Ion – Liviu RebreanuRoman modern, obiectiv, realist-social

Până la apariţia lui Ion, din anul 1920, romanul românesc înregistrase numai câteva titluri mai importante: Ciocoii vechi şi noi ( Nicolae Filimon ), Mara ( Ioan Slavici ), Romanul Comăneştilor ( Duiliu Zamfirescu ) şi Arhanghelii ( Ion Agârbiceanu ). Cu Ion, Liviu Rebreanu inaugurează o fază nouă în istoria romanului românesc şi o trecere de la realismul poetic şi liric la realismul epic, antiliric, impunându-se ca cel mai mare creator epic şi întemeietor al romanului nostru modern. De aceea, în evoluţia romanului românesc, se poate vorbi despre un moment Rebreanu. Apariţia romanului a fost primită cu entuziasm de către Eugen Lovinecu, acesta văzând în el începutul sincronizării literaturii române cu cea europeană. Tot acesta observa că romanul Ion reprezintă o revoluţie şi faţă de idilismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.

Romanul surprinde imaginea satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, când pământul era principalul criteriu de apreciere a ţăranului.

Geneza romanului poate fi descoperită în Mărturisirile autorului( 1932 ). Astfel, mergând la vânătoare într-o zi de primăvară, a zărit un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena aceasta s-a petrecut la hotarul satului Prislop, de lângă Năsăud. Tot în acest sat a avut loc la o săptămână un alt eveniment: un ţăran înstărit şi-a batut groaznic fiica, pe Rodovica, deoarece rămăsese însărcinată cu un băiat sărac. Scriitorul a făcut din această întâmplare o nuvelă, pe care a intitulat-o Ruşinea şi care a rămas nepublicată. O discuţie despre pământ, pe care a avut-o cu Ion Pop al Glanetaşului, un fecior muncitor, dar foarte sarac, l-a determinat să creadă că acel baiat ar fi capabil să facă gestul pe care l-a făcut ţăranul pe care l-a surprins, dacă ar fi dobândit o bucată de pământ. Unificând cele trei scene, a gasit scheletul unui subiect de roman pe care l-a numit Zestrea.

Precum marile creaţii epice, structura romanului este cea a planurilor paralele. Într-un prim plan este urmărită viaţa ţăranilor din satul transilvănean, de la începutul secolului al XX-lea, iar într-un al doilea plan este radiografiată viaţa intelectualităţii rurale. Cele două planuri se intersectează, evoluează paralel, contrapunctându-se. Acţiunea din roman se petrece în satul Prislop, de lângă Bistriţa Năsăud, în roman, Pripas.

Romanul este structurat riguros, în două părţi cu titluri sugestive ( Glasul pământului şi Glasul iubirii ), capitolele au titluri-sinteză ( Începutul, Hora, Nunta, Naşterea etc. ).

Romanul Ion răspunde cerinţei modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană ( principiul sincronismului ) prin faptul că are caracter obiectiv, utilizând sondajul psihologic în construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv şi modern.

1

Naratorul este omniscient, care povesteşte întâmplările, evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi faţă de personaje.

Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Pripas, şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Conflictele romanului sunt de mai multe tipuri, conflictul central fiind lupta pentru pâmânt, iar conflictul exterior, social, dintre Baciu, Ion şi George Bulbuc, preot şi învăţător . Conflictul interior gl păm şi gls iubirii.

Monografia satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-leaConstrucţia romanului este sferică, acesta începând şi sfârşind cu metafora

drumului. În Mărturisiri ( 1932 ), Liviu Rebreanu spunea: aproape toată desfăşurarea primului capitol este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilăria mea. Descrierea drumului până la Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespunde în mare parte realităţii. Drumul de la începutul romanului Ion face legătura dintre realitate şi ficţiune. Urmărindu-l intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman. El ne apare ca un personaj, cel dintâi din roman, tânăr, sprinten şi nerăbdător să ajungă la destinaţie: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul (...) se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa.(...)Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted (...) ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

Cinci sute de pagini mai departe, Herdelenii îl străbat în sens invers, părăsind definitiv satul. Senzaţia de trecere a timpului este foarte vie. Ultimul personaj al romanului va fi acelaşi drum, înfăţişat însă la o altă vârstă, bătrân, bătătorit, încolăcindu-se leneş, ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros pe care uruie roţile trăsurii monoton, monoton, ca însuşi mersul vremii.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas.

Pe drumul spre Pripas nu vine nimeni la începutul romanului. Satul pare mort, împrejurimile pustii şi este o tăcere înăbuşitoare. Urechea noastră nu percepe măcar nici picurul apei de la Cişmeaua-Mortului. Liniştea şi nemişcarea aceasta sunt o intuiţie remarcabilă a romancierului. Ele sunt ca o pânză, în marele spectacol al lumii, care permite instaurarea unei durate imaginare. Descrierea iniţială a drumului , supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean, cu aspecte topografice, etnografice, sociale.

Drumul ajunge la hora din curtea Todosiei lui Maxim Oprea. Este o scenă asupra căreia obiectivul insistă ca fiind o primă luare în contact cu personajele şi cu punctul nodal de unde se vor desprinde cele două linii ale naraţiunii. Scena esenţială este hora, prin care pătrundem atât în planul care urmăreşte tradiţiile satului, cât şi în cel care surprinde problema esenţială a ţărănimii, pământul. Rebreanu posedă o

2

extraordinară ştiinţă a materialului epic. Obiectivul de filmat e mult apropiat, tabloul fiind realizat în cercuri concentrice. În centru sunt lautarii, în jurul lor saltă jucătorii tineri, perechile. Jocul lor este expresia unei vitalităţi primare. Rebreanu apelează la termeni populari şi la verbe la timpul prezent. Întâlnim aici un singur neologism, pasiune, care are un dar premonitoriu, prevestind patima pentru pământ şi patima erotică. Următorul cerc este cel al fetelor care au rămas nepoftite, între care se mai amestecă şi o nevastă mai tânără. Mai la o parte sunt mamele şi babele care comentează jocul. Copiii se lasă la pământ să contemple picioarele dezgolite ale dansatoarelor. Pe margine, mai departe, sunt bărbaţii care vorbesc despre treburile obşteşti. Înaintând, obiectivul înregistrează imaginea în detaliu, în prim plan figurile detaşându-se, individualizate: primarul, care apasă vorbele, Ştefan Hotnog, care-şi mângâie burta şi găseşte clenciuri primarului, Trifon Tătaru şi, pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu. Poziţia lui Glanetaşu este surprinsă printr-o comparaţie. Printre ei se mai află Simion Butunoiu, fost învăţător, Macedon Cercetaşu, Cosma Ciocănaş, Simion Lungu, Toader Burlacu şi alţii.

Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului şi nu are astâmpăr de patima care clocoteşte în jur, asmuţită mereu de cei trei lăutari tocmiţi să-şi rupă arcuşurile, să mai spună o dată cântecul ce saltă aprig, înfocat. Tropotul jucătorilor bate cu putere ritmul Someşanei şi nu vrea cu nici un chip să se potoloească. Ţiganul s-ar opri să-şi mai tragă sufletul, dar flăcăii se reped la el ameninţător. Numai Ion al Glanetaşului îl roagă pe ţigan să mai cânte şi o strânge pe Ana de mijloc, cerându-i să se întâlnească. Această scena are caracter de basorelief. Rebreanu consemnează privirea stranie a flăcăului, nedumerirea şi vicleşugul neprefăcut ce se puteau citi pe faţa lui Ion.

Hora coagulează viaţa satului, fiind locul de întâlnire şi de petrecere şi, nu o dată, de confruntări sângeroase. Tot aici se află cârciuma lui Avrum, element care colorează şi mai mult atmosfera, adăugându-şi acele tonuri aspre, întunecate, în contrast cu pitorescul şi voioşia tinerilor bătând Someşana de se hurducă pământul. Pe nesimţite, din timpul real se trece într-unul fictiv.

În dorinţa de a-şi depăşi condiţia, Ion porneşte de la o stare confuză: Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe...Ion va juca rolul cuceritorului, creându-i impresia Anei că în competiţia cu Florica, ea este cea pe care o preferă. Vasile Baciu îl preferă pe George Bulbuc, cel mai înstărit flăcău din sat. Aflând că se întâlneşte cu Ion, Baciu îl jigneşte pe acesta, vorbe primite ca o lovitură de cuţit. El nu poate concepe şi acceptă jignirea şi caută răfuiala care va avea loc între Ion şi George, la cârciumă. Ieşit învingător, Ion nu-i spune Anei, gândindu-se că efectul va fi mult mai mare dacă va afla de la altcineva.

Capitolul Zvârcolirea surprinde relaţia mitică dintre Ion şi pământ înainte ca acesta să intre în posesia lui. În centrul romanului se află patima lui Ion. El este

3

victima inocentă şi măreaţă a fatalităţii biologice: Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. Încă din primele pagini ale romanului tema destinului răsună deja ca în simfonia bethoveniană. Aceeaşi fiinţă simplă, colorată, subliniind instinctul pur al posesiunii stă faţă-n faţă nu cu acel pământ pe care Dinu Păturică sau Tănase Scatiu îl exploatează ca să se îmbogăţească, ci cu un pământ stihie primară, la fel ca şi omul, având parcă în măruntaiele lui o uriaşă inimă: Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, ca un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului:

- Cât pământ, Doamne!Dublul epitet şi cele două comparaţii subliniază condiţia neînsemnată a ţăranului faţa de pamânt. Obsesia este alcătuită prin repetarea termenului cheie pământ şi a verbului trebuie: ...trebuie să aibă cât mai mult pământ, trebuie! De atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...În încleştarea cu uriaşul, omul însuşi se simte crescând şi luând în stăpânire lumea: ...se văzu crescând din ce în ce mai mare[...]Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

Ion trecea frecvent pe lângă pământurile lui Vasile Baciu, pe care le considera deja ale lui, privindu-le cu ochiul specialistului, cântărindu-le din ochi şi supărându-se atunci când ceva nu era în regulă. Ion este atât de avid de pământ încât se bucură şi la o brazdă smulsă din pământul lui Simion Lungu. Pentru acest ţăran, pământul singur ar putea să-i redea demnitatea umană râvnită, să-l scoată din ruşine şi din umilinţă. În vremurile acelea materialiste, cum le numea Laura Herdelea, fiica învăţătorului Herdelea, Ion este silit să constate că fericirea conjugală nu se poate clădi numai pe o dragoste curată. Dragostea nu ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana...

La determinările sociale ale acţiunilor sale se mai adaugă mobiluri psihologice, ambiţia, dorinţa de răzbunare şi instinctul atavic de posesiune a pământului.

Sfătuit de Titu Herdelea, Ion stabileşte o strategie prin care s-o seducă pe Ana, lăsându-i impresia că ea este cea care l-a cucerit. Când acesta este sigur că Ana a rămas însărcinată, răreşte vizitele pe la casa ei. Văzându-se stăpân pe situaţie, Ion refuză să se căsătorească cu Ana, până când nu va dobândi toată averea lui Vasile Baciu. Pentru a nu-şi lăsa fiica pradă ocării, Vasile Baciu cade la învoială, lăsând întocmirea actelor după nuntă. Aici Ion scapă puţin situaţia de sub control.

Nunta dintre Ion şi Ana apare ca o nuntă a Zamfirei, dar prezentată cu mai mult realism. Ea ţine trei zile, după obiceiurile româneşti. Rebreanu prezintă principalele elemente care ţin de ritualul nunţii: Sâmbătă porni tot alaiul, în căruţe la notar, în Jidoviţa. În frunte călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frângeau degetele cântând şi totuşi nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele, apoi o brişcă cu naşii(...) şi o altă căruţă cu părinţii mirilor(...) şi apoi altele încărcate cu flăcăi si fete ce chiuiau zgomotos. Înfăţişarea nunţii este pentru Rebreanu un prilej de a pătrunde mai adânc în psihologia personajelor şi în tradiţiile milenare ale satului românesc. De remarcat este faptul că

4

Ion se află între Ana şi Florica pe care le compară, în drumul spre primărie. După cununia civilă, la remarca primarului – Văd că v-ati cam grăbit...Ion este străpuns de gândul de a fugi în lume cu Florica, însă revine repede la realitate ( şi să rămân tot sărac pentru o muiere?). Cununia religioasă se bucură de o atenţie deosebită din partea lui Belciug, preotul care vede în ea un prilej pentru a face rost de bani în favoarea bisericii.

Ospăţul de la casa socrilor mici este un adevărat spectacol popular, plin de culoare şi de pitoresc, amintind de vremurile epopeice.

La mijlocul nopţii mireasa urma să joace pe bani, dar ea este înlocuită de Florica pe care Ion o strânge puternic la piept. În timpul Someşanei, Ion o trage pe Florica într-un colţ întunecos, mărturisindu-i dragostea sa. Momentul este surprins de către Ana, care tresări ca muşcată de viperă. Întrebarea lui Ion ( - Amu ce te mai boceşti? Că doar nu mergi la spânzurătoare...) are valoare premonitorie. Pentru Ion nunta nu reprezintă altceva decât un ceremonial de intrare în posesia pământurilor lui Vasile Baciu.

Naşterea copilului are loc, în chip simbolic, la câmp, potenţând ideea comuniunii om-pământ. Naşterea este asistată de Zenobia care, ca mai toate femeile de la ţară, ştia a moşi. Glanetaşu este cuprins de milă şi de emoţie, iar Ion este nepăsător, indiferent, nedumerit şi batjocoritor. Cei doi sunt copleşiţi de eveniment şi rămân muţi în faţa necunoscutului, pătrunşi de măreţia şi solemnitatea clipei.

De acum Ion este frământat tot mai mult de ideea intrării în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, care, de teama judecăţii se hotărăşte să i-l transfere. Ajuns în faţa notariatului, Vasile Baciu, în sufletul său, mai are câteva licăre de nădejde: Vasile Baciu simţi o strângere cruntă în inimă şi se opri brusc(...) că poate lipseşte notarul şi astfel nu va mai da nimic. Se muta de pe un picior pe celalalt, muncit de gândul să iasă afară, să lase toate baltă, întâmplă-se ce se-o întâmpla.

Scena intabulării este momentul esenţial, clipa schimbării rolurilor între cele două personaje. Situaţia este foarte bine definită de către notar: Şi uite-aşa, ai venit aci om bogat şi acuma pleci cerşetor! Vasile Baciu dă glas suferinţei sale abia la cârciumă: -Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri!(...)-Mi-ai furat pământul, hoţule!(...) –Am rămas cerşetor...

Intrat în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion se transformă într-o metaforă a iubirii pentru pământ, mărturisindu-i lui Titu Herdelea satisfacţia din sufletul său: Tot pământul e al meu, domnişorule!

După terminarea iernii, Ion vine nerăbdător să-şi admire pământurile care erau acum ca nişte ibovnice credincioase ( cap. Sărutarea ). El percepe pământurile cu toate simţurile: Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare. Putem spune că aici pentru Ion nu mai există dragoste decât pentru pământ. Se duce la acesta în straie de sărbătoare. Pământul, din prisma vederilor lui Ion, îl putem confunda cu o fată frumoasă. Sunt surprinse caracteristicile pământului: negru, lipicios, cu miros acru, proaspăt şi roditor. Ion simte nevoia să îmbrăţişeze pământul, să-l sărute. Imaginea are aici un rol premonitoriu, sugerând sfârşitul dramei, moartea lui Ion. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios, ca nişte

5

mănuşi de doliu(...)şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Imaginile vizuale, sinestezice şi mai ales verbele la timpul prezent sugerează mişcările sufleteşti ale personajului.

Acum, având toate pământurile, se simţea mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Imaginea alegorică simbolizează aici victoria în lupta cu pământul care acum se închina în faţa lui.

Un alt eveniment deosebit de important în viaţa satului este înmormântarea. Moartea este văzută la Rebreanu ca fiind un sfârşit firesc sau provocată. Prin moartea lui Dumitru Moarcăş, Rebreanu surprinde atitudinea mioritică. Este vorba aici de o moarte firească, prilej de a surprinde şi o viziune asupra acesteia. Impasibilitatea scriitorului se menţine şi faţă de moarte. Este tipică moartea lui Dumitru Moarcăş care, simţind că se stinge, deşi sănătos, se aşează să se radă cu linişte augustă, ca pentru totdeauna, filozofând asupra vieţii şi a morţii ( omul trăieşte ca să moară şi cum trăieşte, aşa şi moare ) şi nu isprăveşte cu o jumătate a feţei, când, lăsându-se pe laviţă, bâlbâie: Anuţo, Anuţo,...mor! În acelaşi timp moare şi intră în cameră şi Paraschiva, care îndată păşi lângă mort şi-l căută prin buzunarele pieptarului de oaie însă nu găsi decât cinci zloţi. Patima banului nu dispare nici în astfel de momente. Paraschiva se şi de cei cinci zloţi, iar Ion se înnegreşte de furie.

Sunt surprinse elementele care ţin de ritualul înmormântării şi rânduielile prilejuite de aceasta.

La Rebreanu apare şi moartea provocată. Este cazul morţii lui Avrum, care se va spânzura la fel ca şi Ana, impresionată total de detaşarea cu care Dumitru Moarcăş primea moartea şi găseşte astfel puterea să-şi curme viaţa. La înmormântarea Anei sicriul său este flancat de cei doi vinovaţi, Vasile Baciu şi Ion. Este prezentă şi Florica, a cărei privire se întâlneşte cu a lui Ion şi-i sfredeleşte sufletul, dar şi Ion vede pe Vasile Baciu, care-l ameninţă. Pe Ion îl îngrijorează numai sănătatea copilului pentru că, astfel, el îşi păstra pământurile. Ion este o perioadă foarte închis, dar revenindu-şi, el se simte tot mai mult atras de Florica.

Planul intelectualităţiiDeşi avea adesea o stare economică nu foarte diferită de a ţărănimii,

„intelighenţa” se bucură de un statut care-i atrage respectul şi ascultarea, datorită, fireşte, mai întâi prestigiului, destul de rar pe vremea aceea, al ştiinţei de carte. Învăţătorul şi preotul sunt „domni”, alcătuind o categorie socială diferenţiată, lucru de care este conştientă chiar doamna Herdelea, ridicată dintr-o familie de ţărani: ...pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi pentru că se căsătorise cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului. Satul, plin de respect îi primeşte cu pălăria în mână la horă, vine la ei după sfaturi, le cere să-i cunune pe tineri, să le boteze copiii. În ticluirea planurilor lui de a scăpa de sărăcie, Ion se consulta când şi când cu învăţătorul, şi mai cu seamă cu Titu, îl roagă pe Herdelea să-i întocmească jalba după ce fusese tras în judecată, în urma incidentului de „frontieră” cu Simion Lungu, iar, mai târziu şi-l alege ca naş. Târguiala dintre Ion şi Vasile Baciu se mută de la preot la învăţător, care încearcă să-i împace pe înverşunaţii adversari. Implicaţi în viaţa satului, Belciug îl va probozi în biserică pe Ion, după ce acesta îl bătuse de moarte pe George.

6

Micii intelectuali au totuşi o viaţă a lor, care contribuie la polifonia romanului. Destinul familiei Herdelea îl contrapunctează, de regulă, pe cel al Glanetaşului, paralelismul constituind contraste, o răsturnare de raporturi, sesizabile, în chiar evoluţia caracterologică a lui Ion.

Zaharia Herdelea este un învăţător inimos, dar împovărat de o familie grea, în care are două fete de măritat, fără zestre. El trăieşte nesiguranţa micului funcţionar, nevoit să oscileze între sentimentul naţional şi conformismul politic. În momentele de umilire şi de spaimă descoperim în structura lui o fibră de eruo cehovian. Conflictul cu preotul, tipic pentru viaţa satului din epocă, alimentat acum şi de jalba pe care o scrisese în numele lui Ion contra lui Belciug şi a judecătorului ungur, indignaţi că cei doi ţărani se împăcaseră, face ca existenţa învăţătorului să fie şi mai ameninţată. Preotul este o fire bănuitoare, crezând că Herdelea îi luase apărarea flăcăului ca să ştirbească autoritatea morală a parohului. De aceea se încăpăţânează în judecată, ceea ce-l duce pe Simion Lungu la concluzia rostită pentru sine, cu părere de rău: Mai rar popă ca acesta...În loc să împace oamenii îi învrăjbeşte...Aceştia sunt trataţi la judecată cu o furie dispreţuitoare, ca în schiţa „Proştii”, unde Rebreanu scrisese o primă variantă a excelentei pagini. Judecătorul nu-l iartă nici pe Belciug, care, foarte stingherit, răspunse în ungureşte, deşi, ca bun apărător al clauzei naţionale, avea oroare să vorbească mai ales în faţa autorităţilor, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunţă niciodată la drepturile lui. Judecătorul, însă, deveni dintr-o dată mai înţelegător. Deşi refuză să vină cu crucea în casa învăţătorului şi se pretează uneori la gesturi meschine, preotul este un personaj tipic al satului românesc din Transilvania înrobită, exprimând punctul de vedere al lui Horia, al lui Iancu şi al memorandiştilor: Noi aici suntem o naţiune băştinaşă, despuiată de drepturi şi împovărată de datorii. El are demnitate, respingând observaţiile unui inspector stupid, care dorea ca elevii să spună rugăciunile în limba maghiară.

Alături de Titu, preotul Belciug reprezintă viguros „conştiinţa naţională”, cu o fermitate şi o detaşare pe care bietul herdelea nu şi le poate îngădui. Învăţătorul trăieşte cu spaima zilei de mâine devenită de acum de-a dreptul tiranică din cauza ambiţiosului preot. Mistuit de micimi sufleteşti, acestuia îi scapă un lucru extrem de important: necesitatea „unităţii” de luptă a cărei absenţă generase, din păcate, în istoria românilor ardeleni, destule înfrângeri. Nici Belciug şi nici Herdelea, ambii alcătuind un contrast caracterologic, nu ajunseseră să-şi dea seama de falsa lor înţelegere.

Între timp, se anunţă vizita unui peţitor pentru Laura, fiica cea mare a învăţătorului, în persoana teologului George Pintea, vlăstar al unei familii cu rădăcini înfipte „simbolic” în toate provinciile româneşti. O soră a tânărului este căsătorită cu deputatul Gogu Ionescu, personaj din romanul „Răscoala”.

Horei ţărăneşti îi corespunde balul domnesc, iar patimii de înavuţire a lui Ion i se opune idealismul lui Pintea, care se căsătoreşte, chiar împotriva sfaturilor părinteşti, cu o fată săracă, tocmai pentru că o iubeşte. Nunta nu mai constituie ratificarea unui fapt împlinit, ci e îndelung pregătită, fiind o prudentă înaintare spre fericirea visată. Grosolăniei lui Ion îi iau locul sfiala şi delicateţea celor doi tineri, iar egoismului

7

feroce, dorinţalor de a se consacra problemelor de pedagogie socială şi naţională a statului. Căsătoria Laurei îi ridică lui Herdelea o piatră de pe inimă.

Romanul „intelighenţei” nu are tensiunea celui ţărănesc, pus în mişcare de patimi adânc răscolitoare, e mai puţin senzaţional, urmând curgerea monotonă a vieţii cotidiene într-un sat sau într-un orăşel mic de provincie. Dar cotidianul implică dramaticul atât de caracteristic eroilor lui Rebreanu. Doar căsătoria Laurei stă sub semnul idilei, restul familiei, mai cu seamă Zaharia Herdelea, fiind sortit unor adevărate avataruri morale. Reclamaţia împotriva preotului şi a judecătorului îi atrage ameninţarea acestuia, care-l îngroapă pe bietul pe bietul dascăl de ţară. Mai are încurcături şi cu o mobilă neplătită, care va fi scoasă la licitaţie şi cumpărată de răzbunătorul Belciug căruia tocmai îi lipsea o masă ca asta, fapt pentru care doamna Herdelea îl va da pe uşă afară, strigându-i: Pămătufule! Pămătufule! Iminenţa pierderii postului coincide cu alegerile de deputat, în care candidează avocatul Victor Grofşoru, susţinut de toată românimea, şi bancherul ungur, Bela Beck. Au loc discuţii aprinse la berăria din Armadia, unde Titu se afirmă alături de Belciug, ca un pasionat apărător al cauzei româneşti, încercând să-l atragă şi pe tatăl său. Dar acesta, cu spaima zilei de mâine în suflet, se lasă amăgit de promisiunile inspectorului Horvat, hotărât să voteze pe candidatul ungur. Explicaţia pe care se simte dator să i-o dea lui Titu traduce, de fapt, psihologia funcţionarului timorat, a omului în vârstă, încercând să evite catastrofa „cu diplomaţie”.

Preotul Belciug şi Titu îl susţin pe candidatul român. Herdelea se găseşte, împotriva credinţelor lui, de cealaltă parte a baricadei, votând pe candidatul ungur, în speranţa rezolvării procesului în care-l târâse Ion şi preotul. Când intră în localul de vot, se uită umilit în ochii judecătorului, parcă ar fi vrut să-l roage să-l ţină minte şi să-l apere când va veni la proces. Acolo, cu temere şi supunere, va declara că e nevinovat şi că-şi îndeplinise „datoriile patriotice”, însă promisiunea fusese un simplu şantaj. Va fi condamnat la opt zile de închisoare şi suspendat din slujbă.

Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa lui, Ion, din cauza firii lui pătimaşe, nu se poate mulţumi cu averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Sfârşitul lui Ion este crud, fiind omorât de George Bulbuc, care-l surprinde iubindu-se cu nevasta lui. Rebreanu propune pentru sfârşitul personajului principal, o crimă pasională.

Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, descrie drumul care iese din satul Pripas, viaţa urmându-si cursul firesc.

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reies obiectivarea şi realismul romanului, precum şi precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului. Stilul este anticalofil ( lipsit de înflorituri stilistice ) întrucât crezul prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact.”

8