Descoperire[modificare | modificare sursă]

Fizicianul de origine britanică,Joseph Thomson, a demonstrat în 1912 existența unor izotopi

stabili care, la trecerea completă a neonului are loc o descărcare într-un tub și o ricoșare a ionilor

de neon în apropierea mijloacelor câmpurilor magnetice și electrice;aceasta arată că elementul

stabil de neon există în mai multe forme. Thomson găsește doi izotopi de neon, unul cu masa de

20 și celălalt cu masa de 22. Următoarele experimente arată că întâmplarea naturală a neonului

conține 90% din izotopul de neon cu masa de 20, 9,73% din izotopul cu masa de 22, și 0,27% din

izotopul cu masa de 21. Cercetările despre izotopi au fost continuate de mulți oameni de știință,

mai ales de către fizicianul englez, Francis William Aston; în munca lor au descoperit și au studiat

izotopi care sunt accelerați de dezvoltarea spectografică a masei.

Este bine cunoscut că majoritatea elementelor în stare naturală sunt compuse dintr-un amestec

de doi sau mai mulți izotopi. Printre excepții se găsește și beriliu (Be), aluminiul (Al), fosforul (P),

și sodiu (Na). Greutatea atomică chimică a unui element este greutatea medie a unei greutăți

atomice, sau masei atomice, a izotopilor. De exemplu, greutatea atomică a clorului este 35.457,

și este compusă din clor-35 și clor-37, primul se găsește cu abundență de 76% și cel de-al doilea

cu 24%. Toți izotopii elementelor cu numărul atomic mai mare de 83, după bismut (Bi), în

sistemul periodic sunt radioactivi, și puțini din izotopii gazoși, similari potasiului-40 (K) sunt

radioactivi. Aproximativ 280 de izotopi stabili găsiți (neradioactivi) sunt cunoscuți.

Izotopii radioactivi artificiali, cunoscuți de asemenea ca radioizotopi, au fost produși pentru prima

dată în 1933 de fizicienii francezi Marie și Pierre Joliot-Curie. Radioizotopii sunt produși pentru

bombardarea naturală găsită a atomilor cu particulele nucleare, de asemenea

ca neutronii, electronii, protonii, și particulele alfa, folosind particule acceleratorii.

Separarea amestecurilor de izotopi[modificare | modificare sursă]

Fundamente[modificare | modificare sursă]

Separarea izotopică se bazează pe diferențele proprietǎților fizico-chimice ale izotopilor aceluiași

element (efectul izotopic). Efectul izotopic poate consta în diferențe ale punctului de fierbere sau

de înghet, presiunii de vapori la o anumitǎ temperaturǎ, cǎldurii de vaporizare, vâscozității,

tensiunii superficiale sau spectrelor optice de emisie [1].

Separarea izotopilor de hidrogen, deuteriul (hidrogen-2) și hidrogenul obișnuit (hidrogen-1),

primul separat în cantități apreciabile, este atribuită chimistului american Harold Urey, care a

descoperit deuteriul în 1932.

Înainte de 1940 multe metode au fost folosite la separarea unor mici cantități de izotopi necesare

pentru cercetări. Unele din cele mai reușite au fost metoda centrifugă și separarea

electromagnetică. Fiecare din aceste metode depind de o mică diferență de greutate a izotopilor

de separat, și cel mai eficace sunt izotopii de hidrogen, unde diferențele de masă între două

substanțe se ridică la 100%; în contrast, diferența în masă între izotopii de carbon-12 și -13 sau

între izotopii de neon -20 și neon-22 ajunge doar la 10%, și între izotopii de uraniu-235 și uraniu-

238 doar la puțin peste 1%.

Acest factor de la 10 la 1 sau de la 100 la 1 face separarea mai îndepărtată de 10 sau de 100 de

ori mai greu. În toate procesele, excluzând pe cel electromagnetic, separarea izotopilor include o

serie de etape de procesare. Rezultatul final al unei singure etape este separarea materialului

original în două fracțiuni, una care conține un procentaj puțin mai mare pentru izotopul mai greu

decât amestecul original și celălalt conține puțin mai mult decât izotopul mai ușor.

Pentru a obține o concentrație apreciabilă, sau mai îmbogățită, în izotopul dorit, este necesară

separarea ulterioară a fracțiunii îmbogățite. Acest proces este efectuat printr-un număr mare de

etape. Îmbogățirea cu fracțiuni de la o etapă devine un material brut pentru următoarea etapă, și

fracțiunea epuizată, care conține un considerabil procentaj al izotopului dorit, este amestecat cu

un material brut pentru etapa precedentă. Chiar și materialul epuizat de etapa originală este

stripat de etapa suplimentară când materialul brut (de exemplu, uraniul) este rar.

De asemenea o revărsare este extrem de flexibilă și elementul poate fi schimbat de la o etapă a

separării. De exemplu, la separarea uraniului, o mare cantitate a materialului trebuie manipulată

de la început, unde uraniul dorit-235 este amestecat de aproximativ 140 de ori cu uraniu-238; la

sfârșitul procesului, uraniu-235 este aproape pur și volumul materialului este mult mai mic.

Metode de separare[modificare | modificare sursă]

Difuzie gazoasă

Termodifuziune

Centrifugare

Electroliză

Reacții chimice de schimb izotopic

Metoda electromagnetică

Separarea izotopica cu laser