu a procurat instrucţiunile privind administrarea suplimentului PVM şi a furajat animalele cu nerespectarea acestora. Prin recursul extraordinar se critică sus-menţionatele hotărâri ca fiind netemeinice şi nelegale. Cu privire la motivele de casare formulate: În cauză este dovedit că intoxicaţia celor 15 animale s-a produs ca urmare a faptului că suplimentul PVM 30-16 a avut o concentraţie de uree de 10% iar inculpatul nu l-a administrat potrivit instrucţiunilor elaborate pentru acest produs. În privinţa faptului însă dacă inculpatul - medic veterinar - a putut să prevadă rezultatul produs se constată ca instanţa de recurs a făcut o apreciere greşită a probelor administrate şi, pentru o corectă stabilire a situaţiei de fapt, ambele instanţe au omis să efectueze probe noi din care să se poată trage concluzia certă dacă inculpatului i se poate imputa uşurinţă sau neprevederea în ceea ce priveşte furajarea animalelor cu suplimentul PVM reţeta 30-16. Soluţia pronunţată în cauză este nelegată şi cu privire la introducerea în cauză a Direcţiei generale pentru agricultură, industria alimentară şi ape Sălaj, ca parte responsabilă civilmente şi obligarea acesteia să plătească în solidar cu inculpatul suma de 33.886 lei cooperativei agricole de producţie din comuna Bănişor. Articolul 20 lit. d din Legea nr. 4/1970 privind organizarea producţiei şi a muncii în agricultură prevede că specialiştii agricoli care lucrează în cooperativele agricole de producţie răspund direct faţă de cooperativele agricole respective pentru pagubele materiale aduse din vina lor şi în legătură cu munca

lor, dispoziţiile de recuperarea pagubelor fiind emise de către direcţiile judeţene la propunerea consiliilor de conducere ale cooperativelor agricole de producţie. Din economia Legii nr. 4/1970 rezultă că Direcţiile generale judeţene pentru agricultură, industria alimentară şi ape, ca organe locale de specialitate ale administraţiei de stat, au atribuţii şi răspund de îndrumarea şi controlul atât a consiliilor de conducere ale cooperativelor agricole de producţie, cât şi a specialiştilor care lucrează în unităţile agricole cooperatiste. Aceşti specialişti sunt subordonaţi şi răspund faţă de direcţiile generale pentru modul în care îşi exercită atribuţiile de specialitate ce le sunt încredinţate. Aceeaşi lege mai prevede că specialiştii care lucrează în cooperativele agricole de producţie beneficiază de drepturile de a participa la conducerea activităţii cooperativei, la elaborarea şi adoptarea hotărârilor de către adunarea generală, pot să-şi exprime părerea, să facă propuneri şi sugestii organelor de conducere cu privire la îmbunătăţirea activităţii, pot solicita să ia parte la şedinţa organelor de conducere când se face analiza activităţii, ei putând să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere ca şi membrii cooperatori. Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că specialiştii agricoli au raporturi juridice directe de muncă cu cooperativele agricole de producţie în care ei îşi desfăşoară activitatea şi că prin încadrarea lor în aceste unităţi dobândesc, chiar prin voinţa expresă a legiuitorului, calitatea de membri ai unităţilor cooperatiste şi, ca atare, răspund în această calitate pentru pagubele ce le cauzează unităţilor în care lucrează. Or, este de principiu că nu poate fi comitent decât acela în serviciul căruia este consacrată activitatea prepusului în momentul producerii pagubei şi cum în speţă activitatea specialiştilor agricoli se desfăşoară în cadrul cooperativelor agricole de producţie, este evident că nu poate exista raport de prepuşenie între aceştia şi direcţiile generale judeţene, deşi aceste organe intermediază numirea şi încadrarea specialiştilor agricoli. Legea neprevăzând deci răspunderea direcţiilor generale judeţene pentru agricultură, industria alimentară şi ape pentru pagubele cauzate cooperativelor agricole de producţie, de către specialiştii încadraţi în acestea, instanţa de recurs în mod greşit a reţinut că răspunderea direcţiei generale este angajată pentru că ar avea calitatea de comitentă, deci de parte responsabilă civilmente; ca atare, nu există nici răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 Cod civil. Prima instanţă, de asemenea, a pronunţat o soluţie nelegală în privinţa acţiunii civile, deoarece, pronunţând achitarea inculpatului şi exonerarea lui de plata despăgubirilor civile, nu putea obliga Direcţia generală pentru agricultură, industria alimentară şi ape Sălaj la acoperirea prejudiciului produs, în calitate de parte responsabilă civilmente, pentru că - pe de o parte, după cum s-a arătat - aceasta nu avea o asemenea calitate şi - pe de altă parte - răspunderea civilă a părţii responsabile civilmente este angajată numai pentru fapta inculpatului, ceea ce în speţă Judecătoria nici n-a reţinut. Se admite recursul extraordinar, se casează hotărârile atacate şi se trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi judecătorii.

Delapidare. Despăgubiri


Delapidare. Despăgubiri

Prin sentinţa penală nr. 92/1975 a Tribunalului judeţean Alba, au fost condamnaţi pentru infracţiunea de delapidare inculpaţii B.F. gestionar, G.M. şi M.P. Totodată, s-a constatat că din prejudiciul cauzat părţii civile Cooperativa zonală de consum Alba Iulia, reprezentată prin IJECOOP Alba, în sumă de 54.309 lei, din care 42.109,39 lei produs prin activitatea infracţională a inculpatului B.F., 9000 lei prin activitatea infracţională a inculpatei M.P. şi 11.300 lei

prin activitatea infracţională a inculpatei G.M. cu complicitatea inculpatei M.P., s-a recuperat suma de 34.500 lei. A fost obligat inculpatul B.F. în solidar cu părţile responsabile civilmente B.I. şi M.N. să plătească părţii civile suma de 9.709,39 lei, precum şi beneficiul nerealizat constând în dobânzile aferente acestei sume pe perioada 2 iulie 1974 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii şi în continuare până la repararea integrală a prejudiciului. Inculpatele G. M. şi M. P. au fost obligate în solidar să plătească părţii civile suma de 10000 lei plus dobânzile aferente acestei sume de la 12 iunie 1974 şi până la repararea integrală a prejudiciului. De asemenea, cele două inculpate G.M. şi M.P. au fost obligate, în solidar cu părţile civilmente responsabile B.I., M.N. şi H.F., de a contribui la repararea prejudiciului până la limita sumei de 6200 lei, plus dobânzile aferente acestei sume de la 12 iunie 1974 şi până la acoperirea integrală a acestei sume. S-a respins cererea părţii civile de a fi obligaţi şi numiţii B.G., B.P., B.I., S.E şi P.S. ca părţi responsabile civilmente la acoperirea prejudiciului, în solidar, cu inculpaţii. S-a dispus înfiinţarea unei popriri asigurătorii pe veniturile realizate de partea responsabilă civilmente M.N. şi a unui sechestru asigurător pe bunurile inculpatei M. P., menţinându-se şi măsurile asigurătorii luate de organele de urmărire penală. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele: La data de 20 februarie 1974, inculpatul B.F. a solicitat Cooperativei de consum zonale Alba Iulia să i se încredinţeze gestiunea Cramei Sântimbru, în calitate de mandatar şi în acest scop a fost invitat a se prezenta pentru întocmirea actelor necesare. Deşi s-a întocmit situaţia pregătitoare încheierii actului de mandat, contractul n-a fost perfectat până la predarea gestiunii - iunie 1974. Cu toate că la 29 august 1974 Biroul executiv al Cooperativei a decis aprobarea contractului de mandat, acest contract nu s-a încheiat întrucât Biroul executiv al U.J.C.C. Alba, în şedinţa din 20 septembrie 1974, n-a aprobat încheierea acestui contract pe considerentul că nu se pot da aprobări retroactive. Aşadar, inculpatul nu a avut calitatea de mandatar, ci aceea de gestionar al cramei. Pe baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a stabilit că în perioada 28 martie - 2 iunie 1974, când inculpatul avea calitatea menţionată, a sustras în mod repetat bani şi bunuri ce au totalizat 42.109,39 lei, Inculpata G.M. a funcţionat ca bucătăreasă la Crama Sântimbru în perioada 28 martie - 15 mai 1975 şi în acest interval a sustras din vânzări suma de 11300 lei, din care suma de 300 lei a dat-o numitei M.F. Inculpata M.P. a funcţionat ca barmană în lunile aprilie-mai 1974 la aceeaşi cramă şi, sub pretextul că nu i s-a asigurat retribuţia promisă, a sustras din vânzări suma de 900 lei, din care 400 lei i-a dat numitei N.F. Deosebit de aceasta, pe baza înţelegerii intervenite între ea şi inculpata G.M., i-a permis acesteia să sustragă diferite sume de bani ce au totalizat 11300 lei. Împotriva sentinţei au declarat recurs partea civilă IJECOOP Alba, inculpaţii B.F., G.M., M.P. şi părţile responsabile civilmente B.I., M.N. şi H.F. Partea civilă IJECOOP Alba susţine că sentinţa este netemeinică şi nelegală sub două aspecte, şi anume: -greşit s-a stabilit cuantumul prejudiciului în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.F. la suma totală de 42.309,39 lei, în realitate fiind de 43.149,39 lei şi astfel trebuia obligat la suma de 10.749 şi nu la 9.709,39 lei; -în mod eronat instanţa de fond nu a obligat la plata despăgubirilor civile pe garanţii B.P., B.I., S.E. şi P.S., întrucât aceştia au garantat pe gestionarul inculpat B.F. şi, ca atare, nu se justifică înlăturarea răspunderii lor. Criticile sunt neîntemeiate. La instanţa de fond partea civilă a susţinut că prejudiciul cauzat de inculpatul B.F. este în sumă de 42.337,39 lei, din care s-a recuperat suma de 32.400 lei, solicitând astfel diferenţa în sumă de 9.937,39 lei. Instanţa de fond, pe baza actelor contabile efectuate în cauză, a reţinut în sarcina inculpatului un prejudiciu în sumă de 42.109,39 lei şi având în vedere suma recuperată menţionată mai sus l-a obligat la 9.709,39 lei. Aşadar, diferenţa între suma pretinsă şi acordată de instanţă este suma de 288 lei, aceasta reieşind chiar din susţinerile părţii civile, la instanţa de fond, concretizate prin adresa aflată la dosar. Explicaţia cu privire la această diferenţă este arătată de către instanţa de fond în considerentele sentinţei prin aceea că s-a reţinut valoarea mărfurilor alterate în sumă de 3.938 lei şi nu în sumă de 3.710 lei, aceasta fiind realitatea constatată prin procesul verbal din 8 iunie 1974, evidenţiată în actele contabile - referatul şi expertiza contabilă efectuate.

Cu privire la părţile responsabile civilmente B.G., B.P., B.I., S.E. şi P.S., instanţa corect a considerat că nu poate fi angajată răspunderea lor ca garanţi în cauza de faţă. Este adevărat că în anul 1968, aceştia au garantat cu diferite sume de bani pe numitul B.F. căruia i se încredinţase crama Sântimbru şi pentru funcţia în cadrul acestei crame. Dar numitul B.F. a fost trecut în altă muncă în anul 1973, respectiv ca gestionar la bufetul din comuna Galda de Jos şi, ulterior, începând cu martie 1974 - 12 iunie 1974, i s-a încredinţat funcţia de gestionar la Crama Sântimbru. Deci în perioada cât a funcţionat la Crama Sântimbru 1968-1973, nu s-a produs nici o pagubă şi în momentul când a fost trecut în altă muncă, au încetat să-şi mai producă efectul actele de garanţie, care se limitau la activitatea desfăşurată de inculpat până în anul 1973. Părţile responsabile civilmente B.I., M.N. şi M.F. au declarat recurs, invocând faptul că greşit au fost exoneraţi de răspundere cei 4 garanţi şi anume B.I., S.E., P.S. şi B.P. Motivul invocat este neîntemeiat şi acesta a fost analizat în cadrul recursului declarat de partea civilă. În plus, această susţinere nu poate constitui o apărare, care să atragă exonerarea celor trei recurenţi de răspunderea ce le revine pe cale civilă şi cu care sunt de acord, neinvocând nici un motiv împotriva măsurii luate de instanţă în ceea ce-i priveşte. Examinând sentinţa recurată şi actele dosarului şi sub aspectul dispoziţiilor art. 371 alin. 2 Cod de procedură penală, nu sunt motive care să atragă casarea hotărârii, aceasta fiind legală şi temeinică sub toate aspectele, aşa încât se resping toate recursurile.


Secţia penală a Tribunalului SupremDecizie nr. 843 din 18/04/1975Fals în declaraţii. Uz de fals

Prin sentinţa penală nr. 3 din 9 ianuarie 1975 a Tribunalului municipiului Bucureşti secţia a II-a penală, inculpatul D.N. a fost condamnat, printre altele, şi la 1 an închisoare pentru infracţiunea de nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export prevăzută de art. 302, cu aplicarea art. 74 şi 76 lit. d Cod penal şi la 2 luni închisoare pentru infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. e Cod penal, dispunându-se, în conformitate cu art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare. Totodată, au fost anulate înscrisurile cu conţinut fals. S-a reţinut că, în perioada 16 aprilie 1974 - 28 aprilie 1974, inculpatul a asigurat întreţinerea şi a achitat diferite cheltuieli cetăţeanului străin I.S.P., venit în ţara noastră ca turist, în schimbul unui autoturism marca Fiat 850 tip Gc-Coupe, pe care l-a primit sub forma unei donaţii deghizate. În scopul obţinerii autoturismului, pentru care a promis întreţinerea cetăţeanului străin şi în anul următor, inculpatul s-a prezentat în ziua de 29 aprilie 1974 la Notariatul de stat al municipiului Bucureşti, unde a declarat, contrar realităţii, că a primit autoturismul cu titlu de donaţie care nu a atras şi nici nu atrage obligaţii patrimoniale din partea sa ori a familiei sale. Apoi, pe baza declaraţiei sus-arătate, inculpatul a obţinut aprobare din partea organelor competente de a dobândi autoturismul, iar cetăţeanul străin a achitat taxa vamală datorată pentru această operaţiune. Împotriva sentinţei au declarat recurs Procuratura municipiului Bucureşti şi inculpatul. Prin unul din motivele de casare formulate de Procuratura municipiului Bucureşti, se susţine că sentinţa este nelegală şi netemeinică, deoarece instanţa, deşi a fost sesizată şi cu faptul că inculpatul s-a folosit de declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută la notariat, a omis să pună în discuţie încadrarea acelui fapt în infracţiunea de uz de fals şi să pronunţe condamnarea pentru această infracţiune. Motivul este neîntemeiat. Potrivit art. 291 Cod penal, uzul de fals constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Prin urmare, textul sus-menţionat încriminează numai folosirea înscrisurilor ce pot constitui obiectul material al infracţiunilor prevăzute de art. 288, art. 289 şi art. 290 Cod penal - fals material în înscrisuri

oficiale, fals intelectual şi fals în înscrisuri sub semnătură privată - nu şi a unor declaraţii false făcute în condiţiile art. 292 Cod penal şi consemnate în scris. La aceeaşi concluzie conduce, în mod neîndoielnic şi aşezarea dispoziţiilor cuprinse în art. 291 Cod penal (care încriminează uzul de fals), după textele care prevăd falsul în înscrisuri oficiale şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată, dar mai înainte de cel care prevede falsul în declaraţii. Dar, în afară de aceasta, din dispoziţiile art. 292 Cod penal rezultă că declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiune numai atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe juridice; aceasta înseamnă că declaraţia respectivă trebuie să aibă aptitudinea de a servi direct, prin însuşi faptul că a fost făcută, producerii consecinţei juridice ce se urmăreşte şi că, prin urmare, săvârşirea unei acţiuni subsecvente, de folosire, nu mai apare necesară. În consecinţă, infracţiunea de fals în declaraţii exclude, prin însuşi conţinutul său normativ, existenţa - în concurs - a infracţiunii de uz de fals. În legătură cu cele arătate mai sus, este de observat că, în cauza de faţă, infracţiunea de fals în declaraţii nu s-a comis atunci când inculpatului i s-a autentificat, la notariatul de stat, declaraţia în care afirma, în mod nereal, că a primit cu titlu de donaţie autoturismul în cauză, deoarece această declaraţie - făcută în faţa unui organ de stat ale cărui atribuţii sunt străine de consecinţele juridice urmărite de făptuitor - nu este aptă de a servi, în mod direct, prin ea însăşi, producerii acelor consecinţe juridice. În cazul din speţă, infracţiunea de fals în declaraţii s-a săvârşit în momentul în care inculpatul a prezentat declaraţia autentificată, cu conţinut nereal, organelor vamale, pentru perfectarea operaţiilor de vămuire şi recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra autoturismului, întrucât, pe de o parte, acţiunea de prezentare a declaraţiei, în scopul arătat, realizează elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 292 Cod penal - declaraţia neadevărată putând fi făcută nu numai oral, ci şi în scris - iar, pe de altă parte, declaraţia fiind înfăţişată organului în drept să-i acorde eficienţă juridică, serveşte potrivit legii, prin simplul fapt că a fost făcută, producerii consecinţelor juridice vizate de autor. În atare situaţie, fapta inculpatului nu putea fi încadrată şi în infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, din moment ce au fost aplicate dispoziţiile art. 292 Cod penal, încât soluţia primei instanţe este corectă sub acest aspect.

Furt calificat în paguba avutului obştesc


Furt calificat în paguba avutului obştesc

Prin sentinţa penală nr. 1948/1974, pronunţată de Judecătoria Brăila, inculpatul S.I. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, prevăzută şi pedepsită de art. 208, art. 209 lit. e şi art. 224 alin. 1 cu aplicarea art. 74 şi art. 76 alin. penultim Cod penal. În baza art. 1 lit. a din Decretul nr. 9/1974 s-a constatat că această pedeapsă este graţiată în întregime. Instanţa a reţinut, în fapt, că inculpatul, angajat la Combinatul de celuloză şi hârtie Brăila în ziua de 14 februarie 1974, în timp ce se afla în tura de serviciu, a sustras din secţia în care lucra a unităţii, cantitatea de 9 kg coli de hârtie, în valoare de 84,60 lei. Această sentinţă a rămas definitivă prin nerecurare. Prin recursul extraordinar formulat de Procurorul General, hotărârea pronunţată este criticată pentru nelegalitate, susţinându-se, în esenţă, că instanţa în mod greşit l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, deoarece fapta constituie numai o abatere de competenţa comisiei de judecată. Critica este întemeiată. Prima instanţă a reţinut situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în concordanţă cu probele administrate, din care rezultă că acesta a sustras într-adevăr din unitate cantitatea de hârtie sus-menţionată.

Ea a pronunţat, însă, nelegal condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, deoarece sustragerea fiind comisă la locul de muncă şi paguba cauzată unităţii nedepăşind 500 lei, fapta constituie abatere potrivit art. 11 din Legea nr. 59/1968 şi nu infracţiune, cum a reţinut prima instanţă. Este adevărat că anterior, la datele de 2 martie 1971 şi 29 aprilie 1973, s-au luat împotriva inculpatului măsuri de influenţare obştească, pentru săvârşirea unor abateri, dar aceste fapte au fost amnistiate potrivit art. 4 din Decretul nr. 110/1974, astfel încât ele nu mai pot constitui o împiedicare la caracterizarea tot ca abatere a ultimei fapte (aceea săvârşită la 14 februarie 1974), amnistia înlăturând toate consecinţele care decurgeau pentru făptuitor din săvârşirea abaterilor anterioare, deci, şi cele înscrise în art. 11 alin. 6 din Legea nr. 59/1968. În acest sens sunt de altfel şi dispoziţiile textului menţionat care, prevăzând că la caracterizarea ca abatere sau infracţiune a faptelor indicate în alin. 1 al articolului 11, se ţine seama de măsurile de influenţare obştească luate faţă de făptuitor în ultimii 3 ani, chiar dacă potrivit art. 47 ele se consideră că nu au fost aplicate, nu a adoptat aceeaşi soluţie şi pentru cazul amnistierii abaterilor anterioare. Recursul extraordinar va fi admis, casându-se hotărârea atacată şi pronunţându-se achitarea inculpatului pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc. Dosarul cauzei se va trimite, potrivit art. 12 Cod de procedură penală, spre soluţionare comisiei de judecată competentă.

Ucidere din culpa. Culpe concurente


Ucidere din culpa. Culpe concurente

Prin sentinţa penală nr. 2610/1973 a Judecătoriei Deva, inculpatul A.Gh. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru infracţiunea de ucidere din culpa în baza art. 178 alin. 2 cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. d Cod penal. şi la 6 luni închisoare pentru în sancţiunea de neglijenţă în serviciu în baza art. 249 alin. 1 Cod penal, constatându-se, totodată, că aceste pedepse sunt graţiate în baza art. 1 din Decretul nr. 521/1972. Inculpatul a fost obligat, solidar cu partea responsabilă civilmente Întreprinderea minieră Hunedoara-Teliuc, să plătească despăgubiri şi dobânzile legale părţilor civile astfel: 14.169,46 lei Întreprinderii de transporturi auto Iaşi; 378,75 lei Regionalei C.F.R. Timişoara; 517,30 lei Întreprinderii comerciale cu ridicata pentru produse alimentare Deva şi 4.000 lei către M.G., reprezentând cheltuieli de înmormântare. De asemenea, inculpatul a fost obligat să plătească suma de 37,68 lei, plus dobânzile legale, către Întreprinderea minieră Hunedoara-Teliuc. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut în fapt, următoarele: În ziua de 5 decembrie 1972, inculpatul A. Gh., având calitatea de conducător auto la Întreprinderea minieră Hunedoara-Teliuc, a plecat cu o autobasculantă "Tatra" spre oraşul Câmpina, pentru a o preda, în vederea efectuării reparaţiei capitale. Pe şoseaua naţională Orăştie-Sebeş circulaţia avea loc în condiţii grele, din cauza ceţii şi a stratului de mâzgă aflat pe asfalt; ajungând în comuna Aurel Vlaicu, în apropiere de km 353 + 800, inculpatul a observat, în acelaşi sens de mers, luminile roşii din spate ale unui autobuz oprit cu roţile din stânga pe banda de circulaţie, împrejurare ce l-a determinat să oprească la circa 5 m de acesta, după care, semnalizând intenţia de depăşire, a pornit şi a intrat pe banda de circulaţie pentru sens invers. În timp ce se afla în depăşire paralel cu autobuzul staţionat din direcţia opusă a apărut un autocamion cu remorcă încărcat, aparţinând Întreprinderii de transporturi auto Iaşi, condus de M.I., care circula pe aceeaşi bandă cu viteză excesivă; inculpatul dându-şi seama de pericolul unui accident, a oprit autobasculanta, însă accidentul nu a putut fi evitat cu toate că şi celălalt şofer a frânat. După tamponarea celor două autovehicule, datorită şocului, autobasculanta condusă de inculpat a fost împinsă înapoi, din care cauză a tamponat un autoturism al Regionalei C.F.R. Timişoara, care circula în acelaşi sens, imediat după autobasculantă. În acelaşi timp, autocamionul condus de M.I. a suportat atât

şocul tamponării din faţă, cât şi şocul tamponării din spate, cu remorca sa, în urma ruperii punţii de legătură, ceea ce a avut ca rezultat moartea lui M.I. şi avarierea gravă a autovehiculului condus de el degradându-se cu această ocazie şi o parte din marfa transportată de victimă, aparţinând Întreprinderii "Comerţul cu ridicata pentru produse alimentare" Deva. Instanţa a reţinut vinovăţia inculpatului în producerea accidentului, pe baza prevederilor art. 32 alin. 3 lit. a din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, deoarece s-a apropiat prea mult de autobuzul staţionat şi astfel nu a avut vizibilitate în faţă, angajându-se în depăşire fără să se convingă că aceasta se poate face fără pericol. Totodată, prima instanţă a reţinut că de săvârşirea accidentului, cu consecinţele menţionate, se face vinovată şi victima, întrucât încălcând dispoziţiile art. 49 şi 50 lit. k şi l din acelaşi regulament, a circulat cu viteză de peste 60 km pe oră, deci peste limita normală şi nu a redus viteza până la limita evitării oricărui pericol, deşi condiţiile de ceaţă şi mâzgă în care s-a circulat, impuneau reducerea vitezei. În fine, instanţa a reţinut că gradul culpei victimei este mai mare - 80% - în comparaţie cu a inculpatului, astfel că a ţinut seama de aceste proporţii atât la stabilirea pedepselor, cât şi la obligarea la despăgubiri. Tribunalul judeţean Harghita, prin decizia penală nr. 117 din 1 februarie 1974 a admis recursurile declarate de Întreprinderea de transporturi auto Iaşi, Regionala C.F.R. Timişoara şi Întreprinderea "Comerţul cu ridicata pentru produse alimentare" Deva, a casat în parte sentinţa şi a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente Întreprinderea minieră Hunedoara-Teliuc, să plătească suma de 70.847,30 lei primei părţi civile 1.894,64 lei celei de-a doua şi 2.586,50 lei celei de-a treia, respingând totodată recursul inculpatului, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei, considerând că vinovat de producerea accidentului este numai recurentul. Prin recursul extraordinar introdus împotriva acestor hotărâri, acestea sunt criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât atât tribunalul judeţean, care a reţinut culpa exclusivă a inculpatului, cât şi prima instanţă, care a reţinut culpa acestuia numai în proporţie de 20%, nu au apreciat în mod just şi complet probele administrate în cauză, din care rezultă că la producerea accidentului ambii conducători auto au contribuit în mod egal, astfel că acest grad de culpă trebuie să se reflecte în soluţionarea cauzei, atât în ce priveşte latura penală cât şi cea civilă. Critica adusă prin recursul extraordinar este întemeiată. Reţinând culpa exclusivă a inculpatului, instanţa de recurs a apreciat greşit că acesta putea să depăşească autobuzul fără să treacă peste linia mediană a şoselei şi că în mod nejustificat şi numai datorită neîndemânării sale a intrat în banda de circulaţie pentru sensul invers, creând condiţiile accidentului; de asemenea, a reţinut greşit şi împrejurarea că victima a circulat în limitele benzii corespunzătoare sensului său de mers şi că deci nu a contribuit la producerea tamponării, întrucât a omis să examineze unele date esenţiale stabilite pe bază de probe ce fac convingerea că exprimă adevărul. Astfel, din schiţa accidentului, ataşată la procesul-verbal de cercetare a locului faptei, precum şi din suplimentul raportului de expertiză tehnică rezultă că prin spaţiul rămas liber pe banda de circulaţie a sensului de mers al inculpatului, autobasculanta condusă de el nu ar fi putut trece fără depăşirea liniei mediane a şoselei. Pe de altă parte, faţă de lăţimea autocamionului "Bucegi" condus de victimă (2,5 m) şi de distanţa la care s-au găsit urmele de frână, în raport de limita din dreapta a părţii carosabile a şoselei, rezultă că acesta circula prin mijlocul şoselei, depăşind cu roţile din stânga linia mediană a acesteia situată la 3,5 m, astfel că ocupa o porţiune din banda sensului de circulaţie a autobasculantei condusă de inculpat. De asemenea, din probele dosarului rezultă că victima nu a respectat limita de viteză şi restricţiile impuse de art. 49 şi 50 lit. k şi l din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 328/1966, ceea ce a creat imposibilitatea de a opri autocamionul în faţa obstacolului; aşa fiind, instanţa de recurs în mod nejustificat a înlăturat culpa victimei astfel că hotărârea pronunţată este esenţial nelegală şi vădit netemeinică. Din aceleaşi probe ale dosarului se constată că inculpatul a trecut peste linia mediană a şoselei în timpul efectuării manevrei de depăşire datorită faptului că o porţiune însemnată a benzii respective a fost ocupată de autobuzul staţionat, iar culpa sa în producerea accidentului este evidentă, deoarece s-a angajat în depăşire în mod imprudent, apropiindu-se prea mult de autobuz şi fără a se convinge că această manevră se poate face fară pericol, nesocotind prevederile art. 32 alin. 3 lit. a din regulamentul menţionat. Faţă de cele menţionate, prima instanţă deşi a reţinut just atât culpa inculpatului cât şi a victimei a apreciat totuşi greşit existenţa unui grad sporit de gravitate în cazul culpei victimei, deoarece de acelaşi

grad de gravitate apare şi imprudenţa inculpatului de a executa o depăşire în condiţiile arătate, fără a se asigura că poate efectua această manevră în afara oricărui pericol; sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond este esenţial nelegală şi vădit netemeinică, atât în ce priveşte soluţionarea acţiunii penale, cât şi a laturii civile a procesului. În legătură cu soluţionarea laturii penale a cauzei, urmează a se da eficienţă corespunzătoare gradului de culpă a inculpatului, care este sporit faţă de cel avut în vedere de prima instanţă, precum şi celorlalte criterii prevăzute de art. 72 Cod penal, astfel încât pedepsele stabilite pentru infracţiunile săvârşite să satisfacă cerinţele art. 52 din acelaşi cod. În legătură cu soluţionarea laturii civile, urmează a se avea în vedere, că potrivit art. 1003 Cod civil, când fapta ilicită este imputabilă mai multor persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru repararea întregii pagube; de aceea, dacă la producerea unui accident a contribuit, alături de culpa inculpatului, şi culpa altei persoane, netrimisă în judecată, în cadrul acţiunii civile în procesul penal, inculpatul urmează a fi obligat la plata în întregime a despăgubirilor cuvenite organizaţiei socialiste parte civilă, iar nu numai proporţional cu culpa sa. Dacă însă la cauzarea prejudiciului a contribuit şi angajatul părţii civile, răspunderea comitentului - parte civilmente responsabilă - este angajată numai în raport cu fapta prepusului său, în această situaţie operând principiul culpei comune. De asemenea, urmează a se avea în vedere că în cazul în care prejudiciul rezultat în urma accidentului - produs de prepuşii a două organizaţii socialiste - a fost suferit de altă organizaţie socialistă, în principiu, la repararea integrală a acestuia urmează a fi obligaţi solidar atât cei doi prepuşi cât şi cele două organizaţii socialiste comitente; dacă însă dintre prepuşii implicaţi în accident numai unul a fost trimis în judecată penală şi, pe cale de consecinţă, numai organizaţia socialistă comitentă a acestuia a fost introdusă în cauză ca parte responsabilă civilmente, prejudiciul - integral - urmează a fi reparat, în condiţiile solidarităţii, doar de către aceştia. În fine, urmează a se avea în vedere că dacă - aşa cum este în speţă - inculpatul s-a obligat faţă de succesorii victimei să repare în întregime paguba ce li s-a cauzat prin infracţiune, deşi la producerea accidentului a contribuit şi culpa autorului lor, această obligaţie nu poate fi opozabilă şi părţii responsabile civilmente, care trebuie obligată la repararea pagubei, solidar cu prepusul său, numai în proporţie cu culpa acestuia. În consecinţă, inculpatul urmează a răspunde pentru paguba integrală, iar solidar cu partea responsabilă civilmente Întreprinderea minieră Hunedoara-Teliuc, până la concurenţa 1/2 din sumele cu care au fost păgubite părţile civile: M.G. - 4.000 lei şi I.T.A. Iaşi - 70.847,30 lei; faţă de partea civilă Întreprinderea minieră Hunedoara-Teliuc, va răspunde singur pentru suma de 188,40 lei, iar fată de părţile civile Direcţia regională C.F.R. Timişoara - 1.894,64 lei -, Întreprinderea comerţului cu ridicata pentru produse alimentare - I.C.R.A. - 2.586,50 lei, precum şi pentru dobânzile legale la toate sumele menţionate urmează a răspunde solidar cu aceeaşi parte responsabilă civilmente.

Juris

Documents

Transcript of Juris