Ion Ene

Sfinţii iubesc copiii

Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.

Protos. Nicodim MăndiţăDifuzare:

AgapisE D I T U R A

Str. Menţiunii Nr. 7, Sector 2, BucureştiTel./Fax: 021-2410673, Mobil: 0733-580000

editura.agapis@gmail.com

Cărţile pot fi comandate online la adresa www.edituraagapis.ro

sau de la librăria Editurii Agapis, din strada Menţiunii Nr. 7, Sector 2, Bucureşti

unde puteţi beneficia de reduceri de preț.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiENE, IONSfinții iubesc copiii / Ion EneBucureşti: Agapis, 2019ISBN: 978-606-8654-28-7

087.52

Ion Ene

Sfinţii iubesc copiii

Editura AGAPISBucurești • 2019

5

Sfântul Serafim de Sarov şi copiii

Multe cărţi s-au scris despre frumuseţile pădurilor, a munţilor, a râurilor şi a mul-

tor locuri încântătoare.În Rusia, pe malurile râului Sarovka se

aflau păduri bătrâne, tainice şi pline de far-mec. Pini uriaşi îşi întindeau crengile unul spre altul aşa cum îşi întind copii mâinile la jocul

„ţară ţară vrem soldaţi“.Mulţime de vieţuitoare îşi aveau vizuinile

şi bârlogurile în tufişuri, în scorburile copa-cilor sau tăinuite pe sub stânci. Acolo erau şi mulţime felurită de păsări care se jucau zbu-rând dintr-un loc în altul, îşi câutau hrana pre-ferată sau slobozeau cântece înţelese doar de ele şi de Dumnezeu care pe acestea toate le-a creat. În pădurea Sarov era şi mare bogăţie de fructe sălbatice: alune, fragi, afine, mure, zme-ură, coacăze şi câte şi mai câte bunătăţi.

Atraşi de frumuseţea acestei păduri, de-a lungul timpului, mulţi oameni şi-au făcut

Ion Ene

6

colibe din lemn, sau bordeie şi au trăit sin-guri bucurându-se de liniştea pădurii, de par-fumul florilor de rai, de curgerea izvoarelor cu şoapte de rugăciune, sau de covorul de nea aşternut de îngeri .

Oamenii care trăiesc singuri în desişul pădurii se numesc pustnici. Demult, în pădu-rea Sarov erau mulţi pustnici, adică locuitori şi iubitori ai pădurii.

Unul din pustnicii foarte mult iubit de oameni a fost Părintele Serafim de Sarov. El era un călugăr bătrân care-a plecat dintr-o mănăs-tire, s-a aşezat în pădure, ca să se bucure de fru-museţea ei şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Cât era ziua de mare Părintele strângea ciuperci pentru iarnă, culegea fructe şi le punea la uscat ori prindea peşte sau făcea alte lucruri folosi-toare. Da în tot timpul cât lucra se şi ruga, căci ştia multe rugăciuni. Când se ducea la căsuţa lui cea mică citea rugăciuni sau învăţăruri creş-tineşti, căci iubea foarte mult cărţile.

Şi uite aşa, citind foarte mult şi rugându-se mereu Părintele a căpătat înţelepciune peste înţelepciune, darul mângâierii sufletelor şi puterea de a alunga tristeţea şi necazul.

La Părintele veneau mereu călugări din multe mănăstiri, veneau să-i aducă ceva pâine, ulei, chibrituri sau alte lucruri de mare

7

Sfinţii iubesc copiiitrebuinţă. Părintele primea toate darurile cu bucurie şi le mulţimea dar cel mai mult se bucura când primea cărţi cu învăţătură moral religioasă.

Părintele pleca uneori la izvor să-şi umple un ulcior cu apă proaspătă, apoi se aşeza pe o buturugă şi se ruga îndelung după cum îi era obiceiul. Cel mai mult se ruga către Maica Dom-nului pe care mult o iubea şi o cinstea în rugă-ciuni şi imne de slăvire ca pe Stăpâna, ocroti-toarea şi ajutătoarea noastră. Cum stătea aşa la rugăciune, prin poiană se-ntâmpla să se apro-pie iepuraşi zburdalnici sau să apară veveriţe care săreau din creangă-n creangă după cor-nuri de pin. Aceste vieţuitoare drăgălaşe nu se speriau de Părintele Serafim că se-nvăţaseră cu el, căci marele ascet trăia într-o armonie deplină cu natura şi cu lumea. Uneori apăreau şi căprioare, se uitau curioase, apoi îşi conti-nuau în linişte plimbarea. Vieţuitoarele toate simţeau bunătatea şi blândeţea Părintelui şi înţelegeau că n-au de ce să se-nfricoşeze.

La Părintele mai veneau şi mulţi vizitatori de prin sate sau din târgurile apropiate. Veneau cu bucurie să-i aducă daruri dar şi să-l întrebe cum să scape, cum să procedeze când aveau un necaz sau o nevoie grea. Oamenii ziceau aşa: Să

Ion Ene

8

mergem la Părintele Serafim să-i cerem cuvânt şi cum ne va povăţui aşa vom face.

Părintele primea mulţi pelerini; pe toţi îi întâmpina cu zâmbet prietenesc şi cu urarea atotsfântă şi întrutotul adevărată: Hristos a înviat!

Bătrânul răspândea în jurul său bucu-ria sfântă, bucuria Pascală, de care se pătrun-deau vizitatorii, sporindu-le nădejdea în pro-pria înviere.

Să nu ţineţi supărare între voi, să vă iubiţi unii cu alţii şi să încuiaţi în inimile voastre bucuria de a fi ortodox. Căci noi, ortodocşii suntem robii Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.

Bătrânul vorbea cu inima vibrând de sfânt dor dumnezeiesc, de nestăvilită dragoste de fraţi pe care îi şi purta în rugăciunile sale. Ochii săi de un albastru ca floarea de cicoare scân-teiau de nemăsurată bucurie şi oamenilor le repeta: bucuraţi-vă şi prin faptele voastre bune să faceţi bucurie şi în cer.

Iubirea de fraţi prin fapte de milostenie se arată. Cât despre milostenie, aceasta trebuie făcută „…nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună“ – aşa grăieşte Sfântul Apostol (II Cor 9.7)

9

Sfinţii iubesc copiiiParcă şi crengile pinilor se opreau din

legănatul lor pe aripi de vânt de teamă să nu tulbure inimile pelerinilor care se hrăneau cu învăţătura sfântă.

Câteodată pelerinii trebuiau să-l aştepte pe bătrânul cu viaţă sfântă. În timp ce aştep-tau vizitatorii aceştia schimbau între ei vorbă-rie despre unul sau altul că au făcut cutare şi cutare lucru, că asta-i nu-i bine sau nu-i fru-mos… şi tot aşa.

Deşi Părintele era poate departe auzea multa lor vorbire şi când venea le spunea: Dra-gii mei când ne apucăm să tot analizăm ce-au făcut alţii, cum au făcut, ce credem că a fost gre-şit şi aşa mai departe, acestea nu sunt simple constatări. Aceasta clevetire este şi păcat este. Aşteptaţi puţin să auziţi ce zice Sfânta Scriptură.

Părintele îşi făcea cruce de trei ori apoi deschidea Sfânta Evanghelie şi cu glasul său plăcut şi dulce începea: „Nu judecaţi să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura.“ (Mt 7. 1,2) Slovele sfinte erau purtate pe aripi de Îngeri şi aşezate-n inimile credincioşilor.

Copiilor le plăcea mult să meargă cu părinţii lor în pelerinaj, că ziceau: poate vom

Ion Ene

10

mai vedea iepuraşi ori căprioare şi ne vom juca în căsuţa din „Împărăţia florilor“.

Copii se apropiau în grupuri gălăgioase; Bătrânul îi auzea şi cu bucurie îi striga:

– Ribeata! Idite zdesi! Ia vam jdal! Adică: copii veniţi aici, vă aşteptam!

Copii se apropiau cu ciripituri ca de cin-tezoi iar Părintele îi îndemna:

11

Sfinţii iubesc copiii– Saşa, Vania, Lena, Vasia, Volodea, Nataşa,

sadite! Adică „luaţi loc“.Unii copii veneau pentru prima dată… şi

totuşi… se auzeau strigaţi pe nume…Nataşa se duce binişor lângă Valentina,

mama ei şi o întreabă:– Mami, oare îngerul meu păzitor i-a spus

cum mă cheamă, tu ce zici?– Bineînţeles draga mea, zice

mama zâmbind.– Copii aşezaţi-vă în jur pe buştenii ăştia să

vă aduc nişte zmeură proaspătă căci vă aştep-tam, zice bunul Părinte.

Nataşa o priveşte întrebătoare pe mama ei. În ochii ei senini puteai citi nedumerirea: de unde ştia Părintele că vor veni? Sau tot Îngeriii…

Valentina Makarenko îi răspunde cu un zâmbet din care puteai înţelege: desi-gur scumpa mea.

Acum dragii mei, până vă mai odihniţi, să vă spun o poveste adevărată:

– Scajite, scajite nas! Spune, spune-ne, au răspuns copilaşii într-un glas.

Părintele îşi începu poveste astfel:– Iubiţi copii să vă spun cum a fost. În

toamna trecută, când stejarii poartă frunze de aramă, în pădure era multă treabă.

Ion Ene

12

Veveriţele îşi umpleau vizuinele nu alune, hârciogii îşi adunau seminţe pentru iarna care era pe drum pe-aproape. Dealul cerbilor era plin de aluni încărcaţi care îşi aşteptau oaspe-ţii să le dăruiască rodul dat lor de Dumnezeu.

Dintr-un sat nu prea îndepărtat, doi bătrâni s-au pornit la drum să vină-n pădure după fructe de toamnă. Au ajuns ei la locul de care vă spuneam şi când au văzut ce bogăţie de alune era, în loc să culeagă frumos aşa cum se cuvine şi-au luat din căruţă două topoare şi-au început să taie crengile cu totul. Tăiau în grabă şi încărcau în căruţă socotind câte ruble vor câştiga la târg pe alunele luate. Au plecat cam certându-se cum să împartă prada. Unul zicea că el a lucrat mai repede şi a încărcat mai multe crengi şi i se cuvine mai mult. Celălalt zicea că îşi va opri el mai multe alune căci a lui este căruţa.

S-au certat, s-au certat şi tot nebăgând de seamă la drum au dat cu căruţa într-o groapă, s-au răsturnat şi toate crengile cu alune de pădure s-au rostogolit în vale.

Cei doi bătrâni mult s-au mai chinuit să îndrepte căruţa şi au plecat către sat certându-se şi învinuindu-se de pricina pentru care s-a răs-turnat căruţa.

13

Sfinţii iubesc copiiiDar pe drum până-n sat ce-au plănuit ei? Să

vină din nou după alune şi mai multe să culeagă.Au venit deci, dragii mei a doua oară dar

ce să vezi? Cum treci de cotul bursucului, unde începe un drum mai îngust, acolo unde sunt pini bătrâni pe amândouă părţile ce-au găsit? Pinii cei bătrâni îşi lăsaseră-n jos crengile că se-mpreunau între ele din stânga şi din dreapta că nu-ţi mai lăsau nici un loc să treci! Să le oco-leşti nu se putea că pădurea-i deasă. Nici să le tai nu se putea că erau prea groase şi multe. Cei doi bătrâni dornici de câştig s-au mâniat mult dar s-au întors la casele lor fără nimic.

Voi,dragi copii, cine credeţi că a poruncit pinilor să blocheze drumul?

Şi să vă mai întreb ceva: cine credeţi că a făcut să se răstoarne căruţa în prima zi?

Copii uitaseră şi de castronul cu zmeură; câte taine are pădurea! Oare cunosc pinii care oameni sunt buni şi care sunt răi?

Apoi copii s-au dus la joacă acolo aproape adică în poiana cu flori, cu fluturi, cu ciripit vesel de privighetori… şi poate… şi cu Îngeri.

Părintele a rămas cu părinţi micuţilor. Că toţi veniseră cu întrebări pregătite, cu pro-bleme grele: ce să facem că avem cutare şi cutare necaz, că sprijin şi scăpare nu găsim…

Ion Ene

14

– Iubiţilor, nu găsiţi că nu căutaţi unde trebuie! Toată nădejdea numai în Dumnezeu să vă fie…Nu-i ziceţi voi în rugăciune: Tatăl nostru… De acolo să cereţi şi numai de acolo puteţi primi bună mângâiere de la Dumnezeu nu din altă parte. Dacă omul îşi pune nădej-dea în puterea sa, iar la Dumnezeu aleargă în rugăciune numai când îl împresoară necazurile iar puterile lui se arată nelucrătoare, atunci o atfel de nădejde în Domnul este amăgitoare ca una ce este izvorâtă din frică şi nu din credinţă.

Mult se mai bucurau oamenii de învăţă-tura cea sănătoasă şi îşi puneau început bun spre îndreptarea vieţii în căile Sfintei Scripturi. Părintele sădea în inimile oamenilor dorinţa de a fi mai buni şi bucuria de a face binele. În aceasta se află puterea oamenilor duhovniceşti.

Între timp copii lăsaseră joaca şi se-apropiaseră să ceară de mâncare.

După îşi terminase Părintele cuvântul său de viaţă, iată că între doi pini uriaşi începe să se mişte tufişul… Părintele după ce îşi îndreaptă ochii într-acolo le zice oamenilor: vine un prieten al meu, să nu vă speriaţi! Staţi aici şi fiţi fără teamă!

Din desiş încet iese un urs uriaş, care înce-tişor se apropie, aşteaptă puţin apoi uitându-se la Sfânt se aşază întins la picioarele lui. Copiilor

15

Sfinţii iubesc copiiinu le venea să creadă şi de uimire nu erau în stare să scoată nici un cuvânt.

Părintele a scos din traistă nişte bucăţi de pâine şi a început să hrănească ursul, cu mâna, mângîindu-l şi vorbindu-i. Privindu-i puteai să înţelegi nerăutatea Părintelui, cât de mult îl iubeau animalele, şi îl recunoşteau ca stăpân pe cel zidit după chipul lui Dumnezeu.

O nouă întrebare frământa inimile micu-ţilor: Oare, animalele cunosc care oameni sunt buni şi care sunt răi?

Faţa marelui dascăl era la fel de străluci-toare ca un Înger. Sau… nu cumva în faţa lor se afla chiar un Înger întrupat?

Bătrânii spun că din între vizitatori s-a aflat un pictor; acela a pictat icoane în care Sfântul Serafim hrăneşte ursul. Sfântul Serafim de Sarov se prăznuieşte pe 2 ianuarie şi 19 iulie.

Cu rugăciunile Sfântului Serafim de Sarov, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

16

Sfântul Gherman din Alaska,

iubitorul copiilor

Se povesteşte că demult în insulele din Alaska viaţa era foarte grea; iernile lungi şi geroase,

vântul biciuia cu săgeţi nevăzute, sărăcia le apăsa inimile sărmanilor oameni.

Locuitorii din insula Pinului, locuitorii foarte săraci şi înapoiaţi trăiau în triburi mici, răzleţe. Erau risipite prin insule triburi de ale-uţi, tunguşi, iakuţi, cuici şi alte triburi de local-nici. Între ei nu era niciodată bună pace, că ziceau: „luptătorii noştrii sunt mai viteji“ alţii spuneau: „războinicii noştrii sunt mai cura-joşi“. Şi uite aşa triburile îşi căutau prinici şi se ciocneau în lupte.

Şi copii din aceste triburi duceau viaţă aspră căci erau mereu puşi la muncă grea; să aducă lemne, să care apă cu burduful, să pască caprele şi alte munci. Dacă le mai rămâ-nea ceva timp să se joace n-aveau jucării căci era mare sărăcie. Dar îşi construiau singuri

17

Sfinţii iubesc copiiisăbii şi arcuri, aşa cum văzuseră la cei mari. Toată lumea ştia cum sunt copii aleuţi: să-i fi zis unuia că nu-i bine să faci asta sau să nu te duci în cutare loc, că nu isprăveai bine vorba că el într-acolo se grăbea.

Aşa s-a întâmplat şi când a venit Părintele Gherman în insula Pinului. Chiar la marginea satului, Părintele şi-a făcut o colibă mică din bârne; de acolo se vedea nemărginirea oceanu-lui şi freamătul pădurii de pini legănaţi de vânt.

În trib s-a dus vestea că a venit un străin.Unii ziceau: nu sunt buni străinii, noi n-avem nimic să le dăm că de-abia ne ducem greută-ţile noastre. Alţii ziceau: cu cei străini de nea-mul nostru noi n-avem amestec.

Cum copii sunt întotdeauna curioşi, s-au gândit să se furişeze cât mai aproape de omul străin să vadă ce face el acolo. Deci s-au vor-bit Dick, Finn şi Tom să se ducă după un val de pământ şi să observe orice mişcare a celui care nu era din tribul lor.

Părintele Gherman nu cunoştea graiul acestor oameni, dar văzându-i pe copii s-a îndreptat către ei şi a început să le facă semn prieteneşte cu mâna, să se apropie.

Copii nici n-au mai avut nevoie de vorbe; numai văzându-i faţa senină şi plină de

Ion Ene

18

bunătate, ochii limpezi strălucitori ca mugu-rii de pin, au căpătat încredere şi s-au apropiat.

Părintele a intrat în colobă şi s-a întors cu un coş mare cu pişcoturi, zagăr cubic, bom-boane colorate şi alte bunătăţi.

Cam fâstâcit Finn îi întreabă pe ceilalţi:– Oare putem să luăm câte una din fiecare?– Nu cred, poate ne dă să alegem ce vrem!

19

Sfinţii iubesc copiiiCum împrăştie soba căldură în jurul ei

aşa răspândea Părintele blândeţe și bunăvo-ire. Părintele, prin semne le arată copiilor să ia tot coşul cu bunătăţi.

Ce mare le-a fost surpriza şi bucuria! Au mulţumit ei prin semne şi s-au grăbit către trib să anunţe pe oamenii mari că străinul de la malul mării este un om bun.

Cei trei prieteni s-au dus la un băiat mai mare, Huk, să-i spună că ei l-au văzut de aproape pe omul străin şi faţa lui este de pace.

Huk, stă puţin pe gânduri şi zice:– Cum este cu putinţă ca un străin să vă

dea atâtea bunătăţi? Am să merg şi eu să-l văd!Aşa discutau cu îndoială toţi aleuţii, iar

unii se apropiau pe furiş şi priveau către coliba străinului. Părintele lucra câte ceva în jurul colibei iar când obosea se aşeza şi citea din nişte cărţi.

Ce citea s-a aflat mai târziu:învăţa limba aleutină, adică limba băştinaşilor căci vroia să înceapă încet, încet să facă vorbă cu ei. Copii când au auzit acestea au zis: Şi noi putem să-l învăţăm să înveţe graiul nostru. Deci se duceau grupuri, grupuri mici la colibă şi în timp ce Părintele le făcea zămuţă îndulcită cu miere sau turtă coaptă copii îl învăţau câteva cuvinte din graiul lor străvechi. Drept răsplată

Ion Ene

20

pentru lecţiile primite şi Părintele îi învăţa pe copii să facă multe lucruri frumoase şi chiar de juca cu ei.

Pe Xia şi Ziţa Părintele le-a învăţat să-şi facă ghiozdane. Fetele se mirau foarte căci nu se afla şcoală nici grădiniţă nici cărţi. Atunci Părintele le-a spus să aibă răbdare că toate se vor face cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa a ieşit vorba în toate triburile că, de departe, va mai veni cineva şi mai mult îi va ajuta.

Şi aşa trecând ceva timp Părintele Gher-man a învăţat să vorbească limba aleută iar locuitorii îl îndrăgeau de parcă nici nu era străin de neamul lor. Da şi el muncea mult pen-tru ei: pe unii îi ajuta să-şi facă căsuţe, pe alţii i-a învăţat să facă un podeţ peste un râu, şi un mic debarcader în golf. Oamenii se bucurau că or să trăiască mai bine şi or să scape de sărăcie.

Într-o zi Tom şi Finn s-au dus la colibă, la Părintele.

– „Apa“, adică Părinte, pe limba lor, noi avem un mare necaz, zice Finn.

– Spuneţi dragi copii, vă ascult, zice Părin-tele Gherman cu dulce glas.

– Mama este bolnavă, are fierbinţeli şi ame-ţeală, stă numai la pat şi nu grăieşte, zice Finn în timp ce lacrimi ca boabele de rouă se rosto-goleau pe obrajii ofiliţi.

21

Sfinţii iubesc copiii– Poate să mănânce?– Nu mănâncă, este ţinută de boală grea,

nici pe mine nu mă mai sărută, zice Finn cu zdrobire de inimă.

Nezicând nimic, Părintele l-a luat pe Finn în braţe, l-a mângâiat şi l-a sărutat cu drag.

Apoi s-a dus în colţul cu icoane, a înge-nunchiat, s-a rugat îndelung pentru Petra, mama lui Finn.

Copii aşteptau tremurând: oare ce va fi acasă?

Când s-a ridicat Părintele i-a înfăşurat pe cei doi băieţi într-o privire mângâietoare, apoi i-a dat lui Finn o năframă plină de mir frumos mirositor şi i-a spus:

– Eşti un copil minunat pentru că-ţi iubeşti mama. Mereu să păstrezi în suflet iubirea pe care-o ai acum. Iubirea aceasta să crească cum dospeşte pâinea şi în ea să cuprinzi pe toţi oamenii. Acum mergi repede acasă şi pune această năframă pe fruntea mamei tale, iar această cruce dă-i-o s-o ţină-n mână. Căci numai cu puterea crucii putem trece peste necazuri şi suferinţe. Eu mă voi ruga lui Dum-nezeu pentru ea. Mergi cu pace.

Finn a plecat imediat; ar fi vrut să fi avut paşi de uriaş… sau aripi de vultur…

Ion Ene

22

În timpul nopţii bolnava s-a odihnit mai bine. Dimineaţă, cu o voce plină de pace, l-a chemat pe Finn, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Parcă nu se mai sătura ţinându-l în braţe.

Vestea vindecării femeii bolnave s-a aflat în tot tribul căci vorba se întinde cum împrăştie vântul ceaţa! S-au scornit zvonuri că Părintele este „şaman“ adică vrăjitor care poate să alunge bolile dar şi să aducă necazuri dacă se supără.

Din triburile vecine au venit soli de pace, aducând piei de animale şi declarând supu-nere faţă de „Apa“ Gherman, şamanul.

Acestea văzând Părintele Gherman a adu-nat mult popor şi astfel le-a grăit lor:

– Eu n-am nici o putere; sunt un simplu rob al lui Dumnezeu. Dumnezeu, pe care voi îl aşteptaţi să vă vină în ajutor este aici şi pretu-tindeni. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi: pe voi, pe vecinii voştri şi pe mine. Pe toţi ne iubeşte şi ne ajută dacă ne rugăm.

– Învaţă-ne să ne rugăm-au strigat tare mulţi oameni.

– Desigur, vă voi învăţa cum să vă rugaţi, dar mai întâi puneţi hotărâre tare să vieţuiţi în pace şi bună înţelegere. În loc să faceţi suliţe, arcuri şi topoare pentru lupte lucraţi împre-ună cu mine să facem şcoli, spitale, să culti-văm pământul şi să trăim ca fraţii.

23

Sfinţii iubesc copiiiVoia Sfântă a lui Dumnezeu este să trăim

în iubire, să ne ajutăm unii pe alţii, să facem pace nu vrajbă, să iubim nu să urâm.

Acestea le-a spus Părintele Gherman pri-vind mai departe de nori. Erau oare vorbele aduse de Îngeri?

Multe întrebări se rostogoleau în inimile celor prezenţi. Acum înţeleseseră de ce îi ajuta aşa de mult Părintele Gherman: pentru că era omul lui Dumnezeu.

În mulţime se auzeau şoşoteli, se schim-bau păreri… se dărâmau năravuri vechi… se aşezau noi convingeri.

– Făgăduim să facem cu ne povăţu-ieşti, Părinte.

Aceştia au fost primii paşi spre înlătu-rarea celei mai mari suferinţe a băştinaşi-lor: necredinţa.

Lângă coliba Părintelui Gherman s-a con-struit o căsuţă de lemn pentru orfanii aleuţi pe care i-a îndrăgit de la început. Lângă frumoasa căsuţă s-a îngrijit de ridicarea unei şcoli unde orfanii învăţau să scrie şi să citească de la Sofia Vlasova, o ucenică a Părintelui. Xia şi Ziţa erau aşa de mândre că ştiau să facă ghiozdane şi cu multă dragoste le învăţau pe fetiţele mai mici.

Viitorul Sfânt se îngrijea de îmbrăcămin-tea, hrana şi educaţia copiilor.

Ion Ene

24

Educaţia duhovnicească a copiilor este cea mai mare comoară pe care, dobândind-o în copilărie, le este de nepreţuit ajutor toată viaţa.

Adunaţi dintr-o lume cu puţini oameni buni şi mulţi împietriţi, copii aflau, cu mirare că există bunătate, există mângâiere, există dragoste.

De multe ori viitorul Sfânt Gher-man le spunea:

– Copilaşi, întotdeauna voi să vă aduceţi aminte că Dumnezeu ne vede. Chiar dacă noi nu-L vedem El bine ne vede. Mai mult decât atât; Dumnezeu ne cunoaşte şi gândurile. Deci luaţi aminte, să aveţi o purtare frumoasă şi curată, căci suntem în faţa lui Dumnezeu.

Străinul cu ochii de smarald era nădejdea săracilor, ocrotitorul orfanilor, protectorul bolnavilor, dascălul celor needucaţi. Părintele îi învăţa carte, îi învăţa muzică bisericească, îi învăţa să cultive legume sau să facă alte munci cu care să fie capabili să-şi câştige existenţa ca să scape de exploatarea cruntă care-i ameninţa.

Cuviosul îi mustra pe cei care duceau viaţă nelegiuită sau îi năpăstuiau pe cei slabi.

Lucrarea misionare a Sfântului Gherman a fost o necontenită luptă cu răul.

Când a venit vremea, vorbindu-le de bunul Dumnezeu, Părintele le-a spus oamenilor:

25

Sfinţii iubesc copiii– Acestea bine să le încuiaţi în sufletele

voastre: „Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său“. (I Ioan 4.21)

Ceaţa necunoaşterii se risipea; acum oamenii înţelegeau de ce-i iubea Părintele atât de mult: pentru că-L iubea pe Dumnezeu.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrarea de înduhovnicire a populaţiei continua cu rezul-tate frumoase. Gheaţa nepăsării din suflete se topea lăsând loc blândeţii şi bunei convieţu-iri pe insulă.

Părintele Gherman nu avea grijă doar de oameni.

Sfântul dădea păsărilor peşte sărat iar ace-lea îşi făceau cuibul lângă căsuţa sa.

Sub chilia Părintelui îşi făcuseră vizuină nişte hermine. Acestea sunt animale mici care au blana cafenie vara şi albă iarna şi care sunt foarte periculoase. Fără să se teamă, Părintele le hrănea cu pâine. De asemenea Părintele hră-nea un urs mare, care i se supunea cu blândeţe.

Odată, Xia a rămas uimită şi tremura toată când l-a văzut pe părintele dând ursului mân-care din mână.

A doua zi, la şcoală, a întrebat-o pe învă-ţătoarea Sofia Vlasova:

Ion Ene

26

– Oare, animalele sălbatice îl iubesc pe Părintele mai mult decât noi?

Sofia, ucenica viitorului Sfânt, înţelegea bine lucrurile. Pe măsura curăţirii sufletului şi a dobândirii Sfântului Duh, părintele s-a învred-nicit de putere asupra stihiilor, a căpătat darul proroociei iar necuvântătoarele îl iubeau şi i se supuneau în virtutea chipului lui Dumne-zeu cu care el era împodobit.

Încet, încet copii au înţeles că marele Sfânt iubea toate vieţuitoarele, iubea marea şi pădu-rea, iubea lumea întreagă căci îl iubea pe Dum-nezeu, Creatorul şi Stăpânul a toate. De multe ori în faţa colibei Sfântului Gherman se adu-nau mulţi bărbaţi, femei şi copii să-l asculte şi să-l întrebe.

Odată, Părintele a privit păduricea din apropiere cu mulţimea de copaci care se lagă-nau sub adierea vântului.

– Priviţi copacii, le spuse Părintele, toţi sânt găzduiţi de acelaşi pământ, toţi hrăniţi de seva pe care,cu îmbelşugare o iau din pământ, toţi sânt răcoriţi de adierea aceluiaşi vânt. Aseme-nea lor suntem şi noi oamenii: primim hrană, aer, apă şi toate cele de trebuinţă pentru viaţa noastră ne sunt date de către Făcătorul, Stăpâ-nul şi Atotţiitorul lumii.

27

Sfinţii iubesc copiiiLui i se cuvine să-i mulţumim pentru fru-

museţea naturii care ne înconjoară, pentru bogăţia de care suntem înconjuraţi şi pentru toţi fraţii noştri.

Datori sântem să vieţuim în pace unii cu alţii şi, necontenit să-i mulţumim lui Dumne-zeu pentru darurile sale cele bogate.

Părintele Gherman şi-a extins activitatea misionară şi în alte insule din Alaska. Chiar dacă iernile erau cumplite, pe orice vreme tre-buia să navige cu piroga între insule. Înarmat cu suliţe şi săgeţi nevăzute, vântul izbea în tot ce-ndrăznea să-i stea în cale. Uneori părea că se îmblânzeşte ca apoi să se repeadă iarăşi, cu mai multă forţă, din toate direcţiile deodată. Cu fluierat tăios ridica valuri la care priveai ca la un munte. În barcă, umezeala te pătrundea nemiloasă; doar în blănuri de jivină puteai spera că mai ajungi acasă.

Dintre sloiurile de gheaţă, pândeau stânci ascunse, vrăjmaşi perfizi şi de temut.

Ochii blânzi ai Părintelui scrutau întin-derea de ape răzvrătite. Rugându-se, cu inima bună, naviga cu nădejdea că Îngerii îi stau la cârmă iar Domnul Hristos care a certat marea şi s-au potolit valurile, se va milostivi şi de el şi îl va ajuta să pună din nou piciorul pe insula lui dragă. Şi astăzi locuitorii insulelor

Ion Ene

28

din Alaska îl iubesc şi îl cinstesc pe Sfântul Gherman care i-a adus la Dreapta Credinţă. Prăznuirea Sfântului Ghreman se face pe data de 15 noiembrie. Cu ale lui Sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne pe noi.

29

Iubirea Sfântului Gherasim de la Iordan

În toată lumea se vorbeşte frumos de pustni-cii din vechime ai Egiptului. Sfântul Ghera-

sim a pustnicit în Egipt apoi s-a mutat în pustia Iordanului şi a înfiinţat o mănăstire. Călugării toţi lucrau în chiliile lor şi făceau rogojini sau coşniţe sau alte împletituri, pe care se duceau să le vândă la târg în oraşe. După ce le vin-deau îşi cumpărau grâu, sare, chibrituri şi alte lucruri de trebuiţă. Aşa făcea şi Sfântul Ghera-sim iar cu banii care-i rămâneau făcea milos-tenie, adică dădea săracilor. Mai întâi căuta să-i aline pe copii orfani care umblau prin târg desculţi, zdrenţăroşi şi flămânzi. Sfântul Gherasim mult îi iubea pe toţi, îi chema la el şi le cumpăra cele nesesare, îi mângâia cu un cuvânt de învăţătură, apoi cu greu se despăr-ţea de ei. Pe săraci şi pe nevoiaşi, pe cei mici şi cei mari pe toţi îi iubea Sfântul Gherasim şi îi ajuta cât putea. Dar el iubea nu numai oame-nii; ascultaţi povestea mai departe.

Ion Ene

30

Odată, mergând Sfântul Gherasim prin pustia Iordanului numai că aude nişte răc-nete înfiorătoare. Erau sfâşietoare strigăte de

31

Sfinţii iubesc copiiidurere; s-a apropiat de locul acela şi ce săvezi? Un leu răcnea de durere că îi intrase în picior un ghimpe mare. Milos cum era s-a apropiat să vadă cum s-a întâmplat accidentul. S-a apro-piat şi mai mult că vroia să vadă mai bine. Leul, cu ochii lui mari şi ofiliţi de tăria durerilor nu mai răcnea; se uita rugător către Părintele care s-a apropiat. Părintele a văzut că leului îi cur-gea sânge şi că piciorul începuse să se umfle. Atunci Părintele a făcut o rugăciune scurtă, şi-a făcut sfânta cruce şi a zmuls cu putere ghim-pele din piciorul rănit. Ostenit de durere, leul şchiopătând s-a ţinut după Părintele Gherasim până la mănăstire. Acolo Părintele i-a pus legă-turi cu nişte plante tămăduitoare. În fiecare zi îi desfăcea pansamentul, îi schimba plantele, îl mângîia şi îi spunea:

– Prietene te vei face sănătos şi iarăşi vei fi în libertate alături de ai tăi. Mult îl iubea Sfântul pe leul rănit şi cu multă dragoste îngrijea de el.

La mănăstire Sfântului Gherasim veneau multe grupuri de pelerini: Cu căruţele veneau oamenii şi aduceau cu ei şi copii.

Sfântul Gherasim iubea foarte mult copii. Copilaşii mai mari ziceau:

– Părinte Sfinte am venit să ne înveţi viaţa cea bineplăcută lui Dumnezeu.

Ion Ene

32

Bătrânul cu ochii ca mura coaptă le zicea lor:

– Dragi copii, să-i iubiţi pe părinţii voştri şi să-i ascultaţi. Să-L iubiţi din toată inima voastră pe Dumnezeu. Cum îl iubesc Îngerii în ceruri aşa să-L iubiţi şi voi.

Uneori copii ziceau:– Noi nu L-am văzut niciodată pe Dumne-

zeu, cum putem deci să-L iubim?– Drăgălaşilor, să credeţi cu putere că Dum-

nezeu vă iubeşte, că toate câte le aveţi sunt de la Dumnezeu şi că tot din iubire vă poate da să vieţuiţi veşnic, adică nesfârşit de mult cu El în ceruri.

Copii ascultau ca fermecaţi; erau atât de doritori de învăţătura Sfântului!

Odată, copii l-au găsit pe Sfântul Ghera-sim îngrijind piciorul leului şi dându-i ceva de mâncare. Toţi au rămas încremeniţi de spaimă.

– Nu vă înfricoşaţi dragilor, a zis Sfântul, leul acesta este ascultător şi cuminte. Curând se va vindeca deplin şi va pleca în desişul pus-tiei la fraţii lui. Cred că mie o să-mi fie dor de el!

Leul îl privea atât de bucuros!Au povestit părinţii din mănăstire că leul

n-a mai plecat. După ce s-a vindecat, chiar dacă pleca să mai alerge prin preajma mănăstirii, leul venea înapoi să-şi vadă stăpânul. A trăit

33

Sfinţii iubesc copiiileul îmblânzit lângă mănăstire până când, Sfântul Gherasim a murit, de bătrâneţe. Apoi a murit şi leul de mare supărare că nu-l mai vedea binefăcătorul lui. Oare cum această vie-ţuitoare sălbatică a avut o aşa mare recunoş-tinţă faţă de salvatorul ei, de cel ce o hrănea şi o mângâia?

De atunci s-a întărit vorba că cine mult iubeşte, mult va fi iubit.

Se cuvine să ne punem întrebarea: Câtă recunoştinţă avem noi faţă de Binefăcătorul nostru, faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Stăpâ-nul Întregii lumi?

Sfântul Gherasim de la Iordam se prăznuieşte pe data de 4 martie. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi.