Italia colonială: grandoare şi decădere

Dr. Viorel Cruceanu, publicat in Istorie si Civilizatie, nr.28, ianuarie 2012, pag. 72 – 76 .

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost martora gloriei coloniale a Europei. Alături

de puteri coloniale consacrate precum Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia, acum şi-au făcut

apariţia noi protagonişti:Germania, Belgia (principalele beneficiare ale Conferinţei coloniale de la

Berlin, din perioada 15 noiembrie 1884-26 februarie 1885), dar şi Italia. Naţiune tânără, ce şi-a

încheiat unificarea teritorială abia în 1870, Italia era o mare putere „doar cu numele” şi făcea

figură de „rudă săracă”, în areopagul bogaţilor Europei.

Abia trecuse un deceniu de la unificare şi în straturile societăţii italiene „a început să se

dezvolte o largă mişcare de expansiune imperialistă”1. Această „febră expansionistă” avea o dublă

determinare. Pe de o parte, ea se datora faptului că intelligentsia italiană de după 1880 „se

formează la şcoala germană”2. Prin urmare, cele mai bune produse intelectuale doreau ca Italia să

se comporte, în relaţiile internaţionale, asemenea Germaniei. Pe de altă parte, ea se datora

factorului economic: în timp ce nordul s-a industrializat, sudul rămânea agrar. A apărut, astfel, «o

problemă meridională», reprezentată de „ţărani săraci, cu o situaţie mizerabilă”. Speranţa unei

vieţi mai bune, a declanşat mirajul emigrării. Foarte repede, „mizeria şi problema demografică au

devenit coşmarul economiştilor [italieni]”3, pentru care singura soluţie o reprezenta procurarea de

colonii. Dar, ca şi Germania, Italia se confrunta cu un serios handicap: sosise cea „din urmă pe

scena africană”.

Aşa cum a avut un „campion al unificării” în persoana lui Camillo Cavour, naţiunea latină

la care ne referim a avut şi un „campion al expansiunii coloniale” în persoana lui Francesco Crispi

(de două ori prim-ministru: 7 august 1887-6 februarie 1891 şi 15 decembrie 1893-9 martie 1896).

Inspirându-se din vechea tradiţie romană, Italia a manifestat o firească „preocupare

mediteraneană”.

Atrasă iniţial de Africa de Nord, Italia s-a văzut devansată de Franţa în Tunisia. În ciuda

frustrării, italienii s-au orientat spre o nouă zonă de interes: ţărmurile Africii de Est. Fără a se

dezminţi, ei s-au entuziamat proclamând: «cheile Mediteranei sunt în Marea Roşie»4! Aşa se face

că, prima lor anexiune în Africa Neagră, a fost golful Assab, ocupat în 1880. Bucurându-se de

complicitatea Angliei, italienii au ocupat în 1885 şi portul Massawa (englezii considerau Italia o

„putere prietenă” şi „fără veleităţi colonialiste”). Joncţiunea Assab-Massawa a permis constituirea

primei colonii italiene, denumită, de la 1 ianuarie 1890, Eritreea (o fâşie de 121.320 km2, pe

ţărmul african al Mării Roşii). Acţiunile în estul Africii erau justificate, încă din 1888, de

premierul Crispi, care, adresându-se Parlamentului, declara: «Coloniile sunt o necesitate a vieţii

moderne. Nu putem rămâne inerţi şi să lăsăm ca celelalte puteri să ocupe singure părţile

neexplorate ale lumii... Suntem la Massawa şi vom rămâne»5. Metropola s-a grăbit să trimită pe

cei dintâi colonişti: „ţărani săraci care munceau cu râvnă pământul, ajungând să fertilizeze această

regiune aridă”6. Ca un aspect pozitiv, „ei ignorau rasismul şi nu aveau dispreţ faţă de băştinaşi”.

Exista însă şi un aspect negativ: coloniştii manifestau „o foame de pământ”, fiind tentaţi să-şi

extindă proprietăţile şi în Etiopia vecină, măcinată de un război civil. Italienii au ştiut să profite

de starea de instabilitate din imperiul african. Astfel, la 2 mai 1889, trimişii lui Crispi au semnat

Tratatul de la Ucciali, cu rasul din Shoa, Menelik, ce se ridicase împotriva puterii centrale. Prin

tratat, pretendentul etiopian era „recunoscut negus de către Italia”, care-i promitea şi „un

împrumut de 4 milioane lire pentru a-şi procura armament”.

La rândul său, rasul din Shoa, devenit negus sub numele de Menelik al II-lea (1889-

1906/1913), „recunoştea cedarea definitivă a Eritreei, Italiei”. Numai că , o gravă controversă a

fost declanşată de Art. 17. Astfel, guvernul lui Crispi „a interpretat acest articol în sensul unui

protectorat implicit asupra Etiopiei”7. Respingând o asemenea interpretare, Menelik al II-lea

invoca textul în amharică, conform căruia Etiopia putea recurge la ajutorul Italiei în relaţiile cu

celelalte puteri europene, fără să-şi fi asumat vreo obligaţie. În acest sens, suveranul Etiopiei îi

scria omologului său italian: «Când am încheiat tratatul de prietenie cu Italia (...) am convenit că,

pe baza prieteniei dintre noi, interesele noastre ar putea fi [subl.ns.] susţinute în Europa cu

ajutorul suveranului Italiei. Dar, nu am semnat un tratat care să mă oblige [subl.ns.] la aşa ceva.

Eu nu sunt omul care să accepte un asemenea lucru, fiindcă o ţară independentă nu caută ajutorul

alteia pentru a-i promova interesele, iar Majestatea Voastră înţelege foarte bine acest lucru”8.

Situaţia s-a detensionat după ce regele Umberto I l-a demis pe Crispi, la 6 februarie 1891. Totuşi,

pentru mai multă siguranţă, la 12 februarie 1893, negusul Menelik al II-lea a denunţat Tratatul de

la Ucciali. Gestul a fost urmat de o circulară adresată marilor puteri europene în care afirma că

„imperiul său este destul de important pentru a nu avea nevoie de vreun protector şi a trăi

independent”9.

În decembrie 1893, bătrânul Crispi a revenit la guvernare. De acum înainte, întreaga sa

politică externă va sta sub semnul frustrării. Principalul obiectiv viza reluarea „expansiunii

coloniale”, pe care o lăsase „la jumătate când trebuise să-şi prezinte demisia în 1891”10

. Crispi era

un „om impulsiv”, „autoritar şi inflexibil”, ce poseda din plin „sensul grandorii naţionale”11

; însă,

el era şi o fire exaltată: la Crispi „îndrăzneala depăşeşte clarviziunea” lipsindu-i „buna măsură a

posibilităţilor materiale şi morale [ale ţării – nota ns.]”12

. Dintr-un astfel de calcul greşit s-a

născut războiul: Crispi a ordonat generalului Oresto Baratieri, aflat în Eritreea, să atace Etiopia,

cerându-i ca «problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna»13

. Marele criticist italian,

Benedetto Croce, subliniază şi el eroarea lui Crispi, care a decis să atace „singurul stat din Africa

(...) puternic din punct de vedere militar”. Faptul poate fi explicat şi prin aroganţa italienilor care

„au subestimat naţionalismul etiopian şi calităţile de conducător militar ale negusului [alături de

care s-a remarcat rasul Makonnen, tatăl viitorului împărat Hailé Sélasié I – nota ns.]”. Menelik al

II-lea a ştiut să-şi mobilizeze exemplar supuşii. Iată ce frumos sună textul uneia din proclamaţiile

sale: «Omule al ţării mele! Ajută-mă! Tu, cel puternic, să mă sprijini cu forţa ta; tu, cel slab, să

mă sprijini cu ruga ta... Nimeni să nu rămână acasă, toţi sunt datori să intre în acţiune pentru

apărarea patriei şi vetrelor!»14

. Îndemnul a fost urmat şi negusul a strâns „o armată de 112.000

oameni, înzestrată cu 42 tunuri cu tragere rapidă” (de circa cinci ori mai numeroasă decât a

italienilor, dar inferioară, totuşi, din punct de vedere tehnic). Ghanezul Albert Adu Boahen ne

furnizează date şi mai precise: efectivele armatei etiopiene se ridicau la 100.000 de oameni, în

timp ce armata italiană avea doar 17.000 oameni, dintre care 10.596 erau italieni şi restul

eritreeni15

. Bătălia decisivă s-a dat în ziua de 1 martie 1896, la Aduwa (în provincia Tigre), şi s-a

încheiat „cu o catastrofă pentru Italia”16

, care a pierdut jumătate din corpul ofiţeresc (261 de

ofiţeri ucişi) şi o treime din soldaţi (în jur de 6.000 morţi; alte surse dau 8.000 şi chiar 10.000 de

morţi), la care se adăugau şi 5.000 de prizonieri17

. De asemenea, forţele italiene au pierdut

„întreaga artilerie şi întregul echipament de război”. Pentru epica africană, momentul Aduwa are

o profundă semnificaţie: el reprezintă «cea mai mare victorie a unei armate africane asupra unei

armate europene, de la Hannibal încoace»18

. În egală măsură, de acum înainte „Etiopia devine

simbolul speranţei, supravieţuirii şi regenerării”19

continentului negru.

Înfrângerea lui Baratieri la Aduwa „a ruinat cariera politică a lui Crispi”20

. Extrem de

nepopular (mulţimile manifestau strigând chiar «Trăiască Menelik»), el şi-a prezentat imediat

demisia. S-a format un nou guvern, condus de Antonio di Rudini, care a început negocierile de

pace. Discuţiile bilaterale s-au încheiat cu Tratatul de pace de la Addis-Abeba, din 26

octombrie 1896. Documentul „recunoştea independenţa absolută şi fără rezerve a Etiopiei şi

consacra anularea definitivă a Tratatului de la Ucciali”21

, iar agresorul era obligat la plata unei

despăgubiri de război de 400.000 de lire italiene. De asemenea, tratatul de la Addis-Abeba avea şi

valoare internaţională: „independenţa era recunoscută şi de celelalte puteri europene”. În perioada

ce a urmat, poziţia lui Menelik al II-lea s-a consolidat prin semnarea acordului din 20 martie 1897

cu Franţa (privind delimitarea frontierei între Etiopia şi Somalia franceză)22

şi prin sprijinul

Rusiei, fundamentat pe solidaritatea ortodoxă. În schimb, aşa cum bine s-a spus, „norocul african

[al Italiei] s-a năruit la Aduwa”23

, mai ales că dezastrul de pe platourile etiopiene „o va îndepărta

de Africa pentru un sfert de secol”24

.

Episodul Aduwa le-a impus italienilor să se concentreze asupra ceea ce aveau: Eritreea.

Bazele organizării administrative şi economice ale acestei colonii au fost puse, cu adevărat, în

perioada 1897-1907, de guvernatorul Fernando Martini. Prin „Ordinamento Giudiziario”, el a

împărţit teritoriul în „comisariate generale”, ce ţineau cont de factorii tradiţionali locali. De

asemenea, Martini şi-a lăsat amprenta în viaţa coloniei prin „reforme în agricultura tradiţională,

crearea unei infrastructuri [şi] naşterea unor întreprinderi mici şi mijlocii”25

. Asemenea măsuri,

continuate de succesorii săi, „au antrenat [Eritreea] într-un sistem de producţie modern, complet

diferit de cel al ţării vecine, Etiopia”26

. La începutul secolului al XX-lea, coloniştii italieni au

ridicat o cochetă aşezare, Asmara, ce aducea cu „un mic oraş de provincie sicilian”. Ei s -au simţit

atât de bine aici încât, cele cinci decenii de prezenţă italiană au devenit o adevărată «la belle

époque»27

. La rândul lor şi localnicii s-au simţit reconfortant, motiv pentru care ei „recunosc şi

acum rolul italienilor în geneza ţării lor”28

.

Totuşi, în afară de Eritreea, italienii au mai păstrat Somalia. Înainte de 1880, ţara

somalilor era cunoscută sub numele Punt. Somalezii, răspândiţi în întreg Cornul Africii, au creat

„o cultură cvasiuniformă [caracterizată] de un puternic ataşament la Islam”. În ciuda acestei

uniformităţi, somalezii au fost supuşi la trei dominaţii: franceză, britanică şi italiană. Pe rând, s -au

constituit tot atâtea arii coloniale: Somalia franceză (1884-1885), Somaliland (1887) şi Somalia

italiană (1889, cea mai întinsă, cu o suprafaţă de 461.585 km2). Italianul Raimondo Luraghi ne

spune că „penetraţia italiană în Somalia (...) a fost lipsită de dramatism”29

. În bună măsură ea s-a

datorat unei persoane private: Luigi de Savoia, duce de Abruzzi. Acesta a creat o „colonie

agricolă”, după modelul căreia „au fost întemeiate sate, au fost experimentate noi culturi, au fost

fertilizate întinderi pe jumătate pustii”. Prin eleganţa sa, Luigi de Savoia a reuşit „să pună bazele

unei colaborări reale între europeni şi africani, care nu s-a bazat pe o exploatare brutală”30

.

Odată estompată amintirea umilinţei de la Aduwa, mistica colonială şi-a făcut reapariţia în

spiritul italienilor, la începutul secolului al XX-lea. Ea a fost promovată, pe plan cultural, de

scriitorul şi poetul Gabriele d’Annunzio, ce milita pentru „o concepţie mai virilă despre drepturile

şi datoriile naţiunii”31

. Pe plan politic, ea şi-a găsit corespondentul în acţiunile liderului fascist,

Benito Mussolini. Redescoperind „vocaţia colonială” a Italiei, Il Duce declara: «Relaţiile dintre

naţiuni sunt întemeiate pe forţă: forţa armelor»32

. El considera că «Imperialismul este legea eternă

şi imuabilă a vieţii», specificând condescendent că, «noi fasciştii, avem supremul curaj de a ne

numi noi înşine imperialişti»33

. Mânat de asemenea imbolduri, Mussolini dorea să răzbune, cu

orice preţ, ruşinea de la Aduwa. Excelent orator, el ştia să-şi disimuleze gândurile în spatele

„bunelor intenţii”: «Italia este în măsură (...) să introducă tot mai mult Africa în cercul lumii

civilizate. Poziţia Italiei în Mediterana, marea care şi-a recâştigat funcţia ei de a lega estul cu

vestul, îi dă dreptul şi datoria să-şi îndeplinească această sarcină»34

. În egală măsură şi excelent

actor, Il Duce a făcut tot posibilul să adoarmă vigilenţa Etiopiei. Exemplul cel mai elocvent îl

reprezintă încheierea „Tratatului de prietenie, conciliere şi arbitraj”, dintre cele două ţări, de la

Addis-Abeba, din 2 august 1928. Chiar la Art. 1, documentul stipula că «Între Regatul Italiei şi

Imperiul Etiopiei va domni o pace constantă şi o prietenie veşnică»35

. În realitate, pentru

dictatorul italian ocuparea Etiopiei se transformase într-o fixaţie. Nereuşind să realizeze «marea

politică europeană» la care nutrea (un pact în patru, între Anglia, Franţa, Germania şi Italia),

Mussolini a trebuit să se vadă mulţumit cu o «mare politică africană». În consecinţă, prin atacul

asupra Etiopiei, la 3 octombrie 1935, el nu a pregetat să provoace „ cea mai gravă criză

internaţională de la sfârşitul primului război mondial”36

. Agresiunea împotriva Etiopiei a fost un

„război asimetric”: „armata fascistă se ridica la 400.000 de oameni, cu un armament superior”

(condusă de doi străluciţi strategi, Emilio de Bono, şi apoi de Pietro Badoglio), în timp ce „armata

etiopiană putea conta în ajunul conflictului pe 350.000 oameni, din care doar un sfert fuseseră

instruiţi din punct de vedere militar” (cu o înzestrare tehnică desuetă). De altfel, informaţiile

militare italiene cunoşteau că „armata etiopiană nu făcuse încă, nici sub raportul organizării, nici

sub cel al dotării, în sensul modern al acestor noţiuni, prea mari progrese”37

. În schimb, agenţii

italieni ştiau că etiopienii se bazau pe „elementul om” care «este cumpătat, rezistent, preocupat de

onoarea sa, iar, în focul luptei, dispreţuitor până la inconştienţă în faţa morţii»38

. În mod

paradoxal, un element aparent minor, a jucat un rol decisiv în deznodământul războiului: cea mai

mare parte a armatei etiopiene „era echipată în cămăşi albe, ţinte ideale pentru inamic”. Aşa se

face că, armatele italiene „modern înzestrate şi comandate, susţinute de o aviaţie excelentă, de

artilerie de toate calibrele (...) şi de tot felul de «lichide speciale»”39

au înaintat lejer pe toate

fronturile, timp de şapte luni. În ziua de 5 mai 1936, italienii şi-au atins ţinta: ei au ocupat Addis-

Abeba, părăsită de familia imperială, ce a luat calea exilului. După numai câteva ore, cuprins de

euforie, Mussolini perora în faţa mulţimii, adunată în „Piaţa Veneţia”: «Anunţ poporului italian şi

lumii întregi că pacea a fost restabilită: Pacea noastră, Pacea romană! Etiopia este italiană»40

. În

acelaşi registru, Il Duce încheia: «O, legionari, ridicaţi sus emblemele voastre, armele voastre şi

inimile voastre pentru a saluta, după cincisprezece secole, reapariţia Imperiului pe colinele sfinte

ale Romei»41

! Aşa cum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după cucerirea Indiei, Disraëli

îi conferea o coroană imperială reginei Victoria, la fel a procedat şi Mussolini cu regele Victor

Emmanuel al III-lea. Actul era oficializat prin Decretul regal din 9 mai 1936 care, la Art. 1,

proclama: «Teritoriile şi populaţiile care au aparţinut Imperiului Etiopiei sunt puse sub întreaga şi

deplina suveranitate a regatului Italiei. Regele Italiei îşi arogă titlul de Împărat al Etiopiei, pentru

el însuşi şi pentru succesorii săi»42

.

Înfrânt, în drum spre exilul de la Bath (Anglia), împăratul Hailé Sélassié I s-a oprit la

Geneva, unde a cerut Societăţii Naţiunilor să nu recunoască anexarea Etiopiei. În timpul

discursului, s-a produs un incident ce l-a pus în dificultate. În acel moment, o singură persoană s-a

ridicat în sprijinul său: marele diplomat român , Nicolae Titulescu. Iată episodul, redat de însuşi

Negusa Nagast („Regele Regilor”), într-un interviu acordat revistei Lumea în 1964: «Deşi au

trecut de atunci aproape trei decenii, păstrez vie amintirea întâlnirii cu Nicolae Titulescu. El ne -a

dat ajutor în cea mai grea perioadă din istoria Etiopiei, agresiunea fascistă împotriva ţării mele. În

acele zile triste am expus la Liga Naţiunilor de la Geneva poziţia poporului etiopian. Provocatorii

fascişti s-au dedat la tulburări în sala Adunării Ligii Naţiunilor, m-au insultat în timp ce vorbeam

şi chiar m-au întrerupt. Atunci Nicolae Titulescu s-a ridicat în sprijinul meu şi mi-a acordat un

ajutor nepreţuit care, în condiţiile respective, poate fi apreciat drept o faptă de eroism [subl.ns.].

Titulescu a luat atitudine împotriva celor care provocaseră dezordine şi a obţinut ca huliganii

fascişti să fie scoşi din incinta Adunării Ligii Naţiunilor. Pentru solidaritatea manifestată atunci,

pentru sprijinul moral acordat, nici eu, nici poporul ţării mele nu-l uităm pe acest om mare,

curajos şi cinstit [subl.ns.]»43

.

Etiopia ocupată, Eritreea şi partea italiană a Somaliei au fost reunite de Mussolini în

„L’Africa Orientale Italiana”, un „ansamblu de 12 milioane de locuitori”. Neavând o suficientă

experienţă colonială, Italia s-a confruntat cu o serie de probleme economice. Astfel, în 1939,

guvernul de la Roma constata că „ţara nu realiza cu propriul Imperiu decât 2% din comerţul total”

şi, mult mai grav, „cheltuia în coloniile sale de zece ori mai mult decât obţinea de pe urma lor”44

.

În ciuda acestui bilanţ negativ, Mussolini nu şi-a putut reprima impulsurile coloniale şi, profitând

de problemele Angliei, a ocupat în 1940 şi Somalilandul. Numai că, implicarea ducelui în luptele

de pe „bătrânul continent” (atacul asupra Greciei), a avut grave consecinţe asupra imperiului

colonial italian: din Africa au fost retrase cele mai bune unităţi şi cei mai valoroşi ofiţeri. Strategii

britanici au înţeles foarte bine situaţia. Prin urmare, în ianuarie 1941, englezii declanşează o dublă

contraofensivă împotriva Italiei: pe frontul din Africa de Nord şi pe frontul din Africa de Est.

Dacă în nord, lucrurile s-au complicat datorită intervenţiei „Afrika Korps” a lui Erwin Rommel,

în schimb, în est, contraofensiva britanică s-a dovedit irezistibilă. Pe rând, au fost ocupate:

Mogadiscio (26 februarie), capitala Somaliei italiene, Berbera (17 martie), reşedinţa

Somalilandului, şi Asmara (2 aprilie), capitala Eritreei. Apoi, forţele britanice din aceste teritorii,

combinate cu forţele ce coborau din Sudan, au prins Etiopia ca într-un cleşte. Lor li s-au alăturat

şi numeroşii partizani etiopieni, aflaţi chiar sub comanda împăratului (după trecerea frontierei

sudaneze, la 18 ianuarie). În faţa ameninţării, italienii au părăsit Addis-Abeba (3 aprilie 1941),

fără luptă. La 5 mai 1941, Negusa Nagast Hailé Sélassié I şi-a făcut o intrare triumfală în oraşul

pe care-l părăsise cu exact cinci ani înainte. Ocupaţia mussoliniană s-a dovedit doar o efemeră

paranteză, suficientă pentru a „ucide aproape un milion de etiopieni”45

(alte surse dau cifre mai

exacte: 760.000 de etiopieni morţi şi pagube materiale de 132,5 milioane lire sterline46

). Aventura

colonială a ducelui a sfârşit catastrofal: în primăvara lui 1941, regimul corporatist pierduse toate

coloniile din estul Africii. Această realitate şi-a găsit reflectarea în „Tratatul de pace cu Italia”,

semnat la 10 februarie 1947, la Paris. Astfel, la Art. 33 se preciza că «Italia recunoaşte şi se

obligă să respecte suveranitatea şi independenţa Statului etiopian»47

, căruia îi plătea şi o

despăgubire de război „în valoare de 25 milioane dolari”. De asemenea, Art. 23 prevedea, în mod

categoric, faptul că «Italia renunţă la toate drepturile sale asupra posesiunilor teritoriale italiene

din Africa şi anume: Libia, Eritreea şi Somalia italiană»48

.

Italia republicană va beneficia de o măruntă concesie: în ianuarie 1949, Adunarea

Generală a ONU i-a transferat, pe 10 ani, sub tutelă, fosta sa colonie, Somalia italiană. În deceniul

care a urmat, ca pretutindeni în Africa, Somalia a evoluat spre independenţă. Pentru Italia luau

sfârşit opt decenii zbuciumate, perioadă în care, de o manieră variabilă, şi-a dorit să joace un rol

major pe scena Africii de Est.

NOTE:

1 P. Renouvin, Histoire des relations internationales, tome VI, Le XIX

e siècle, II. De 1871 à 1914. L’Apogée de

L’Europe, Paris, Librairie Hachette, 1955, p. 36. 2 P. Guichonnet, Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 106.

3 M. Baumont, L’Essor industriel et l’imperialisme colonial (1878-1904), Paris, PUF, 1937, p. 104.

4 Ibidem, p. 105.

5 N.Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice. Războiul italo-etiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura

Politică, 1981, p. 17. 6 R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 258.

7 N.Z. Lupu, op.cit., p. 18.

8 Cf. A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and London, The Johns Hopkins University

Press, 1990, p. 54. 9 N.Z. Lupu, op.cit., p. 19.

10 G. Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 396.

11 P. Renouvin, op.cit., p. 36.

12 Ibidem.

13 N.Z. Lupu, op.cit., p. 20.

14 V. Urum, Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric, nr. 6, iun. 1971, p. 63.

15 A. Adu Boahen, op.cit., p. 56.

16 Cf. A.J.P. Taylor, The struggle for mastery in Europe. 1848-1918, London, OUP, 1971, p. 367.

17 A. Adu Boahen, op.cit., p. 55; N.Z. Lupu, op.cit., p. 20; M. Baumont, op.cit., p. 261; V. Urum, op.cit., p. 63-64;

Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2006, p. 15. 18

A. Adu Boahen, op.cit., p. 55. 19

Ibidem, p. 56. 20

P. Guichonnet, op.cit., p. 103; G. Procacci, op.cit., p. 396. 21

N.Z. Lupu, op.cit., p. 21. 22

Vezi Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Iere

série (1871-1900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954,

tome XIII, documentul 158, p. 277-278; vezi şi tome XII, documentul 99, p. 129. 23

M. Baumont, op.cit., p. 255. 24

Ibidem, p. 202. 25

Lumea Magazin, nr. 8, aug. 2000, p. 62; vezi şi Terre e Popoli del Mondo Africa, vol. 8, Novara, Instituto

Geografico De Agostini, 2001, p. 366. 26

Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62. 27

Cf. VSD, no. 820, du 20 au 26 mai, 1993, p. 41. 28

Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62. 29

R. Luraghi, op.cit., p. 260. 30

Ibidem, p. 261. 31

P. Renouvin, Criza europeană şi Primul Război Mondial, Bucureşti, Prietenii Cărţii, 2008, p. 134. 32

Max Gallo, Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 326. 33

N.Z. Lupu, op.cit., p. 30. 34

Ibidem, p. 42. 35

Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1974, documentul nr. 37, p. 132. 36

Max Gallo, op.cit., p. 328. 37

N.Z. Lupu, op.cit., p. 164.

38

Ibidem, p. 164-165. 39

Ibidem, p. 165. 40

Max Gallo, op.cit., p. 333. 41

Ibidem. 42

Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 1, documentul nr. 70 E, p. 228. 43

Interviu cu Hailé Sélassié I, în Lumea, nr. 40, 1 oct. 1964, p. 3; vezi şi V. Cruceanu, Ultimul împărat al Africii, în

Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 65-66. 44

P. Guichonnet, op.cit., p. 118. 45

M. Zeleke, Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 40. 46

C. Giurcăneanu, Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 89. 47

Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 3, 1983, p. 21. 48

Ibidem.