Ion (roman)Ion este un roman social, obiectiv, realist și modern scris de Liviu Rebreanu și apărut în anul 1920.

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura română, Ion și primul roman de analiză psihologică din proza românească, Pădurea Spânzuraților.

Ion este primul roman obiectiv din literatura română, fiind apărut în anul 1920, după o lungă perioadă de elaborare, așa cum însuși autorul menționează în finalul operei, între martie 1913 - iulie 1920. Apariția romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nimic din creația nuvelistică de până atunci nu anunța această evoluție spectaculoasă: „Nimic din ce e publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a unui scriitor, care a început și a continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire, dar și fără indicații de viitor“, nota Eugen Lovinescu. Criticul primește romanul Ion ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacția sa este consemnată în studiul „Creația obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion“. Pentru inițiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era sincronismul literaturii române cu cea europeană, romanul Ion este cel care „rezolvă o problemă și curmă o controversă“. Această afirmație a lui Lovinescu se referă la faptul că apariția primului roman obiectiv direcționează literatura română către valoare europeană și stinge polemica pe care criticul o avea cusămănătoriștii epocii.

Istoria publicăriiLiviu Rebreanu mărturisește că în lunga sa trudă de creație, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol important l-a avut, pe de o parte „impresia afectivă“, emoția, iar pe de altă parte, acumularea de material documentar.

O scenă văzută de scriitor pe colinele dimprejurul satului l-a impresionat în mod deosebit și a constituit punctul de plecare al romanului „Ion“. Aflat la vânătoare, Rebreanu a observat „... un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare“, care s-a aplecat, deodată „și-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit și s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudățenie“.

O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reținut atenția: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, „care nu iubea pământul și nici nu știa să-l muncească.“

Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetașului, care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi vorba despre o ființă vie și adorată ...“

O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul lui mentalitățile și obiceiurile țăranilor, viața lor complicată și complexă din cauza ocupației Imperiului Austro-Ungar.

Prima variantă a romanului „Ion“ a fost o schiță, scrisă de Rebreanu în 1908. Aceastǎ schițǎ purta titlul „Rușinea“, iar subiectul ei a fost reluat în altă proză, „Zestrea“, în care Rebreanu conturează portretul lui Ion și schițează întâlnirea dintre flăcău și Ileana (Ana din roman).

Opera lui Liviu Rebreanu reprezintă o lume într-o lume. Liviu Rebreanu este ctitorul romanului românesc modern, unul dintre cei mai valoroși romancieri interbelici, alături de Mihail Sadovenu, Camil Petrescu, George Călinescu, Mircea Eliade și Hortensia Papadat Bengescu. Liviu Rebreanu și-a pregătit marile romane prin nuvele. Romanul „Ion” este anticipat de nuvela „Răfuiala”, în care apare același sfârșit tragic al unui țăran sărac, harnic, care o iubea pe Rafila, devenită soția unui țăran înstărit.

Există trei fapte care constituie geneza romanului Ion: prima dată, autorul poartă o discuție cu un fecior sărac, dar harnic din sat. A doua oară, autorul vede într-o zi de sărbătoare, pe câmp, un

țăran în straie albe, care sărută pământul. A treia oară este vorba despre povestea unei fete seduse și abandonate, fiind însărcinată cu un fecior din sat. De asemenea, nucleul epic din romanul „Ion” este anticipat și în nuvele ca „Zestrea” și „Rușinea”.

Așadar, romanul „Ion” este un roman obiectiv, realist, doric, de creație. Apare în anul 1920, fiind o capodoperă care înfățișează universul rural într-o manieră realistă, fără idilizarea tipică sămănătoriștilor și poporaniștilor. Capodopera lui Liviu Rebreanu este romanul „Ion”, dar acesta a mai scris și alte romane izbutite artistic, precum: „Pădurea spânzuraților”, „Răscoala” și romanul de dragoste „Adam și Eva”.

Teme principaleRomanul „Ion“ este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care-o posedă, fapt ce justifică acțiunile personajelor. Soluția lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deși nu o iubește, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Personajul central al cărții, Ion al Glanetașului, este personaj reprezentativ pentru colectivitatea umană din care face parte prin mentalitatea clasei țărănești și a vremurilor căreia îi aparține.

Limbajul artistic:Al Iui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului. Stilul este anticalofil(împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că "strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact." George Călinescu, afirma că "Ion" este "un poem epic, [...] o capodoperă de măreţie liniştită".

Ion de L. Rebreanu, Caracterizare personaj principalBack

Liviu Rebreanu creează în opera sa Ion o galerie bogată de personaje, dominantă fiind imaginea lui Ion, „simbolul individual al ţăranului român, setos până la patimă de pământurile lui.”      Realizat în manieră realistă, cu câteva nuanţe naturaliste, personajul va trăi drama pământului şi apoi drama iubirii, caracterul său dezvăluindu-se atât în mod direct (portret, biografie), cât şi în mod indirect, prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj sau relaţia cu celelalte personaje.      Prezentat în evoluţia sa, Ion este un personaj complex şi contradictoriu, el reflectând o mentalitate tradiţională, potrivit căreia demnitatea umană depinde de întinderile de pământ.      Profilul acestui personaj se detaşează chiar de la începutul cărţii, din scena care înfăţişează hora. Cu o fină intuiţie psihologică, se urmăresc oscilaţiile flăcăului între Florica, „mai frumoasă ca oricând”, dar săracă, şi Ana, „urâţică”, dar „cu locuri şi case şi vite multe.” Astfel, de la început se conturează liniile conflictului interior, cele două forţe care îşi vor disputa întâietatea (supremaţia).      Deşi sărac, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, iubind munca „oricât ar fi fost de aspră”, şi pământul, care „îi era drag ca ochii din cap”. Isteţ, silitor şi cuminte, el trezeşte simpatia învăţătorului Herdelea, dar renunţă la şcoală, tocmai pentru că dragostea pentru pământ e mai mare.      Disputându-şi mereu autoritatea printre tinerii din sat, Ion este respectat de aceştia, iar rivalitatea cu George e, de fapt, rivalitatea cu cel bogat, cu unul care are pământ. Din aceeaşi categorie face parte şi Vasile Baciu, tatăl Anei, ale cărui vorbe aspre şi insulte, spuse în faţa tuturor oamenilor, la horă, îl dor cumplit. Se simte ruşinat, dorind să se răzbune pe cel care l-a umilit, numindu-l „sărăntoc”, „tâlhar” şi „hoţ”.      Orgolios, lipsa pământului îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. În pământ, el vede realizate toate ambiţiile sale, viaţa sa ajungând să se consume între iubire şi patima pentru pământ, o patimă instinctuală, pasiune declanşată cu forţa instinctelor obscure.      Dojenit în biserică de către părintele Belciug, în urma bătăii cu George, Ion se hotărăşte „să fie cu adevărat netrebnic.” El alege zestrea Anei şi renunţă pentru un timp la iubirea pentru Florica. Acţionând cu luciditate, el concepe un plan, urmărit cu perseverenţă, prin care încearcă să-l facă pe Vasile Baciu să-i dea pământurile. Se foloseşte de Ana, pe care o seduce şi o lasă însărcinată; din acest moment, faptele lui devin tot atâtea etape/trepte ale dezumanizării.      Ion caută cu insistenţă schimbarea condiţiei, trăieşte acut dragostea pentru pământ, ajungând până la exaltare. „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]; de pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă.” Visul său era „pământ, cât mai mult pământ.” Cele câteva brazde luate de la Simion Lungu nu-i ajung; el vrea tot pământul lui Vasile Baciu. Acum toate calităţile lui se transformă în defecte. Hărnicia, inteligenţa, statornicia se preschimbă în viclenie, bestialitate, cinism, lipsă de scrupule, trăsături puse în lumină în mod indirect, din relaţia cu Ana. Devine distant şi glacial, tratând-o dispreţuitor – „îi cântări burta cu o privire triumfătoare”, purtându-se sfidător cu tatăl ei, tocmindu-se pentru fiecare palmă de pământ. „Glasul pământului” îi domină sufletul, aducând împlinirea visului său.

      Dragostea pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia, devenit un substitut al iubitei pierdute. Pământul nu mai este un simplu obiect, ci devine o ibovnică, care schimbă destine, dezlănţuie pasiuni. „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zrunţuroase şi umede.” Simţind „mirosul acru, proaspăt şi roditor”, se naşte dorinţa îmbrăţişării, iar mâinile „îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”, dramatică prevestire a sfârşitului. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate: „Încet, cucernic, fără să îşi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”      Intrarea în posesia pământului îl schimbă total. Dacă la început „se simte mic şi slab ca un vierme”, la final, în faţa „uriaşului” de odinioară simte „o mândrie de stăpân” şi are iluzia că „este atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”      El calcă în picioare o viaţă de om şi o împinge pe Ana la spânzurătoare. Odată setea de pământ domolită, ambiţia şi hotărârea sunt înlocuite de mulţumire, iar brutalitatea de indiferenţă. Nici sinuciderea Anei, nici moartea copilului, nu-i trezesc vreun licăr de conştiinţă. Viaţa lor nu reprezintă decât o garanţie a proprietăţii asupra pământurilor. „Glasul pământului” este înlocuit de „glasul iubirii”. O caută stăruitor pe Florica, fata „cu obrajii fragezi ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară”, măritată acum cu George. Eroul este decis să-şi împlinească dragostea, căci „să ştii de bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii.”      Relaţia adulteră a celor doi este descoperită de George, care pregăteşte răzbunarea; bărbatul înşelat îşi ucide rivalul cu lovituri de sapă.Sfârşitul lui Ion este perfect motivat estetic şi moral; vinovat de propria decădere morală, răspunzător de moartea Anei, tulburând liniştea unui cămin, Ion este pedepsit.Personaj complex, cu o psihologie derutantă, el a născut reacţii diverse şi din partea criticii literare. Pentru George Călinescu „Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământul.” „Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.” De o părere total diferită este criticul Eugen Lovinescu, care vede în caracterul lui Ion „o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i reziscă...”Cu Ion, ca personaj literar, Rebreanu se înscrie într-o descendenţă remarcabilă, acest personaj găsindu-şi afinităţi cu Julien Sorel, eroul lui Stendhal, autorul romanului Roşu şi Negru.

Caracterizarea personajului:   Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse." Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi

atitudinile Iui, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje.  încă de la începutul romanului, la hora satului se evidenţiază între jucători feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, "parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", apoi o vede pe Florica "mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea." Deşi îi era dragă Florica, Ion e conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."

 

Caracterizarea personajului Ion din romanul lui Liviu Rebreanu

Personajul Ion este un personaj titular si central al romanului dominand intreaga opera.Este un personaj principal,realist,tipic pentru o categorie sociala “taranul sarac”.Exponental taranimii prin dragostea sa pentru manat,Ion este si o individualitate prin modul in careil obtine.Este ajuns la varsta maturitatii,initial este necasatorit,apoi se insoara cu Ana,dar o iubeste pe Florica.Din punct de vedere fizic,Ion era:”Iute si harnic ca masa,chipes,voinic,dar sarac.”Din punct de vedere moral,Ion era un om lipsit de personalitate.Patima pentru pamant ilmacina pentru ca “pamantul ii e drag ca ochii din cap”.Toata fiinta lui este mistuitade”dorul de pamant mult,cat mai mult”,deoarece”iubirea pamantului l-a stapanit de miccopil”.Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat,stapanit de o dorinta navalnica,untemperament controlat de instincte primare,hotarat si perseverent in atingerea scopului dea avea pamant,dar si viclean,Ion isi planuieste cu meticulozitate si pricepere planulseducerii Anei.Asadar,setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatiisale,facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizataindeplinirii scopului de a avea pamant”glasul pamantului patrundea navalnic in sufletulflacaului ca o chemare,coplesindu-l.Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare”.Alta data,Ion exclama impatimit :”Cat pamant,Doamne!”.Dupa ce planul iireuseste datorita”inteligentei ascutite,vicleniei procedurale si mai ales vointeiimense”,Ion intr-un glas de ardoare,saruta pamantul,iar fata ii zambea cu o placere”nesfarsita”.Este a doua ipostaza a lui Ion,cand se vede “mare si puternic ca unurias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori.”.Dupa ce o lasainsarcinata pe Ana,atitudinea lui Ion este rece,distanta,cinica,refuza sa vorbeasca cu ea si-i spune sa-l trimita pe tatal ei sa discute.Cand trateaza problema zestrei cu VasileBaciu,Ion este “semet si cu nasul in vant”,sfidator,constient ca detine controlul absolutasupra situatiei si ca il poate sili sa-i dea pamantul la care ravnise atat.Cand s-a insurat cu Ana,Ion s-a insurat de fapt cu pamanturile lui,sotia devenind o povara jalnica si incomoda.Capitolul “Nunta” il surprinde pe Ion intre cel doua glasuri,devenitevoci interioare,mai intai”ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si om fugi amandoi in lumesa scap de uratenia asta”,ca apoi in clipa imediat urmatoare sa gandeasca in sine cudispret “...si sa raman tot calic pentru o muiere...”.Trairile lui Ion in lupta pentru a intra in posesia pamanturilor lui

Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate,violenta,la prefacatorie si incantare.Este caracterizat direct de catre narator: “Iute si harnic ca masa”.”Se simtea mic si slabcat un vierme pe care sa-l calci in picioare”,dar si de alte personaje.In caracterizarea indirecta,trasaturile reies din faptele,vorbele,gandurile personajului,dar si din mimica,gesturi si limbaj.In concluzie,Ion este tipul arivistului,un om fara caracter,ce este capabil de orice fapta pentru a domandi pamantul mult iubit.

 Statutul social al personajuluiÎn centrul acţiunii dezvoltate în opera amintită, se află Ion, personaj principal, complex şi contradictoriu în unele situaţii, în jurul căruia se desfăşoară firul narativ ce urmăreşte lumea satului Pripas. Însuşirirle şi defectele sunt ale unui ţăran sărac ce vrea săajungă bogat; nu e vorba, totuşi , de o evoluţie, căci Ion nu evoluează, ci se transformă sub obsesiaîmbogăţirii, transformare conservând tragismul existenţei sale. Pentru aceasta, pământul nu este unobiect fără viaţa, ci o „fiinţă” de care are nevoie pentru a se împlini atât sufleteşte, cât şi social.P a t im a s a pen t ru pămân t î l f a ce pe Eugen L ov ines cu s ă s c r i e : „ Ion e e xp re s i a i n s t i nc tu l u i de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită , o viclenie procedurală şi, maiales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţiaunei înalteemoţiişi vrea să-l aibă cu orice preţ”.Preţul a fost nefericirea, căci – devenind bogat – nu se simte fericit, aşa cum îşi închipuise, iar mulţumirea de moment – grav confundată cu fericirea – nu-i oferă decât o satisfacţie ce nu poate ficonsiderată victorie, deşi eroul se consideră învingător şi se comporta ca atare: „. . .mândru şimulţumit ca orice învingător”.Caracterizare directă –realizată de către naratorIon este prezentat direct de cătrenarator, la început, în scena – rămasă antologică – a horei: „Avea ceva straniu în privire, parcănedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, anticipându-se astfel, comportamentul de mai târziu al  personajului. Ştiind totul despre personajele sale, deci şi despre Ion, naratorul îi subliniază calităţile:„Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi eradrag ca o ibovnică ” [s.n], altă dată precizându-se: „. . .iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă[. . .] De pe atunci pământul i-a fost maidrag ca o mamă ” [ s. n]. Cele două comparaţii sunt elecvente în subliniereasentimentului de dragoste pentru pământul ce i-ar fi adus o poziţie onorabilă în ierarhia socială şirespectul tuturor sătenilor, într-o comunitate rurală în care averea era la mare cinste, iar pământul, ocondiţie sine-qua-non a existenţei ţărăneşti. Comparaţiile surprind prin prezenţa lexemelor mamă şiibovnică , f eme i ce j oacă un ro l deos eb i t î n v i a ţ a f i e că ru i bă rba t .A s t f e l , pămâ n tu l i - a r f i adus sentimentul de ocrotire şi siguranţă, oferit de mamă, şi cel de extaz şi de fericire, datorat ibovnicei. 

Realizată de către alte personajeIntrând în relaţii cu multe dintre personajele romanului,este firesc să fie văzut în mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancţionare ducând laîntregirea chipului celui care se afirmă şi ca personaj exponenţial, diferit de toţi ceilalţi ţărani dinliteratura română. Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp ce pentruAna este „Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numeşte „stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”,un „obraznic” ce trebuie să primească „o lecţie”; dar după ce Ion lasă pământurile bisericii estenumit „mândru creştin”. Lipsa de respect, într-o anumită situaţie, faţă de familia învăţătorului, o vaface pe Maria Herdelea să-l califice drept „becisnic”, „fără de pereche în blăstămăţii”, „cu obrazgros”. Judecătorul îl numeşte „câine ticălos”, „mişel şi netrebnic”, considerându-l şi „spaimasatului”. Pentru Titu Herdelea este „o canalie”. Până şi mama sa îl crede „proclet şi sălhui”. Seconturează chipul unui bărbat dur, violent, egoist, furios pe toată lumea şi pe sine, fiindcă n-are pământ.AutocaracterizareÎntr-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce doreşte şisimte, Ion oscilează între a se considera prost, în anumite situaţii, şi deştept, capabil să se descurce,în altele. Astfel, vorbind cu sine, rosteşte: „. . .aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului”,acuzându-se pentru momentele de slăbiciune când, văzând frumuseţea Floricăi, ar fi vrut să fugă cu

 dânsa în lume, renunţând la Ana. Atunci când i se pare că nu a fost ajutat destul de învăţătorulHerdelea, se sumeţeşte şi-i reproşează: „Bine m-ai sfătuit domnule învăţător! Mai bine nu măsfătuiai şi mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori  poate şi doi ani!. . .Lasă că am aflat şi noi cum s-au întors lucrurile, cădoar nu suntem tocmai aşade proşti[. . .].Oi şti şi eu să mă feresc şi să umblu dupăcapul  meu” [s.n]. Nerecunoscătorul ţăranafişează o fudulie arţăgoasă, conform temperamentului său.Caracterizarea indirectăÎncadrându-se în seria personajelor „rotunde” (dupăclasificarea lui Forster), Ion apare în toată complexitatea sa prin procedeele caracterizării indirecte,căci faptele, comportamentul, gesturile, relaţiile cu alte personaje sunt în măsură să-l prezinte în existenţa sa tragică desfăşurată între cei doitrebuie: „Trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, să am pământ mult, domnişorule” (definind astfel, condiţia materială a existenţei sale) şi „tot a meatrebuie să fii tu” va spune Ion, referindu-se la Florica (marcând, într-un fel, condiţia spirituală a vieţii sale).Sărac fiind, umilit şi batjocorit de cei bogaţi, realizând că nu poate scăpa de sărăcie, pentru căn-avea ce să moştenească de la tatăl care i-a „prăduit” averea şi n-avea nici bani să cumpere pământ,cum făceau alţii, Ion îşi fixează ca ţel al existenţei sale obţinerea pământului, şi singurul glas pecare îl aude este al ogorului: „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile,  pădurile toate şuşoteau, fâşâiau, vorbind cu grai aspru. Glasul pîmântului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”.Prin fapte

Faptele săvârşite de ţăranul obsedat de ideea stăpânirii a cât mai mult pământ îl arată pe acesta ca fiindticălos(o batjocoreşte pe Ana şi o lasă de râsul satului),cinic(atunci când află cătânăra este bătută crunt de tatăl ei pentru păcatul comis, rosteşte cu un „rânjet” răutăcios: „Lasă că bine-i face!.Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade”),violent (îşi bate nevasta, ridică mâna să-şi lovescămama, îşi înjură tatăl, se bate cu Simion Lungu pentru pământ, se încaieră cu socrul său – de la carevrea toate pământurile – şi cu George),nerecunoscător (deşi învăţătorul îşi primejduieşte poziţiasocială pentru a-l ajuta, Ion îl dă în vileag şi îl înfruntă, cu toate că se ştie vinovat). Prin comportamentDegradarea umană a personajului, culminând cu dispreţul şi ura faţă deAna, supusă şi umilă, pe care o consideră vinovată pentru nefericirea lui şi pe care îşi varsă mânia,este subliniată şi de comportamentul său. La început, prin felul în care se comportă la horă, poatetrezi simpatia flăcăilor, care îi ţin partea în conflictul cu Vasile Baciu şi George Bulbuc şi care îlconsideră un fel de conducător: „Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect şiaruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau să-i arate prietenia şi admiraţia”. Lăsându-sedominat de dorinţa pătimaşă de a avea mult pământ – şi anume toate loturile lui Vasile Baciu, carefusese nevoit să-l accepte drept ginere – Ion devine ameninţător, rostind: „Îmi trebuietot pământul,socrule, ştii bine. . .Tot pământul !. . .” . Comportamentul faţă de Ana îi subliniază viclenia, căci oface pe aceasta să-l iubească dându-i de înţeles că o place, alintând-o: „Hei, Anuţă, mult aleanu-i îninima mea”, în timp ce cu luciditate îi analizează defectele: „Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea. [.. .] Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!”. Când intră în posesia pământurilor, felul în care secomportă acasă îi subliniază brutaliattea – verbală şi fizică - , arătând în acelaşi timp, în sat, mândriaşi siguranţa celor bogaţi: „Căuta să-şi arunce greutatea pe care i-o dădea sentimentul bogăţiei[. . .]vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai despre pământuri şi avere”.Prin gesturi şi atitudiniExistă un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decât cuvintele, comunicând despre individ mai mult decât acestea. Gesturile de o tandreţe primitivă în prezenţa Floricăi surprind, pentru că ne arată un Ion umanizat, capabil să păstreze în suflet şi „glasuliubirii”, până când acesta s-ar fi făcut auzit. Dar cele făcute în faţa pământului sunt de-a dreptulneaşteptate şi sugestive în cel mai înalt grad pentru ilustrarea covârşitoarei iubiri a lui Ion pentru  pământul numit „lut negru şi lipicios”, „humă”, „lut cleios”. Atitudinea este aceea a unui bărbat îndrăgostit ce-şi exteriorizează patima prin gesturi fierbinţi, necugetate. Este vorba întâi de gestul dea lua în mâini un bulgăre şi de a-l sfărâma între degete „cu o plăcere înfricoşată”, apoi acela alîngenuncherii cucernice în faţa ogorului, culminând cu sărutarea pământului ud, cu o voluptate ce i-a trezit un fior rece, ameţitor. În mintea şi sufletul bolnav de patima pământului, aceasta capătăatributele ibovnicei care îl ispiteşte, ceea ce trezeşte „o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să ocrâmpoţească în sărutări. [. . .] Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele”. Scena intră însfera patologicului, Ion depăşind limitele omenescului în dragostea nutrită pentru pământ.

 El, care se considerase, sărac fiind, ca un vierme, ca o frunză vâltorită în faţa uriaşului numitPământ, trăieşte acum sentimentul triumfului, simţindu-se : „Mare şi puternic ca un uriaş din basmecare a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”. L-au ajutat voinţa şi tenacitatea, armeredutabile în lupta pentru împlinirea unui scop.Un alt gest, aparent neînsemnat, subliniază duritatea bărbatului – care şi-a ţesut planul de acăpăta pământuri multe – şi indifernţa acestuia faţă de femeia vinovată doar că l-a iubit, victimă a brutalităţii tatălui şi a soţului ales dintre sărăntoci, cu toată împotrivirea părintelui ei. Când Ana,  bătută şi alungată ca un câine, se duce la casa Glanetaşilor, Ion dovedeşte o nepăsare ucigătoare, oindiferenţă totală, exprimată gestual, spre nedumerirea încremenită a femeii: „. . . liniştit, ca şi cândn-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie de mălai, o vâra îngură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă.[. . .] molfăitulflăcăului, în urechile Anei, răsuna batjocoritor”. Gestul primar de a-şi şterge briceagul „pe cioareci”,cu mare băgare de seamă, este însoţit de o mimică grăitoare, căci privirea triumfătoare „cântări  burta” Anei, iar un surâs de mândrie pe buze e semn că planul său e pe cale să dea roade.Caracterizare prin intermediul relaţiilor cu alte personajeŢăran arţăgos,des eo r i c u l uc i r i de mâ n ie î n och i , I on , nem u l ţum i t de cond i ţ i a s a s oc i a l ă , s e a f l ă î n r e l a ţ i i conflictuale cu cele mai multe personaje, ceea ce subliniază – o dată în plus – impulsivitatea şi violenţa firii sale. Fie că ripostează insultelor aduse de Vasile Baciu, arătând un orgoliu exacerbat,fie că se bate cu Simion Lungu, care, - pe bună dreptate – îl face hoţ, fie că îl umple de sânge peGe orge , pen t ru a se „ r ăco r i ” , l a gându l că ace s t a i - a r pu t ea -o l ua pe Ana , „mi j loc u l ” l u i de îmbogăţire, Ion se implică în relaţii încordate, ce deseori vădesc un egoism acerb, căci personajulurmăreşte doar să-i fie lui bine. Când relaţia cu soţia sa se dovedeşte dezastruoasă, bărbatul, trădândo nepăsare mai mult decât jignitoare sau o violenţă ce izbucneşte cu ură: „Da’ omoară-te dracului,că poate aşa am să scap de tine”, revine la Florica, obligând-o într-un fel, să-l accepte, fără să segândească la răul pe care i l-ar fi putut face, dacă în sat s-ar fi aflat despre necredinţa ei: „Tot a meatrebuie să fii tu! [. . .] Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii”, nici la suferinţa luiGeorge, bărbatul înşelat.ConcluzieÎn Ion, instinctul de posesiune este deosebit de puternic, căci vrea săaibă şi pământul , şi femeia iubită. Dacă le-ar fi avut pe amândouă, ar fi fost fericit şi poate viaţa luiar fi decurs firesc, cele două glasuri, al iubirii şi al pământului, vorbind în acelaşi timp. Dar Ion segăseşte într-o situaţie limită, fiind obligat să opteze pentru pământ , asumându-şi riscul unei căsniciilipsite de dragoste, sau pentru iubire, r ămâ nând s ă r ac . I nc apab i l s ă a s cu l t e de un s ingu r g l a s ,  personajul, pus în faţa opţiunii, alege, fără să fie constant în alegerea făcută. Şi-a ascultat glasul pământului, dar, întors spre sine, nu poate să nu asculte şi glasul iubirii. Moartea lui banală nu arenimic tragic, pentru că este doar un accident; tragică este confuzia în care a trăit Ion, pentru că n-a putut să facă deosebirea între mulţumirea de moment şi fericire. De aceea, deşi „mândru ca unînvingător, simţea totuşi un gol ciudat în suflet”, şi e prea târziu pentru el, când ajunge la concluziacă degeaba ai pământ, dacă cine ţi-e drag nu e alături.În final, Ion este pedepsit să moară ca un câine, pentru că s-a făcut vinovat atât de hybris, câtşi de hamartia, păcătuind prin orgoliul exacerbat care a pus stăpânire pe faptele şi gândurile sale, şiî n f a ţ a l u i Dum nezeu , p r i n că l ca r ea uno ra d in t r e ce l e zec e

porunc i : a l ua t nume l e D omnu lu i Dumnezeului în deşert („Eu de nimeni nu mă tem, nici de Dumnezeu”), nu şi-a cinstit părinţii,ridicând mâna să-şi lovească mama şi brutalizându-şi tatăl, a furat pământ din ogorul lui SimionLungu, a râvnit la bunurile aproapelui său, pământurile lui Vasile Baciu şi nevasta lui GeorgeBulbuc, este „ucigaşul” moral al Anei, pe care a îndemnat-o să se omoare. Făcându-se vinovat de păcate capitale, trăind vina tragică, Ion s-a supus destinului ce a hotărât ca zbuciumul acestei fiinţe„elementare, instinctuale”, a cărei viaţă a fost un eşec, să ia sfârşit.

Ion de L. Rebreanu, Caracterizare AnaBackTipologic, Ana întruchipează destinul femeii din  mediul rural, adânc stratificat şi stăpânit de o mentalitate pe măsură, ea reprezentând  „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.” (G. Călinescu)Ana, fata lui Vasile Baciu, se detaşează încă din primele pagini ale romanului, în momentul horei, alături de Florica şi în contrast cu ea. Prin cele două apariţii feminine, autorul prefigurează, de fapt, cele două „glasuri” între care va oscila Ion: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”. Astfel, dacă Ana are faţa „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, Ion văzând-o ca pe o fată slăbuţă şi „urâţică”, Florica este fata frumoasă, cu „obrajii ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară.” Dar, in timp ce Florica este săracă, Ana „are case, şi locuri, şi vite multe”, iar acest lucru este singurul care va conta, la început, pentru flăcăul sărac din Pripas.Profilul Anei dezvăluie, implicit, viaţa grea a acesteia. Ea este orfană de mamă, iar tatăl, stăpân al unori mari întinderi de pământ, ursuz, căzut în patima băuturii, vede în Ana un duţman care îi poate ştirbi proprietatea prin căsătorie. Trăind într-un astfel de mediu familial, Ana manifestă firesc tendinţa de evadare, iar calea pe care o alege este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică: iubirea. Se remarcă astfel frumuseţea ei morală, puterea cu care, nesocotind barierele sociale – Ana, fata bogată, Ion, sărăntocul din Pripas – înfruntă jignirilr şi brutalităţile tatălui, apoi ale bărbatului său. Trăieşte permanent în iluzie, nutreşte o dragoste profundă pentru Ion, crezând că acesta poate să-i ofere ceea ce-şi doreşte: salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion „o strânge la piept cu mai multă gingăţie, dar şi mai prelung”, privirea ei „luceşte cu bucurie”, şoptind cu un dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică, zău, dă-mi drumul!”Ca un bun cunoscător al psihologiei feminine, Rebreanu surprinde zvârcolirile Anei în setea ei de dragoste, profunzimea sentimentelor, ajungând să-şi dăruiască fecioria celui pe care îl numeşte „norocul” ei. Dezvelindu-i treptat, prin mijloace indirecte de caracterizare, universul interior, observându-i gesturile, reacţiile, înfăţişarea fizică în diferite împrejurări, limbajul, adesea plat, prozatorul realizează treptat un profil uman, tulburător prin profunzime şi autenticitate, învăluit într-o aură tragică. La individualizarea Anei participă şi reacţiile pe care le provoacă în comportamentul lui Ion, ca şi ipostazele contrastante în care apare. Din scena horei chiar, prin comentariul naratorului, aflăm că lui Ion „nu-i fusese dragă Ana... dar avea locuri şi case şi vite multe.” Privind-o pe delniţă, ea îi pare „slăbuţă” şi „urâţică”, întrebându-se: „Cum să-ţi fie dragă?” O urmăreşte cu privirea şi se mustră: „Uite pentru cine răbd ocări şi sudălmi”. Opusă Anei, Florica, prin frumuseţea şi spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea: „În inima mea...tot tu ai rămas crăiasă.”

În dorinţa lui Ion de a avea pământ, ce devine Ana este cunoscut. „Odată criza erotică trecută – arată G. Călinescu- ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.” Soarta Anei este una dramatică, nu cu mult diferită de a oricărei femei de la ţară. Drama Ion-Ana poate fi privită ca dramă a căsniciei ţărăneşti. În numele dragostei, Ana devine victima violenţelor, a brutalităţilor fizice şi verbale ale tatălui şi ale soţului. Prozatorul pune în lumină, cu un autentic realism, condiţia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecăţile de care este stăpânită societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de „glasul pământului”, abia în ziua nunţii înţelege că : „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale obţinute prin căsătorie. La nuntă, Ana va trebui să accepte faptul că Ion nu o iubeşte, murmurând îndurerată: „Norocul meu, norocul meu!”Din desfăşurarea evenimentelor se desprinde, în mod indirect, faptul că raţiunea de a fi a Anei prin iubire încetase. Existenţa i se mai justifică doar prin ceea ce critica literară observase că i-a fost hărăzit femeii în societatea vremiiaducătoare de zestre, născătoare de prunci, braţe de muncă. Adevărată „Mater dolorosa schingiuită”, după cum afirma Tudor Vianu, Ana „îşi poartă pruncul la pieipt în rătăcirile ei”, iar în final se spânzură. Gestul Anei este consecinţa pustiului ei sufletesc, după prăbuşirea suportului moral care i-a fost iubirea. În moarte, Ana se scufundă „cu o plăcre grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare”. Eu văd în acest deznodământ tragic un mod de a pedepsi o lume încremenită sufleteşte în dorinţa meschină de „a avea”; Ana nu mai poate suporta condiţia ei de „obiect al negocierii” şi se sinucide.Întruchipare a durerii nesfârşite născute din „vina” de a fi iubit cu toată năvala tinereţii ei, Ana este reprezentativă pentru condiţia femeii din satul românesc, într-un moment social-istoric bine determinat,