UNIVERSITATEA „Al. I. CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

REFERAT

TEMA: PREZENTAREA CĂRŢII:

„ISTORIE ŞI MIT ÎN CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ”

de Lucian Boia

Lucian Boia s-a născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, şi este profesor la Facultatea

de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa cuprinde numeroase titluri apărute în

România şi Franţa precum şi traduceri în engleză, germană şi alte limbi.

Preocupat de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat prin lucrări teoretice

privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o

istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de

la viaţa extraterestră la şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie).

În 1997 a publicat lucrarea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească” la editura

Humanitas care a produs un adevărat şoc cultural şi care îndemna la revizuirea istoriografiei.

Lucrarea care se află la a treia ediţie cuprinde şapte capitole:

I. Istorie, ideologic, mitologie

II. Originile

III. Continuitatea

IV. Unitatea

V. Românii şi Ceilalţi

VI. Principele ideal

VII. După 1989.

În elaborarea lucrării autorul folosit o gamă variată de surse: istoriografie, politice,

literare, iconografice, etc.

În Introducere Lucian Boia lămureşte cititorul ce se înţelege prin istorie şi ce se

înţelege prin mit.

Cuvântul istorie, spune autorul, are două semnificaţii distincte şi anume:

- Istoria defineşte ceea ce s-a petrecut cu adevărat de-a lungul timpului

- Reconstituirea trecutului în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre

trecut.

Cele două semnificaţii nu sunt echivalente. Prima se şterge pe măsura derulării

faptelor iar a doua nu o poate reînvia exact aşa cum a fost.

Aşadar în opinia autorului, istoria este imaginea incompletă, simplificată şi deformată

a trecutului pe care prezentul o recompune fără încetare.

Mitul este o construcţie imaginară, destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor

cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi cu scopul de a

asigura coeziunea acesteia.

În primul capitol autorul consideră că prima intrare a societăţii româneşti în Europa s-a

petrecut în prima parte a secolului al XIX-lea.

2

În procesul de modernizare societatea românească s-a confruntat cu trei mari

probleme.

Prima este ideea naţională.

Românii se definesc prin originea comună (romană, dacă sau daco-romană), prin

limba unitară, prin istoria împărtăşită, prin spiritualitatea specifică.

A doua problemă a secolului la XIX – lea a fost problema modernizării, a

occidentalizării societăţii româneşti. Trebuia renunţat la modelul oriental, la vestimentaţie,

tradiţionalismul scrisului şi apropierea de modelul occidental.

A treia mare problemă priveşte modelele, raportul românilor cu ceilalţi.

Ideea naţională, statul – naţiune îşi are obârşia tot în evoluţiile ideologice ale

Occidentului.

Tot în acest capitol este ilustrat mitul naţional: Mihai Viteazul, domnitorul care a

reuşit pentru scurt timp să stăpânească cele trei ţări româneşti reunite.

Perioada comunistă, cu respingerea valorilor occidentale şi acceptarea modelului

comunist sovietic a fost percepută de cea mai mare parte a opiniei publice ca ostilă intereselor

naţionale.

Rolul Bisericii a fost deformat şi diminuat, fiind promovat ateismul.

În capitolul al II-lea se face referire la originile romane ale românilor, care le conferea

nobleţe şi prestigiu. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a

Europei.

Deosebirile dintre latinişti (reprezentanţii Şcolii Ardelene) şi cei care se mulţumeau

doar cu simpla consemnare a originii romane pot fi exprimate în trei puncte principale.

Mai întâi, criticii latinismului nu acceptau actualizarea abuzivă a originilor, care îi

transforma pe românii actuali în romani. Kogălniceanu marca necesara distingere între români

şi romani, între origini şi prezent.

Al doilea punct punea în discuţie puritatea sângelui roman. Colonizarea Daciei a fost

făcută cu elemente din întreaga lume romană.

În sfârşit, în al treilea rând, dacii au început să nu mai fie percepuţi ca un element

împovărător. Dragostea de libertate şi spiritul de sacrificiu, care nu le-ai fost niciodată

contestate, apăreau generaţiei romantice revoluţionare drept virtuţi demne de urmat.

În al treilea capitol este analizat paradoxul istoriografic legat de aria de formare a

poporului român.

Potrivit unor teze divergente româneşti şi străine existau următoarele variante:

- românii s-au format pe teritoriul României moderne

- într-o zonă limitată a acestui spaţiu.

3

- într-o regiune ce depăşeşte cu mult extinderea actuală a poporului român

- undeva la sud de Dunăre în alt spaţiu decât cel în care trăiesc astăzi.

Această situaţie paradoxală are trei factori principali.

Mai întâi neconcordanţa dintre procesul efectiv al expansiunii romane şi al romanizării

şi actuala configuraţie etnică a Europei de sud – est. Jumătatea nordică a Peninsulei Balcanice

a făcut parte din imperiu timp de 800 de ani, timp în care s-a instalat şi consolidat o puternică

viaţă romană.

În al doilea rând, sărăcia izvoarelor privitoare la spaţiul nord – dunărean de-a lungul

mileniului care separă retragerea aureliană din anul 271 şi secolul XIV când are loc

întemeierea statelor româneşti.

În al treilea rând negarea continuităţii româneşti şi aducerea lor de la sud de Dunăre

corespundea obiectivelor austro – ungare din secolele al XVIII – lea şi al XIX – lea.

Aceleaşi premize istorice pot confirma o teorie sau opusul ei.

Spre exemplu latiniştii susţineau puritatea sângelui românesc prin exterminarea

dacilor. Ori acest argument a servit şi teza imigraţionistă conform căreia Dacia a fost golită de

populaţia autohtonă.

Alt argument: neromanizarea dacilor susţinută de aripa naţionalistă a dacismului pur

oferea argumente ipotezei conform căreia poporul român şi limba română s-ar fi format în

afara spaţiului actual al României.

În sfârşit în perioada comunismului discursul istoric s-a remarcat prin eclipsarea

românismului balcanic. Expansiunea slavă, rusească la nord şi bulgărească la sud nu mai lăsa

locul afirmării româneşti dincolo de limitele sale actuale.

În capitolul al IV-lea este luată în discuţie „ideea dacică” vizând crearea unui singur

stat românesc vechiul teritoriu al Daciei prezentă de-a lungul secolului al XIV – lea, ceea ce

dovedea pregătirea conştientă a actului de la 1600, când pentru un scurt timp cele trei ţări

româneşti au fost unite sub sceptrul lui Mihail Viteazul.

Această idee s-a regăsit şi în programul unioniştilor de la 1859 şi a celor din 1918.

În următorul capitol sunt prezentate raporturile românilor cu celelalte popoare ale

Europei, dar şi cu unele etnii din mediul românesc: ţiganii, maghiarii şi evreii. Potrivit

mitologiei naţionale, românul este prin natura sa ospitalier şi tolerant. Ospitalitatea

românească tradiţională este incontestabilă însă străinii au fost trataţi ca străini.

S-a afirmat că românii nu se căsătoresc cu parteneri străini, nu-şi părăsesc ţara pentru a

trăi în alt mediu chiar în momentul în care pe la 1900 românii ardeleni emigrau masiv în

Statele Unite.

4

Pentru român, bulgarul şi sârbul sunt proşti, grecul este prost, lacom, rău, obraznic,

înfumurat, ungurul este lăudăros şi fricos iar armeanul murdar.

Străin este considerat cele care are un alt sistem de valori decât cel acceptat sau impus.

Străinii întorşi după 1990 din Occident nu au fost primiţi ca români adevăraţi.

A existat şi tendinţa de a emigra. Înainte de 1989 România avea cei mai mulţi

emigranţi în raport cu populaţia ei.

Unii istorici au acreditat ideea că eroismul românilor în luptele cu turcii au salvat

Occidentul. Rezistenţa românească a oprit înaintarea otomană şi astfel statele occidentale au

putut să se dezvolte.

Însă rezistenţa românească nu a fost continuă şi nici de natură să ţină armatele

otomane pe linia Dunării. Înaintarea acestora spre Occident se putea face pe axa Belgrad –

Buda – Viena.

Despărţirea de Est s-a tradus printr-o puternică culpabilizare a unor popoare şi culturi

care până atunci au fost mai curând modele decât motive de lamentare. Printre victime se

numără grecii, turcii şi ruşii.

Alte ţări precum Franţa, Germania, Belgia au oferit României modele de cultură,

democraţie şi prosperitate.

În capitolul al VI-lea este evocată figura lui Traian, personaj central al marelui mit

fondator: naşterea poporului român.

Decebal rămâne în umbra împăratului. De asemenea întemeietorii Ţării Româneşti şi

ai Moldovei ocupă o poziţie mai puţin importantă.

După Traian figura cea mai simbolică o oferă dubla imagine Ştefan cel Mare – Mihai

Viteazul. Aceştia sunt domnitorii cel mai frecvent şi mai pe larg evocaţi atât în manualele

şcolare, în discursul politic, în literatura istorică.

Alte figuri simbolice ale Evului mediu, Mircea cel Bătrân apărător al independenţei şi

întregitor de pământ românesc prin integrarea Dobrogei, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Ioan Vodă

cel Cumplit ilustrează şi ei voinţa de independenţă a ţărilor române.

Din epoca modernă sunt menţionaţi Tudor Vladimirescu conducătorul revoluţiei de la

1821 care a reactualizat principiul naţional românesc, apoi Alexandru Ioan Cuza, domnul

Unirii apoi Carol I personaj dominant în panteonul românesc.

Nu sunt omise nici personajele feminine. „Muma lui Ştefan cel Mare” evocată în

versuri de Bolintineanu sau mama lui Mihai Viteazul au intrat în mitologie.

Sunt de asemenea evocate Ana Ipătescu la 1848, Ecaterina Teodoriu în primul război

mondial.

5

Elena Lupescu, Ana Pauker şi Elena Ceauşescu confirmă aparenta justeţe a

neîncrederii românilor faţă de femeia aflată la putere.

Nu sunt omişi mareşalul Ioan Antonescu, precum şi cele mai de seamă figuri

comuniste: Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu.

În sfârşit în ultimul capitol în urma evenimentelor din 1989 care au dus la prăbuşirea

comunismului se pune problema dacă are loc o ruptură de trecut sau o continuitate.

Conflictele politice se prelungesc în conflicte istorice. De notorietate este antiteza

Rege – Mareşal. Regele Mihai, alungat de comunişti la 30 decembrie 947 a devenit un simbol

al anticomunismului şi democraţiei, a celui menit să aducă ţara pe făgaşul firesc al istoriei

sale.

Cazul mareşalului Antonescu este mai complex. În primele decenii de comunism, a

fost considerat un trădător al intereselor naţionale şi criminal de război însă după desprinderea

regimului comunist de Moscova şi mai ales după 1989 a început un proces de reabilitate a

acestuia.

Dintre eroii tradiţionali Avram Iancu cunoaşte o ascensiune semnificativă.

Se vorbeşte admirativ de Titulescu, Brătianu, Maniu.

Alexandru Ioan Cuza este considerat personajul emblematic oficial al constituirii

României moderne.

Carol I este de asemenea un caz semnificativ. El apare ca o victimă a unei nepotriviri

între recunoaşterea, greu de evitat, a dimensiunii sale istorice şi simbolizarea, prin el, a unei

monarhii pe care oficialitatea nu avea motive să o prezinte într-o lumină favorabilă.

Unitatea şi autoritatea sunt principii vehiculate în prezent poate mai mult ca înainte de

1989.

De la Vlad Ţepeş la Antonescu, galeria eroilor autoritari este puternic pusă în valoare.

Cele mai importante instituţii sunt Armata şi Biserica la polul opus aflându-se

Parlamentul.

O tendinţă caracteristică, sesizabilă în zona oficială este aceea de ocultare a

comunismului.

Majoritatea istoricilor contemporani preferă perioada interbelică sau antiteza

„Mareşalul Antonescu - Regele Mihai”.

Manualele de istorie oferă doar câteva pagini pentru o jumătate de secol de comunism,

în timp ce perioada interbelică şi cel de-al doilea război mondial au consacrate peste 100

pagini.

Şi manualele de literatură fac abstracţie de comunism invocând „autonomia

esteticului”.

6

Istoria a fost întotdeauna şi un instrument de putere, românii lăsându-se uşor subjugaţi

de istorie, mai bine zis de mitologiile construite pe istorie. Rămâne de văzut în ce măsură

blocajul mitologic va continua să afecteze procesul de integrare şi modernizare.

În încheiere consider că lucrarea „Istorie şi mit în conştiinţa românească” a lui Lucian

Boia oferă şansa unei mai bune cunoaşteri a trecutului, de a lămuri mai bine prezentul şi

drumul ales spre viitor.

Această carte merită citită de către toţi aceia care doresc să afle şi altceva decât ceea

ce oferă manualele şcolare sau alte lucrări unde anumite perioade ale istoriei româneşti cum ar

fi perioada comunistă de exemplu sunt insuficient tratate sau tratate subiectiv.

7