In Moromeţii descoperim un sat deosebit şi de acela din Ion. Relaţiile capitaliste le-au inlocuit aproape cu totul pe acelea tradiţionale (incă preponderente in romanul lui Rebreanu), dacă e să ne referim la intaiul volum, şi vor fi la randul lor inlocuite de acelea socialiste, in al doilea. O tranziţie atat de rapidă şi de brutală, intr-un interval de timp atat de scurt, ca aceea care se află in centrul Moromeţilor, provoacă destrămarea valorilor stabilite şi o anumită neincredere firească in valorile noi. Cum ar fi posibil ca, in aceste condiţii, vocea obştei să-şi menţină creditul, mai mult, să realizeze, fără presiune, o convergenţă la fel de naturală a vocilor individuale ca aceea din Mara? Deja la Rebreanu simţim că supraindividualitatea se manifestă represiv, in planul perspectivei narative, atat in Ion cat şi in Pădurea spanzuraţilor, această represiune se vădeşte intr-o manipulare de către autor a personajelor, lipsite de dreptul de apel. Un narator impersonal şi intangibil le sugrumă iniţiativele. Imixtiunea in conştiinţe este fără ezitare. Nu numaiceea ce gandesc personajele le este dinainte prescris, dar forma insăşi a gandirii lor este stabilită de narator. Vocea care reflectează aparţine tot atat de puţin personajelor ca şi vocea care le apreciază reflecţiile lor cele mai intime ("Ion se gandi deodată: „Adică ce ar fi dacă aş lua pe Florica şi am fugi amandoi in lume, să scap de uraţenia asta?” Dar tot atat de repede ii veniră in minte pămanturile şi adăugă in sine cu dispreţ: „Şi să răman tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăzneascăDumnezeu din senin?"). Şi, in această voce, care cantăreşte aşa de exact pană şi nuanţele gandirii protagonistului, incat se crede justificată să le transcrie fără ezitare, mai putem recunoaşte noi oare blanda, inţeleaptă, complicitate moralizatoare din Mara? Supraindividualitatea a devenit distantă şi nepăsătoare. Şi, mai ales, foarte oroglioasă in suveranitatea ei abstractă. In Moromeţii apare limpede o altă varstă a modelului doric de roman, in care represiunea auctorială insăşi se dovedeşte neputincioasă: nu se deosebeşte doar de privirea inţelegătoare de la Slavici, dar şi de dominaţia necontestată de la Rebreanu. Protagoniştii par a-şi fi recucerit dreptul la cuvant: in fond insă naratorul şi-a pierdut suveranitatea lui. Face eforturi de a-şi exercita controlul. Străvezii şi ineficiente. Merge evident in coada maselor. Analogia dintre structurile şi strategiile narative, pe de o parte, şi cele sociale, pe de alta, e izbitoare pe durata intregii acestei evoluţii. De la viziunea tolerant omniscientă anaratorului din Mara, la aceea tot omniscientă, dar represivă, din Ion, şi de aici la viziunea "din afară" instrăinată şi neeficace sub raportul stabilirii adevărului ultim, din Moromeţii, practica artistică a romanului romanesc transcrie o modificare a structurilor sociale inseşi: şi anume aceea care ne conduce de la socialitatea armonios triumfătoare care guverna gandirea şi instinctele Marei sau ale copiilor ei, la o impunere brutală a valorilor supraindividuale, instituţionalizate (statul, biserica,naţiunea, in Pădurea spanzuraţilor), in detrimentul indivizilor inşişi, pe care, ca pe Ion sau ca pe Apostol Bologa, ii distruge de multe ori, şi de aici la o punere pe toată linia in discuţie a unor adevăruri istorice generale, incapabile să se facă acceptate sau măcar să reuşească a corecta impulsurile anarhice ale oamenilor dintr-o perioadă de tranziţii adanci.

[Pg. 124-125]

In Ion,a avea sau a nu avea pămant era singurul lucru care conta pentru un ţăran, intreaga tragedie a personajului lui Rebreanu se rezumă la lupta pentru a poseda pămant, căci el este legat de pămant ca de o fiinţă şi se află sfaşiat, cum ştim, intre "glasul pămantului" şi "glasul iubirii". Raportul acesta nu conţine termeni economici, ci ontologici. Pămantul inseamnă pentru Ion sangele şi viaţa lui. il priveşte"cu o

1

privire setoasă" şi "simţea o plăcere atat de mare, văzandu-şi pămantul, incat ii venea să cadă in genunchi şi să-l imbrăţişeze". Lui Vasile Baciu incearcă să i-l smulgă ca pe o femeie iubită. Munca insăşi a pămantului apare erotizată. Totul - munca, existenţa, pămantul, - constituie un univers deplin natural, in sanul căruia relaţiile sunt biologice. Individul se raportează la acest univers ca la o supraindividualitate naturală, in Moromeţii simplul fapt de a poseda pămant nu mai este de ajuns.

[Pg.128-129]

Opresiunea nu mai e nemijlocită, ca in Ion, nu mai e sărăcia "naturală" de acolo: ea se exercită prin intermediul banului şi e o formă "instrăinată". Dacă ne amintim de analiza intreprinsă de Marx in Capitalul, putem afirma că Moromete se află prinsintre o dorinţă inconştientă de a trăi o relaţie calitativă cu obiectele - produsele pămantului, lana şi laptele oilor - şi necesitatea de a se adapta unei relaţii cantitative, intermediate de bani. Această dorinţă era realizabilă in Ion şi se traducea prin atitudinea generală a eroului faţă de pămant şi faţă de muncă. Proprietatea funciară dominantă incă in satul descris de Rebreanu permitea un raport calitativ şi personal, cum ar spune Marx, dintre om şi universul său material. Omul crea pentru nevoile lui,valorile de intrebuinţare nu erau incă mărfuri.

[Pg.129]

In condiţiile satului tradiţional zugrăvit in Ion, sistemul "ideologic" al naratorului (autoritate centrală; manipulare a personajelor; forma de destin a vieţii acestora, orientată nu in sensul curgerii ei fireşti, ci, invers, dinspre un final perfect cunoscut etc.) este singurul posibil pentru descrierea satisfăcătoare a raporturilor sociale reale, căci modul personajelor de a "dori" lumea nu cunoaşte individualismul şi libertatea opţiunii. Ele sunt intr-o stare de semişerbie morală, supuse necondiţionat cutumelor. Revolta lui Ion e reprimată abia in clipa in care se incalcă norma colectivă, nu mai devreme: el o poate chinui pe Ana, făcand din femeie un simplu instrument al"dorinţei" lui de avere, căci insăşi mentalitatea colectivităţii in epoca respectivă vedea in femeie un instrument; dar nu poate ucide, fără a vexa aceeaşi mentalitate. Cum ar putea fi infăţişate aceste raporturi intr-o perspectivă interioară, şi deci individualistă, in care pesonajele-vasali să fie privilegiate jn detrimentul naratorului-senior şi al "dreptului" său "natural"?

[Pg.132]

(„Arca lui Noe” , cap. DORICUL - „Drumul si spanzuratoarea”; Nicolae Manolescu)

2