JENA

Psihologie socială Titlul cursului: Jena

Curs № 10

JENA suport de curs

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS

2011-2012

Cuprins: Definiţia jenei Perspectiva „fenomenologică” Perspectiva „normativă” Caracteristicile distinctive ale jenei Distincţia dintre jenă şi ruşine

Percepţia naivă şi primele departajări ştiinţifice Perspectiva actuală asupra distincţiei dintre jenă şi ruşine

Caracteristicile situaţiilor de evocare Clasificarea antecedentelor specifice preponderent jenei Cunoaşterea şi aprecierea situaţiei Experienţa fenomenologică distinctă Paternul fiziologic Activarea specifică a sistemului nervos simpatic Roşirea în jenă Expresia non-verbală Tendinţe şi consecinţe comportamentale

Teorii asupra jenei Teoria eşecului teatral sau rupturii sociale Teoria pierderii aprecierii şi stimei de sine Comparaţia teoriilor propuse Două feţe ale jenei: gafele şi blocajele sociale neaşteptate Funcţiile jenei Recunoaşterea gafei şi căutarea reconcilierii Căutarea suportului social Lecturi obligatorii

* * *

În tema anterioară am ales să tratăm ruşinea şi vinovăţia împreună şi pentu faptul că mult timp cele două emoţii au fost considerate forme ale uneia şi aceleaşi trăiri emoţionale. Întrucâtva, acelaşi gen de confuzie a existat până recent şi cu privire la ruşine şi jenă. E adevărat că, despre confundarea jenei cu ruşinea s-a discutat relativ mai puţin în literatura ştiinţifică. Asta şi pentru că studiile asupra jenei au fost şi ele mai rare.

În continuare, după o definire a jenei, vom arata prin ce diferă aceasta de ruşine. Totodată, va fi relevat şi caracterul de emoţie distinctă a jenei prin date cu privire la

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

1


specificul componentelor stării emoţionale (vezi tema 7). Se va arăta că jena poate fi diferenţiată de alte emoţii la nivelulul antecedentelor situaţionale (componenta obiectivă), al cunoaşterii şi aprecierii situaţiei (componenta cognitivă), al experienţelor interne (componenta subiectivă), al reacţiilor fiziologice (componenta somatică) şi al expresiei non-verbale (componenta comportamentală). În partea finală a temei se vor prezenta două dintre cele mai cunoscute şi prolifice perspective teoretice asupra jenei, urmate de o recapitulare a raţiunilor pentru care jena există în economia vieţii afective umane.

Definiţia jenei Definirea oricărui concept psihologic, implicit a oricărei emoţii, se poate face în maniere diferite. Concepţia emoţiei ca fiind o combinaţie a mai multor componente (vezi tema 7) ne oferă o sugestie în acest sens: putem alege să definim o emoţie accentuând particularitatea uneia sau a mai multor componente ale acesteia. Ghidaţi şi de experienţa colectării unor date preliminare despre prezenţa jenei la adolescenţi, am ales să folosim cu precădere o definire a jenei din perspectiva a două componente: cea subiectivă (sau “fenomenologică”) şi cea obiectivă (sau “normativă”; Nastas, Onici & Cristea, 2010). Perspectiva „fenomenologică”

Definirea jenei din perspectivă fenomenologică sau experienţială înseamnă scoaterea în evidenţă a aspectelor care sunt particulare pentru componenta subiectivă a acesteia. Pentru conturarea aspectelor distinctive ale experienţei jenei vom apela la opinia lui Rowland Miller, unul din cei mai cunoscuţi cercetători moderni a jenei. El afirma că a a fi jenat înseamnă a fi „concentrat asupra ta, a te simţi penibil, a resimţi disconfort, a te simţi expus într-o anume situaţie; aceste trăiri pot fi puternice dar şi slabe, pornind de la un sentiment de uşoară stânjeneală, încurcătură, incertitudine şi ajungând la senzaţii puternice de neputinţă, înroşire şi dorinţă de a evada” (Miller, 1992, p. 192). În alt loc acelaşi autor afirmă, rezumând, că jena este resimţită ca „o stare de disconfort marcată de stupoare, stânjeneala şi amărăciune” (Miller, 1996, p. 1).

Pentru că în cazul relatării componentei subiective a emoţiei este important să dăm cât mai multe sinonime pentru acoperirea a cât mai multor nuanţe semantice posibile asociate trăirilor afective subiective, reluăm cele mai importante ingrediente ale stării de disconfort resimţită ca jenă:

mortificare (încremenire, îngheţare, stupoare; în engleză mortification) stânjeneală (ocară, fâstâceală, stinghereală; în engleză abashment) amărăciune (supărare [de sau pe sine], întristare; în engleză chagrin) (conf.

Miller, 1996). Perspectiva „normativă”

Ruşinea, vinovăţia şi jena fac parte din „familia emoţiilor negative ce implică conştientizarea sinelui” (în engleză negative self-consciousness emotions; Tangney et al. 1996, p. 1264; Tracy & Robins, 2007). Ne putem întreba dacă, dincolo de ceea ce reiese din etichetarea de mai sus (faptul că implică sinele evaluat negativ), avem şi alte


2


elemente comune în cazul celor trei emoţii. În opinia unor cercetători un astfel de element comun se regăseşte în faptul că toate cele trei emoţii implică transgresiuni ale unor standarde socio-morale (Babcock & Sabini, 1990; Keltner şi Buswell, 1996). De fapt, sinele ajunge să fie evaluat negativ şi apreciat ca imoral, pentru că nu a respectat anumite standarde sociale (norme, reguli, principii, valori). Din acest punct de vedere cele trei emoţii se pot distinge una de cealaltă în funcţie de specificul standardelor încălcate:

„(1) jena intervine după o încălcare publică şi accidentală a standardelor socio-morale regăsite implicit la nivelul prescripţiilor de roluri şi a scenariilor ce guvernează buna derulare a interacţiunilor sociale; (2) vinovăţia intervine după transgresiunea standardelor socio-morale universale ce sunt acceptate într-o societate anume, iar (3) ruşinea urmează constatării abaterii de la standardele socio-morale individuale şi asumate. În toate cele trei cazuri emoţiile survin ca urmare a transgresiunii unor coduri socio-morale: a „codului bunelor maniere” (în cazul jenei), a „codului socio-moral universal” (în cazul ruşinii) şi a „codului socio-moral personal” (în cazul ruşinii) (Nastas, Onici & Cristea, 2010, p. 3).

* * *

Perspectiva „fenomenologică” ne prezintă ceea ce se resimte subiectiv atunci când este trăită emoţia de jenă în timp ce perspectiva „normativă” ne avertizează despre posibilele momente în care este cel mai plauzibil să ne aşteptăm că o persoană va trăi emoţia de jenă. Cele două perspective sunt complementare, prezenţa ambelor crescând gradul de certitudine pe care-l putem avea cu privire la faptul că un anume individ a fost jenat. Totuşi, din perspectiva ordinii cu care survin componentele emoţiei, „situaţia” precede „trăirea”. În acelaşi timp, în cazul în care oamenii manifestă erori de etichetare a stării emoţionale şi sau relevă prea puţine elemente despre trăirile subiective subiacente, cunoaşterea antecedentelor situaţionale a epizodului afectiv poate deveni hotărâtoare în stabilirea naturii epizodului emoţional (Nastas, Onici & Cristea, 2010).

Caracteristicile distinctive ale jenei Dacă e să considerăm cele trei emoţii – ruşinea, vinovăţia şi jena – drept „emoţii-gemene” cel mai adesea este confundată cu celelalte „surori” anume ruşinea. Credem că acest lucru se poate explica prin faptul că ruşinea este cea mai uşor de remarcat: dintre toate trei are cea mai mare intensitate a trăirii subiective. Indirect, aceasta determină şi o mai bună memorare a ruşinii şi, pe cale de consecinţă, erijarea ei drept „prototip” al trăirilor neplăcute faţa de sine. Din aceste considerente, atunci când discutăm despre jenă ca emoţie distinctă, se impune în primul rând să arătăm prin ce este ea diferită de ruşine. Distincţia dintre jenă şi ruşine Percepţia naivă şi primele departajări ştiinţifice De regulă oamenii apreciază jena şi vinovăţia ca fiind emoţii diferite, dar le este mai dificil să facă o departajare a jenei de ruşine. În viaţa de zi cu zi, în mod frecvent, ruşinea şi jena sunt considerate greu de despărţit una de cealaltă. Oamenii (în calitate de


3


psihologi naivi) cel mai adesea nu le disociează, considerându-le etichete-sinonime pentru a desemna ceea ce simt în interior în momentul trăirii emoţiei. Frecvent jena este considerată ca fiind o trăire asociată ruşinii, fiind parte din aceasta. Uneori însă, mai ales dacă sunt rugaţi, oamenii realizează o distincţie elementară şi intuitivă între ele: jena este o formă mai puţin acută a ruşinii; ruşinea fiind mai intensă şi mai dureroasă. Altfel spus, dacă ruşinea este dureroasă, jena este incomodă.

Mult timp aceeleaşi aprecieri au existat şi în spaţiul analizei ştiinţifice a celor două emoţii. Până acum 15-20 de ani în urmă jena şi ruşinea erau considerate similare, aproape identice, distincte în special din punct de vedere al intensităţii trăirii subiacente (Borg, Staufenbiel, & Scherer, 1988; Kaufman, 1989; Lewis, 1971; Lewis, 1992; Tomkins, 1987).

Perspectiva actuală asupra distincţiei dintre jenă şi ruşine

Viziunea modernă asupra distincţiei dinte jenă şi ruşine se bazează pe o serie de

dimensiuni. Distincţiile dintre jenă şi ruşine sunt fundamentate în special din punct de vedere situaţional (componenta obiectivă), cognitiv (componenta cognitivă), fenomenologic (componenta subiectivă). În acelaşi timp, la nivelul manifestărilor stării emoţionale – fiziologic (componenta somatică) şi non-verbal (componenta comportamentală) – jena este diferenţiată atât de ruşine cât şi de amuzament.

Caracteristicile situaţiilor de evocare Studiului antecedentelor situaţionale ale jenei a avut un caracter sporadic (vezi detalii în Miller, 1996). În ultima perioadă tiparul situaţiilor ce declanşează cel mai adesea reacţia de jenă a fost cercetat în de aproape de Rowland Miller şi colaboratorii săi (Miller, 1992; 1996; Miller & Stonehouse, 1995; Stonehouse & Miller, 1994). Trebuie să menţionăm că studiile empirice realizate de Rowland Miller şi Cathy Stonehause (Miller, 1992; Stonehouse & Miller, 1994; Miller & Stonehouse, 1995) au vizat identificarea circumstanţelor situaţionale responsabile de declanşarea jenei, fără a ţine cont de emoţiile înrudite. Şi cum deseori emoţiile din aceiaşi „familie”, deşi atestate ca fiind distincte, nu sunt trăite în formă pură şi solitară, fiind acompaniate de alte reacţii emoţionale proxime, acest fapt reduce întrucâtva validitatea ecologică a datelor obţinute.

Lectura #1

Asociindu-se însă cu June Price Tangney, o cunoscută cercetătoare a emoţiilor de ruşine şi vinovăţie, studiile au fost inevitabil extinse spre a surprinde concomitent antecedentele comune ale celor trei emoţii dar, mai ales, cele distincte. Seria de studii realizate de Rowland Miller în colaborare cu June Price Tangney (Miller & Tangney, 1994; Tangney, Miller, Flicker, & Barlow, 1996) a schimbat însă şi perspectiva de abordare a antecedentelor: considerate şi catalogate anterior preponderent „din exterior”, ca fiind precedente situaţiei de resimţire a jenei, ele au început să fie apreciate simultan trăirilor „din interior”. Această turnură de abordare a urmărit să demonstreze şi alte aspecte legate de antecedentele declanşatoare. Printre acestea se regăseşte confirmarea faptului că jena necesită obligatori prezenţa publicului iar ruşinea nu implică neapărat absenţa acestuia (Tangney et al., 1996).

Aceiaşi strategie – investigarea simultană a antecedentelor celor trei emoţii – a fost implementată de Dacher Keltner şi Brenda Buswell (1996). Una din concluziile


4


studiului a fost că există o anumită suprapunere a declanşatorilor situaţionali ale celor trei emoţii: 9% din antecedentele care provoacă jenă pot fi responsabile şi de trăirea ruşinii; 5% din antecedentele care provoacă jena pot provoca şi vinovăţia; 11% din antecedente sunt comune pentru ruşine şi vinovăţie.

Prezentăm în continuare antecedentele care, de cele mai multe ori, sunt ingredientele situaţionale esenţiale pentru resimţirea jenei, precum şi o viziune de înţelegere şi organizare sistematică a acestora.

Clasificarea antecedentele specifice preponderent jenei

Lui Rowland Miller îi aparţine meritul de a fi ordonat antecedentele situaţionale

ale jenei în funcţie de măsura în care emoţia trăită este rezultatul implicării active şi directe a individului. Astfel se disting patru mari clase de antecedente situaţionale:

(1) Antecedente ce sunt provocate de anumite comportamente ale individului (2) Antecedente care sunt rezultatul unor comportamente interactive, în care cel

care este jenat trăieşte emoţia ca urmare a unei interacţiuni penibile cu unul sau mai mulţi interlocutori

(3) Antecedente ce sunt provocate de comportamentele audienţei (4) Antecedente care sunt provocate prin urmărirea emoţiei la celălalt După cum şi era de aşteptat, cea mai mare parte a antecedentelor situaţionale ce

declanşează preponderent emoţia de jenă (aproximativ în 2/3 din numărul total de cazuri raportate) ţin de comportamentele individului. Printre acestea cele mai frecvente sunt erorile comportamentale (erori ce vădesc o neîndemânare sau stângăcie cu privire la acţiuni care în mod normal sunt controlate) şi erorile cognitive (incluzând judecăţi greşite, uitarea, deficitul de atenţie sau stupiditate temporară). În aceeaşi categorie urmează (în ordine descrescătoare ca frecvenţă în declanşarea jenei): pierderea controlului (asupra, corpului, emoţiilor sau bunurilor), eşec în reglarea intimităţii, rănirea neintenţionată a altcuiva, discrepanţă publică în raport cu standardele personale (fără încălcarea unei norme sociale), atragerea nedorită a atenţiei celorlalţi, reacţii exagerate la situaţie.

În aproximativ 10 % din cazuri jena este declanşată ca urmare a interacţiunilor pe care le are individul cu audienţa. De cele mai multe ori este vorba de interacţiuni penibile în care, fie că are loc pierderea coerenţei şi bunei derulări a scenariului evenimentului, fie individul pierde coerenţa rolului personal pe motiv că „dă ochii cu cineva” care cunoaşte aspecte jenante din trecutul său. Tot aici se regăsesc şi situaţiile în care partenerul de interacţiune are o reacţia exagerată la o anume situaţie.

Ceilalţi sunt responsabili pentru declanşarea jenei în aproximativ 15% din cazuri. Rowland Miller clasifică aceste antecedente după cum ceilalţi provoacă jena intenţionat sau nu. În acelaşi timp provocarea jenei din partea celorlalţi poate sau nu să fie asociată cu o transgresiune personală reală. De exemplu tachinarea (în engl. teasing) este un comportament frecvent care poate induce jena (Keltner, Young, Heerey, Oemig, & Monarch, 1998; Keltner, Capps, Kring, Young, & Heerey, 2001). În acest caz ceilalţi pot provoca jena invocând şi exagerând o eroare reală a celui vizat sau inventând una fictivă.

În altele aproximativ 15% din cazuri jena este trăită doar ca urmare a observării celuilalt. De cele mai multe ori jena este resimţită atunci când individul urmăreşte


5


anumite transgresiuni ale convenţiilor sociale ce sunt realizate de membrii grupului din care face parte. În acest context jena întruneşte calităţile unei emoţii de grup iar mecanismul prin care se realizează „asumarea internă a transgresiunii altora” este cel al identificării. În cazuri mai rare, jena poate fi trăită empatic (Miller, 1987).

În baza acestei clasificări a antecedentelor situaţionale Rowlnad Miller a realizat o grilă de analiză a antecedentelor situaţionale a jenei1. Grila este un instrument foarte util în organizarea înţelegerii şi investigării antecedentelor situaţionale ale jenei (pentru un studiu pe un lot de subiecţi români vezi Nastas, Onici, & Cristea, 2010). Avem convingerea că ordonarea antecedentelor situaţionale conform măsurii în care emoţia trăită este rezultatul implicării active şi directe a individului este de indicat în construcţia oricărei grile ce urmăreşte identificarea sistematică a antecedentelor declanşatoare ale oricărei emoţii. Credem că şi defalcarea consecinţelor situaţionale stării emoţionale se poate face la fel, în conformitate cu acelaşi dimensiuni.

Lectura #2

Cunoaşterea şi aprecierea situaţiei

Din punct de vedere al componentei cognitive trebuie să remarcăm câteva dimensiuni cognitive specifice pentru care jena are valori speciale.

Am arătat în definiţia „normativă” a jenei faptul că ea intervine atunci când, în mod obiectiv, au fost încălcate standardele cu privire la convenţiile sociale legate de jocul de rol al actorilor sociali şi sau buna derulare a scenariilor de interacţiune. Una din dimensiunile cognitive asociate acestei transgresiuni este cea legată de perceperea gravităţii transgresiunii. Dacă individul percepe, apreciază transgresiunea sa ca fiind una gravă, aceasta îl poate înclina spre trăirea ruşinii (simultan cu jena sau în manieră secvenţială: mai întâi o emoţie, apoi cealaltă). Dacă transgresiunea este apreciată ca fiind una lejeră (ceea ce corespunde în mod obiectiv naturii normei încălcate), individul va resimţi doar jena.

În acelaşi fel John Sabini şi colegii săi apreciază că „jena pare să fie lipsită de gravitate” (Sabini, Garvey & Hall, 2001, p. 104). Ei fac apel la două specii ale genului dramatic – tragedia şi comedia – pentru a scoate mai bine în evidenţă specificul jenei şi, totodată, de a o departaja pe aceasta de ruşine. Astfel, în opinia acestor cercetători „ruşinea este apanajul unei tragedii [...], în timp ce jena ţine de farsă” (p. 104). În opinia noastră, în jenă sunt prezente ambele elemente ale genului dramatic, fiind vorba mai degrabă de o tragi-comedie: sunt amestecate elemente comice, ce stârnesc zâmbete sau chiar râsul, cu cele „uşor tragice”, legate de penibilitatea, stupiditatea, stânjeneala, stupoarea, blocajul actorilor sociali implicaţi. Totuşi, tonalitatea dominantă este cea comică: tragedia este de suprafaţă, comicul fiind însă autentic şi pregnant. Acest lucru este evident şi din faptul că chiar cel care este autorul gafei jenante poate resimţi comicul situaţiei în care se află (imediat, în situaţie sau, mai ales, post-factum). Nu ne face plăcere să ne amintim sau să destăinuim detalii despre momentele ruşinoase; reamintirea şi istorisirea însă a momentelor jenante ne poate amuza atât pe noi, cât şi audienţa şi, de regulă, nu avem reţineri în a le relata ca şi „bancuri reale”.

1 Prima versiune a grilei a fost propusă de Rowland Miller în 1992 (vezi Lectura #1, p. 193); pentru o ultimă versiune a grilei a se vedea Miller 1996, p. 52; această grilă este reprodusă şi în Anexa 1 din Lectura #2: Nastas, Onici, & Cristea, 2010, p. 13)


6


Conform modelului procesual-cognitiv al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007; vezi cursul anterior pentru descrierea detaliată a modelului) ruşinea se caracterizează prin aprecierea sinelui stabil, global şi greu de controlat ca fiind responsabil de încălcarea normelor. În cazul jenei este greu de departajat dacă transgresiunea este atribuită sinelui sau comportamentului. Situaţia este oarecum mixtă: pe de o parte e vorba, de un anume comportament care stă la baza gafei sau periclitării interacţiunii (asemănare cu vinovăţia), dar în acelaşi timp putem spune că sinele este cel care apare penibil în situaţia jenantă (asemănare cu ruşinea). Credem că cel mai corect ar fi să spunem că în jenă individul apreciază că sinele public este cel care se comportă momentan penibil. Sinele public este o mască socială, un sine vizibil celorlalţi, fiind considerat de individ adesea drept o aparenţă publică situaţională şi adeseori arbitrară. Eşecul sinelui public este considerat de individ, pe bună dreptate, ca fiind un rezultat al unor erori controlabile care nu reflectă natura profundă sau caracterul adevărat al actorului (sinele adevărat). În acest sens Sabini, Garvey şi Hall (2001) remarcă:

„Dacă cineva [cel ce resimte jena] crede că de fapt nu a manifestat [prin comportamentul ce produce gafa] o veritabilă carenţă de caracter dar, în acelaşi timp, că audienţa s-ar putea să creadă că o astfel de carenţă a devenit vizibilă, atunci acea persoană va resimţi ori jenă ori furie după cum crede că audienţa era îndreptăţită sau nu să-şi imagineze o astfel de carenţă” (p. 109; în parantezele pătrate sunt texte inserate de noi) Ţinând cont de citatul de mai sus şi modelul propus de Tracy şi Robins (2004;

2007) putem identifica un alt antecedent cognitiv specific jenei: prezenţa publicului. Deşi ruşinea şi vinovăţia sunt trăite preponderent în situaţii ce implică prezenţa publicului, ele pot fi resimţite şi în absenţa acestuia. În cazul jenei prezenţa publicului este o condiţie necesară, obligatorie (Miller, 1986; 1996). El poate exista fie în mod real, obiectiv (ca antecedent situaţional obiectiv) dar poate fi doar o prezenţă imaginară (doar ca un antecedent cognitiv). Ceea ce contează este ca, atunci când s-a produs gafa, în mintea subiectului să „fulgereze” gândul: „dacă m-ar fi văzut cineva!” (Miller, 1986).

Mai e un ultim aspect important şi specific aprecierii situaţiilor în momentul resimţirii jenei. Situaţiile în care este resimţită jena sunt, de cele mai multe ori, situaţii-surpriză: ele intervin pe neaşteptate, pe nepregătite. Acest aspect este implicit situaţiilor jenante asociate comportamentului personal „accidental eronat”. Experienţa fenomenologică distinctă Despre modul în care se resimte experenţial jena am relatat deja cu prilejul definirii acesteia: e un amestec de blocaj temporar (“te pierzi pe moment cu firea”), stânjeneală faţă de ceilalţi şi supărare pe sine.

Ceea ce ar mai fi de subliniat ţine de trăiri care, fiind specifice jenei, în acelaşi timp, o diferenţiează de ruşine. Jena, comparativ cu ruşinea, este o emoţie mai puţin intensă – e resimţită ca un disconfort mai puţin dureros comparativ cu ruşinea. În acelaşi timp, urmare a caracterului mixt, tragico-comic, are un gust „dulce-amărui”. Altfel spus, în cazul jenei „cu un ochi îţi vine să plângi, iar cu celălalt – să râzi”, bineînţeles, în ordinea enunţată. Această mixare a supărării şi amuzamentului transpare şi la nivelul


7


manifestărilor non-verbale (mai jos). În cazul ruşinii tendinţa de a resimţi amuzament lipseşte cu desăvârşire. Paternul fiziologic Activarea specifică a sistemului nervos simpatic

La ora actuală se consideră că jena are un patern specific de activare a sistemului nervos simpatic (Gerlach, Wilhelm, & Roth, 2003). Are loc creşterea simultană a presiunii sistolice şi diastolice pe durata întregului epizod jenant. Simultan creşte şi ritmul bătăilor inimii, dar doar pentru primul minut al trăirii emoţionale după care, cam în acelaşi interval, acesta revine la nivelul de bază (Harris, 2001). Glanda suprarenală elimină în sânge cortisol pentru a pregăti organismul să facă faţă circumstanţelor ameninţătoare (Dickerson, Gruenewald, & Kemeny, 2004). Toate aceste reacţii împreună alcătuiesc un tablou care face ca jena să aibă o amprentă fiziologică specifică în comparaţie cu alte emoţii (Herrald & Tomaka, 2002). Roşirea în jenă Jena se caracterizează şi prin prezenţa unui patern fiziologic care ajunge inclusiv vizibil: roşirea. Înroşirea obrajilor şi gâtului este o reacţie fiziologică locală care, în opinia unora, este specifică în exclusivitate jenei (Miller, 2004; 2007; Edelmann, 2001). Alţi autori sunt de părere că o astfel de poziţie este radicală, roşirea nefiind absolut necesară şi specifică pentru funcţionalitatea jenei (de ex., Keltner & Busswell, 1997). Majoritatea se situează la mijloc: ei consideră că roşirea este cel mai adesea asociată epizodelor jenante (de ex.: Leary, Britt, Cutlip, & Templeton, 1992), fiind mai frecventă în cazul persoanelor ce sunt susceptibile să trăiască jena (Leary & Meadows, 1991). De asemenea marea majoritate a participanţilor chestionaţi consideră că roşirea este mai curând prezentă în jenă (92%) decât în ruşine (8%; Miller & Tangney, 1994).

Faptul că roşirea nu poate fi controlată (Drummond, 2001) face din acest indicator fiziologic (care uşor ajunge unul non-verbal, vizibil) un semnal important pentru reperarea de către semeni a reacţiei afective de jenă. Este important de precizat că roşirea ca urmare a jenei (în engl. blush) este diferită de înroşirea produsă de exerciţiile fizice, excitarea sexuală sau intoxicare (în engl. flush; Leary, Britt, Cutlip & Templeton, 1992). Expresia non-verbală Dasher Keltner este cel care a făcut primul o încercare de a vedea dacă jena este identificabilă din punct de vedere non-verbal în contextul altor emoţii (Keltner, 1995). După mai multe cercetări (Keltner, 1995; Keltner & Buswell, 1996; 1997) s-a identificat faptul că jena are un set specific de manifestări non-verbale. Cea mai prototipică expresie statică a jenei se poate urmări în Cadrul 1.

S-a constat însă că cea mai bună recunoaştere a exprimărilor non-verbale ale jenei (dar şi a altor emoţii sociale complexe, de ex. a ruşinii sau mândriei) se poate face dacă în


8


locul unei imagini statice (de regulă o poză cu expresia feţei) subiecţilor li se prezintă secvenţe filmate care includ şi alte părţi ale corpului.

Cadrul 1 Imaginea statică prototipică expresiei non-verbale a jenei

Descrierea pozelor: zâmbet inhibat, mişcarea capului în jos, atingerea feţei prin umbrirea ochilor sau buzelor (doar pe poza din dreapta)

Secvenţa non-verbală tipică pentru jenă se compune dintr-o serie de acţiuni ale

feţei şi posturi ale corpului şi capului care durează aproximativ 5-6 secunde. Ea include, în ordinea enumerării, următoarea succesiune de acţiuni:

evitarea privirii fixe, privirea în jos; zâmbet inhibat / controlat, doar cu partea de jos a feţei (“ochii nu zâmbesc”); întoarcerea buzelor înspre jos arătând un zâmbet jenat; din nou un zâmbet inhibat; privire migratoare (stânga-dreapta); mişcarea capului în jos; completată opţional cu tendinţa de atingere a feţei (în special umbrirea buzelor

sau a ochilor)

S-a constat că acest afişaj emoţional diferă de cele specifice amuzamentului sau ruşinii (Keltner, 1995 ; Keltner & Buswell, 1996 ; 1997) iar subiecţii sunt abili în a recunoaşte această secvenţă non-verbală drept expresie a jenei, chiar dacă sunt dintr-o cultură mult diferită de cea nord-americană. Astfel, Haidt & Keltner (1999) au arătat expresia non-verbală a jenei (poze similare celor din Cadrul 1) împreună cu pozele altor emoţii unor subiecţi din India şi aceştea au reuşit să identifice în ea manifestarea emoţiei.


9


Tendinţe şi consecinţe comportamentale

Tendinţa acţională dominantă este cea de politeţe: după ce ai comis o gafă îţi cer scuze şi încerci să repari greşeala. Dacă în cazul vinovăţiei tendinţa de reparare a transgresiunii se referă la încercarea de a remedia paguba produsă celuilalt, în jenă se încearcă în primul rând salvarea „feţei eului public”. Împreună, afişajul non-verbal şi cel verbal, prezintă manifestarea unei recunoaşteri a statutului inferior faţa de ceilalţi; cel jenant pare să spună „am greşit, îndurare fraţilor!”. Pentru că situaţia are o natură mixtă tracico-comică, pentru a fi pe plac audienţei şi a fi în ton cu aceasta, audienţă ce este deja simultan scandalizată, dar şi se amuză, individul poate potenţa mai mult latura comică prin chicotire sau chiar râs.

Teorii asupra jenei Există mai multe perspective prin care este explicată prezenţa jenei în paleta manifestărilor emoţionale umane. Prezentăm succint mai jos două dintre cele mai infleunte perspective teoretice. Ele diferă după cum plasează accentul mai mult pe faptul că prin intervenţia evenimentului jenant se produce o ruptură la nivelul bunei derulări a teatrului socio-cultural sau că asistăm la o pierdere temporară a feţei şi imaginii eului ce aparţine actorului social ce a gafat. Teoria eşecului teatral sau a rupturii sociale

Irvin Goffman (1967) este sociologul care primul atenţionează asupra faptului că, odată ajunşi a fi actori în spectacolul vieţii, toţi indivizii bine crescuţi trebuie să respecte cu diligenţă scenariile şi riturile socio-culturale, precum şi prescripţiile de roluri. Fiecare actor social trebuie să-şi depună toată silinţa pentru aşi executa cât mai competent şi armonios rolurile, având grijă să nu pericliteze interacţiunile sociale.

În continuarea ideilor formulate de Goffman, jena apare atunci când cineva produce o periclitare, o ruptură în buna derulare a interacţiunilor sociale (Parrott, Sabini, & Silver, 1988). Actorul social eşuează în primul rând în rolul său public, iar mai apoi, pe cale de consecinţă, dă peste cap scenariul evenimentului în care juca acel rol. Din acest punct de vedere jena este cauzată în mod direct de conştientizarea de către actor a faptului că a eşuat în rolul său şi a periclitat scenariul interacţiunilor sociale la care particupa (Silver, Sabine & Parrott, 1987). Această perspectivă nu leagă resimţirea jenei nemijlocit de scăderea stimei de sine.

Într-o astfel de tratare a jenei se poate remarca o tentă vădit sociologică. Mai jos prezentăm o viziune preponderent psihologică asupra jenei. Teoria pierderii aprecierii şi stimei de sine

Conform poziţiei exprimate de alţi autori (de ex. Miller & Leary, 1992) jena este resimţită în special ca urmare a unui proces de evaluare socială a sinelui. Acastă evaluare


10


socială a sinelui se realizează de două instanţe: una internă (prin auto-evaluare) şi una externă (prin evaluarea din partea audienţei). Individul care a gafat se auto-evaluiază şi constată o anume pierdere a respectului de moment faţă de sine însuşi. În acelaşi timp el este evaluat de audienţă şi resimte că aprecierea de moment din partea celorlalţi este şi ea pierdută. Astfel, eul public al individului care a gafat are două “căderi”: în faţa sa şi în faţa celorlalţi.

Unii dintre autorii ce împărtăşesc viziunea precum că jena survine ca urmare a pierderii respectului sau stimei de sine preferă să accentueze „căderea în ochii altora” ca fiind cea mai relevantă (Miller & Leary, 1992; Miller, 1996); alţii consideră preponderent relevant faptul că intervine o “cădere în ochii tăi” (Modigliani, 1968, 1971). Viziunea noastră este că ambele pierderi în evaluarea sinelui – cea internă şi externă – se produc simultan şi este greu să faci o ierarhie în acest sens. Compararea teoriilor propuse

Pentru că ambele teorii pun accentul pe factori diferiţi ca fiind determinanţii hotărâtori ai jenei Parrott, Sabini & Silver (1988) au realizat un studiu prin care au urmărit să vadă care este impactul relativ al fiecărui factor. Ei au manipulat simultan, în perimetrul aceluiaşi design experimental, ambele variabile: pierderea stimei de sine şi producerea rupturii sociale. Cercetătorii au expus participanţii – studenţi de ambele genuri – la câteva scenarii în care cei doi factori aveau valori diferite. În unul din scenarii participanţii erau rugaţi să-şi imagineze că, încercând să-i facă curte unui coleg sau unei colege de serviciu, avansează o invitaţie în oraş. În versiunea întitulată „refuz tranşant” interlocutorul imaginar refuză în mod direct şi hotărât tentativa întâlnirii romantice. Prin acest refuz tranşant sunt afectate simultan atât stima de sine a celui refuzat cât şi buna derulare a interacţiunilor sociale. În versiunea „scuzei transparente” interlocutorul imaginar refuză politicos întâlnirea romantică explicând totodată că şi-a făcut o regulă să nu accepte asemenea propuneri din parte colegilor de serviciu de gen opus. În acelaşi timp subiectul este informat că scuza este falsă: el aflase anterior că acea persoană avusese o relaţie amoroasă cu un alt angajat. Prin oferirea scuzei transparente se păstrează buna derulare a interacţiunilor sociale deşi stima de sine a celui refuzat este afectată. În ultima versiune a acestui scenariu, întitulată „scuza credibilă” totul este la fel ca în versiunea anterioară, lipsind doar informaţia cu privire la falsitatea scuzei: principiul precum că cineva nu vrea să aibă relaţii amoroase la serviciu pare o scuză credibilă. Conform opiniei autorilor într-o astfel de situaţie atât buna derulare a interacţiunilor sociale cât şi stima de sine sunt protejate şi neafectate.

Rezultatele obţinute de autori au confirmat faptul că, deşi în condiţia „scuza transparentă” s-a observat o scădere semnificativă a stimei de sine, aceasta nu a cauzat o creştere semnificativă a trăirii jenei. În acelaşi timp, deşi stima de sine a scăzut la fel de mult în situaţia „refuz tranşant” şi „scuza transparentă” doar în primul caz, atunci când a fost periclitată buna relaţionare socială, jena a fost resimţită semnificativ mai intens de către participanţi. Conform acestui studiu, se pare că rolul hotărâtor în determinarea trăirii jenei îi revine perceperii pe care o are actorul social că prin acţiunile sale, prin jocul de rol defectuos, a cauzat o perturbare a scenariului interacţiunilor sociale producând o discontinuitate, o ruptură a acestora.


11


Două feţe ale unei monezi: gafele şi blocajele sociale neaşteptate Într-un studiu realizat ulterior Sabini, Siepmann, Stein, & Meyerowitz (2000) au revenit asupra disputei dintre cele două teorii afirmând că ambele ar avea dreptate, dar fiecare cu privire la un subset din situaţii ce determină jena. Astfel, autorii ajung la concluzia că situaţiile declanşatoare ale jenei (alias, antecedentele situaţionale) pot fi grupate în două mari clase. Cele mai numeroase incidente care produc jena ar fi cele cauzate de „faux pas”, de gafele publice pe care le comite individul prin acţiunile sale (vezi corespondenţa cu clasificarea propuse de Miller, 1992; 1996). Atâta timp cât ele implică acţiunile şi responsabilitatea personală, este inevitabil că ele determină o scădere a stimei de sine.

Dar uneori jena rezultă ca urmare a unor periclitări a interacţiunilor sociale în care individul se găseşte plasat pe neaşteptate de alte persoane sau prin proasta conjunctură a mai multor factori. În aceste situaţii nu „individul este jenant” prin ce face ci el este „pus în situaţii jenante” de către ceilalţi, ajunge să participe la „interacţiuni nedorite sau nepotrivite”. De exemplu, încercaţi să vă imaginaţi empatic cum se vor simţi mirele şi mireasa atunci când, la cununia civilă, se prezintă prietenul cel mai bun al mirelui şi-i spune miresei că o iubeşte mai mult decât cel care-i este acum alături şi că ea ar trebui să-şi părăsească mirele şi să se căsătorească cu el, căci altfel va regreta o viaţă întreagă!

În cazuri cu totul speciale, de exemplu, individul poate resimţi jena fie şi doar ca urmare a faptului că este aleatoriu selectat de către profesor dintr-un grup de studenţi, ridicat în picioare, în timp ce ceilalţi colegi sunt invitaţi să-l privească (Lewis, 2000); altădată simpla laudă publică şi neaşteptată a meritelor, prin simplul fapt că atrage atenţia excesivă a celorlalţi, poate provoca jenă în locul mândriei (Miller, 1992).

În acestea şi alte cazuri, foarte diferite ca factură, individul nu are de ce să-şi scadă aprecierea sinelui (nu a făcut nimic rău, nu a greşit) dar prin regăsirea sa în epicentrul unei interacţiuni stânjenitoare, nedorite, nepotrivite sau ciudate poate resimţi jena.

Funcţiile jenei Funcţiile pe care le îndeplineşte prezenţa jenei în repertoriul psiho-afectiv al individului şi în interiorul societăţii se mulează oarecum pe consecinţele celor două teorii majore expuse mai sus. Recunoaşterea gafei şi căutarea reconcilierii Cel care a periclitat buna derulare a ritualurilor sociale riscă pedeapsa oprobiului social, chiar ostracizarea. În acelaşi timp, dacă individul recunoaşte public şi imediat gafa sau greşeala comisă, anunţând scuze verbale şi sau afişând nonverbal manifestări de căinţă şi căutare a împăcării cu ceilalţi, el poate fi iertat. În viziunea lui Dacher Keltner (1995) manifestările non-verbale ale jenei seamănă foarte mult cu manifestările similare ce se regăsesc la alte specii sociale. Etologii le clasifică drept comportamente de


12


reconciliere sau de „căutare a împăcării” cu ceilalţi (în engl. appeasement). Prin astfel de comportamente se arată simultan recunoaşterea transgresiunii, acceptarea scăderii în rangul social dar şi cererea tacită de a fi iertat şi re-acceptat în grupul de semeni şi circuitul interacţiunilor sociale. Manifestările non-verbale ale jenei la oameni ar avea acest rol de căutare a unei reconcilieri cu audienţa afectată de gafa produsă. Şi ele chiar reuşesc să producă acest efect. De exemplu, Semin şi Manstead (1982) au manipulat experimental manifestarea jenei (afişarea non-verbală a emoţiei vs. absenţa afişării) şi repararea pagubei (prezentă comportamentului reparatoriu vs. absenţa acestuia) urmărind modul în care acestea influenţează percepere şi evaluarea subiectului ce comite o gafă. Cei doi cercetători au prezentat subiecţilor un incident filmat într-un supermarket. Toţi participanţii urmăreau cum un cumpărător lovea, din neatenţie, cu căruţul, un teanc înalt cu role de hârtie igienică iar acestea se împrăştiau pe jos. În continuare, o jumătate dintre subiecţi urmăreau afişarea non-verbală a jenei manifestată de cumpărător, în timp ce pentru ceilalţi participanţi, cumpărătorul nu afişa nici o reacţie emoţională. Prin secvenţele finale era manipulată cea de-a doua variabilă independentă: o parte din participanţi era expusă la imagini în care cumpărătorul refăcea teancul de role la loc, în timp ce ceilalţi vedeau cum el pleacă fără să-şi repare greşeala. Rezultatele au arătat că atât afişarea non-verbală a jenei cât şi repararea greşelii duc la o raportare mai pozitivă faţă de cumpărător, deşi efectele lor sunt separate (nu s-a găsit un efect de interacţiune, ci doar efecte simple).

Experimentul realizat de Semin şi Manstead (1982) a relevat faptul că simpla expunere a jenei, chiar în absenţa comportamentului reparatoriu, face ca publicul ce asistă la producerea gafei să aibă o impresie semnificativ mai bună despre autorul acesteia. Într-un alt studiu similar, care a pornit de la acelaşi tip de situaţie şi gafă – cauzarea unui prejudiciu de către un cumpărător, – de Jong (1999) a manipulat un alt aspect vizibil şi specific al jenei: roşirea. Subiecţii care au urmărit versiunea în care cumpărătorul a roşit după incident l-au evaluat semnificativ mai pozitiv comparativ cu cei care au urmărit aceiaşi înregistrare în care roşirea nu era prezentă. În aceiaşi ordine de idei, Semin şi Papadopoulou (1990) au arătat că părinţii îşi pedepsesc mai lejer copii care s-au comportat neadecvat în public atunci când aceşitea afişează trăirea jenei, comparativ cu situaţiile în care nu o fac. Căutarea suportului social Simultan cu căutarea reconcilierii şi re-acceptării sociale din partea celorlalţi oamenii resimt nevoia să-şi restabilească respectul şi stima de sine afectată. În acest sens, prin comunicarea non-verbală a faptului că sunt jenaţi, ei caută un sprijin din partea celorlalţi pentru aşi putea redresa respectul temporar pierdut. Dacă cel care a gafat recunoaşte greşeala comisă jenându-se, totodată cerându-şi explicit (verbal) şi sau implicit (non-verbal) scuze, e politicos şi, totodată mărinimos din partea audienţei să-i ofere ajutor. De cele mai multe ori replicile de susţinere ale celor prezenţi îmbracă forme de genul: „Lasă, nu-ţi mai fă griji, oricui i se poate întâmpla!” sau „Am păţit-o şi eu la fel”. Putem spune că în cazul afişării jenei audienţa, iniţial scandalizată de gafă (dar şi amuzată de ea), s-ar afla într-un fel de „capcană a etichetei şi politeţii”: ea îşi inhibă


13


pornirile de manifestare a dezaprobării, acceptând mai degrabă să ierte şi să ajute pe cel jenat. O vorbă veche se potriveşte perfect acestei situaţii: „capul plecat sabia nu taie!” (re-vedeţi pozele din Cadrul 1).

Lecturi obligatorii pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 Miller, R. S. (1992). The nature and severity of self-reported embarrassing circumstances. Personality and Social Psychology Bulletin, 18, 190-198. Lectura #2 Nastas, D., Onici, O., & Cristea, M. (2010)2. Systematic and comprehensive investigation of situational antecedents of embarrassment and other socio-moral emotions. Bulgarian Journal of Psychology, 1-4, 123-137.

2 Sudenţii au primit varianta română a articolului; faţă de original această variantă este suplimentată cu o anexă în plus: grila folosită de Miller (1996).


14

JENA

Documents

Transcript of JENA