Ivan Vîrîpaev

Dansul „Delhi”

şapte piese într-un act

Titlul original: „Taneţ Deli“

Traducere în limba română de Maşa Dinescu

© henschel SCHAUSPIEL Theaterverlag Berlin GmbH 2012.

Piesa nr. 1

Fiecare mişcare

Personajele:

Ekaterina

O femeie în vârstă

Andriuşa

Infirmiera

CORTINA SE DESCHIDE

O cameră specială pentru vizitatori, într-un spital municipal. În cameră se află o măsuţă pentru reviste

cu câteva reviste. Lângă măsuţă e o canapea, iar un pic mai departe un fotoliu. Pe perete sunt expuse

câteva panouri publicitare care fac publicitate unor produse medicale.

Ekaterina stă în fotoliu. Se uită la ceas. Se uită la ceas de câteva ori la rând.

Intră o femeie în vârstă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ: Katea… Din păcate lucrurile stau foarte prost… Mama ta a

murit.

1

EKATERINA: Ce senzaţie ciudată. Nici nu ştii, cum să reacţionezi?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Parcă eu n-aş vrea să te ajut, dar cum? Sunt alături de tine, tu

înţelegi, tu ştii asta. Dar ce-i de făcut?

EKATERINA: Da, e ciudat. Ai zice că e o veste cumplită, totuşi n-am senzaţia de

catastrofă. De fapt nu simt nimic. Uite, am auzit ce-ai spus, am înţeles, da. Am primit

vestea că mi-a murit mama. Dar ce-i de făcut? Nici măcar nu ştiu, cum să reacţionez?

Ar trebui probabil să plâng?... Dar nu-mi vine. E o senzaţie tare ciudată. Nu simt

nimic.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Şi eu mă simt foarte ciudat. Ţi s-a întîmplat o mare

nenorocire. Dar cum aş putea să te-ajut? Sunt alături de tine. Dar ce-i de făcut?

EKATERINA: Nu ştiu ce-i de făcut. Ciudat sentiment. De fapt nici măcar nu-i un

sentiment, e, din contră, un fel de anti-sentiment. Fiindcă nu simt absolut nimic.

Probabil că sunt în stare de şoc, nu? Tu ce zici, sunt în stare de şoc, nu-i aşa?

Comportamentul ăsta, atât de ciudat, atât de ilogic, este probabil chiar starea de şoc.

Mi-a murit mama, iar eu nu simt nimic. E o reacţie ciudată, nu-i aşa?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Nu ştiu. Tot ce-mi doresc este să te ajut. Dar cum? Ce pot să

fac? Sunt lângă tine. Alături de tine. Poate ar fi bine să bei ceva? Ce zici, mă duc până

la magazin să iau ceva de băut?

EKATERINA: Ce rost are? Mai ales dacă trebuie mers la magazin. Nu, zău că nu-i

nevoie.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ţi-ar face bine să bei o gură. Crede-mă. Hai. Mă duc să

cumpăr nişte whisky.

EKATERINA: Nu, zău că n-am nevoie de nimic, mulţumesc. Nu mi-e rău. E ciudat,

nu-i aşa? Nu mi-e deloc rău. Când ar trebui să fie exact invers, nu-i aşa? Ar trebui să-

mi fie foarte rău, nu-i aşa? Celui care află că i-a murit mama ar trebui probabil să i se

facă foarte rău, nu? Pe când eu n-am nimic. Mie nu mi-e rău. Eu nu simt absolut

nimic. Mai ţii minte când ne-am întâlnit cu Andrei, acum un an? La Kiev? Ţii minte?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Bineînţeles. Ţin minte foarte bine. Şi restaurantul ăla

minunat, şi cum ai dansat pentru noi. Andrei e atât de drăguţ, atât de adevărat. E un

om pe care te poţi baza, nu-i aşa?

EKATERINA: Da. Aşa e. Te poţi baza pe el, e un sfânt. Sau, mă rog, poate nu e chiar

sfânt, dar nici mult nu mai are. În orice caz, nu minte niciodată. E greu de crezut, dar

ăsta-i adevărul. Eu ştiu sigur că, uite, omul ăsta nu minte niciodată.

2

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Da, e formidabil. Pe urmă felul în care se uita la dansul tău.

Cum îţi simţea fiecare mişcare. Ştii, de câte ori te privesc dansând, eu încerc să mă

topesc în fiecare mişcare pe care o faci, încerc parcă să formez un singur întreg cu

tine, ştii? Şi atunci totul devine atât de captivant, atât de pasionant. Numai aşa ar

trebui privit un dans. După părerea mea numai aşa ar trebui să privească toată lumea

un dans… Acum, bineînţeles, puţini se uită aşa, aproape nimeni. Dar el aşa s-a uitat. E

un om fin, sensibil.

Pauză.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andriuşa

Pauză

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Sigur că ţin minte.

Pauză.

EKATERINA: Ei bine, m-a sunat ieri, după o jumătate de an în care nu ne-am mai

văzut.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Nu v-aţi văzut de o jumătate de an? De ce?

EKATERINA: Mă rog, asta n-are nici o importanţă. Important e că s-a hotărât brusc

să mă sune. A fost atât de bine să vorbim. Chiar dacă doar la telefon. Tot a fost bine.

De mult n-am mai vorbit aşa cu cineva. Iar pentru mine, pentru mine discuţia a fost

foarte importantă. O discuţie importantă şi serioasă, care a avut loc la timpul potrivit.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Cum s-ar spune – mai bine nici că se poate! „O discuţie

importantă, care a avut loc la timpul potrivit“ – mai bine nici că se poate.

Pauză.

EKATERINA: Apropo, trebuie să apară din clipă în clipă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Cum adică? Cine? Andriuşa? Aici? Acum?

EKATERINA: Da. Din clipă în clipă. Cât e ceasul?

Femeia în vârstă se uită la ceas.

3

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Cinci fără douăsprezece minute.

EKATERINA: Păi înseamnă că mai sunt doar douăsprezece minute.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andriuşa vine aici?

EKATERINA: Da. Aşa am stabilit. Credeam că o să stau aici până la cinci, iar după

aia trece să mă ia şi mergem să mâncăm în oraş.

Intră infirmiera. În mâna dreaptă ţine o mapă subţire, cu documente.

INFIRMIERA: Iertaţi-mă. Îm pare foarte rău de ce s-a întâmplat. Aş vrea…

EKATERINA: Iertaţi-mă, n-aţi putea trece mai târziu? Peste vreo jumătate de oră,

bine?

INFIRMIERA: Cum să nu, bineînţeles. O să am nevoie de nişte semnături, astea-s

formalităţile…

EKATERINA: Peste o jumătate de oră, se poate?

INFIRMIERA: Mai vroiam să vă spun că…

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Vă rugăm frumos, ne lăsaţi să mai discutăm aici vreo

jumătate de oră numai noi două? Se poate?

INFIRMIERA: Se poate. Trec mai târziu. Poate aveţi nevoie de nişte apă?

EKATERINA: Nu, nu. N-avem nevoie de nimic.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Avem de discutat.

INFIRMIERA: Vă rog să mă scuzaţi.

Infirmiera pleacă.

EKATERINA: Aşa că o să vă revedeţi.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Doamne, ce surpriză.

EKATERINA: De cât timp nu v-aţi mai văzut?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Exact de un an. De fapt nu ne-am văzut decât o singură dată,

la Kiev, când ai dansat.

EKATERINA: Am înţeles. Iar acum, în câteva minute va fi aici.

Pauză.

4

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Iartă-mă că mă amestec în viaţa ta personală, dar nu pot să

nu te întreb…

EKATERINA: Da?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ce-i în capul lui? Pare să fie îndrăgostit de tine, nu-i aşa? Şi

nu doar că-ţi face curte, e ceva serios din partea lui, nu?

EKATERINA: O, Doamne! În nici un caz. Ce-ţi veni? Nu! Bineînţeles că nu. Doar e

însurat. Şi în general, nu e deloc ceea ce…

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andriuşa e însurat? Vorbeşti serios? E însurat?

EKATERINA: Au şi copii. Doi parcă. Are o familie reuşită. N-avem deloc genul ăsta

de relaţii. O, Doamne! Şi tu ai crezut tot timpul că avem o poveste de dragoste?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Păi bineînţeles. Eram de-a dreptul convinsă. Vrei să zici că

nu-i aşa? Fii sinceră, de ce încerci să te ascunzi? Înţeleg. Fiindcă e însurat.

EKATERINA: O, Doamne! Nu. Cum poţi fi atât de proastă? Nu! Zău, nu poţi fi atât

de proastă?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Sunt absolut sigură, crede-mă.

EKATERINA: Nu!

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ba da, numai că încerci să te ascunzi. Sunt sigură. Uite, şi-

acum te porţi aşa fiindcă ascunzi…

EKATERINA: Proastă mai eşti, Doamne, mare proastă! Ha, ha!

Ekaterina râde.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Lasă, lasă. Eu nu cred în râsul ăsta. Special faci aşa!

EKATERINA: Aoleu, nu. Nu mă mai face să râd.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ăsta nu-i râs adevărat, e doar prefăcătorie. Văd prin tine ca

prin sticlă.

Ekaterina râde tot mai tare, face o criză de râs.

EKATERINA: Hai gata, încetează o dată cu tâmpeniile astea, simt că mor de râs.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Râsul tău nu mă impresionează. Abia acum m-am convins

definitiv că aveţi o poveste de dragoste! Râsul ăsta e dovada cea mai sigură.

Recunoaşte!

Ekaterina moare de râs.

5

EKATERINA: Te rog!

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Aha! În râsul ăsta e ceva tragic bolnăvicios! Aha! Te-am

prins! Secretul tău a fost dat în vileag!

EKATERINA: Te rog!

Ekatrina râde şi nu se poate opri. Intră Andrei. Se opreşte în uşă şi se uită mirat la Ekaterina care râde.

EKATERINA: Nu te mira că râd, când o să afli motivul ai să râzi şi tu în hohote.

ANDREI: Să aduc nişte apă?

EKATERINA: Nu-i nevoie de nici o apă, fii serios. Nu sunt isterică, dar chiar mi se

pare foarte comic.

Ekaterina îşi vine un pic în fire, se linişteşte. Andrei intră în cameră, se aşează pe canapea lângă

Ekaterina.

EKATERINA: Ideea nu e că mi-a murit mama şi am făcut o isterie, cum ai crezut tu

probabil. Nu despre asta e vorba. Ideea e că, uite, o vezi pe persoana asta? V-aţi

cunoscut, mai ţii minte?

ANDREI: Cum să nu. Aţi fost la Kiev.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Tocmai am vorbit despre asta.

EKATERINA: Ei bine, ea a tras concluzia că avem o poveste de dragoste. Ea crede că

tu şi cu mine suntem amanţi.

ANDREI: Mda. Amuzant.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : De fapt nu-i treaba mea.

ANDREI: De fapt nu e adevărat.

EKATERINA: Ba e de-a dreptul imposibil.

ANDREI: Mă rog, sigur că teoretic e posibil…

EKATERINA: Păi tu ai copii. Şi îţi iubeşti soţia.

ANDREI: Păi da. Aşa s-ar zice. Deşi… Deşi, ce e iubirea? Asta, cum s-ar zice, e o

mare întrebare.

O pauză lungă.

6

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Dar dumneavoastră cum credeţi, ce e iubirea?

Dumneavoastră ştiţi?

Pauză.

ANDREI: Îmi dau seama ce s-a întâmplat. Alina Pavlovna a murit. Mi-au spus cei de

jos. Condoleanţele mele. Nici nu ştiu ce să spun.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Păi şi eu aş fi vrut să-i fiu de ajutor, dar cum? Cu ce?

EKATERINA: Ciudat. A trecut deja o jumătate de oră, iar eu tot nu simt ceva foarte

tragic. De fapt simt cu totul altceva. E foarte ciudat. Când am râs mi se părea atât de

caraghios. Efectiv, atât de caraghios. Dar chiar şi-n timp ce râdeam m-am gândit că

uite, probabil că arăt ca o femeie care s-a isterizat fiindcă i-a murit mama. Când de

fapt nu e aşa. Zău că am râs numai din cauza glumei. Numai fiindcă, uite, ea a crezut

că noi doi avem o poveste de dragoste. Ce prostie. Şi ce caraghios. Zău că-i caraghios.

Şi ciudat. Fiindcă eu mi-am iubit foarte mult mama. Am iubit-o. Am avut o relaţie…

o relaţie atât de sinceră, şi asta până ieri, când a făcut criza. Şi totuşi nu simt nimic. Eu

zău că am râs din cauza glumei. Zău. Din cauza glumei. Zău, zău. E atât de caraghios!

Să crezi că eu şi cu Andrei avem o poveste de dragoste. Ce poveste de dragoste?

Doamne! E de-a dreptul comic.

Pauză.

EKATERINA: Atunci, la Kiev, mă uitam la el şi mă gândeam, Doamne, dar ăsta-i

chiar el. Da, Andrei. Atunci exact aşa m-am gândit „el e”. Iar când am început să

dansez, am început să simt acest lucru. Să simt că Tu eşti. Mi-am început dansul

simplu, ca de obicei. Mai întâi – pentru toţi. Iar apoi, brusc, am simţit... Nu ştiu dacă

mă credeţi, dacă înţelegeţi că acum nu exagerez – inima mea mi-a spus brusc, inima

mea mi-a spus: „El e!”. Exact cum scrie-n cărţi: „inima i-a şoptit” – aşa se şi întâmplă.

Exact aşa s-a întâmplat. Ca în literatură. Inima mi-a şoptit-o în timpul dansului. Pentru

mine, ştiţi, dansul e totul. Dansul meu – păi dansul e adevărul meu, rostul meu în

lume. Şi iată că în timpul dansului mi-am auzit inima. Iar inima mi-a spus: „El e!”

Ekaterina ia mâna lui Andrei în mâna sa. Se uită în ochii lui.

7

EKATERINA. Tu eşti. Te iubesc, Andrei. Am vrut să ţi-o spun azi şi iată că ţi-am

spus-o.

Andrei o priveşte în tăcere pe Ekaterina. Femeia în vârstă se întoarce cu spatele la ei şi plânge. Intră

infirmiera.

INFIRMIERA: Vă rog să mă scuzaţi. Înţeleg că sunteţi îndurerată. Dar vrem să vă

ajutăm. Iar ca să vă putem ajuta, trebuie să semnaţi aceste hârtii. Că nu veţi face

autopsie şi alte câteva documente. Abia după aceea trimitem cadavrul la morgă.

Trebuie s-o facem.

Infirmiera îi dă Ekaterinei hârtiile. Ekaterina citeşte. Semnează o hârtie. Apoi a doua. Apoi se uită la

Andrei. Andrei se uită la ea. Ekaterina mai semnează încă o hârtie. Femeia în vârstă stă în colţ şi

plânge. Ekaterina semnează hârtiile.

CORTINA SE ÎNCHIDE

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI, SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI.

Piesa nr. 2

În interiorul dansului

Personajele:

Ekaterina

O femeie în vârstă

Andriuşa

Infirmiera

CORTINA SE DESCHIDE

O cameră specială pentru vizitatori într-un spital municipal. În cameră se află o canapea şi două fotolii.

Pe perete e o oglindă mare. Ekaterina şi Andrei sunt în cameră.

8

EKATERINA: Până la urmă nu mi-ai răspuns. Iartă-mă, dar cred că ar trebui să-mi

spui totuşi ceva.

ANDREI: Da, da, bineînţeles. Mă gândeam doar că nu-i momentul cel mai potrivit…

EKATERINA: Dar înţelege, Andrei, nu mi-a fost uşor să fac această declaraţie. Sunt

femeie, totuşi ţi-am spus prima că te iubesc.

ANDREI: Păi vrei să discutăm chiar aici şi acum, sau mergem să bem ceva, să

mâncăm?

EKATERINA: Aici şi acum.

ANDREI: Bine atunci. Fie cum vrei tu.

O pauză lungă.

EKATERINA: Am înţeles. Nu mă iubeşti.

ANDREI: Iartă-mă.

Pauză.

ANDREI: Îţi admir foarte mult dansul. Sunt vrăjit de el. Când te privesc dansând,

simt cumva că mă contopesc cu tine, cu Dumnezeu, cu natura. Dar nu e dragostea pe

care o simt pentru soţia mea. Îmi iubesc soţia. Vreau să trăiesc cu ea până la sfârşitul

vieţii, îmi pare foarte rău

Pauză.

EKATERINA: Mă doare atât de rău.

ANDREI: Dar ce-aş putea să fac?

EKATERINA: Nu poţi face nimic.

Pauză.

EKATERINA: Ce întorsătură tâmpită au luat lucrurile. Eu eram convinsă că şi tu

simţi la fel. Nu m-am îndoit deloc de tine, iar acum descopăr că am greşit. Şi greşeala

asta mă doare cumplit.

Pauză.

9

EKATERINA: Mă doare atât de rău.

ANDREI: Oare ce-aş putea să fac pentru tine?

EKATERINA: Nimic. Dar trebuie să nu ne mai întâlnim o vreme, de acord?

ANDREI: Sigur că da. Cum spui tu. Chiar dacă îmi vei lipsi şi tu şi dansul tău.

EKATERINA: Asta e, şi nici la spectacolele mele să nu vii, măcar un timp.

ANDREI: Îmi pare foarte rău că îţi provoc durere, Katea. Dar crede-mă, toate astea

vor trece. Până la urmă nu-i decât un sentiment. E pur şi simplu un sentiment, iar

sentimentele trec. Nu-i nevoie decât de timp. Rabdă şi timpul va şterge această

dragoste din inima ta.

EKATERINA: Am impresia că tu nu ştii de fapt nimic despre inimă. Chiar nu ştii că

dragostea şi inima sunt acelaşi lucru? Cine n-are dragoste n-are nici inimă. Fiindcă

sunt unul şi acelaşi lucru, sunt un singur întreg, tu chiar nu ştii asta? Îmi pare foarte

rău, dacă nu ştii asta, îmi pare foarte rău.

ANDREI: Eu iubesc, Katea. În inima mea există dragoste. Numai că e dragostea

pentru o altă femeie. Iubesc o altă femeie, Katea. Iartă-mă, dar am fost nevoit s-o

spun. Tu m-ai forţat s-o spun. Iartă-mă. Îmi pare foarte rău pentru tine. Iartă-mă.

Andrei se ridică şi iese. Ekaterina stă în fotoliu, ceafa şi spinarea ei se reflectă în oglinda mare de pe

perete. Pauză. Ekaterina se studiază în oglindă. Intră o femeie în vârstă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Katea… Din păcate lucrurile stau foarte prost… Mama ta a

murit.

EKATERINA: Ce senzaţie ciudată. Nici nu ştii, cum să reacţionezi?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Parcă eu n-aş vrea să te ajut, dar cum? Sunt alături de tine, tu

înţelegi, tu ştii asta. Dar ce-i de făcut?

EKATERINA: Da, e ciudat. Ai zice că e o veste atât de cumplită, totuşi n-am senzaţia

de catastrofă. De fapt nu simt nimic. Uite, am auzit ce-ai spus, am înţeles, da. Am

primit o veste – mi-a murit mama. Dar ce-i de făcut? Nici măcar nu ştiu, cum să

reacţionez? Probabil că ar trebui să plâng, nu? Dar nu-mi vine. E o senzaţie tare

ciudată. Nu simt nimic.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Şi eu mă simt foarte ciudat. Ţi s-a întâmplat aşa o

nenorocire. Dar cum te-aş putea ajuta? Sunt alături de tine. Dar ce-i de făcut?

EKATERINA: Nu ştiu ce-i de făcut. Ciudat sentiment. Mai bine zis nici măcar nu-i

un sentiment, e, din contră, un fel de anti-sentiment. Fiindcă nu simt absolut nimic.

10

Probabil că sunt în stare de şoc, nu? Tu cum crezi, sunt în stare de şoc, nu-i aşa?

Comportamentul ăsta atât de ciudat, atât de ilogic, este probabil chiar starea de şoc.

Mi-a murit mama, iar eu nu simt nimic. E o reacţie ciudată, aşa-i?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Nu ştiu. Tot ce-mi doresc este să te ajut. Dar cum? Ce pot să

fac? Sunt lângă tine. Alături de tine. Poate ar fi bine să bei ceva? Ce zici, mă duc până

la magazin să iau ceva de băut?

EKATERINA: Ce rost are? Mai ales dacă trebuie mers la magazin. Nu, zău că nu-i

nevoie.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ţi-ar face bine să bei o gură. Crede-mă. Hai. Mă duc să

cumpăr nişte whisky.

EKATERINA: Ba nu, zău că nu-i nevoie de nimic. Nu mi-e rău. E ciudat, nu-i aşa?

Nu mi-e deloc rău. Când ar trebui să fie exact invers, nu? Fiindcă ar fi trebuit să-mi

fie foarte rău, nu-i aşa? Cuiva care a fost anunţat că i-a murit mama ar trebui, de fapt,

să i se facă rău, nu? Pe când eu n-am nimic. Mie nu mi-e rău. Eu nu simt absolut

nimic. Mai ţii minte când ne-am întâlnit cu Andrei, acum un an? La Kiev? Ţii minte?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Bineînţeles. Ţin minte foarte bine. Şi restaurantul ăla

minunat, şi cum ai dansat pentru noi. Andrei e atât de drăguţ, atât de adevărat. E un

om pe care te poţi baza, nu-i aşa?

EKATERINA: Da. Aşa e. Te poţi baza pe el, e un sfânt. Sau, mă rog, poate nu e chiar

sfânt, dar nici mult nu mai are. În orice caz, nu minte niciodată. E greu de crezut, dar

ăsta-i adevărul. Eu ştiu sigur că, uite, omul ăsta nu minte niciodată.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Da, e uimitor. Şi cum s-a uitat la dansul tău. Ştii, pentru mine

e foarte important cum priveşte cineva un dans. De mulţi ani urmăresc felul în care se

uită oamenii la dans. Fiindcă, ştii, eu merg des la spectacole de dans. Şi, ştii, nu mă

pot abţine să nu mă uit, să nu observ publicul, felul în care se uită fiecare om. Aşa că

am propria mea părere despre asta. Eu sunt convinsă că dansul nu trebuie privit, ci

ascultat. Ce-i drept nu cu urechile, ci cu toată fiinţa. Trebuie, cum să spun, trebuie să

devii o singură fiinţă cu dansatorul, trebuie să-i permiţi dansului să pătrundă în tine,

trebuie să te laşi copleşit de el, trebuie ca dansul să pună stăpânire pe tine. Fiindcă în

clipa aia, tu şi dansatorul deveniţi un singur întreg, ba chiar toţi cei care privesc

dansul, noi toţi devenim un singur dans. Şi atunci nu mai există nici cel care dansează,

nici cel care priveşte, ci numai dansul şi atât. Dar nu toţi privesc astfel.

Pauză.

11

EKATERINA: El exact aşa privea.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Da, el privea cum trebuie. Ce-i drept a avut momente când

îşi pierdea concentrarea, dar cred că asta s-a întîmplat fiindcă era prea uluit

Pauză.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andriuşa.

Pauză.

EKATERINA: Mă mir că nu v-aţi întâlnit cu el adineauri.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Că nu ne-am întâlnit? Păi unde să ne fi întâlnit, Katiuşa?

EKATERINA: Acum cinci minute era încă aici.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Cum? Ce tot spui? Andriuşa? Unde? Aici?

EKATERINA: Da. E în oraş. Eu l-am rugat să vină. Trebuia să-i spun ceva foarte

important, iar eu nu puteam să plec fiindcă maică-mii i se făcuse rău.

Intră infirmiera. În mâna dreaptă ţine o mapă subţire cu acte.

INFIRMIERA: Iertaţi-mă. Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat. Aş vrea să…

EKATERINA: Scuzaţi-mă, n-aţi putea veni un pic mai târiziu? Peste vreo jumătate de

oră, se poate?

INFIRMIERA: Da, da, bineînţeles. Trebuie numai să semnaţi câte ceva, e o simplă

formalitate…

EKATERINA: Peste o jumătate de oră, bine?

INFIRMIERA: Dar mai vroiam să vă spun…

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Avem o rugăminte, am mai putea sta de vorbă aici cam o

jumătate de oră? Se poate?

INFIRMIERA: Bine. Trec mai încolo. Poate aveţi nevoie de nişte apă?

EKATERINA: Nu, nu. Nu-i nevoie de nimic.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : N-avem nevoie de nimic.

INFIRMIERA: Scuzaţi-mă.

Infirmiera pleacă.

12

EKATERINA: Dansul meu se naşte întotdeauna din inima mea.

Pauză.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Eu ştiu că mama ta visa în copilărie să devină dansatoare, de

aceea a iubit dansul tău. Acum ea dansează împreună cu tine, dansează în inima ta.

Acum voi împărţiţi, amândouă, acelaşi dans.

EKATERINA: Probabil că aşa e. Dar eu deocamdată nu simt nimic de felul ăsta,

probabil că mai trebuie să treacă un timp până să înţeleg cu adevărat ce s-a întâmplat.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Mama ta, Katea, a ştiut să-ţi transmită darul ăsta uimitor –

să-ţi simţi atât de profund propria inimă. E lucrul cel mai important. Deoarece dansul

tău se naşte chiar în inima ta, Katea. Iar inima este probabil însuşi Dumnezeu sau

natura. Nu contează cum se numeşte, important e sensul.

Intră Andrei.

ANDREI: Ştiu ce s-a întâmplat. Alina Pavlovna a murit. Mi-au spus cei de jos şi am

hotărât să mă întorc. Condoleanţele mele. Nici nu ştiu ce să spun.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Bună ziua, Andriuşa. Noi ne-am cunoscut cândva, mai ţineţi

minte?

ANDREI: Cum să nu. Vă ţin foarte bine mine. Ne-am văzut la Kiev.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Când a dansat Katea, a fost atât de frumos! Şi ţin foarte bine

minte cum aţi privit-o, Andrei.

ANDREI: Te-am minţit, Katea. Am minţit de la primul până la ultimul cuvânt.

Adevărul e că m-a apucat spaima. M-am speriat de ce urmează. De responsabilitate.

Eu m-am obişnuit să consider că totul, toate lucrurile din jur, tot globul pământesc se

sprijină pe mine. Mi se pare că eu controlez tot. Mă gândesc ce va fi cu soţia mea, cu

copiii, sunt convins că nu vor supravieţui fără mine, am mania grandorii, Katea, din

cauza asta m-am speriat. Sunt un fricos, Katea. Şi te-am minţit, de fapt te iubesc. Tu

eşti demult în interiorul meu, dar nu îndrăznesc s-o recunosc nici faţă de mine. Mă

împiedică simţul responsabilităţii. Mă hotărâsem să te mint, dar când am aflat că

mama ta a murit m-am gândit că tu ai parte acum de prea multă durere şi că n-ai nici

un pic de bucurie. Vreau să-ţi dăruiesc bucuria noastră, pe care o merităm amândoi.

Eu nu mai pot trăi concentrat pe propriul meu egoism, nu mai pot, din teamă, să mă

mint singur şi să-i mint şi pe ceilalţi. Mă înec în complexe şi minciuni. Te iubesc.

13

Ekaterina se ridică, se apropie de Andrei, îl îmbrăţişează. Cei doi se aşează pe canapea, stau lipiţi unul

de celălalt. Femeia în vârstă s-a întors cu spatele la ei şi plânge. Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Vă rog să mă scuzaţi. Înţeleg că aveţi o mare durere… Dar trebuie să

vă ajutăm. Iar ca să vă putem ajuta trebuie să semnaţi aceste hârtii. Că nu veţi face

autopsie şi alte câteva documente. Abia după aceea vom preda cadavrul la morgă.

Trebuie să rezolvăm asta.

Infirmiera îi dă hârtiile Ekaterinei. Ekaterina citeşte. Semnează o hârtie. Apoi a doua. Apoi se uită la

Andrei. Andrei se uită la ea. Ekaterina mai semnează o hârtie. Femeia în vârstă stă într-un colţ şi

plânge. Ekaterina semnează hârtiile.

CORTINA SE ÎNCHIDE

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI, SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI.

Piesa nr. 3

Tu simţi asta

Personajele:

Ekaterina

Alina Pavlovna

O femeie în vârstă

Infirmiera

CORTINA SE DESCHIDE

O cameră specială, pentru vizitatori, într-un spital municipal. În cameră sunt patru fotolii împletite, o

măsuţă de sticlă pentru reviste, cu câteva reviste. Pe perete atârnă reproducerea unui tablou compus

dintr-un puzzle lipit pe carton.

În cameră se află Ekaterina şi Alina Pavlovna. Alina Pavlovna se uită la ceas. Se uită la ceas de câteva

ori la rând.

14

Pauză.

EKATERINA: Mamă. Am avut o discuţie serioasă cu Andrei. I-am spus totul. I-am

dezvăluit sentimentele mele. I-am spus că-l iubesc.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Da… Am presimţit că o să se întâmple în curând. Şi ce ţi-a

răspuns?

EKATERINA: A tăcut multă vreme. A tăcut mult. Iar apoi… Apoi a spus că îşi

iubeşte soţia şi a plecat.

ALINA PAVLOVNA: Ce groaznic. Probabil că te doare foarte rău?

EKATERINA: În secunda aia lumea întreagă s-a prăbuşit în iad. Am simţit o durere

insuportabilă.

ALINA PAVLOVNA: Sărmana mea. Îmi e atât de milă de tine. Ce pot face pentru

tine, copilul meu?

EKATERINA: Pentru mine e important să-ţi povestesc, ca să mă asculţi şi să înţelegi.

ALINA PAVLOVNA: Da, din păcate e singurul lucru pe care-l mai pot face – să

ascult şi să înţeleg.

EKATERINA: Şi să accepţi, mamă. Să accepţi viaţa mea şi toate întâmplările vieţii

mele aşa cum sunt. Pentru mine e foarte important, mamă.

ALINA PAVLOVNA: Întotdeauna m-am străduit să fac asta. Tot timpul cât am trăit

împreună.

EKATERINA: Eu preţuiesc foarte mult acest lucru, mamă, de asta şi e atât de

important pentru mine să-ţi povestesc ce s-a întâmplat. Este a doua întâmplare

importantă din viaţa mea. Prima întâmplare pe care a trebuit s-o accepţi a fost dansul

meu. Şi nu l-ai acceptat imediat, ba chiar te-ai îmbolnăvit din cauza lui.

ALINA PAVLOVNA: Dar l-am acceptat şi n-are rost să ne mai amintim de asta.

Acum în ceea ce priveşte durerea ta. Crede-mă, eu nu doar o accept, dar încerc, pe

cuvânt, încerc din toată inima să trăiesc această durere odată cu tine. Aş vrea să mă

doară la fel de rău ca pe tine. Vreau să simt ce simţi şi tu.

EKATERINA: De aia am şi hotărât să-ţi povestesc lucrurile în ordinea în care s-au

întâmplat. Ca să înţelegi ce a fost cu mine. Mai întâi o durere puternică. Am simţit o

15

durere la fel de intensă ca atunci, la Delhi, când s-a născut dansul meu. Durerea e ca o

bucată de fier încins lipită de inimă. Asta mi s-a întâmplat mai întâi.

ALINA PAVLOVNA: Doamne, ce milă mi-e de tine!

Pauză.

EKATERINA: Dar pe urmă Andrei s-a întors. Şi a spus că m-a minţit, că a avut un

moment de slăbiciune. Că i-a fost teamă să-şi trădeze soţia şi copiii. Dar a înţeles apoi

că nu în asta constă trădarea, ci în minciună. Iar el îşi înşeală demult nevasta prin

faptul că mă iubeşte. A spus că mă iubeşte. El mă iubeşte, mamă. Suntem fericiţi.

Sunt fericită, mamă. Sunt fericită exact ca atunci, când s-a născut dansul meu „Delhi”.

De altfel totul seamănă leit. Mai întâi o durere cumplită, iar apoi o mare bucurie! Iată,

mamă. Iată ce mi s-a întâmplat. Acum ştii totul. Te rog să accepţi asta.

Pauză

ALINA PAVLOVNA: Da, e exact ca atunci.

EKATERINA: Exact ca atunci!

ALINA PAVLOVNA: Da.

Pauză.

EKATERINA: Şi la fel ca atunci, te rog să accepţi asta. Pentru mine e foarte

important să accepţi.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: E o relaţie nefericită. Andrei e însurat, are copii. Este o

poveste nefericită şi o iubire nefericită.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Iar o iubire nefericită nu poate fi o iubire adevărată.

Pauză.

16

ALINA PAVLOVNA: Dragostea nu poate fi nenorocire. Nenorocirea nu poate fi

dragoste.

Pauză.

EKATERINA: Nu ştiu de ce, dar eram sigură că vei reacţiona aşa. Eram pregătită.

Pauză.

EKATERINA: Pentru tine eu n-am fost niciodată doar o fiică, ci în primul rând soră

de suferinţă. M-ai crescut ca pe o prietenă cu care să împarţi nefericirea. Cele două

lucruri la care ai visat şi nu ţi s-au împlinit – „dansul” şi „dragostea” – aceste două

lucruri te-au făcut nefericită. Ai visat să devii o mare dansatoare şi n-ai devenit. Ai

visat să ai o dragoste şi n-ai avut. Ai vrut să ai o prietenă în nenorocire şi ai hotărât să

ţi-o faci din fiica ta. Dar fiica ta, din nenorocire pentru tine, a devenit o mare

dansatoare şi a întâlnit dragostea adevărată. Iată ce nu poţi tu să accepţi. Iar eu am

înţeles asta cu adevărat abia acum, deşi am bănuit-o şi înainte. Acum câţiva ani ţi-am

arătat dansul meu „Delhi” şi am văzut în ochii tăi nu bucurie, ci turbare. Invidie. Asta

am văzut, dar apoi, când părea că ai acceptat dansul meu, m-am gândit că poate m-am

înşelat, că a fost doar reacţia ta ciudată la dansul meu ciudat. Dar acum, acum nu mă

mai îndoiesc deloc că a fost invidie. Fiindcă totul s-a repetat exact ca atunci. Tu nu

poţi accepta fericirea mea, nu vrei să ştii adevărul despre fericire. Nu vrei să-l auzi şi

să-l admiţi, dar el răsună de peste tot. Aşa că mai ascultă o dată adevărul, mamă –

fericirea există! Să-ţi dansezi dansul şi să-ţi iubeşti iubitul este fericire!

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Da, totul e exact ca atunci.

EKATERINA: Exact ca atunci!

Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Scuzaţi-mă că vă întrerup, Alina Pavlovna, dar trebuie să mergeţi în

salon, peste cinci minute vine doctorul. Vrea să vă consulte.

ALINA PAVLOVNA: Bine, bine, vin imediat. Doar să terminăm ce-avem de vorbit,

două minute, bine?

17

INFIRMIERA: Vă aştept în salonul dumneavoastră.

Infirmiera pleacă.

ALINA PAVLOVNA: Iar acum îţi voi spune adevărul. Adevărul meu e la fel de scurt

ca al tău. Iată-l. Pe mine nu mă indignează dansul tău, ci conţinutul dansului tău. Tu

ridici osanale tragediei, mizeriei şi nenorocirii. Tu numeşti nenorocirea fericire şi asta

te face fericită. Tu transformi nenorocirea în fericire şi asta te face fericită.

Nenorocirea nu devine fericire, dar tu devii fericită şi asta mă scoate din sărite. Tu

prezinţi drept realitate ceea ce îţi doreşti tu. Tu iei viaţa cerşetorilor, bolnavilor,

hidoşilor, mutilaţilor care trăiesc la Delhi, care sunt nenorociţi şi creezi din ea un dans

frumos, admirat de toată lumea. Tu devii celebră cântând durerea altora. Tu dansezi şi

eşti încununată de glorie, iar cei despre care dansezi mor de sărăcie şi boli. Tu devii

fericită arătând nefericirea altora. Iată ce nu accept eu. La fel şi cu Andrei. Tu iubeşti

un om care şi-a trădat familia. Un om care i-a făcut nefericiţi pe alţii. Iată trăsătura ta

principală, care mă revoltă atât de tare. Eu nu sunt nefericită fiindcă eşti tu fericită. Nu

sunt nefericită fiindcă am cancer la stomac. Deşi este şi asta o cauză, bineînţeles. Eu

toată viaţa o văd ca pe o nenorocire continuă. Şi aşa şi e. Viaţa e o nenorocire

continuă! Da ! Eu aşa am considerat întotdeauna. Am considerat aşa şi înainte să mi

se pună acest diagnostic.

EKATERINA: Operaţia a reuşit, tu nu mai ai cancer, mamă, şi ştii asta. Din nou

exagerezi totul

ALINA PAVLOVNA: Încetează să-ţi faci iluzii în privinţa vieţii mele. Viaţa mea nu

va deveni mai nenorocită, fiindcă e deja nenorocită. Viaţa e nenorocită în sine, nu din

vreo cauză oarecare. Dar ceea ce mă scoate cel mai rău din sărite în viaţa asta este

atitudinea ta, faptul că până şi nenorocirea propriei tale mame este pentru tine un

prilej să-ţi manifeşti propria fericire. Nu m-aş mira ca după moartea mea să creezi

dansul „Nefericirea mamei mele”. Aşa eşti tu făcută – să fii fericită în contul

nefericirii altora. Este ceea ce, iartă-mă, eu nu pot să accept. Iar discuţia noastră pe

această temă, te rog, s-o consideri închisă pentru totdeauna.

Alina Pavlovna se ridică şi merge spre uşă.

EKATERINA: Fericirea există, mamă. Sper să reuşeşti totuşi să conştientizezi acest

lucru.

18

Alina Pavlovna se opreşte în uşă.

ALINA PALOVNA: Viaţa e suferinţă, fiica mea. Îţi doresc să te convingi cât mai

curând de acest lucru.

Alina Pavlovna iese. Ekaterina stă aşezată în fotoliu, lângă măsuţa cu reviste. Pe perete se vede

reproducerea unei colecţii de puzzle lipită pe carton.

Intră o femeie în vârstă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Katea... din păcate lucrurile stau foarte prost... Soţia lui

Andrei, Olga, s-a sinucis. S-a otrăvit cu nu ştiu ce medicament. Copiii erau cu Andrei.

Se plimbau. M-a sunat chiar Andrei, e într-un hal fără de hal, n-a fost în stare să

explice nimic ca lumea. A spus că te-a sunat pe tine prima, dar că ai telefonul închis,

probabil fiindcă eşti la mama ta, la spital. Aşa că am hotărât să vin aici. Ţine-te tare,

Katea.

EKATERINA: Ce senzaţie ciudată. Nici nu ştii cum să reacţionezi, nu?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Parcă eu n-aş vrea să te ajut, dar cum? Sunt alături de tine, tu

înţelegi, tu ştii asta. Dar ce-i de făcut?

EKATERINA: Da, e ciudat. Pare o veste atât de cumplită, totuşi n-am senzaţia de

catastrofă. De fapt nu simt nimic. Uite, aud ce îmi spui, înţeleg, da. Am primit o veste

– din cauza mea a murit un om. Dar ce-i de făcut? Nici nu ştiu cum să reacţionez? Ar

trebui să plâng probabil? Dar nu-mi vine. Ce senzaţie ciudată. Nu simt nimic.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Şi eu mă simt foarte ciudat. Aşa o nenorocire. Dar ce-i de

făcut?

EKATERINA: Nu ştiu ce-i de făcut. E un sentiment atât de ciudat. Mai exact, nici

măcar nu-i un sentiment, e un fel de anti-sentiment. Nu simt absolut nimic. Probabil

că sunt în stare de şoc, nu? Tu cum crezi, sunt în stare de şoc, nu? Un comportament

atât de ciudat, ilogic, este probabil chiar starea de şoc? Din cauza mea a murit un om,

iar eu nu simt nimic. Este o reacţie ciudată, nu?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Nu ştiu. Poate trebuie să bei ceva? Să nu mă duc până la

magazin să iau ceva de băut?

EKATERINA: De ce? Mai ales dacă trebuie mers la magazin. Nu, chiar nu e cazul.

19

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : O să-ţi fie mai uşor dacă bei. Crede-mă. Hai. Mă duc să iau

nişte whisky.

EKATERINA: Nu, zău că nu-i nevoie de nimic, mulţumesc. Nu mi-e rău. E ciudat,

nu? Nu mi-e deloc rău. Când, de fapt, ar fi trebuit să fie exact invers, nu? Ar trebui să-

mi fie foarte rău, nu? Celui care a fost anunţat că din vina lui a murit un om ar trebui

să-i fie rău, nu-i aşa? Iar eu n-am nici o problemă. Mie nu mi-e rău. Eu nu simt

absolut nimic. Ţii minte seara aia, la Kiev, când am dansat prima oară dansul „Delhi”

pentru tine şi mama? Era şi Andrei acolo.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Doar nu mă întrebi serios?! Păi cum aş fi putut să uit aşa

ceva?! Asta va rămâne pentru totdeauna cel mai important eveniment din viaţa mea.

Am fost uluită. În ziua aceea am înţeles ce este dansul. Care e esenţa, sensul lui. Am

înţeles că tot ce ne înconjoară e dans. Că ne rotim cu toţii în acest dans ca nişte

dansatori. Dar trebuie să reuşeşti să vezi asta. Eu am reuşit s-o văd datorită ţie,

datorită acestui dans „Delhi” al tău. Sunt dansator, sunt dans, sunt sfârşitul dansului.

Pauză.

EKATERINA: Ţii minte prima reacţie a mamei mele? Ţii minte cum a ţipat la mine?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Asta s-a întâmplat din cauza şocului. Pe urmă ea a acceptat

totuşi dansul tău.

EKATERINA: După câţiva ani. Nu de mult. Timp de doi ani n-am vorbit aproape

deloc. Abia când s-a descoperit că are cancer şi s-a gândit că o să moară, abia atunci

m-a acceptat şi ne-am împăcat. Dar a spus că acceptă dansul meu nu ca pe un „dans al

fericirii”, ci ca pe „un dans al nefericirii fericite”. Apropo, curând după aceea i s-a

făcut o operaţie reuşită şi a trăit liniştită până în ziua de azi. Cu asta ne-am înţeles.

Dar iubirea mea cu Andrei n-o s-o accepte niciodată. Nimic n-o va putea influenţa,

poate doar moartea. Aşa că astăzi noi două ne-am despărţit definitiv.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Dar doctorul ce ţi-a spus?

EKATERINA: Doctorul spune că mai are de trăit cel mult două luni. Asta s-a lămurit

ieri, din analiza ţesutului tumoral. Deocamdată nu ştie nimic. Au fost şi-aşa destule

nenorociri pe capul ei. În clipa asta doctorul tocmai o minte că are ceva la pancreas.

Iar eu o aştept pe infirmieră ca să semnez hârtiile că am aflat diagnosticul, că iau

asupra mea răspunderea etc... Au...

20

Ekaterina se apucă cu mâna dreaptă de inimă şi rămâne aşa, încremenită.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ai probleme cu inima? O chem pe infirmieră să-ţi dea o

pastilă.

EKATERINA: Nu, nu-i nevoie. Îmi trece imediat. Senzaţia e de parcă ţi s-ar lipi o

bucată de fier încins de inimă. Mi se mai întâmplă. Dar trece. Ptiu! Gata, a trecut.

Ekaterina se aşează pe canapea. Intră Alina Pavlovna.

ALINA PAVLOVNA: Bună, Lera. La cine ai venit, la mine sau la fiică-mea?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Se pare că am venit la amândouă. La cele mai bune prietene

ale mele.

EKATERINA: Cum ai aflat că sunt încă aici, mamă? Întâmplător am mai rămas.

ALINA PAVLOVNA: Păi dacă suntem aici numai între cele mai bune prietene, pot să

vorbesc fără grijă. Vreau să mă adresez fiicei mele. În primul rând, ştiu că am noi

tumori canceroase şi mai am de trăit cel mult două luni, mi-a spus infirmiera. Fetei

ăsteia i s-a făcut milă de mine, m-a scutit de incertitudine. Chiar dacă pe bani, se

înţelege. Am stabilit cu ea dinainte că dacă am cancer o să mă informeze în schimbul

a o sută de dolari americani. Aşa că te rog să-i plăteşti aceşti bani. Dar doctorului să

nu-i spui nimic, fiindcă altfel n-am să accept în veci tot ce trebuie să accept de la tine.

Secretul infirmierei în schimbul faptului că te accept pe tine şi pe Andrei al tău. Cred

că o să ne înţelegem. Prin urmare, pentru că împrejurările vieţii mele s-au schimbat

radical. Pentru că şi atitudinea mea faţă de ce se întâmplă e gata să sufere modificări.

Deci iată, pentru că mor... Te accept pe tine şi pe Andrei al tău, această „iubire

nefericită a doi oameni fericiţi”. Fiţi fericiţi în nenorocirea voastră. Sper ca familia lui,

sărmana lui soţie şi copiii lui să nu sufere prea mult, până la urmă nu li s-a întâmplat

ceva chiar atât de cumplit, vorba aia: „plecarea tatălui nu-i ca moartea mamei”. Şi să-i

spui lui Andrei să treacă mâine pe-aici, pe la mine. Am să încerc să mă împrietenesc

cu el. Mai ales că nu va fi o prietenie prea lungă, va dura mai puţin de-o lună.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Căci eu te iubesc, fiica mea. Şi te accept aşa cum eşti. Cu

„dansul nefericirii fericite” şi cu „dragostea nefericită a doi oameni fericiţi”. Eu,

fetelor, mor fără frică, mor cu inima uşoară. Suferinţele mele se apropie de sfârşit.

21

Fiica mea e fericită. Ce-aş mai putea să-mi doresc? Sunt fericită că eşti fericită,

nefericita mea Katea. Te iubesc.

Ekaterina se ridică, se apropie de Alina Pavlovna, o îmbrăţişează. Cele două se aşează pe canapea, stau

lipite una de alta. Femeia în vârstă plânge cu spatele la ele. Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să semnaţi hârtiile astea. Sunt

formalităţile obişnuite. Dumneavoastră trebuie s-o faceţi, Ekaterina Aleksandrovna.

Uite, citiţi şi semnaţi. Trebuie semnat fiecare document. În josul paginii.

Infirmiera îi dă Ekaterinei hârtiile. Ekaterina citeşte. Semnează o hârtie. Apoi a doua. Femeia în vârstă

stă în colţ şi plânge. Ekaterina semnează hârtiile.

CORTINA SE ÎNCHIDE

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI, SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI.

Piesa nr. 4

În linişte şi cu atenţie

Personajele:

O femeie în vârstă

Andriuşa

Infirmiera

CORTINA SE DESCHIDE

O cameră specială, pentru vizitatori, într-un spital municipal. În cameră este un pat îngust şi un fotoliu

de plastic, iar pe perete câteva afişe publicitare care fac reclamă unor medicamente împotriva alergiei.

Andrei stă în fotoliu. Intră infirmiera.

22

INFIRMIERA: Din păcate am veşti foarte proaste. Bolnava nu mai poate fi salvată.

Doctorul încearcă să facă tot posibilul, dar nu sunt speranţe. Iar dacă e să fiu sinceră

până la capăt, bineînţeles, eu încalc acum etica medicală, dar ştiţi, de fapt a şi murit.

Moartea s-a instalat acum zece minute. În clipa asta medicii scriu certificatul

constatator. Oficial veţi afla acest lucru abia după masă. Vă rog să nu mă daţi de gol,

vă rog, am făcut-o numai fiindcă m-aţi rugat, de dragul dumneavoastră.

Pauză

INFIRMIERA: Îmi pare foarte rău.

Andrei o priveşte pe infirmieră, iar apoi, amintindu-şi parcă de ceva, bagă mâna în buzunarul

pantalonilor, scoate de acolo o bancnotă de o sută de dolari şi i-o întinde infirmierei.

ANDREI: Uite, luaţi-i, cum ne-am înţeles. Mulţumesc.

Infirmierea ascunde banii în sutien, sub halatul medical

INFIRMIERA: N-aveţi pentru ce.

Infirmiera se pregăteşte să plece.

ANDREI: Luaţi loc, vă rog. Staţi un pic cu mine.

INFIRMIERA: Bine, haideţi că stau. Numai că… iertaţi-mă că insist… dar… Dacă

află doctorul că v-am spus mai repede decât se cuvine, mă dă afară. Iar dacă mai află

că am făcut-o şi pe bani, chiar că…

ANDREI: N-o să afle nimeni, vă promit. Staţi cu mine un pic, nu vreau să rămân

singur.

INFIRMIERA: Bine, bine. Uite, sunt cu dumneavoastră. Îmi pare rău că a ieşit aşa.

Era încă foarte tânără. Foarte frumoasă.

ANDREI: Dumneavoastră aţi auzit vreodată de dansul intitulat „Delhi”?

INFIRMIERA: Delhi? Nu. Am impresia că e un oraş ăsta, Delhi. Cred că e capitala

Indiei. Asta are vreo legătură cu dansul de care vorbiţi?

ANDREI: Directă. Şi e dansul ei. Ea l-a inventat. Sau, cum mi-a spus ea odată, l-a

primit. A primit acest dans şi a devenit celebră.

23

INFIRMIERA: Deci era dansatoare?

ANDREI: Eu sunt dansatoare. Eu sunt dansul. Eu sunt sfârşitul dansului.

INFIRMIERA: Ciudat mai vorbiţi.

ANDREI: Şi dansul ei e foarte ciudat. Foarte neobişnuit. Ceva atât de minunat încât ţi

se făcea frică. Când înţelegeai la ce te uiţi te speriai, dar pe urmă... Pe urmă hotărai să

te laşi în voia acestei senzaţii copleşitoare... şi atunci întreaga lume se răsturna cu

susul în jos! „Trebuie să pierzi lumea pentru a o căpăta” – nu mai ştiu cine a spus asta,

dar e vorba de dansul ei.

INFIRMIERA: Dar de ce l-a numit „Delhi”?

ANDREI: Fiindcă la un moment dat a fost în India cu un turneu al teatrului de operă,

la care era angajată în corpul de balet. Iar acolo, la Delhi, s-a trezit într-un loc care se

numea „Main Bazar”. Acolo e un viespar de tragedii omeneşti. Cerşetori mutilaţi,

mizerie, condiţii infecte în care se vinde totuşi, la fiecare pas, mâncare gătită, hoituri

de animale şi păsări atârnate afară, într-o căldură de patruzeci de grade, un miros

insuportabil. Copiii taie cu monezi ascuţite genţile turiştilor, se vând haine şi bijuterii

false. A văzut că pământul de pe jos era o mâzgă plină de viermi. Peste tot se auzeau

ţipete şi gemete, claxoane de maşini şi râsete înfricoşătoare. Cu alte cuvinte s-a trezit

în iad. Şi în clipa aia corpul i-a fost străpuns, ca de un ac, de o durere ascuţită, extrem

de intensă. A fost practic paralizată de durere. Devenise ea însăşi durere, durere pură.

Apoi s-a trezit lângă un vânzător de carne prăjită. Pe plita lui încinsă, pe cărbunii

încinşi, se afla o bucată de fier înroşit, probabil un vătrai pentru amestecat cărbunii,

dar Katea îi zicea pur şi simplu o bucată de fier. Şi iată că neştiind nici ea ce face, a

apucat bucata aia de fier şi şi-a lipit-o de inimă. Şi-a ars pieptul provocându-şi o

arsură incredibil de gravă. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa. A fost dusă la spital. Au ţinut-

o mult acolo până au pus-o pe picioare. Suferise un şoc nervos foarte puternic, plus

arsura. A plecat din teatru. S-a tratat multă vreme. Şi iată că într-o noapte, spre

dimineaţă, a visat un dans. A visat pe cineva care dansa acest dans. Abia mai târziu a

înţeles că acel cineva şi dansul sunt unul şi acelaşi lucru. Că sunt de fapt ea însăşi. Iar

când s-a trezit, Katea îşi amintea limpede multe din mişcările acelui dans şi îşi

amintea şi numele dansului – „Delhi”. Şi iată că în dimineaţa aceea, în camera ei,

Katea a început să creeze dansul ei unic. Mi-a povestit că în imaginaţie îi înviaseră

toate imaginile cumplite care o asaltaseră la Delhi: cerşetorii, fierul înroşit, oamenii

mutilaţi, murdăria, dar mişcările dansului deveneau, cu toate astea, din ce în ce mai

minunate. Iată cum s-a născut acel dans – un elogiu adus mizeriei şi ororii. Un imn

24

ridicat urâţeniei şi tragediei omeneşti. Un dans care îi spune lumii că nu există orori şi

durere, ci doar frumuseţea dansului. Că totul e dans.

INFIRMIERA: Şi Auschwitzul e tot dans?

ANDREI: De ce v-aţi amintit de Auschwitz?

INFIRMIERA: Fiindcă acolo fasciştii au ucis mii de copii evrei.

ANDREI: Şi ce legătură au cu asta copiii evrei?

INFIRMIERA: Păi nu e şi acela tot dans, după părerea dumneavoastră?

ANDREI: Interesant, ce repede aţi reacţionat. Nici n-am apucat să explic până la

capăt. Aţi avut cumva rude care au murit la Auschwitz?

INFIRMIERA: Nu. Pur şi simplu am dat primul exemplu care mi-a venit în minte.

ANDREI: Interesant, oare de ce Auschwitzul e primul lucru care v-a trecut prin

minte?

INFIRMIERA: Să mă iertaţi dacă am spus ceva aiurea. Dar când aţi început să spuneţi

că durerea şi ororile sunt un dans minunat, primul lucru care mi-a venit în minte a fost

Auschwitzul, simbol al durerii şi al ororii.

ANDREI: Nu vă pot explica în cuvinte sensul şi esenţa dansului „Delhi”. Ca să

înţelegeţi trebuie să vedeţi dansul. Vă pot spune doar ce am înţeles eu când l-am văzut

prima oară. Asta s-a întâmplat la Kiev. Am înţeles, mai bine zis, am simţit cumva, cu

toată fiinţa mea, că… Că… oare cum aş putea s-o spun… ă… Că e important să laşi

totul aşa cum e. E important să permiţi ca totul să existe pur şi simplu.

INFIRMIERA: În ce sens? Păi totul nu există oricum?

ANDREI: În sensul că totul să fie aşa cum e. Totul să existe pur şi simplu. Trebuie să

permiţi tuturor lucrurilor să fie. Să nu interzici nimic. Ă… Mi-e greu să explic. Nu în

sensul absenţei interdicţiilor, chiar şi interdicţiile trebuie şi ele să existe. Cu alte

cuvinte trebuie să permiţi înlăuntrul tău, să permiţi existenţa a tot ce se petrece în jur

şi pretutindeni. Ca totul să rămână pe loc. Ca totul să rămână aşa cum e.

INFIRMIERA: Dar Auschwitzul?

ANDREI: Şi Auschwitzul să rămână unde e. Totul să rămână acolo unde e.

Pauză.

INFIRMIERA: Şi când ziceţi că a inventat soţia dumneavoastră acest dans?

ANDREI: Cum adică soţia mea? Nu soţia mea a inventat dansul, vorbeam despre o cu

totul altă femeie.

25

INFIRMIERA: Aoleu. Eu nu înţelesesem asta. Credeam că vorbim despre soţia

dumneavoastră. Fiindcă cea de acolo, iertaţi-mă, e soţia dumneavoastră, ea s-a…

ANDREI: Da. Ea s-a… Dar eu vorbeam de o altă femeie. De o mare dansatoare –

dansul ei îmi dă puterea să percep lumea asta şi să trăiesc în ea.

INFIRMIERA: Dar atunci pot să vă pun o întrebare?

ANDREI: Nu. Nu ştiu. Bine, întrebaţi-mă.

INFIRMIERA: Dar să nu vă supăraţi pe mine, vă rog frumos. Uite, faptul că soţia

dumneavoastră s-a sinucis, şi asta să rămână, prin urmare, aşa cum e? Toate astea să

rămână şi ele aşa cum sunt? Sunt şi ele dansul „Delhi”, asta-i ideea, da?

Pauză

ANDREI: Eu sunt de vină pentru tot.

INFIRMIERA: Hai, lăsaţi, iertaţi-mă. Nu trebuia să vă întreb.

ANDREI: M-aţi întrebat – v-am răspuns.

INFIRMIERA: Iertaţi-mă.

ANDREI: Sunt vinovat pentru ce s-a întâmplat cu copiii evrei la Auschwitz. I-am

măcinat pe toţi şi am făcut din ei săpun pentru baia mea. Heil Hitler!

Andrei se ridică şi întinde mână în faţă.

ANDREI: Heil Hitler! Iată dansul meu! Heil Hitler! Iată dansul meu!

Andrei îşi aszvîrle mâna sus în salutul fascist.

ANDREI: Iată dansul meu. Heil! Heil! Heil!

INFIRMIERA: Vă rog să încetaţi. Aici nu-i voie.

ANDREI: Ăsta-i dansul meu. Heil e dansul meu. Eu sunt de vină pentru tot, iată

dansul meu!!!

Intră femeia în vârstă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andriuşa, trebuie să vă liniştiţi. Andrei! Haide, veniţi la

mine.

26

Femeia în vârstă se apropie de Andrei, îl îmbrăţişează. Cei doi stau îmbrăţişaţi. Andrei plânge pe

umărul femeii în vârstă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Hai lasă, lasă. Sunt cu tine. Am simţit eu că trebuie să trec pe

aici. Hai, gata, gata, linişteşte-te. Trebuie să ai curaj şi răbdare. O să se termine totul.

Femeia în vârstă i se adresează infirmierei.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Domnişoară, ne laşi un pic singuri?

INFIRMIERA: Da, sigur, sigur, vă rog să mă scuzaţi.

Infirmiera pleacă. Femeia în vârstă îl conduce pe Andrei la patul îngust, cei doi se aşează, Andrei şi-a

pus capul pe umărul femeii în vârstă şi plânge cu sughiţuri, ca un copilaş.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Las-o să se ducă. Trebuie să-i dai drumul. Ştiu că nu ţi-e

uşor, dar trebuie s-o faci. Deschide-ţi inima, dă-i posibilitatea să se ridice în zbor spre

ce-are de făcut. Oricum nu mai e cu tine. Nu mai e aceeaşi. Ea, aşa cum ai cunoscut-o

tu, nu mai există.

ANDREI: A murit.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Am înţeles, da.

ANDREI: Eu sunt de vină pentru tot.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : E timpul să nu mai căutăm vinovatul. E timpul să te

maturizezi. Toţi trebuie să ne maturizăm. Toţi trebuie să încetăm să căutăm vinovatul.

Este primul semn al maturităţii – să nu mai cauţi vinovatul.

ANDREI: Dar Auschwitzul?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Care Auschwitz?

ANDREI: Ăla unde s-a făcut săpun din copiii evrei?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Păi ce legătură au cu asta copiii evrei şi săpunul?

ANDREI: Am dat şi eu drept exmplu primul lucru care mi-a trecut prin minte.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Interesant, oare de ce primul lucru care ţi-a trecut prin minte

a fost Auschwitzul? A murit cineva din familia ta acolo?

ANDREI: Nu. Dar cineva e totuşi de vină pentru ce s-a întâmplat acolo, nu? Cine e de

vină? Vreau să ştiu dacă există sau nu vinovaţi pe lume? Iată întrebarea principală?

Există vinovaţi pe lume?

27

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Trebuie să-i dai drumul, Andrei. Înţelegi, pur şi simplu să ai

curajul să-i dai drumul. E un lucru de bun simţ. E eliberarea. Fiindcă oricum nu-ţi mai

aparţine. Ea, aşa cum ai cunoscut-o tu, nu mai există. A murit. Dă-i drumul şi le va fi

tuturor mai uşor. Şi ţie, şi ei, şi copiilor evrei.

ANDREI: Spune-mi, sunt vinovat de moartea ei?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Trebuie doar să încetezi de-a mai fi copil… Trebuie să te

maturizezi. Ţii mine cum începe dansul ei? Mai întâi o durere infernală, o durere

insuportabilă, pe care o simte pentru toţi cei ce suferă pe acest pământ. Este o durere

asemănătoare cu cea provocată de o bucată de fier încins lipită de piept. Iar apoi un

lung fragment al acceptării. Al acceptării totale şi a durerii, şi a ororii, şi a tragediei.

Iar apoi partea principală a dansului – frumuseţea. Tot ce-a fost acceptat, toată vina

noastră devine frumuseţe. Vina noastră se transformă într-un desen divin. Iar apoi

partea finală. Doamne, cât de genială este totuşi muierea asta dacă a reuşit să creeze

dansul ăsta unic prin frumuseţea şi sensul lui.

ANDREI: Eu reuşesc să simt asta doar atunci când o văd dansând. Doar în apropierea

ei nu mai simt nevoia să întreb „cine-i de vină?” În lipsa ei, iar încep să mă îndoiesc

de toate. Şi în capul meu îşi face din nou loc Auschwitzul ăsta blestemat.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ea nu mai e. Las-o să plece, Andrei. Tu ai viaţa ta, ea pe a ei.

Ea a ales aşa. Nimeni nu e de vină pentru asta. N-ai pe cine învinui. Las-o să plece.

Imaginează-ţi că semnezi nişte hârtii pentru colaboratorii tăi, că le dai un concediu

suplimentar. Fiecare semnătură a ta în josul paginii înseamnă odihnă pentru un

colaborator de-al tău. Semnează-i concediul de odihnă. Lasă totul să zboare. Să-şi ia

zborul…

Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie semnate hârtiile astea. Înţeleg că nu

vă e uşor, dar e obligatoriu s-o facem. Vă rog să citiţi şi să semnaţi. Semnătura trebuie

să apară pe fiecare pagină, jos.

Infirmiera îi dă hârtiile lui Andrei. Andrei citeşte. Semnează hârtie după hârtie. Le parcurge lent şi îşi

pune semnătura în josul fiecărei pagini. Femeia în vârstă stă aşezată în colţ şi plânge. Andrei semnează

hârtiile una după alta.

CORTINA SE ÎNCHIDE

28

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI, SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI

Piesa nr. 5

Şi înăuntru şi afară

Personajele:

Alina Pavlovna

O femeie în vârstă

Andriuşa

Infirmiera

CORTINA SE DESCHIDE

O cameră separată, pentru vizitatori, într-un spital municipal. În cameră sunt trei fotolii mari, albe, din

piele sintetică şi o măsuţă rotundă pentru ziare şi reviste. Pe perete un calendar cu peisaje din natură.

În cameră se află infirmiera şi femeia în vârstă.

INFIRMIERA: Din păcate, am veşti foarte proaste pentru dumneavoastră. Bolnava nu

mai are nici o şansă. Doctorul încearcă să facă tot ce se poate, dar nu sunt speranţe. A

fost un infarct foarte întins. A făcut stop cardiac. Iar dacă e să fiu sinceră până la

capăt, bineînţeles că eu încalc acum etica medicală dar, ştiţi, de fapt ea a murit deja.

Moartea s-a instalat cu zece minute în urmă. Acum doctorii scriu certificatul

constatator. Oficial nu veţi afla acest lucru decât după masă. Vă rog să nu mă daţi de

gol, vă rog, am făcut-o numai fiindcă m-aţi rugat, de dragul dumneavoastră.

Pauză.

INFIRMIERA: Îmi pare foarte rău.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Da, apropo…

29

Femeia în vârstă scotoceşte în gentuţă, scoate o bancnotă de o sută de dolari şi i-o dă infirmierei.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Vă mulţumesc că m-aţi informat în timp util şi cu onestitate.

Infirmiera ascunde banii în sutien, sub halatul medical, se pregăteşte să plece.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Luaţi loc, vă rog. Mai staţi un pic cu mine.

INFIRMIERA: Bine, haideţi că stau. Numai că… vă rog să mă scuzaţi că insist…

dar… dacă doctorul află că v-am spus mai repede decât se cuvine, am să fiu

concediată. Iar dacă află că am mai făcut-o şi pe bani…

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Nu va afla nimeni, promit. Staţi un pic cu mine dacă puteţi,

nu vreau să rămân singură.

INFIRMIERA: Bine, bine. Haideţi că stau. Şi vreau să vă spun că-mi pare foarte rău.

Vă rog să primiţi condoleanţele mele.

Pauză

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Aţi auzit vreodată de dansul „Delhi”?

INFIRMIERA: Delhi? Delhi fiind un nume de femeie sau capitala Indiei?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Acest dans s-a născut în capitala Indiei, Delhi. Într-un loc

care se numeşte „Main Bazar”. În mijlocul sărăciei, mizeriei, suferinţei omeneşti, a

cărnii stricate şi a tot soiul de mărfuri pentru turişti. Este unul din dansurile cele mai

minunate pe care mi s-a întâmplat să le văd. Şi am văzut destule, fiindcă de meserie

sunt critic de balet.

INFIRMIERA: Un dans minunat într-un loc cumplit. Asta e foarte ciudat. Ştiţi, eu

lucrez aici doar de-o jumătate de an, dar în răstimpul ăsta am văzut deja atâţia morţi.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Morţi?

INFIRMIERA: Da, morţi. Adică decedaţi.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Dar, scuzaţi-mă, de ce o spuneţi tocmai acum?

INFIRMIERA: Voiam numai să vă împărtăşesc experienţa mea. Ştiţi, aici la noi

aproape în fiecare săptămână moare cineva. Şi o dată, în lift, mi-a trecut brusc prin

minte. Eram în liftul de marfă, însoţeam targa cu o bolnavă care murise. Şi uitându-

mă la ea am înţeles brusc că e o fată tânără, exact de vârsta mea. Şi brusc, fără să

vreau, m-am imaginat deodată limpede în locul ei. Era atât de real, ca o viziune. Şi

30

brusc am înţeles foarte clar că voi muri şi eu cândva. Probabil că dumneavoastră

înţelegeţi asta.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : De ce adică? Înţeleg.

INFIRMIERA: Nu, nu înţelegeţi. Nimeni nu înţelege. Toţi cărora le-am povestit după

aia mă ascultau şi ziceau – înţeleg, dar eu vedeam că nu înţeleg. Noi nu putem

înţelege că vom muri atâta timp cât trăim sau până nu ne îmbolnăvim de cancer. Parcă

eu nu m-am gândit la moarte şi înainte de întâmplarea asta. Mai ales că am văzut şi

morţi destui, am asistat şi la autopsie cât am fost la colegiu. Dar de data asta am

înţeles cu totul altfel. Brusc am înţeles cu adevărat că pot să mor şi că voi muri. Nici

nu pot să vă explic. Uite, chiar dacă o să vă spuneţi acum: „la un moment dat am să

mor” şi o să vă repetaţi de o sută de ori: „am să mor, am să mor, am să mor”, n-o să

se-ntâmple nimic, n-o să înţelegeţi nimic. Probabil că mă ascultaţi şi vă gândiţi, păi

ce-i nou aici, parcă eu nu m-am gândit la asta. Dar e cu totul altceva. Noi nu

înţelegem că vom muri. Iar pe mine m-a izbit gândul ăsta. Noi nu înţelegem că vom

muri. Dumneavoastră ştiţi că veţi muri, dar nu înţelegeţi acest lucru. În asta constă

toată nenorocirea şi toată problema dumneavoastră. Dacă aţi înţelege, dacă aţi înţelege

că veţi muri, aţi începe să trăiţi altfel.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Cum anume altfel?

INFIRMIERA: Dumneavoastră mă consideraţi un om rău, iau bani, profit de

nenorocire. Dar eu gândesc altfel. Îmi dau seama că sunteţi o doamnă cu posibilităţi

financiare. De fapt singură mi-aţi propus aceşti bani, fiindcă eraţi nerăbdătoare să

aflaţi dacă persoana care vă era apropiată a murit deja. Iar eu iau bani fiindcă acum

am mare nevoie de ei. Vreau să strâng de o călătorie. Vreau să plec în India. Pentru

multă vreme, definitiv poate. Mi se par că acolo am să pot învăţa de la un profesor

cum trebuie să priveşti moartea şi ce ne aşteaptă pe urmă, după. Şi vreau s-o aflu

neapărat de la un profesor, nu din cărţi. Cum credeţi, e o utopie ce spun sau are rost să

plec acolo?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ştiţi, există un proverb: „Mai bine să-ţi trăieşti rău propria

viaţă decât să trăieşti bine viaţa altuia”.

INFIRMIERA: Oare poţi trăi viaţa altuia, nu are fiecare o viaţă numai a lui?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Nu, uite, a mea s-a dovedit a fi a altuia. Am trăit minunat,

aparent fericit, dar viaţa altuia. Dar acum nu despre mine e vorba. Am spus-o pentru

dumneavoastră, ca să ţineţi minte acest proverb. Şi apoi ştiţi, acolo, în India, nu stă

câte un profesor sub fiecare copac, în aşteptarea de noi discipoli. Pe de altă parte,

31

oricum veţi proceda aşa cum veţi putea. Păcat că n-aţi văzut dansul „Delhi”, cred că

v-ar fi influenţat foarte tare, dacă sunteţi o fire atât de sensibilă.

INFIRMIERA: Păi nu vreţi să-mi povestiţi despre dansul ăsta? Măcar în linii

generale.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Cum poate fi povestit un dans?

INFIRMIERA: Ziceaţi că sunteţi critic, nu cu asta vă ocupaţi?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Groaznic! Într-adevăr, cu asta mă ocup. Doar v-am spus că e

mai bine să trăieşti o viaţă rea dar proprie, decât una interesantă dar a altuia. Eu am

trăit viaţa altuia. Am povestit despre dansurile altora, dar n-am învăţat nici un pas

frumos.

INFIRMIERA: Totuşi ce fel de dans e ăsta, „Delhi”? Când a apărut? Şi cine e

autorul? Sau e un dans popular?

Pauză.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Aţi fost vreodată la tăierea porcului?

INFIRMIERA: Nu, n-am fost.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Dar vă daţi seama probabil că nu-i o privelişte prea plăcută?

INFIRMIERA: Nu, nu-mi dau seama. Mai bine zis nu m-am gândit la asta.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Dar, iertaţi-mă, carne de porc mâncaţi?

INFIRMIERA: Mănânc.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Păi vedeţi. E ceva oribil când se taie porcul. Dacă aţi înţelege

asta la fel cum aţi înţeles că veţi muri, n-aţi mai pune niciodată carne de porc în gură.

Animalele sunt sacrificate de măcelari, sângele ţâşneşte de peste tot, sărmanele

animale guiţă şi ochii le sunt plini de teroare, iar după aia dumneavoastră le mâncaţi.

Eu am fost la un abator. Şi era un abator model, în America. Ce-i drept eu nici înainte

nu mâncam carne, dar unii dintre colegii care au fost cu mine au devenit vegetarieni

după vizita aia.

INFIRMIERA: Păi ce-aţi căutat la abator?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Am văzut spectacolul unui coregraf american. Montase un

balet, iar premiera a dat-o la abator, spre entuziasmul general al criticilor americani.

Era un spectacol împotriva războiului din Irak. O idioţenie totală. Un spectacol de doi

bani pe o idee de doi bani, vulgar şi de o platitudine cumplită. Dar nu asta-i problema.

Părinţii mei erau vegetarieni, aşa că eu n-am mâncat niciodată carne, de când m-am

32

născut şi până ieri. Dar uite că ieri am cumpărat la piaţă o bucată de porc, am ajuns

acasă, am tăiat o feliuţă, am băgat-o în gură şi am început s-o mestec. Şi am mestecat-

o. Am reuşit să mestec şi să înghit o bucată de carne de porc crudă. Cu asta m-am

gândit să încep povestirea despre dansul „Delhi”.

INFIRMIERA: Nu înţeleg.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Toată viaţa mea e un fals – un spectacol împotriva Irakului la

abator! Toţi cei care admiră dansul „Delhi” sunt nişte mincinoşi. Dansul „Delhi” nu

este accesibil înţelegerii noastre. Până la urmă mi-am vărsat maţele din cauza cărnii

ăleia şi am leşinat – asta s-a întâmplat. Să scrii despre un dans şi să nu ştii să dansezi

înseamnă o viaţă străină trăită bine. Povestirea unui dans şi dansul însuşi nu sunt

acelaşi lucru. Să admiri un dans şi să dansezi – nu e acelaşi lucru. Dansul „Delhi” este

dansul unui vegetarian fericit cu o bucată de carne de porc crudă în gură.

Compătimirea – iată ce i-a lipsit vieţii mele de critic, iată ce nu şi-a găsit locul în ea.

Compătimirea – iată măsura onestităţii şi a înţelegerii adevărate a lucrurilor. Cel care

compătimeşte nu se duce la mitinguri. Cel care compătimeşte cu adevărat nu scrie

articole despre teatru, el e preocupat de interpretarea propriului rol.

INFIRMIERA: Dar să protestezi împotriva războiului din Irak nu e compătimire?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Este un concept intelectual. Compătimirea adevărată nu

crează concepte. Să trăieşti viaţa altuia, chiar asta şi înseamnă – să trăieşti în interiorul

unui concept creat de cineva care nu cunoaşte compătimirea şi nu are o înţelegere

adevărată a lucrurilor. Eu am trăit o viaţă frumoasă descriind ororile şi farmecul

abatorului, în timp ce autoarea dansului „Delhi” era ea însăşi vaca jupuită de piele şi

atârnată în cârlig. Autorul dansului „Delhi” este o un leş de vacă însângerat, care a

început dintr-o dată să interpreteze miraculosul dans al frumuseţii. Cel care vorbeşte

despre căcat – căcat şi este. Iar cel ce vorbeşte despre frumuseţe e frumuseţe. Mai

bine o viaţă proprie rea, decât una bună dar străină. Ptiu!

Pauză. Intră Andrei.

ANDREI: Cum e?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andrei… Din păcate lucrurile stau foarte prost… Ea a murit.

Pauză.

ANDREI: Ce senzaţie ciudată. Parcă nici nu ştii cum să reacţionezi?

33

Pauză.

ANDREI: Cum ar veni e o veste atât de cumplită, totuşi n-am o senzaţie de catastrofă.

De fapt nu am nici un fel de senzaţie. Uite, am auzit ce-ai spus, am înţeles, da. Am

primit o veste – a murit femeia pe care o iubeam. Dar ce-i de făcut? Nici nu ştiu cum

să reacţionez, zău. Probabil că ar trebui să plâng, nu? Dar nu-mi vine. Ce senzaţie

ciudată. Nu simt nimic.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Şi eu mă simt foarte ciudat. Ni s-a întâmplat aşa o

nenorocire. Dar ce-i de făcut?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Andrei!

Femeia în vârstă se ridică, se duce la el. Cei doi se îmbrăţişează. Stau în picioare îmbrăţişaţi.

INFIRMIERA: Fiindcă nu înţelegeţi că totul se încheie cu moartea.

ANDREI: Cum?

INFIRMIERA: Toată falsitatea şi toată harababura e din cauză că nu înţelegeţi că la

capătul tuturor lucrurilor se află moartea.

ANDREI: Asta nouă ne-o spuneţi?

INFIRMIERA: Da, tuturor. Şi eu am înţeles abia recent.

ANDREI: Ce tot zice, nu înţeleg? Domnişoară, cu noi vorbiţi?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ea a înţeles că într-o bună zi va muri, pe când tu încă n-ai

înţeles ce e moartea. Asta spune.

ANDREI: Eu n-am înţeles ce e moartea? Cui îi spune asta?! Eu n-am înţeles? Mie îmi

spune asta, acum? Adică eu nu ştiu ce e moartea? Eu nu ştiu! Eu?! Eu mă aflu aici, în

acest loc, din cauza…

Andrei are o cădere nervoasă şi ţipă.

ANDREI: Din cauza morţii! Doar ştiţi foarte bine că ne aflăm aici din cauza morţii!

IFIRMIERA: Nu a morţii voastre.

ANDREI: Cum?

INFIRMIERA: Iertaţi-mă, trebuie să plec. Vă rog să mă aşteptaţi aici, mă întorc

repede şi vă explic ce trebuie făcut.

34

Infirmiera pleacă. Andrei stă pe unul dintre fotolii, lângă femeia în vârstă .

Pauză.

ANDREI: Adică asta e o moarte străină? E moartea unui străin?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : A vrut să spună că moartea altuia, chiar şi a unui om care nu

ţi-e străin, tot o moarte străină e, în sensul că nu e a ta.

ANDREI: Ce cuvinte sunt astea? Nu pricep nici un cuvânt! Nu înţeleg ce-mi spuneţi!

Am pierdut un om apropiat. Eu ştiu ce înseamnă moartea! Iat-o, e în faţa mea,

moartea, o văd! Iat-o!

Pauză.

ANDREI: Ce de cuvinte. Ce de cuvinte rostiţi de fiecare dată. Vorbiţi, vorbiţi. O idee

ia locul alteia, pe urmă vine alte. Şi vorbiţi, vorbiţi întruna. Atâtea cuvinte. Atâtea

cuvinte. Iată care-i avantajul dansului asupra tuturor celorlalte lucruri – tăcerea.

Pauză.

ANDREI: La început a fost tăcerea, şi tăcerea era de la Dumnezeu, şi tăcerea era

Dumnezeu.

Pauză. Intră Alina Pavlovna. Merge mutându-şi cu greu picioarele, sprijinită în baston. Femeia în

vârstă şi Andrei o ajută să se aşeze pe unul dintre fotolii.

ALINA PAVLOVNA: M-am hotărât să vin încoace. Nu mai rezist acasă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Stai jos, stai jos. Ni s-a spus să stăm aici şi să aşteptăm.

ALINA PAVLOVNA: Ce anume? Eu ştiu oricum totul, infirmiera m-a sunat imediat

ce s-a întâmplat. Ce să mai aştept?

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Păi pe doctor probabil, cu certificatul constatator.

ALINA PAVLOVNA: Mie nu-mi trebuie nici un fel de cuvinte. Nu de aia am venit.

Vreau doar să stau aici, atâta tot.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Păi atunci stai. Dar tacă-ţi fleanca, te rog. Stai aici în tăcere.

Cum şi Andrei al nostru a înţeles, în sfârşit, că tăcerea e de aur şi a tăcut. Tacă-ţi şi ţie

fleanca.

35

Femeia în vârstă îşi iese brusc din fire şi urlă.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Tacă-ţi fleanca! Ai priceput? Un cuvânt să n-aud de la tine!

Eşti aici, stai jos şi taci! Nu suport să te aud! Nici un cuvânt! Ai înţeles ?! Ai înţeles?!

ALINA PAVLOVNA: Am înţeles.

Pauză.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Iartă-mă. M-au lăsat nervii. Iartă-mă.

ALINA PAVLOVNA: Ce vă face soţia, Andrei, dar copiii?

ANDREI: Sunt bine. Au plecat la ţară, la părinţii ei. Iertaţi-mă, nu vreau să discut.

Dacă-mi permiteţi, am să tac.

ALINA PAVLOVNA: Da, da, bineînţeles. Trebuie să îndeplinim cu toţii ordinele

acestei doamne severe.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Îmi cer încă o dată iertare.

ALINA PAVLOVNA: Nu, nu, de ce? Continuă să comanzi. Doar eşti un expert, eşti

critic, tu ştii mai bine decât ceilalţi ce trebuie să facă fiecare. Ne supunem cu toţii ţie.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Ai decis să ne dai un exemplu de stăpânire? Eu aş zice că de

fapt nici nu suferi chiar atât de tare.

ALINA PAVLOVNA: Eu am acceptat demult toate astea. Şi nu e cazul să fii

mitocancă, nu e de demnitatea unui critic celebru. Mitocani sunt doar începătorii, cei

ca tine dau deja lecţii. Dacă vrei să-mi dai lecţii n-ai decât, dar mitocancă nu e cazul

să fii, nu mai ai vârsta potrivită.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Iartă-mă. Ştiu că pentru tine e cel mai complicat.

ALINA PAVLOVNA: Nu, pentru mine nu-i complicat. Eu nu mai trebuie să aleg.

Sunt în viaţă şi continui să trăiesc. Prin urmare trebuie să trăiesc cumva. Şi nu există

altă cale decât să accept totul. Eu toată viaţa n-am făcut decât să accept. Să accept, să

accept la nesfârşit. Aşa că am reuşit şi de data asta să accept totul. Şi dansatoarea, şi

dansul acesta şi sfârşitul acestui dans.

FEMEIA ÎN VÂRSTĂ : Dar cum reuşeşti?

ALINA PAVLOVNA: Datorită morţii. Cel mai de preţ lucru în viaţa asta e moartea.

Iar eu tot mor de câţiva ani. Ba am cancer, ba mi se face o operaţie reuşită, ba din nou

e cancer, ba din nou o operaţie reuşită. Eu, Lera, am înţeles brusc un lucru extrem de

simplu – cu toţii vom muri. Ha, ha. Moartea este cel mai bun medicament. Moartea ne

36

lecuieşte pe toţi. Ha, ha. Cancerul este doctorul nostru. Sau racul, cum se spunea pe

vremea noastră. Ăla de apă dulce.

Alina Pavlovna râde. Femeia în vârstă zâmbeşte. Andrei se uită la ele mirat.

ALINA PAVLOVNA: Racul de apă dulce este doctorul nostru. Ha, ha, ha. S-a

întâmplat o nenorocire, iar mie îmi vine să râd. Zău că-mi vine să râd. Ha, ha, ha.

Alina Pavlovna începe să râdă în hohote. Femeia în vârstă râde şi ea. Amândouă râd tot mai tare şi mai

tare, au o criză de râs.

ALINA PAVLOVNA: Cancerul e doctorul nostru, auzi, Lera, racul. Dar nu boala, ci

ăla de râu.

Un nou acces de râs. Femeile mor de râs.

ALINA PAVLOVNA: Racul de râu e doctorul. Mă-nţelegi. Ha, ha, ha.

Femeile râd. Andrei se uită la ele şi pe faţa lui apare un zâmbet.

Intră infirmiera. Râsul se stinge. Femeile se liniştesc. Infirmiera se apropie de Alina Pavlovna.

INFIRMIERA: Vă rog să mă scuzaţi. Ştiu că aveţi o mare durere. Dar vrem să vă

ajutăm şi ca să vă putem ajuta trebuie să semnaţi aceste hârtii. Că nu veţi cere

autopsie şi alte câteva documente. Abia după aceea vom trimite cadavrul la morgă. E

obligatoriu s-o facem.

Infirmiera îi dă hârtiile Alinei Pavlovna. Alina Pavlovna le citeşte. Semnează o hârtie. Apoi încă una.

Apoi se uită la Andrei. Andrei se uită la ea. Alina Pavlovna semnează o altă hârtie. Femeia în vârstă stă

în colţ şi zâmbeşte. Alina Pavlovna semnează hârtiile.

CORTINA SE ÎNCHIDE

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI ŞI SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI.

37

Piesa nr. 6

Şi la început şi la sfârşit

Personajele:

Ekaterina

Alina Pavlovna

Andriuşa

Infirmiera

CORTINA SE DESCHIDE

O cameră separată pentru vizitatori, într-un spital municipal. În cameră sunt două canapele şi nici un

scaun. Pe perete sunt fototapete cu imagini dintr-un oraş european cu arhitectură medievală, cu o

catedrală gotică şi case cu acoperişuri de ţiglă.

Andrei stă pe canapea. Intră Ekaterina.

Pauză.

EKATERINA: Salut. Am venit să stau cu tine… Cum te simţi?

ANDREI: Dacă e să fiu sincer, foarte rău.

EKATERINA: Dar Olga?

ANDREI: S-a otrăvit. A luat două cutii de somnifere.

Pauză.

ANDREI: Katea, iartă-mă, dar nu mai pot fi fericit după ce s-a întâmplat.

EKATERINA: Oare fericirea depinde de împrejurări?

ANDREI: Păi de ce depinde?

EKATERINA: De inimă. Fericirea se află în interiorul inimii tale. Tu n-ai senzaţia că

de inimă ţi-a fost lipită o bucată de fier încins?

ANDREI: Nu ştiu. În ultimul timp nu simt nimic.

38

EKATERINA: Asta n-ai cum să n-o simţi. E o durere care te seacă. Inima îţi arde

până devine o bucată de fier încins. Inima însăşi devine o bucată de fier încins.

Fericirea e acolo, în adâncul focului, în chiar centrul inimii tale.

ANDREI: După părerea ta fericirea este o durere insuportabilă?

EKATERINA: Nu, fericirea e linişte şi împăcare.

ANDREI: Dar dacă lipeşti de inimă o bucată de fier încins vei simţi o durere

cumplită, nu?

EKATERINA: Doar primele câteva secunde, iar apoi, după această durere, te umple o

mare fericire şi se lasă liniştea. Iar din această linişte răsar oameni şi oraşe, flori şi

copaci, creşte o lume întreagă. O lume ţesută după desenele păcii şi ale frumuseţii.

ANDREI: Da, ştiu. Ai mai vorbit despre asta, toate astea există în dansul tău, toate

astea se simt când omul te priveşte dansând. Dar eu nu dansez. Ce să fac? Soţia mea

Olga nu e dansatoare, ea ce putea să facă?

EKATERINA: Să-şi trăiască propria viaţă. Ca să execuţi un dans nu trebuie să fii

dansator profesionist. Toţi suntem născuţi pentru dans şi întreaga noastră viaţă e dans.

Fie că vrem sau nu, dar aşa e. Când mănânci sau te duci la servici, sau tai un porc sau

faci sex sau îţi repari maşina – execuţi un dans. Te mişti pe muzică, deci dansezi.

ANDREI: Ce numeşti tu muzica pe care se mişcă totul? Acum, spre exemplu, ce

muzică se aude?

EKATERINA: Ritmul inimii tale. Bătaia inimii tale e muzica ta. Pune-ţi mâna dreaptă

pe inimă, închide ochii şi ascultă.

Ekaterina îşi pune mâna dreaptă pe inimă, închide ochii, încremeneşte pentru câteva secunde, apoi

deschide ochii şi îşi ia mâna de pe inimă.

EKATERINA: Iată muzica pe care dansăm. Toţi oamenii, fără excepţie. Suntem

dansatori, suntem dansul, suntem sfârşitul dansului. Toate cauzele şi urmările decurg

din această muzică şi tot acolo se întorc. Când muzica se încheie, lumea ta se va

întoarce înlăuntrul inimii tale, de unde a şi apărut.

ANDREI: Tu ritmul ăsta, ritmul inimii tale îl auzi întotdeauna, în fiecare secundă?

EKATERINA: Eu îl aud mereu.

ANDREI: Dar eu nu, şi nici alţi oameni. Noi nu suntem capabili să ne ascultăm clipă

de clipă bătăile inimii. Noi trebuie să reparăm maşini, să facem sex şi să ne tăiem

porcii.

39

EKATERINA: Păi de ce să-l asculţi? Trebuie numai să simţi acest ritm cu toată fiinţa

ta.

ANDREI: Dar eu nu pot. Soţia mea a luat două cutii de somnifere fiindcă i-am spus

că iubesc o altă femeie. Că te iubesc pe tine. Iar acum noi stăm aici, în acest spital

unde totul miroase a moarte şi între noi se află nefericita mea soţie, care s-a otrăvit din

cauza noastră. Eu nu pot să nu-mi simt vina. Tu chiar nu te simţi vinovată de ce s-a

întâmplat?

EKATERINA: Oare chiar e obligatoriu să cauţi un vinovat, oare chiar e necesar ca

cineva să fie, obligatoriu, de vină? Oare nu te poţi lipsi de vină şi de vinovat? Oare

compătimirea n-ar putea înlocui căutarea vinovatului? Compătimirea este mult mai

importantă decât găsirea cuiva care să fie învinuit.

ANDREI: Dar cu Auschwitzul ce te faci?

EKATERINA: Care Auschwitz?

ANDREI: Ăla unde s-a făcut săpun din copii, oare nici la Auschwitz nu există

vinovaţi?

EKATERINA: Dar ce legătură are Auschwitzul? Ţi-a murit cineva apropiat acolo?

ANDREI: Nu, nici vorbă. Ţi-am dat primul exemplu care mi-a venit în minte.

EKATERINA: Ce ciudat că ăsta e primul lucru care-ţi vine în minte.

ANDREI: Dar ce-i de făcut?

EKATERINA: S-o laşi să plece.

ANDREI: Dar nu pot, nu pot.

EKATERINA: Trebuie să-ţi faci curaj şi într-una din zile să te arzi cu o bucată de fier

încins. Trebuie să găseşti în tine compătimirea. Numai compătimirea îţi poate izbăvi

mintea de Auschwitz şi de căutarea vinovaţilor.

Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Se pare că de data asta a scăpat. Soţia dumneavoastră şi-a revenit. E

bine. Va trăi. Puteţi răsufla uşurat. Acum n-aveţi cum s-o vedeţi, doarme. Duceţi-vă

acasă şi veniţi mâine dimineaţa. Şi cu domnul doctor tot mâine o să discutaţi.

Andrei se ridică, se apropie de Ekaterina, o îmbrăţişează. Stau amândoi în picioare, îmbrăţişaţi.

EKATERINA: Domnişoară, vrei să ne laşi un pic singuri?

40

INFIRMIERA: Sigur că da. Numai că trebuie să semnaţi câte ceva, e o simplă

formalitate…

EKATERINA: Peste o jumătate de oră, se poate?

INFIRMIERA: Bine. Trec mai târziu. N-aveţi nevoie de o pastilă pentru inimă?

EKATERINA: Nu, nu. Nu-mi trebuie nimic.

ANDREI: Avem de discutat.

INFIRMIERA: Îmi cer iertare.

Infirmiera pleacă. Ekaterina şi Andrei stau îmbrăţişaţi. Andrei îşi lasă braţele în jos, se îndepărtează de

Ekaterina, se aşează pe canapea.

Pauză.

ANDREI: Ştii, pentru mine era mai uşor dacă murea.

EKATERINA: Fiindcă ţi-e teamă.

ANDREI: De ce?

EKATERINA: De tot. Eşti un fricos, Andrei. Te temi de tine, te temi de lumea care te

înconjoară. Singurul lucru de preţ pe care îl ai este dragostea noastră, dar tu nu crezi

în ea, te împiedică fantomele din capul tău, Auschwitzul care nu mai există. Tu însuţi

te afli în acest Auschwitz… Eşti un copilaş evreu din care viaţa face săpun pentru ca

apărătorii drepturilor omului din toate ţările să-şi poată săpuni mâinile înainte de

mitingurile lor. Chiar şi în clipa asta, când eu pronunţ aceste cuvinte ţie ţi se face

frică, fiindcă în locul compătimirii adevărate în inima ta sunt numai concepte.

Conceptul de bunătate, conceptul de dreptate, conceptul de holocaust. Cel care

compătimeşte apucă mâncarea cu mâini murdare, iar cel care-şi săpuneşte din belşug

mâinile înainte de masă sporeşte cererea de săpun pe piaţa mondială. Săpun se face tot

mai mult şi mai mult, totuşi mâinile nu devin mai curate. Tu crezi că orice cântar are

două talgere. Dar cântarul ăsta are o singură cupă în care nu se cântăreşte nimic – din

cupa asta se bea. Se bea propria viaţă. Fiecare îşi bea propria viaţă. Şi nu e cazul să

transformi Graalul într-o terezie de cântărit alimente. Tu mă iubeşti în urma unui şir

de cauze, iar soţia ta s-a otrăvit în urma altui şir de cauze. Aici nu-i nimic de cântărit,

aici trebuie băut.

O pauză lungă.

41

ANDREI: Mi-am vândut maşina din cauza traficului ăsta blestemat. În oraşul ăsta nu

se poate circula. Îmi lua două ore să ajung de acasă la serviciu, iar cu metroul fac

exact o jumătate de oră de la uşa apartamentului până la uşa institutului. Merg cu

metroul, citesc reclamele lipite pe pereţii şi ferestrele vagonului. Aflu că au apărut

nişte aspiratoare formidabile, că poţi obţine un credit pentru locuinţă, că există ţări

turistice, cum ar fi Egiptul, Turcia. Există Turcia! N-am fost acolo, dar ştiu că există.

Există oraşe, oameni, metrouri şi maşini. Există aglomerări în trafic. Toate astea

există. Această lume există. Eu o văd. Eu merg mult cu metroul. Cobor sub pământ –

e şi acolo o viaţă. Şi sub pământ e viaţă. Tunelurile întunecoase, lumina puternică a

felinarelor. Electricitatea. Cobor sub pământ – e şi acolo o viaţă. Cobor sub pământ.

Singur mi-am ales această cale. Am vândut maşina din cauza traficului, am hotărât să

cobor sub pământ fiindca aşa ajung mai repede. Cobor sub pământ. Cobor sub

pământ… Ce voiam să spun, nu mai ţin minte… Unde am rămas? Că am coborât sub

pământ… Asta am mai spus-o… Nu mai ştiu ce urma… Iartă-mă, dar nu mi-e prea

bine. Mă duc, vorbim mai târziu.

Andrei se ridică şi, clătinându-se un pic, se îndreaptă spre uşă.

EKATERINA: Ţi-e rău, hai să te conduc.

ANDREI: Nu, nu. Mă duc acasă, la copii. Vreau să rămân un pic singur. Am să mă

duc cu metroul, am să cobor sub pământ. Sunt în întârziere… La revedere.

Andrei pleacă. Ekaterina rămâne singură.

Pauză.

Intră Alina Pavlovna.

ALINA PAVLOVNA: Am vorbit cu infirmiera şi am aflat că e în ordine. Slavă

domnului. Ce noroc. Ptiu!

EKATERINA: De ce ai venit încoace, mamă, nu puteai să te interesezi la telefon?

ALINA PAVLOVNA: Te-am sunat, dar ai telefonul închis. Deci m-am gândit că

trebuie să fii la spital. Ştii, nici eu nu-mi găsesc locul. Şi eu mă simt vinovată.

EKATERINA: Dar eu nu mă simt vinovată, mamă.

42

ALINA PAVLOVNA: Şi totuşi eşti vinovată. Tu şi cu Andrei aţi făcut-o pe biata

femeie să se sinucidă.

Pauză.

EKATERINA: De ce ai venit, mamă?

Pauză

ALINA PAVLOVNA: O ţii minte pe cunoştinţa mea mai de demult, Lera? Ai întâlnit-

o la Kiev, la restaurant, atunci când ai dansat – genul de intelectuală distinsă.

EKATERINA: Nu, mamă, iartă-mă dar n-o ţin minte.

ALINA PAVLOVNA: E adevărat că la noi acasă n-a fost niciodată, dar în tinereţe ne

tot vedeam, iar apoi ne-am reîntâlnit la Kiev, la restaurant. Bineînţeles că n-o ţii

minte, în jurul tău se-nvârtea o groază de lume. Dar astăzi am aflat că sunt deja doi

ani de când a murit. Ciudat, au trecut doi ani, iar eu n-am ştiut nimic.

EKATERINA: Eraţi apropiate?

ALINA PAVLOVNA: Păi, cum să-ţi spun? De fapt nu. În prima tinereţe am fost în

acelaşi grup, dar apoi ne-am întâlnit din ce în ce mai rar. Ştiu însă că-i plăcea foarte

mult dansul tău. De meserie era critic de balet.

EKATERINA: Care era numele ei de familie?

ALINA PAVLOVNA: Nu mai ţin minte. Şi nici nu contează. N-a scris niciodată

despre tine şi despre dansul tău. Tocmai fiindcă era înnebunită după el. O dată, acum

vreo doi ani, am întâlnit-o la spectacolul aniversar al unui actor pe care îl ştiam

amândouă. Am stat de vorbă toată pauza. Şi am vorbit numai despre dansul tău. Mi-a

spus că nu poate să scrie despre dansul tău fiindcă e ceva uluitor, e o minune, iar

minunea nu poate fi descrisă în cuvinte. Îţi dai seama, un critic a recunoscut că nu

există cuvinte pentru un articol de critică. Eu zic că e un compliment la adresa ta.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Chiar n-o ţii minte? Genul de criticăreasă tipică, intelectuală?

O chema Lera. Valeria… ă…ă… Nu mai ştiu cum. O femeie în vârstă cu o alură

aristocratică.

43

EKATERINA: Nu, mamă, din păcate n-o ţin minte. Dar aş vrea să cunosc un

asemenea critic.

ALINA PAVLOVNA: Acum e prea târziu. Astăzi am aflat, întâmplător, că sunt doi

ani de când a murit.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Nu eram prietene apropiate, vezi că nici numele de familie nu

i-l mai ştiu. Şi totuşi, habar n-am de ce, sunt tristă că a murit.

Pauză.

ALINA PAVLOVNA: Sunt foarte, foarte tristă că a murit.

Pauză.

EKATERINA: De ce ai venit, mamă?

ALINA PAVLOVNA: Voiam să-ţi văd inima zdrobită de durere. Voiam să văd că

suferi şi tu, că te atinge şi pe tine lumea noastră şi tot ce se petrece în ea. Dar se pare

că degeaba mi-am făcut speranţe. Tu rămâi ca de obicei în lumea ta ciudată şi nu scoţi

capul de acolo ca să participi la suferinţele noastre. Nu-ţi pasă de noi. De nimeni.

EKATERINA: Ai venit să te uiţi cum sufăr? Păi atunci n-ai venit degeaba, mamă.

Sufăr. Priveşte. Sufăr, mamă. N-ai venit degeaba. Hai, uită-te la mine. Sufăr.

LINA PAVLOVNA: Iartă-mă, dar nu se vede.

EKATERINA: Poate nu te uiţi destul de atent?

Alina Pavlovna studiază cu atenţie faţa Ekaterinei.

ALINA PAVLOVNA: Mă uit cu atenţie, dar nu văd.

EKATERINA: De fapt nu vrei să vezi.

ALINA PAVLOVNA: Ba vreau, vreau foarte tare şi mă uit cu atenţie, dar nu văd.

Ekaterina şi Alina Pavlovna se privesc fix în ochi.

EKATERINA: Unde te uiţi, mamă?

ALINA PAVLOVNA: Doar vezi unde mă uit. În ochii tăi.

44

EKATERINA: Şi?

ALINA PAVLOVNA: Nu văd nimic în ei.

EKATERINA: Ciudat.

ALINA PAVLOVNA: Mă uit dar nu văd, ciudat.

EKATERINA: Ia uită-te şi mai atent, încă şi mai atent, ia hai!

ALINA PAVLOVNA: Mă uit. Mă uit cât pot eu de atent!

EKATERINA: Şi?

ALINA PAVLOVNA: Nu văd nimic.

EKATERINA: Uită-te, mamă, uită-te de-adevăratelea, nu te lăsa.

ALINA PAVLOVNA: Mă uit cât pot, dar nu văd nimic deocamdată.

EKATERINA: Uită-te cât poţi tu de tare şi de insistent.

ALINA PAVLOVNA: Nu văd. Eu una nu văd. Nu-ţi văd suferinţa, fiica mea. N-o

observ. Nu vreau s-o observ. Mă tem de ea. Mă tem s-o recunosc. Nu mă pot gândi la

suferinţa ta, îmi e de-ajuns a mea. Iartă-mă. Te rog, auzi, iartă-mă! Niciodată n-am

observat suferinţele tale, n-am vrut să le observ. Am venit aici ca să-ţi vorbesc despre

asta. Să-ţi cer iertare. Iartă-mă, te rog, te implor, iartă-mă.

Alina Pavlovna îşi lipeşte faţa de pieptul Ekaterinei şi boceşte ca un copil mic. Ekaterina s-a lipit strâns

de maică-sa şi plânge şi ea. Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Iertaţi-mă, înţeleg că aveţi o mare durere, dar trebuie să dau de soţul

doamnei cu accidentul. Trebuie semnate nişte hârtii.

EKATERINA: Păi i s-a făcut rău şi a plecat. O să vină cu siguranţă mâine şi o să

semneze tot ce trebuie.

INFIRMIERA: Dar această doamnă nu e cumva mama accidentatei noastre?

EKATERINA: Nu, e mama mea.

INFIRMIERA: Dar dumneavoastră, iertaţi-mă, în ce relaţie de rudenie sunteţi cu

accidentata?

EKATERINA: Sunt cea din cauza căreia s-a otrăvit, amanta soţului ei.

INFIRMIERA: Aoleu! Ce chestie! Voiam doar să mă lămuresc dacă nu-i sunteţi

cumva rudă, aţi fi putut semna hârtiile în locul soţului. Dar din câte înţeleg nu-i

sunteţi rudă.

EKATERINA: Doar v-am spus cine sunt.

45

INFIRMIERA: Am înţeles. E clar. Dar de ce plânge mama dumneavoastră, doar n-a

murit nimeni?

EKATERINA: Tocmai a aflat de moartea unei cunoştinţe de-ale ei, de aia plânge.

INFIRMIERA: Îmi pare tare rău, condoleanţe. Nu vreţi să vă aduc o pastilă de inimă?

Alina Pavlovna îşi şterge nasul cu o batistă. Se linişteşte treptat.

ALINA PAVLOVNA: Nu, mulţumesc. Acum sunt bine. Trebuie să mergem, copilul

meu, hai să mergem.

EKATERINA: Noi o să plecăm acum. Nu vă faceţi griji.

Alina Pavlovna îi dă braţul Ekaterinei şi cele două se îndreaptă spre ieşire.

EKATERINA: Rămâneţi cu bine.

INFIRMIERA: Toate cele bune, la revedere.

Alina Pavlovna şi Ekaterina ies. Infirmiera rămâne singură. Se uită mecanic peste hârtiile nesemnate de

nimeni.

CORTINA SE ÎNCHIDE

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI, SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI.

Piesa nr. 7

În adâncul şi la suprafaţa visului

Personajele:

Infirmiera

Olga

CORTINA SE DESCHIDE

46

O cameră separată, pentru vizitatori, într-un spital municipal. În cameră e un pat îngust tapiţat cu piele

artificială şi un taburet. Pe pereţi atârnă un afiş care ne anunţă că „fumatul dăuneză grav sănătăţii”.

Olga stă aşezată pe pat. Intră infirmiera.

INFIRMIERA: Îmi pare rău, dar am o veste îngrozitoare, soţul dumneavoastră a

murit. Moartea s-a instalat acum zece minute. Doctorul a făcut tot ce a putut. O să

vină şi el peste o jumătate de oră, acum trebuie să-şi termine treaba. Îmi pare foarte

rău. Am pastile pentru inimă şi nişte calmante mai puternice. Aveţi nevoie de ajutor

medical?

OLGA: Nu. Mie nu-mi trebuie nimic. În schimb trebuie să vă dau banii, sunt în

geantă.

Olga scotoceşte mecanic în gentuţă.

INFIRMIERA: Vai, lăsaţi, zău… La noi nu se obişnuieşte. Vă e rău?

OLGA: Nu, nu. Adică da, mi-e foarte rău. Tot ce-mi doresc e să stau aşa o vreme. Să

nu fac nimic deocamdată, se poate?

INFIRMIERA: Da, da. Bineînţeles. Să rămân cu dumneavoastră sau vreţi să staţi

singură?

OLGA: Vreau singură… De fapt mi-e indiferent. Nu plecaţi.

INFIRMIERA: Sunt aici, cu dumneavoastră. Vreau să vă fiu alături în această

nenorocire, dacă doriţi să plângeţi, plângeţi, dacă doriţi să-mi povestiţi ceva, povestiţi-

mi.

OLGA: Nu, mai bine povestiţi-mi dumneavoastră ceva.

INFIRMIERA: Să vă povestesc eu? Păi bine atunci. Vreţi să vă povestesc despre

dansul „Delhi”?

OLGA: Despre un dans? Despre ce dans?

INFIRMIERA: Despre dansul „Delhi”. Aşa se numeşte dansul ăsta, „Delhi”. În

onoarea oraşului Delhi, capitala Indiei. Dansul a fost creat de o femeie tânără, o

dansatoare cunoscută. La un moment dat ea a ajuns cu un turneu în oraşul Delhi. Iar

acolo s-a trezit într-un loc foarte ciudat. Era multă suferinţă acolo, în acel loc. Era o

piaţă. Iar în piaţă erau cerşetori mutilaţi şi negustori murdari de bijuterii false. Acolo,

în căldură, atârnau leşuri de porc mucegăite, iar oamenii apucau mâncarea cu mâinile

murdare. Şi iată că, văzând toate astea, dansatoarea a fost săgetată de o durere atât de

47

intensă încât s-ar putea compara cu cea provocată de o bucată de fier încins care v-ar

fi lipită de piept. Atât de rău a durut-o pe dansatoarea aceea când s-a trezit acolo, în

piaţă.

OLGA: Dar din ce cauză a resimţit durerea aceea? De ce?

INFIRMIERA: Din cauza tuturor oamenilor pe care i-a văzut acolo?

OLGA: Trebuie să fi fost foarte sensibilă dansatoarea asta? De ce a durut-o

nenorocirea unor oameni străini?

INFIRMIERA: Păi n-a fost o durere provocată de mila pentru oamenii ăia. Sau de

grija pentru soarta lor. Era chiar durerea lor. Însăşi durerea acelor oameni. Înţelegeţi?

Ea nu a simţit durere pentru ei, ea a simţit durerea lor. A simţit durerea tuturor acelor

oameni. Ei nu-i părea rău de ei şi nu se gândea la destinele lor nefericite. Ea pur şi

simplu a simţit, brusc, durerea tuturor oamenilor care se aflau întâmplător în jurul ei.

A simţit, brusc, toată acea durere. Durerea tuturor acelor oameni. Iar această durere a

intrat în ea, în adâncul inimii ei, şi a rămas acolo pentru totdeauna. Nu mila, nu

durerea pentru celălalt, ci durerea celorlalţi a devenit durerea ei, durerea din adâncul

inimii ei.

OLGA: Doamne, ce greu trebuie să fie să primeşti în tine atâta durere? E suficientă şi

durerea ta proprie ca să-ţi sfâşie inima. Dar dacă se mai adaugă şi toată durerea asta

străină… Şi ce s-a întâmplat cu ea, cu această femeie sărmană?

INFIRMIERA: Ea a început să preschimbe durerea într-un dans minunat şi să

elibereze această durere. A creat un dans formidabil, care te vrăjea, intitulat „Delhi”.

În acest dans, ca un medic priceput, ea transforma durerea altor oameni în frumuseţe

şi fericire, iar apoi elibera toate aceste lucruri. Îi elibera pe ceilalţi oameni de durerea

lor. Făcea în aşa fel încât durerea să se împuţineze. Permiţând durerii să-i intre în

inimă, ea o transforma într-o aură de frumuseţe şi seninătate. Ea micşora cantitatea de

durere de pe planeta noastră. Ea nu sporea durerea, ca alţii, nu vorbea despre ea, nu

adăuga durere, nu se lupta cu ea, ci din contră, găzduia durerea străină în adâncul

inimii sale şi topea această durere în aura nesfârşitei sale compătimiri. Iată. Iată că v-

am povestit despre dansul „Delhi”.

OLGA: A fost foarte frumos. Oare unde aş putea vedea acest dans, sau nu mai dă

spectacole?

INFIRMIERA: Nu. Nu mai dă spectacole. A murit acum doi ani, a făcut stop cardiac.

Chiar în spitalul ăsta. Am fost de faţă când a murit. Ştiţi, eu eram admiratoarea ei, mă

duceam să o văd mai multe seri la rând când avea spectacol la noi în oraş. Dar nu mi-

48

aş fi închipuit că femeia pe care aproape că o divinizam va muri în braţele mele.

Moartea ei mă uneşte cu ea. Nu voi uita niciodată cum îi bătea inima şi cum s-a oprit.

În această amintire e sensul întregii mele vieţi.

OLGA: Ştiţi, pe mine mă doare tare rău acum. Poate îmi spuneţi ce să fac? Aţi vorbit

atât de frumos despre toate astea. Şi aţi văzut acel dans binefăcător. Ce să fac, mă

doare atât de rău? Soţul mi-a murit, am doi copii. Mă înşela. În ultimul an viaţa

noastră a fost foarte complicată, am suferit foarte tare. S-a îndrăgostit de o altă

femeie, m-a durut îngrozitor. Credeam că nu există durere mai mare. Am hotărât chiar

să mă sinucid. Am luat două cutii de somnifere, însă m-au readus la viaţă. În schimb

soţul meu n-a rezistat la toate astea, inima lui a cedat. Astăzi a murit şi el în braţele

dumneavoastră, ca dansatoarea aceea cu doi ani în urmă. Iar eu ce să fac? Mă doare

insuportabil şi probabil că ăsta-i abia începutul, adevărata durere şi disperare vor

începe probabil când voi ajunge acasă şi le voi spune copiilor ce nenorocire ni s-a

întâmplat. Şi după aceea, când voi rămâne singură şi voi trăi singură. Probabil că-mi

va fi mult mai rău decât acum, dar deja şi acum mă doare insuportabil. Ce să fac?!

Ajutaţi-mă, vă rog, vă rog din suflet. Povestiţi lucruri atât de minunate! Salvaţi-mă de

această durere cumplită. Transformaţi durerea mea în dansul „Delhi”. N-am să pot

suporta toate astea. Vă rog.

INFIRMIERA: Nu vă pot povesti decât ceea ce am văzut. Nu pot decât să vă

povestesc despre acest dans, sunt un simplu observator. Nu pot decât să vă prezint

acest dans, sunt doar un martor.

OLGA: Povestiţi-mi despre orice, numai să nu tăceţi. Când se lasă liniştea mă simt

singură şi înfricoşată. Mai povestiţi-mi despre acest dans. Cum începe şi cum se

termină? Am să vă ascult. Vă rog. Numai să nu tăceţi. Vă rog.

Pauză.

INFIRMIERA: Dansul începea cu o scenă în care dansatoarea ne arăta că adoarme.

Dansul începe cu dansatoarea care doarme şi în somn se nasc primele mişcări ale

dansului. Treptat întregul ei trup se supune acestor mişcări. Totuşi noi înţelegem

foarte bine că dansul se naşte fără voia dansatoarei, că dansul se naşte independent, în

interiorul somnului ei, se naşte din somn, se ridică din somn, iar dansatoarea nu face

decât să se supună acestui dans. Ea nu este creatoarea acestui dans, e mai degrabă

dansul însuşi. Nu ştiu cum să explic asta. Poate e doar o presupunere a mea. Dar aşa

49

am simţit, aşa am înţeles eu când am privit. Fiindcă dansul nu explică de fapt nimic,

dansul este doar executat şi atât. Iar apoi mi-am dat seama că în aceste mişcări sunt

cuprinse multe destine. Cum am înţeles asta? Din mişcarea lină a braţelor ei. Liniile

braţelor ei semănau cu valurile oceanului şi mi-au amintit de destinele noastre, ale

tuturor celor care trăim pe această planetă. Toate destinele noastre erau ca nişte valuri

sau ca nişte modele. Da. Iată cuvântul exact. Toate destinele noastre erau ca nişte

modele. Dar dacă te uitai cu atenţie, modelele erau schiţate dintr-o linie neîntreruptă

care compunea desene irepetabile. Linia crea nişte figuri. Aceste figuri erau destinele

noastre ciudate, desenate dintr-o singură linie neîntreruptă. Şi toate astea: durerea

noastră, suferinţa noastră, speranţele noastre, bucuriile şi visele noastre, toate

deveneau nişte desene superbe, create de o singură linie neîntreruptă. O singură linie.

O singură durere pentru toţi. Căci avem o singură durere pentru toţi. O singură linie şi

o singură frumuseţe şi o singură fericire. Avem o singură fericire pentru toţi. Şi un

singur vis. Un singur vis pentru toţi. Când dormim suntem cu toţii egali. În somn

suntem cu toţii egali. Cu un vis începea şi cu un vis se încheia dansul ei. Minunatele

desene ale durerii şi bucuriei noastre se transformau din nou într-un fir de lână, ca cel

din care se împletesc şosete şi mănuşi, un fir al cărui început se pierdea într-un mare

ghem de lână. Acest ghem de lână se dovedea a fi somnul nostru preafericit. Ne

cufundam din nou în adâncurile somnului nostru. Un somn comun nouă tuturor. Cam

asta e. Cam ăsta e tot dansul.

Pauză. Olga e întinsă pe pat cu ochii închişi. Doarme.

CORTINA SE ÎNCHIDE

ACTORII IES ÎN AVANSCENA DIN DREPTUL CORTINEI ŞI SE ÎNCLINĂ ÎN

FAŢA PUBLICULUI.

50