Iolanda Lemke Madeira - Insula de Vis Jurnal de Calatorie

Iolanda Lemke

Madeira insula de vis, Jurnal de Calatorie 2006

I. Insula de vis

Am vizitat insula Madeira in toamna anului 2006, sperand sa gasesc printre altele macar un indiciu cat de mic despre faimoasa Atlantida…

Din avion se vede cum insula iese pur si simplu din valuri, cu mult mai semeata decat Malta ori alte insule vazute de mine. Faleza e inalta, atinge aproape 560 metri la Cabo Girao dar se zaresc si multe vai adanci ce coboara din inaltimi spre ocean – in ele s-au bulucit asezari mititele, sate frumoase. Virfurile muntilor cu gulerase albe de nori se inalta negre si amenintatoare. Zborul spre mijlocul oceanului a durat in jur de 5 ore, aterizam pe o pista construita indraznet la mare inaltime deasupra valurilor oceanului, de fapt un pod sustinut de niste piloni uriasi. Aeroportul se afla la 25 de kilometri de Funchal, capitala madeirena.

Primul lucru care te izbeste cand iesi din avion: parfumul insulei. De undeva veneau mirosuri inebunitoare pe care mai tarziu le-am identificat: scortisoara, eucalipt, dafin, canfor, lamai si portocali dar si o multime de flori de estrelicia, anturii, orhidee, poinsetia etc. N-am sa uit niciodata senzatia pe care am incercat-o respirand aerul mentolat si totodata parfumat al Madeirei dupa cum n-am sa pot uita culorile florilor de Bougainvillia ori glicina, arbustii de frangipani cu buchetzele de flori fragile si livezile de bananieri… Nu-mi ies din minte padurile uriase de eucalipti ce imprastiau in bataia vantului aromele lor binefacatoare. Desi stiam ca insula e de origine vulcanica, m-a surprins culoarea neagra a nisipului micii plaje a Funchal-ului. Madeira e de fapt un arhipelag format din insula mare a Madeirei cu capitala la Funchal, in care locuiesc majoritatea locuitorilor, cateva insulite nelocuite – isla deserta – declarate rezervatii naturale - precum si mica insula Porto Santo unde a locuit Christofor Columb. Spre deosebire de Madeira, Porto Santo, pe care nu am reusit sa-l vad din cauza anularii excursiei, are nisip galben, zone de agrement chiar in apropierea portului si un mic aeroport pentru turistii grabiti. Sigur, majoritatea turistilor ajung aici cu feribotul direct din Funchal.

Am observat imediat cu curiozitate amestecul raselor – soferul care ne transporta la hotel avea sange marocan: nasul arab, pielea aramie, parul lins, o statura marunta si moliciunea popoarelor din tarile calde – vorbea franceza, Marocul se afla doar la cateva sute kilometri departare. Tineri cu fizionomie sud-americana – brazilieni poate, pareau ca vin direct din selva - au gasit aici locuri de munca in turism ori in constructii, Brazilia e sora buna cu Portugalia. Pe insula mai locuiesc si creoli, rezultati din casatoriile locuitorilor insulei cu urmasii sclavilor adusi din colonii pentru munci agricole. Imediat imi amintesc de creola furioasa provenita din Madeira cu care era casatorit Rochester, eroul romanului Jane Eyre al Charlottei Bronte.

Cat despre portughezi, sunt niste tipi mici de statura insa foarte veseli. Am mai avut o revelatie: localnicii sunt poligloti. „Au muncit in strainatate“ - ma lamureste ghida. Cand s-au intors acasa dupa 5-10 ani, si-au ridicat case si si-au tras masini scumpe la scara. Ma gandesc fara sa vreau la romänii plecati la munca in strainatate – nimic nu i-a mai putut opri , se pare ca modestia romaneasca proverbiala nu mai tine de cald, principiile ori virtutile nu satura si te mai aduc si la sapa de lemn! Din autocar vad bunici cu fuste lungi si broboade negre, langa nepoatele lor tinere si slabe cu blues-jeans franjurati cazuti pe talie – se urca in jeep-uri si escaladeaza dealurile Funchalului. Ma uimeste si ma bucura expresia de multumire de pe fetzele lor. Madeira – de fapt Portugalia - a intrat in Uniunea Europeana in anul 1986, de atunci prospera.

Vilele madeirenilor sunt micute dar foarte cochete cu multe camere si foarte putine ferestre. Camerele sunt destul de stramte iar ferestrele sunt protejate de obloane si draperii duble, in majoritate cauciucate – caldura e de nesuportat pentru cine nu vrea sa foloseasca aerul conditionat. Casele, pensiunile si hotelurile sunt inecate intr-o vegetatie tropicala colorata si parfumata care iti ia piuitul. Bougainvillia infloreste in 4-5 culori, arborii de avogado tocmai isi etalau perele verzi, bananierii aveau pe aceeasi creanga uriasi ciorchini de banane si cate o floare mare de culoarea vinului rosu cu petalele carnoase asezate ca foile de praz. Hotelul Melba Residencial, romantic si mic, ma asteapta in umbra catorva palmieri si leandri infloriti. Receptionerul e brunet, mic, incet si calm. Primesc cheia si ma strecor cu mare greutate pe coridoare inguste, lipindu-ma de ziduri… in timp ce in baie intru numai printr-un complicat proces de contorsionare…

Seara fac un tur de recunoastere – ma aflu pe un delusor, aud si zaresc oceanul insa vreau sa-l vad mai de aproape. Exista autobuze care merg in centrul Funchalului si mai departe - prefer sa merg pe jos. Strazile sunt in panta ori in trepte – vile frumoase cu acoperisuri de culoarea teracotei se insira de-a lungul strazii, au peretii albi, balcoane inguste si hornuri albe frumos construite, cu niste motzuri artistice care imita fesurile madeirene traditionale. Majoritatea caselor vechi au porti de fier forjat si garduri inalte, cele noi se ascund in spatele unor ziduri albe ori roz, ondulate. Baobabii cresc in gradinile caselor la concurenta cu palmierii si gymnospermele, mostenire jurasica…Ferigile cresc aici uriase, au peste 3 metri inaltime si isi desfac in evantai frunzele, ca niste umbrele verzi peste pajistile cu begonii.

Pavajele trotoarelor sunt alcatuite din sparturi ori cioburi de piatra, albe ori negre, asezate in frumoase mozaicuri, asa cum numai portughezii o fac. Imita cojile de oua…Mozaicurile alcatuiesc de regula modele geometrice. Peretii unor case sunt impodobite cu faianta alba desenata cu cobalt – ornamente arhitectonice specifice peninsulei Iberice. Localnicii le numesc azulejos, cuvant ce vine din limba araba –azur, adica albastru. Olarii arabi au fost primii care au transportat si adus in Europa tehnica mozaicului si a faiantelor emailate pentru a impodobi incaperile ori fatadele caselor. Pe zidurile primariei din Funchal se afla adevarate tablouri alb-albastre din faianta, care povestesc istoria descoperirii Madeirei ori mai corect spus, a luarii in posesie a insulei, de catre portughezul Joao Gonzalves Zarco, in 1419.

Cu mult inainte ca portughezii sa-si legitimeze insula, ea a fost vizitata de negustorii florentini ori genovezi, aflati mereu pe drumuri in cautarea mirodeniilor. De fapt Diodor le atribuie fenicienilor descoperirea Madeirei. Si fiindca am ajuns aici, sa amintesc ca Platon situase Atlantida in oceanul de dincolo de coloanele lui Hercules ( Gibraltar) bazandu-se pe informatiile lui Solon si cele din arhivele egiptene. Cineva descoperise insula, din moment ce se stia pozitia ei. Plutarch pomeneste de o insula care ar putea fi identificata cu Madeira: „a intalnit un marinar care venise din insulele Atlantice, doua la numar, despartite intre ele de un canal stramt, la o distanta de 10.000 de furlongi de coasta africana...“ in timp ce Pliniu cel Batran vorbeste in lucrarea sa Historia Naturalis de Insulele Norocoase aflate in oceanul de dincolo de Masivul Atlas din Maroc. Epitetul de norocoase i-l dadusera precis cei ce vizitasera deja Madeira, minunandu-se (ca si mine) de parfumul, bogatia si frumusetea ei.

Cu aproape douazeci de ani inainte de a descoperi America, Christofor Columb a locuit, spuneam , in Madeira, fiind casatorit cu fiica guvernatorului insulei Porto Santo - numele lui este legat de exportul de zahar al insulei. Trestia de zahar a fost adusa din Sicilia si a gasit aici un climat propice astfel incat timp de cateva zeci de ani Madeira a fost principalul furnizor de zahar al Marii Britanii.

In prima zi cobor spre ocean - Atlanticul se intinde de la stanga la dreapta, e seara si Passat-ul bate dinspre ocean spre uscat. Passatul e un vant alizeu cam rece ce sufla deasupra apelor oceanului si aduce multa umezeala din care cauza aerul Madeirei este mai tot timpul incarcat cu umiditate maxima . Valurile sunt inalte – ma plimb pe o faleza particulara, apartine unui restaurant. Chelnerii vorbesc engleza – anglofonia tine si de istoria insulei: din cauza miscarilor placilor tectonice si a deselor alunecari de teren, cultivarea trestiei de zahar de catre portughezi n-a mai fost posibila dar unii

intreprinzatori au cultivat vita de vie adusa din Cipru, Grecia ori Sicilia. Portughezilor nu le era ingaduit sa exporte vinul dar englezii o faceau cu succes, vezi serialul „Onedin“!

Pentru o perioada destul de scurta, treisprezece ani, in timpul razboaielor lui Napoleon, insula a trecut in stapanirea britanicilor pentru a o feri de atacurile francezilor. Englezilor li se datoreaza si productia de broderii, dantelele madeirene fiind la un moment dat foarte cerute pe piata britanica dar si europeana. Cu toate ca englezii au avut vadita intentie de a-si insusi pentru totdeauna insula, portughezii n-au lasat sa le scape comoara din mana. In compensatie majoritatea turistilor care vin an de an in Madeira in cautarea climei deosebit de blande sunt de origine britanica. Churchil insusi a venit aici in vacanta si a pictat peisaje.

Desi s-a inserat, e inca foarte placut. Trebuie sa fie foarte cald vara , in iulie ori august din moment ce in octombrie termometrul nu scade sub 24 de grade. Ma intorc si traversez avenida, indreptandu-ma spre calcada (aleea) pe care am coborit la ocean. Tineri intreprinzatori din China, Japonia, Italia si alte tari, si-au deschis aici localuri, restaurante, pizzerii care alterneaza placut cu restaurante cu specific portughez – arata foarte pitoresc, completeaza ideea de vacanta. Localul japonez cu lampioane uriase si stampe medievale se numeste Nyhon-Ya, cel italienesc „ Antonio“, are si o terasa – se servesc paste si pizza. Localul german decorat cu armoarii bavareze, serveste bere scumpa adusa din Germania. Mai multi animatori asteapta pe amandoua partile avenidei sa prinda la trecatoare turisti flamanzi… Localul chinezesc Ming are peretii exteriori din paravane de lemn lacuit cu incrustatii. Vad o pereche de englezi in etate, n-au nevoie decat de un colt de masuta unde sa se aseze si sa se bucure deopotriva de caldura ceaiului si a soarelui.

Localul portughez de langa baobabul inflorit roz, isi face reclama cu 3 papagali uriasi Ara – sunt legati de picior cu lantisoare lungi, par foarte plictisiti si abia daca gusta din gramada de fructe. Plecati din selva braziliana cu vise de cucerire a lumii, au ajuns in Madeira lachei de lux… In livreaua lor colorata exotic, papagalii invita potentialii clienti la masa! Menu-ul zilei – peste! Madeirenii sunt un popor de pescari – mananca orice creste in mare. In galantarele supermarket-ului zac homari, caracatite, crabi, cel putin 6 sorturi de scoici, pesti rosii si niste pesti lungi, negri care te privesc insistent cu un ochi din profil dintre muntii de gheata tocata si cristale de sare. E vorba de o specie rara, specifica coastelor Madeirei, Black Scabbardfish ori pe germana Degenfisch (Aphanopus carbo) - e subtire ca un tzipar si ajunge la o lungime de un metru si jumatate.

Inca uimita de toate lucrurile noi pe care le-am vazut, ajunsa in camera de hotel rasfoiesc un ghid turistic al Madeirei: Numele insulei inseamna lemn in portugheza – intr-adevar, toata insula e acoperita de paduri, lemnul constituind combustibilul cel mai ieftin, dupa resturile uscate din livada de bananieri. Denumirea capitalei Funchal vine de la cuvantul portughez ce denumeste planta de fenicul care si ea creste aici din belsug. Madeira isi datoreaza insa clima si flora nu numai pozitiei geografice ci mai ales Gulfstream-ului, curentul oceanic cald, care soseste in viteza tocmai din Mexic si incalzeste coastele minunatei insule inainte de a se bifurca spre Scandinavia. In sfarsit, adorm foarte tarziu, in zgomotul fosnit al valurilor care patrunde in camera impreuna cu aerul parfumat prin usa de la balcon.

II. Hotel Melba

La intalnirea de a doua zi cu ghida aflu despre traseele turistice – se practica drumetia de-a lungul marilor canale colectoare cu apa de ploaie: levadas. Caderile ori suvoaiele de apa care cad de pe munte ori ies prin santulete si se prabusesc de la inaltime, sunt captate in aceste levadas apoi orientate catre rezervoarele de apa potabila. Cine doreste poate vedea virfurile masivelor muntoase (cel mai mare Pico Ruivo de 1862 m) ori cursurile partial canalizate ale apelor insulei (dintre care Janela cu 12 km e cel mai lung fluviu din insula). Ghida ne vorbeste si despre cele doua climate din insula, nordul fiind

mai rece, influentat de Passat iar sudul unde se afla Funchal-ul, subtropical, cald si insorit. Recomandarea ei este sa pornim la drum imbracati subtire insa in rucsac sa avem pull-overe groase, saluri si jachete cu gluga in caz de ploaie. Ma inscriu impreuna cu alti turisti germani pentru 2-3 excursii apoi pornesc spre centrul Funchalului, de data asta cu autobuzul.

La toate colturile de strada se vand flori de estrelicia si anturii rosii impreuna cu nelipsitele orhidee. Floraresele madeirene sunt imbracate in costumul traditional insular tzesut in culorile nationale portugheze, rosu, galben, verde. Sub sarafanul gros de stofa in dungi colorate, ele imbraca o bluza alba lucrata maiestrit in broderie sparta. Poarta pe cap un fel de palnie neagra rasturnata, de fapt fesul negru traditional cu mot lung. Barbatii din cartierul Monte care imping cosul la vale pe un tobogan natural – strazi in panta - sunt imbracati in camasi de in cu maneci largi si pantaloni albi ca itarii romanesti. Ei poarta palarii de paie cu panglici tricolore. Nu departe de statia de autobuz, in afara zonelor luxoase ale Funchal-ului, se afla cartierul Sao Martin unde s-a nascut fotbalistul Cristiano Rounaldo – madeirenii se mandresc cu el.

Gasesc un mare oficiu postal – correos, aflat la umbra unor arbori de jacaranda infloriti liliachiu si un palat ca o fortareata, Palazo Lourenco. Merg mai departe pana in centrul civic al capitalei pavat cu nelipsitele cioburi portugheze, albe si negre, vad primaria si o galerie mare de magazine chiar langa port. In centru se inalta mareata catedrala Da Se, baobabi, frangipani, palmieri si alti arbori necunoscuti mie, ce ofera umbra turistilor obositi. Observ pentru prima oara ca arborele baobab are crengi inflorite si in acelasi timp fructe verzi ca niste bace (capsule) dar si fructe uscate, deschise, din care atarna un puf ca bumbacul de care sunt agatate seminte microscopice. Bineinteles ca fotografiez totul. Ies din piata centrala si traversez peste poduri pietruite albia secata a riului Santa Luzia. In paralel cu marea hala care adaposteste Mercado Dos Labradores (piata muncitorilor) de la stanga la dreapta albiei riului sunt suspendate plase iar peste ele se intind uriase lanturi de Bougainvillia inflorite minunat. In Funchal patrund pana la ocean si riurile Sao Joao si Joao Gomez, cu albiile deasemeni aproape secate si acoperite de ghirlande de flori – nicaieri in lume ideea de fluvii de flori n-a fost mai bine exprimata. Gasesc Universitatea si teatrul mare din Funchal – acum in outubro (octombrie) au loc concerte simfonice!

Ma ratacesc in multimea de stradele cu magazine, ies din nou la Avenida das Comunitades descopar statia de teleferic si cazinoul (de forma unui aerodrom pentru rachete) iar in final ma indrept spre port unde un vas de croaziera enorm al companiei transatlantice Aida Blue tocmai a ancorat. Bate vantul pe pasarela ridicata deasupra plajei negre, in stanga sunt ancorate vase-restaurant ( dintre care unul a fost donat de… formatia Beatles, devenind muzeu) si un balon cu aer cald, bine fixat la sol, care se inalta la cerere pentru amatorii de panorame de la inaltime, fara a se desprinde din lant. In dreapta se afla Marina ori portul propriu zis cu salupe si iahturi, barci pescaresti, feriboturi, catamarane plus o corabie mare, Santa Maria, replica uneia din navele lui Columb. Intrucat sunt deja 29 de grade si am cam obosit, ma hotarasc sa intru intr-un local (cu aer conditionat) sa ma odihnesc putin. Comand un suc de grapefruit rece si o prajitura interesanta cu gust de nuca, miere, scortisoara si cafea precum si alte arome necunoscute - trebuie sa-mi procur reteta! Abia in ultimele zile am aflat ca madeirenii inlocuiesc zaharul cu melasa, adica produsul brut scos din trestia de zahar pe care il numesc mel de cana – miere din trestie de zahar – de aici si gustul teribil.

Doamna care s-a asezat la masa mea era portugheza dar vorbea engleza perfect. Ea si-a comandat o supa fierbinte. Ma prezint ca turista, ea e amatoare de conversatie. Aflu ca e doar cu doi ani mai tanara ca mine si ca a lucrat mai mult de 30 de ani cu mici intreruperi in Anglia ca si camerista intr-un hotel nu prea mare dar stilat. Acum isi deschisese in Madeira un lant de magazine de posete si bijuterii ieftine. Spunea ca afacerea cu posete merge foarte bine in insula, ca toti portughezii si-au contractat vilele unor agentii de turism dar ei ii aduc pravaliile cu mult mai multi bani. Da, cam asa e, proprietarii hotelurilor ori ai pensiunilor nu primesc pe noapte mai mult de 4-5 euro, singurul avantaj e ca nu raman pe blanc, au tot timpul anului turisti pentru ca Madeira, insula vesnicei primaveri, atrage turistii ca un magnet.

Portugheza madeirenilor e europeana, fara intonatia ondulata care insoteste fiecare cuvant al brazilienilor. Seamana putin cu lb romana de aceea constat ca inteleg unele cuvinte. Eu e eu si amahna e maine, onde esta? = unde este, eu percebi= eu pricep, perdao= pardon.

Unele zile ale saptamanii nu au legatura cu zeii greco-romani ci sunt denumite cronologic… a doua, a treia etc: marti= seconda, miercuri= terca, joi= quinta, vineri= sexta. Nu stiu de ce in timp ce ii aud vorbind imi amintesc de fado-urile Marizei, cantareata portugheza pe care am vizionat-o recent intr-un concert televizat pe canalul Arte – cantecele ei mi-au mers la inima. Pe strada, in autobuze ori in magazine, madeirenii canta ca niste profesionisti care nu pot trai fara muzica. Canta nu numai fadouri ci si alte cantece populare, fara probleme ori inhibitii – poate ca sunt veseli si fericiti ori poate pentru ca stiu ca in orice clipa fericirea poate lua sfarsit. Aflu ca din cand in cand ploile – chuva – cad nemiloase ( vezi suvoaie) provocand nu numai inundatii dar si alunecari de teren, antrenand la vale spre ocean case, sosele, diguri si poduri. N-ar fi prima oara cand o catastrofa naturala de dimensiuni apocaliptice ar scufunda in adancul oceanului o insula atlantica….

Arsita de afara e aproape de nesuportat, sunt precis peste 35 de grade, din aceasta cauza ma intorc la pensiunea Melba si ma pregatesc pentru o zi de bazin. Apa e incredibil de calda, terasa hotelului e bine camuflata de ochii curiosilor cu ziduri inalte, numeroase umbrele ofera adapost. Exista si un mic bar unde se pot comanda bauturi dulci cu gheata ori inghetata. Ii observ pe ceilalti oaspeti ai hotelului, gandindu-ma instantaneu la Agatha Christie care transforma fiecare deplasare in decorul unei crime! Doua doamne cu chipuri foarte ridate, slabe si despletite, cu unghii lungi ca niste gheare, batriioare dar pline de colane de aur peste costumele de baie, s-au asezat sub o umbrela. Discuta in engleza despre un barbat necunoscut care le-a facut probleme, inteleg din conversatia lor ca sunt in cautarea unor baieti tineri carora le lipsesc dinheiros ( banii).

Exista o pereche, un domn german la vreo 55- 60 de ani insotit de prietena lui poloneza, cu mult mai tanara (cam 19-22 de ani) care face baie zgomotos. El isi petrece a doua tinerete, imi face impresia ca e insurat, iar ea pare a fi o aventuriera smechera si versata, fara prea multa carte dar cu multa experienta de viata... Domnul are mustata neagra, ochi de mistret, chelie, o burta uriasa si roza iar tanara e bronzata cu parul platinat, subtire si proaspata, bine machiata. Aflu ca au inchiriat un jeep cu care se plimba toata ziua pe insula. O doamna grasa (mai grasa decat mine!) cu solduri revarsate si o burta ca un sort, se aseaza pe un chaise-longue si-si aprinde o tigara. Alte doua doamne, una cam de 65 de ani si cealalta de vreo 45, poate mama si fiica, micute de statura si volubile, au scos gheatza din paharele cu oranjada ca sa si-o puna pe fruntea infierbantata si pe obraji. Eu intru in apa – nu stiu sa inot dar ma scald si plutesc cu ajutorul unei pernute de aer, cu ochii inchisi.

In sfarsit au coborit si cei doi tineri din Dresda, el, un tanar optimist, proaspat barbierit, curat, vesel si indatoritor, ea mofturoasa, bolnavicioasa si de loc amatoare de contacte, nu sta de vorba cu oricine... Ne intalnim de fapt si la micul dejun. Tanarul din Dresda e brunet cu ochii gri, cu mult par pe corp si membre si destul de inalt, ea e roscata cu parul foarte rar ( i se vede pielea capului) cu nasul carnos si pielea plina de puncte rosii - gatul ii e bandajat, sufera vizibil - e genul de femeie care da vina pentru suferintele ei, pe partener. El e de vina ca ea e asa bolnava, doar inainte de plecare era deja racita si concediul se putea amana. El e de vina si pentru cafeaua fara gust… Ea nu poate sa ia medicamente, n-a luat niciodata dar el de vina ca ea nu se vindeca. Ea pare un monstru dar el o iubeste asa cum e.

Receptionerul nostru, de fapt proprietarul pensiunii, ne servea de la bar. Nestiind cum il cheama, l-am botezat Curacao! In varsta de cam 30 de ani, avea o fizionomie de indios in care se regaseau si niste trasaturi europene. Imediat am mirosit selva braziliana cand l-am vazut. Era extraordinar de slab si musculos, avea un cap mare si parul ondulat, tuns cu chica. Privea cu ochii lui negri pe sub niste gene foarte lungi, mainile erau agile si subtiri iar pielea de culoare inchisa. Abia dupa o saptamana am inteles ca era venezuelean - eram sigura ca nu e portughez. Pensiunea e o afacere de familie. Mama lui locuia intr-un suite din spatele pensiunii. Era negricioasa si impunatoare, iubea plantele si pisicile si nu era de loc o femeie simpla - vaduva unui olandez bogat dupa cum am inteles. Da, recunosc, imi place sa pun intrebari… Tot hotelul si curtea erau pline de flori exotice. Pe terasa se aflau pe putin 500 de ghivece cu orhidee, agave, poinsettia, ficusi, cactee. Terasa era acoperita cu o plasa dubla de culoare

verde inchis, foarte densa care tinea umbra plantelor. Din loc in loc in plasa se facusera gauri de batranete prin care se strecurau cele sase pisici ale mamei patronului. Palmierii se urcau pana mai sus de balconul meu. Leandri cresc in Madeira cat stejarii.

S-a nimerit ca hotelul sa fie exact ce imi doream, adica nu un hotel modern ci unul specific insular. Mobilierul de lemn de mahon ma binedispunea, ferestrele toate protejate de obloane de lemn tineau un semiintuneric placut care pastra si racoare. Soarele batea toata ziua dar pe balcon aveam o umbrela care ma ferea de fierbinteala. Imi placea sa stau pe balcon seara dar si cand se intuneca, se vedeau pana departe luminile orasului, stelele erau foarte aproape si altfel de cum le stiam eu asezate pe firmament pe continent.

Fratele receptionerului (ori cumnatul) facea pe administratorul hotelului, repara tot ce se strica. Unchiul (ori varul) ceva mai in etate, coordona cameristele. Ele erau localnice si lucrau doar cateva ore pe zi, pe cativa banuti. Nepotul receptionerului (ori fratele mai mic) ajuta la prepararea micului dejun insa nu se misca prea repede… Toti erau ziua lenti si molesiti ca si pisicile din sera improvizata. Noaptea insa erau activi ca soarecii nocturni de desert. Patronul-receptioner dansa intr-o discoteca de pe avenida cu restaurante internationale unde se facea Karaoke si intrarea era foarte scumpa. Nu dansa singur ci cu sora lui de vreo 18-19 ani, care avea 2 copilasi – locuiau cu totii in hotelul familiei si cateodata scancetele copiilor ma sculau cu noaptea in cap. Tanara ce semana cu o tiganca, avea parul negru, lung, pana aproape de genunchi si era subtire si plina de gratie. Nu stiu carui trib de indios apartinuse mama, in Venezuela traiesc mai multe. Dar fata din selva cu pielea de culoarea nicotinei mostenise de la tatal ei olandez niste ochi albastri minunati, era de o frumusete rapitoare si toti barbatii intorceau capul dupa ea.

IV. Funchal - Jardim Botanico

Dimineata patrund in clubul hotelului unde se afla vreo 10 computere - trimit cateva mail-uri insa Internetul nu functioneaza la parametri optimi. Gasesc o cabina telefonica - functioneaza cu monede si telefonez tuturor, sa stea linistiti! Din salonul unde servim micul dejun, se vede oceanul. Neamtul cu mustata e singur, rosu la fatza si nervos. Cafeaua madeirenilor e fiarta ca in Romania, cu zatz, la ibric. Optimistul si roscata mananca incet chifle cu sunca – micul dejun e monoton, acelasi in fiecare zi, cu exceptia fructelor – aici e patria portocalelor, a bananelor si a strugurilor. Cele doua pasari cu gheare si cu plete lungi s-au machiat puternic. Azi vom merge cu telefericul pana la Jardim Botanico, langa Monte. Se coboara tot cu telefericul dar cine doreste sa coboare altfel, se suie in cos! Cosurile functioneaza ca niste sanii de uscat, sunt impinse pe strazi pavate in panta de doi barbati pana ce coboara tot dealul. Grasa nu ne insoteste, nu rezista la excursii. Eu mi-am pregatit apa si suc de portocale in rucksac, nu am de gand sa ma intorc la hotel pana seara, vreau sa vad cat mai multe.

Complexul botanic are gradini in terase, arbori exotici, vad chiar si o originala gradina japoneza. O nebunie de culori: orhidee, begonii, hortensii, crini, hibiscusi si tufisuri uriase de poinsettia in mai multe culori. Poinsettia a devenit un simbol pentru sarbatorirea Craciunului, florile ei rosii in forma de stea i-au dat al doilea nume, steaua de craciun. Aleile gradinii Botanice sunt umbrite de arbusti delicati de Mimoze, ferigi uriase, mirt si cactusi.Vad copaci foarte inalti de accacia cu coroana in forma de umbrela – sunt probabil originari din Israel. Eucaliptii nu lipsesc, constituie de fapt mandria insulei. Arborii de Tabebuia adusi din Mexic ori Poinciana din Madagascar ma uimesc, ii schitez in tus. Au scoarta groasa, rasucita ca cea a maslinilor si crengi care se indoaie artistic si totodata spasmodic ca niste dansatori woodoo.

Flora gradinii botanice, ori plantele sunt grupate in categorii diferite, corespunzatoare fiecare unor microclimate distincte. Se gasesc deci plante de pe toate continentele, asezate artistic. Angajatii gradinii au confectionat adevarate covoare florale, cu motive geometrice colorate diferit din flori de

toate felurile. Peste tot se vede profesionalismul, gradinarii pastreaza o curatenie exemplara, gradina e prin excelenta o incantare pentru ochi si pentru suflet. Admir sectia arborilor si arbustilor subtropicali, pe care altfel n-am unde sa-i vad: mango, papaya dar si arborele de cafea, trestia de zahar, piperul american. In cadrul Gradinii botanice se afla si o colectie de cateva sute de specii de pasari: pauni albi, kakadu, papagali etc.

Dupa vizitarea Gradinii, parasesc grupul si ma intorc prin cartierul Camacho cu autobuzul in Funchal - vreau sa merg la Mercado dos Labradores. E o hala cu mult mai mare ca piata Obor, are pavilioane separate pentru diferitele produse – legume, fructe, carne, flori. Brutariile ofera ca si in Germania, paine dar si prajituri, nu lipsesc magazinele de suveniruri. Fotografiez cantarele cu talere de arama si greutati ca in Romania, cosurile impletite si fructele necunoscute, poate maracuja ori lischi??? Cumpar portocale = laranja, si raman uimita de gustul dulce si natural, deh, coapte in copac si nu in cartoanele depozitelor... Pulpa de portocala e dulce ca mierea, pielita e usor de indepartat. Sectorul de carne se afla in spatele halei, la fel sectorul de branza – din cauza mirosului probabil. Ceea ce ma mira dar ma si bucura in acelasi timp, este lipsa insectelor, a suparatoarelor muste, pur si simplu n-am vazut de cand am aterizat in insula nici o insecta, nu m-a deranjat nici un tzantar.

Iau masa intr-un local de langa Ribeira Santa Luzia, admir lanturile de Bougainvillia de sub podul pavat cu pietre negre, rotunde, lucioase. Cum am spus ceva mai sus, peste albiile fostelor mari riuri, canalizate, localnicii au intins plase ce tin umbra si racoare, sa nu se evapore si ultimul strop de apa. Lanturile de Bougainvillia arata ca niste gradini suspendate ce infloresc in buchete multicolore in asa fel incat albiile par rosii ori galbene ori albe – o explozie de culori in mijlocul orasului. Am parasit localul indreptandu-ma catre catedrala Da Se – stradutele sunt foarte frumoase si umbrite de casele inalte si inguste, fara curti ori gradini. Pravalii mici cu bijuterii ori incaltaminte – si autogara. De aici se poate pleca in orice directie a insulei – am o harta si cateva repere pe care nu vreau sa le ratez: Porto Moniz, unde se afla bazine naturale din lava, Santana cu flora ei montana si casutele madeirene specifice, acoperite cu stuf, Sao Vincente, Calheta... Autobuzele circula foarte des, sunt folosite de locuitorii insulei dar si de turistii isteti – in comparatie, preturile excursiilor organizate sunt foarte piparate.

Dau o raita prin magazine si bazare – imi cumpar o pereche de pantaloni trei sferturi din panza subtire si doua tricouri, clima calda m-a dat gata. Gasesc un magazin cu lana de tricotat si bineinteles ca-mi umplu rucsacul cu cativa metri de batist si o dantela alba stretch brodata cu perle mici, poate o sa-mi confectionez acasa o bluza fina. De regula dantela respectiva cu o bordura ondulata, se foloseste in Portugalia la confectionatul broboadelor pentru evenimente speciale.

Norii negri si albi care ascund inaltimile muntilor coboara tot mai jos. Trec pe langa hoteluri vechi si noi dar si vile traditionale ingropate in vegetatie. Descopar utilitatea cioburilor de pavaj si a pietrelor rotunde – la inclinatia dealului de aproape 45 de grade, ele te impiedica sa aluneci! Ajung la o intersectie – fantani arteziene, tufisuri de hibiscus inflorit. Floarea de hibiscus e alba ori rosie si chiar roz, se deschide ca o trompeta si trimite in afara un pistil lung, auriu care se termina cu niste perisori pe care e dispus polenul. Fluturi mari de loc timizi ori libelule se opresc pe crengi ori pe flori cu aripile lor viu colorate.

Strazile urca si coboara, e plin de taxiuri – vad pentru prima oara tunelurile. Madeirenii au construit sosele in serpentina pe exterior pentru a escalada muntii dar acestea – via antigua – s-au deteriorat ori au alunecat pur si simplu in ocean. De aceea pentru scurtarea distantelor si securitatea transportului, oamenii Madeirei au inceput a construi tunele – via rapida - bine consolidate. Exista un sistem de vreo 35 de kilometri de tunele in insula, dezavantajul este ca din interiorul lor nu se pot vedea minunatele peisaje marine ori montane. Imi continui plimbarea, parcul de vis-a-vis de primarie e format din arbori exotici, un lac cu lebede, alei cu estrelicias si crini, palmieri de peste 30 de metri inaltime, arbori de jacaranda, pini japonezi, ferigi si statuia lui Bolivar. Generalul Simon Bolivar, de origine din Venezuela, este eroul national al mai multor tari sud americane, el luptand impotriva colonialismului spaniol. Madeirenii ii onoreaza memoria, pe soclul statuii sale din Parcul Catarina scrie Libertador.

Eucaliptii au trunchiuri ciudate - ii trag in poza. Arborele cu flori de forma periilor de spalat sticlele este tot un eucalipt – bottle brush tree. Agavele si plantele cu frunze suculente, carnoase, mari, formeaza adevarate ziduri vii. Jacaranda este un arbore inalt ale carui flori atarna in ciorchini ca salcamii, trunchiul are dungi de culori diferite, de la maro inchis pana la beige – e vorba de vestitul lemn de palisandru, folosit pentru confectionarea de mobile. Un gradinar se ocupa in permanenta de curatenia parcului ( inlatura frunzele si uda iarba) in timp ce turistii adasta pe banci, respirand pentru cateva clipe aerul binefacator.

Traversez strada lunga pana la capitania portului – intreb despre feribotul spre Porto Santo – el pleaca dimineata la 8 si se intoarce abia seara dupa apusul soarelui, deci ptr o calatorie pe cealalta insula e nevoie de o zi intreaga. Companii de zbor isi ofera serviciile - in numai 25 de minute chartere elegante si scumpe te pot transporta la plaja de nisip auriu din Porto Santo – nein, danke! Exista si alte oferte particulare – salupe ori mici feriboturi – n-am incredere, oceanul poate fi periculos. Pe faleza e un du-te vino continuu, turistii care au sosit cu Aida Blue circula in grupuri compacte, e o aglomeratie neasteptata care ma oboseste - ma hotarasc sa nu mai astept autobuzul si chem un taxi.

Dupa masa o petrec din nou la bazin, briza e deosebit de placuta si pot sa-mi odihnesc picioarele pe chaise-longue. Desigur ca nu pierd ocazia sa-mi observ vecinii, neamtul chel e tot singur si indispus, se pare ca poloneza a plecat cu jeep-ul si nu s-a mai intors. Cele doua pasari despletite stau intinse la plaja, unse cu toate alifiile… Apa de aici nu reuseste sa-mi astampere setea, nu se gaseste de loc apa minerala – aqua gazeificata - sunt silita sa beau sucuri de fructe dulci sau ceai rece.

III. Curral de Freiras

Azi pornim spre asezarea Curral de Freiras (Valea Calugaritelor), care se dovedeste a fi o vale a paradisului nebanuit de frumoasa, ascunsa in inima muntilor. Autocarul urca muntele spre varf pe sosele indraznete – via antigua. Vad peste parapet adancimi care ma sperie. Din cand in cand zarim mici asezari pe inaltimi la care poti ajunge doar pe niste poteci ori drumuri forestiere inguste. Cand in sfarsit ne aflam la inaltime, se vede oceanul sub noi si Funchal-ul cu casele lui asezate ca intr-o palnie pe peretii vailor. Ne aflam intr-o trecatoare de-a lungul careia serpuiesc levadele, canalele care aduna apa de la ploi. Poteci batute insotesc levada - de o parte si de alta cresc Mimoze delicate. Pe insula exista nu mai putin peste 1500 km de canale-levada - precipitatiile sunt foarte abundente. Oricat ar parea de ciudat primele levada ca si potecile care le insotesc in paralel au fost construite de sclavi mauri in urma cu mai mult 300 de ani..

Parasim trecatoarea si intram intr-un tunel lung de mai multi kilometri – imi vine in mine o problema de matematica: daca un autocar care merge cu viteza medie de 80 km/h parcurge un tunel in cincisprezece minute, sa se afle cat de lung e tunelul!... La iesirea din tunel drumul face curbe numeroase, continuam sa mergem pe serpentine amenintatoare. Valea Curralului e inchisa pe toate partile, daca n-ar exista tunelul, nimeni n-ar banui existenta ei. Undeva pe fundul caldarii, curge un fir de apa zglobiu printre pietre - parca e Prahova.

S-au facut diferite supozitii referitor la caldarea naturala – care ar fi rezultatul eroziunii - mai curand al unei activitati vulcanice. Aici s-au refugiat in anul 1566 calugaritzele din ordinul Santa Clara de frica piratilor, mai tarziu s-a ridicat un sat ai carui locuitori traiesc si azi doar din ceea ce produc ei singuri. Peste tot vad scari, terase, trepte si… castani comestibili. Castanii sunt o sursa de venituri a localnicilor, ei prepara lichiorul de castane, prajitura de castane si organizeaza anual festivalul castanelor.

Case vechi si noi, o biserica cu ceas care se vede din vale precis, un restaurant si multi tineri straini cu rucsacurile in spate. De aici urmeaza sa pornim per pedes – traseele turistice ne dezvaluie grote,

cascade, poteci periculoase si levadas. Abia ma tin de grup, potecile sunt stramte si pietroase, am talpi bune la pantofi dar gradul de periculozitate e mare de aceea aproape ca nu apuc sa privesc in jurul meu, ma uit doar pe unde calc!

La intoarcerea din drumetie urcam cu autocarul pana la 1096 metri unde se afla asezarea Eira do Serrado cu un hotel si o terasa foarte larga suspendata peste prapastia din vale. Numerosi turisti vin aici cu mijloace proprii doar sa priveasca panorama care-ti taie suflarea. Dupa ce luam masa in restaurantul hotelului, ne intoarcem prin tunel si pe langa levadas. Trecem pe langa o padure de eucalipti foarte inalti a caror coaja s-a desprins in fasii ce atarna in dezordine – parfumul e imbatator. Frunzele de eucalipt sunt lunguiete, de un verde laptos, seamana putin cu cele de salcie, lucioase si subtiri, miros mentolat iar trunchiurile sunt zvelte dar solide. Observ si castanii comestibili, au niste capsule triple cu peri foarte lungi. Cand castanele se elibereaza, capsulele bine uscate servesc pentru confectionarea de ornamente.

Din loc in loc cresc la marginea drumului in plin soare, flori de poinsettia albe, galben-aurii ori rosii, o minunatie. M-a uimit sistemul postal – casutele postale se afla grupate undeva la o cotitura ( care coincide uneori cu statiile de autobuz), foarte departe de catunurile aflate sus, in paduri. Postasul nu trebuie insa sa urce prin padure, tapsane ori pe drumuri desfundate ca sa predea corespondenta, carteaza pur si simplu plicurile ori presa la fata locului, in cutiile postale cu nume. De cate ori coboara in oras ori poate o data pe zi, locuitorii catunurilor trec sa-si ridice presa ori posta de la cutie - e totusi mai convenabil asa decat sa cobori in Funchal la vreun oficiu postal.

Am avut mare noroc ca nu a batut vantul, a fost in permanenta cald si placut, chiar si la inaltime. Pe culmile caldarii vulcanice am zarit tufe de ienupar si ierburi catifelate. In locurile unde ierburile sunt inalte, adierea vantului le piaptana ori le zburleste, astfel incat uneori verdele se schimba in auriu sub stralucirea soarelui. Cand ajungem in sfarsit in Funchal, privim in sus – nu se vede decat stanca - trecatoarea ca si tunelul sunt ascunse, nimeni n-ar banui ca valea Curral-ului exista. Doar apa isi face loc prin stanca asa cum oamenii si-au facut loc prin tunel.

Centrul Funchalului mi se pare foarte frumos si interesant! Ma plimb aproape zilnic. Am gasit o cofetarie de lux, pe peretii exteriori sunt tablouri din faianta azulejos: doua doamne albastre care stau pe fotolii albastre de rachita impletita si brodeaza cu sparturi artistice bucati albastre de panza, totul pe fond de email alb. Ceva mai incolo un magazin de arta: ma uimesc bijuteriile din argint, sunt foarte frumoase, nu clasice ci moderne, adevarate opere de arta. Nu sunt de loc scumpe, imi cumpar un pandativ. Vizitez o galerie de arta - descopar pictura naiva, cautata doar de cunoscatori. Impreuna cu alte obiecte de folk-art, ele constituie suvenire asa zis culte – Madeira ofera oricarei categorii de turisti, suvenirele potrivite! Dintr-un boutique cumpar un CD cu Mariza, e un dublu album care isi merita banii, abia astept sa-l pot asculta acasa.

Ca in fiecare seara ma plimb pe faleza apoi pe dig si ma asez pe o banca. Briza e foarte puternica, trebuie sa-mi leg parul cu un batic. Funchal-ul se afla in sudul insulei, departe spre est se vad ca prin ceata insulele Desertas – stiu despre ele ca adapostesc o fauna endemica. Nimeni nu are acces pe aceste insule inafara de cercetatorii stiintifici ori biologii care au grija sa pastreze mediul curat. Foarte departe trebuie ca se afla insulele spaniole ale arhipelagului Canare, surori bune cu Madeira dar si cu Azorele si insulele Capului Verde. Aflate toate pe dorsala Atlanticului, au suferit de-a lungul anilor numeroase cutremure ori eruptii vulcanice. Poate odata am sa calatoresc si acolo...

Apa e linistita in golful Funchalului din cauza unui dig paralel cu malul, aflat la o distanta de cel putin un kilometru, de care se sparg valurile furioase ale oceanului. Vad multe perechi tinere – studenti ori turisti – care privesc si asculta oceanul. Ma bucura ca mai exista romantici, nu toti tinerii au devenit insensibili in fata simplitatii ori a frumusetii.

Am descoperit ca in Madeira nu sunt hoti si nici foarte multi delicventi – n-au de ce sa fure. Au pur si simplu tot ce le doreste inima. Am citit undeva ca in anumite regiuni ale Pamantului, Dumnezeu a avut

grija sa daruiasca oamenilor tot ce le trebuia pentru un trai placut. Dar acest citat ma aduce iar la… Platon care sustinea ca bogatia Atlantidei a creat niste oameni cu totul deosebiti, virtuosi si smeriti…

Pe drumul de intoarcere am gasit in sfarsit aqua gazeificata la un mare supermarket ascuns in umbra unei galerii cu butique-uri - cel mai mare supermarket din Funchal. M-am mai aprovizionat si cu altele – binecuvantat fie rucksacul – apoi m-am indreptat catre Melba. La hotel - nimic nou, Curacao cara smerit un geamantan urias – grasa pleaca spre aeroport. Pisicile miauna pe langa el si el trebuie sa aiba grija sa nu calce pe vreuna. Fac un dus fierbinte si ma asez pe balcon in timp ce ascult stirile. O pereche de turisti , sot si sotie, s-au prabusit in apropiere de Seixal in ocean cu jeep cu tot in urma unei alunecari de teren – conduceau din nefericire pe via antigua. Politia si mai multi angajati ai primariei Funchal si-au exprimat regretul pentru decesul celor doi. Soseaua a cedat in acea zi, chuva nu urmeaza obligatoriul ruta levadelor, apa de ploaie se strecoara in subteran si submineaza terenul prost consolidat al vechilor rute de acces, tasnind pur si simplu ca niste robinete sparte, prin roca stancii.

V. Porto Moniz

Intr-o dimineata iau micul dejun cu tot grupul – pasarile sunt exasperate ca nu-si pot gasi parteneri , mama si fiica se indoapa in lipsa de altceva. Ghida ne anunta ca plimbarea cu Katamaranul se amana, la 5 mile de coasta s-a starnit furtuna, din aceasta cauza nici macar Aida Blue n-a mai putut ridica ancora. Cand e furtuna pe mare, valurile pot ajunge pana la 10 – 15 metri inaltime - ca atare nu vom mai putea vedea balenele ori casalotii. Planuiesc sa ies cu caietul de schite pe avenida – pe stanga, spre ocean, trotoarele sunt umbrite de sycomori uriasi dar si magnolii – o specie cu flori galben-portocalii - iar pe dreapta toate gardurile caselor ori pensiunilor sunt inecate in tufe de Bougainvillia si hibiscus. Dar se vede treaba ca azi mi-a fost sortit sa am parte de aventuri, nu stiu ce ma apuca sa le propun celor patru doamne sa ma insoteasca cu incredere pana la Porto Moniz unde se afla vestitele bazine naturale din lava.

Pornim spre autogara si pe la ora 9 dimineata ne suim intr-un autobuz pana la Ribeira Brava. De aici vom lua un alt autocar spre Sao Vicente, adica spre nord-vestul insulei. Sus pe o stanca a oraselului Ribeira Brava e un far, mergem pana la faleza cea lunga si admiram biserica Sao Bento cu acoperisul din tigla mozaicata alb-albastru. Lacasurile de cult madeirene sunt in majoritate catolice. In centrul Ribeirei Brava, care poarta numele riului ce curge pe acolo, se afla nelipsitele magazine de suveniruri, cafenele si bineinteles Mariza in toate difuzoarele. De sus, de foarte sus de pe dealuri, ne privesc casute mici cu ochi de geam... Riul canalizat e in aceasta perioada a anului un firicel timid de apa, pare chiar ca se simte stingher intre uriasele ziduri ale canalului. Largimea albiei ori a canalului ne trimite catre un trecut nu prea indepartat cand ribeira – riul - se pravalea vijelios prin marele canion. Geografia Madeirei nu lasa loc de contraziceri, nu apa a ros stanca facandu-si albie ci lava a creat santuri ori canioane prin care mai apoi suvoaiele din munti rezultate din ploaie ori izvoare subterane, si-au facut loc spre Atlantic.

Ajungem pana la malul oceanului – pietros si intunecat, desi e o zi foarte frumoasa si calda. Din pricina orarului autobuzului care trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta, renuntam sa vizitam muzeul de etnografie. Vedem in departare fabrici si cartiere de blocuri care strica cert peisajul casutelor cochete de pe dealuri. Pentru prima oara de cand suntem pe insula vedem sere uriase in care se cultiva florile pentru export dar si legumele pe care le-am vazut la Mercados dos Labradores. Estrelicia e floarea Madeirei, numita si pasarea paradisului din cauza celor 5-7 petale portocalii care se desfac in evantai ca si coada pasarii paradisului. In afara de asta ea mai are si doua pistile albastre, carnoase de forma unor sageti de otel. Capsula din care ies petalele si pistilele e colorata in verde, avand pete rosii ca focul, o minunatie botanica. Anturiile sunt acele flori rosii care seamana cu calele, adica corola lor e formata dintr-o singura petala, rosie, carnoasa, deschisa inspre afara, ce strange la mijloc un pistil galben gros cat un deget. Anturia are frunze in forma de inimi, colorate in verde inchis – florile astea nobile sunt foarte cautate mai ales de catre hotelurile europene. Orchideele se cultiva

masiv, sunt nelipsite din decorul pensiunilor tropicale. Exista o industrie masiva de producere a Poinsetiilor – mii de ghivece, decoratiuni de Craciun, sunt pregatite aici sa-si ia zborul spre vestul Europei - in Germania se gasesc in supermarketuri incepand cu noiembrie.

Vine autobuzul – fiindca suntem 5 persoane, eu raman singura sa ocup un loc – chiar in fata, la dreapta soferului. Am loc berechet de fotografiat. Facem cunostinta cu alti excursionisti, doi septuagenari din Marea Britanie, doua doamne mici si bronzate – portugheze – si o pereche germana, proaspat casatoriti si foarte inalti, toti porniti ca si noi pe cont propriu, sa cucereasca portul Moniz. Drumul duce spre trecatoarea Encumeada, un fel de sa naturala intre doua vai prapastioase. Pe marginea soselei cresc pini, pe peretii abrupti ai muntelui vedem izvoare ce tasnesc si se preling vertical, direct in levade. Calatoria e de fapt o traversare a insulei de la sud la nord, drumul continuindu-se in final spre vest. Coastele sunt napadite de vii – vinul de Madeira rosu si greu din vitza aceea adusa odinioara din Grecia ori Sicilia, are se pare un gust deosebit. Ascunse ochilor de liane, la umbra si umezeala, cam peste tot in insula cresc vestitele paduri de dafin – laurisilvae – caracteristice climei tropicale.

Peisajul imi fura pur si simplu ochii, vaile adanci, firisoarele de apa, flora salbatica, casute elegante insa ridicol de mici, de parca ar fi si ele niste flori tropicale timide crescute la umbra arborilor. Pe aici cresc artarii si teii insa pinii si castanii sunt majoritari. Ma napadesc emotii: teii sunt ruginii, artarii rosii, pinii sunt verzi iar printre ei se inghesuie rotodendroni uriasi si leandri infloriti. Ici colo apare cate un colt de cer albastru ori, si mai frumos, un colt de ocean cu stanci si spume si cu iahturi mici. Parasutisti – zburatori, saritori cu parapanta reglabila, plutesc pe curenti de aer doar la cativa metri pe deasupra noastra. Dar din cauza numeroaselor serpentine care sunt si foarte periculoase, nu mai putem privi parapantele colorate, mai mult, ne inclinam tot mai des cand la stanga cand la dreapta, ca spectatorii unui meci de tenis de camp.

Prima oprire este la pasul Encumeada adica la 1007 m altitudine, de unde se poate vedea simultan , pe vreme buna, oceanul, si la nord si la sud. Atlanticul este vizibil datorita vailor naturale care coboara spre plajele negre. Cred ca si daca ar fi innorat, privelistea ar fi minunata cu norii albi si cenusii care se invart in jurul piscurilor, impinsi de Passat. E extrem de placut sa simti pamantul ferm sub picioare, rasuflam usurati dupa escaladarea serpentinelor…Encumeada este de fapt un platou foarte lat, de jur imprejur serpuiesc cateva izvoare spre vaile verzi si adanci. O parcare uriasa cu jeepuri si autobuze strica oarecum panorama. Luam masa la restaurantul Levada das Rabacas – autocarul face o pauza de 1 ora in acest loc - strategie turistica.

In sfarsit plecam mai departe coborand pe o sosea veche, ignorand lungul tunel care duce, taind insula in doua, direct spre Sao Vicente. Astfel am ocazia sa fotografiez varful Serra do Agua la 600 metri altitudine. E o zi insorita si totusi influenta Passat-ului se simte, temperaturile sunt cu mult mai scazute decat pe coasta sudica a insulei. Orientarea geografica este foarte importanta, observ, notez si consult harta ca un adevarad Robinson Crusoe!

Oraselul Sao Vicente ne intampina cu plaja lui neagra, pietroasa si pitoreasca. Aici e sediul centrului de seismologie atlantica. O capela mica, alba, sapata direct in stanca, se iveste dupa o serpentina – e singura cladire luminata de soare, in stanga si in dreapta oamenii Madeirei au construit un apeduct modern. In rest Sao Vicente se afla complet in umbra, intre doi pereti de stanca foarte inalti. Navalim in magazinele de suvenire - multa arta populara. Faleza se termina printr-un pod natural in stinca pe sub care serpuieste via antigua. Sus, la o inaltime foarte mare, un far rosu troneaza peste golful umbrit. La poalele stancii, langa un centru comercial cu cateva magazine, se afla o fantana publica impodobita cu azulejos ce-l infatiseaza pe Sao Bento, patronul fortaretei cu acelasi nume din Sao Vicente. Din vechea cetate fortificata a mai ramas, intre plaja si oras, un foisor rotund de piatra pe care-l vedem si pe blazonul orasului. A inceput fluxul – si o data cu el cantecul oceanului.

Dupa o pauza scurta, pornim la drum – incepem din nou sa urcam spre Seixal, peisajele de la inaltime taie respiratia. Ma bucur ca n-am luat-o prin tunel dar mi se strange inima de frica: soseaua e extrem

de ingusta, panta foarte abrupta si curbele sunt dese si ametitoare. Riul Seixal isi aduna apele dintr-un munte, prelungire a masivului Paul da Serra aflat in mijlocul insulei. La varsarea lui, o dunga alba de spuma, curbata si foarte lunga indica jetul de apa dulce care curge pana departe in ocean. Pe la 1553 nu se gasea la Seixal decat o capela mica, ridicata de un calugar, pe urma portughezii au inceput a-si construi casutele lor mici. Asezarea propriu zisa e si azi foarte mica totusi pensiunile ori chiar hotelurile moderne nu lipsesc. Drumurile urca de la ocean pana sus la soseaua in serpentina.

Zarim acum uriasa vale a riului Janela care este, dupa cum am pomenit deja la inceput, cel mai lung curs de apa din Madeira. Ribeira de Janela izvoraste tot din Masivul Paul da Serra. Asezarea Janela se mai lauda cu multi kilometri de levadas si nu mai putin de 12 tunele. Suvoaiele de apa care se prabusesc direct in canale, constituie deliciul pastravilor pe care cu mirare i-am descoperit si aici! Din cate am inteles de la soferul nostru, care are veleitati de ghid (de lb engleza), locuitorii asezarii traiesc eminamente din agricultura si turism. Totusi levadele le procura si curent electric – exista o mare hidrocentrala - iar deschiderea la ocean favorizeaza inca pescuitul.

Calatorim mai departe, la un nivel mai coborit - se vad deja stancile din Porto Moniz, inspumate in lumina soarelui. Fluxul este navalnic in golfuletul Moniz, valurile foarte inalte izbesc in coltii de lava cu putere. La o distanta de 2 kilometri iese din ocean o stanca inalta din calcar spre care zboara pescarusii si randunelele - e una din cele cateva Islas Desertas ale Moniz-ului. Se poate calatori cu salupa ori cu iahtul pana acolo dar nu se poate acosta. Cobor pe o terasa care duce spre ocean si pipai lava rece - e dura cu colti ascutiti, de culoare cenusie si aproape insensibila in fata vantului ori a apelor oceanului - in golurile ei apa oceanului se joaca dupa cum ii e pofta.

Porto Moniz e un orasel destul de mare, vilele sunt in majoritate construite pe terasele muntelui de-a lungul unui drum cu metereze. Faleza este mare si larga, construita in paralel cu formatiunile vulcanice. Orasul este vestit pentru bazinele lui naturale. Lava s-a pietrificat, lasand multe spatii goale ca niste ligheane, intre roci. Poduri, tunele, ferestre,cazane, porticuri, caldari, bolti ori viaducte naturale, toate sunt operele naturii dezlantuite. In spatiile ca niste caldaruse, apa oceanului se incalzeste si e uneori partial inlocuita cand fluxul vine in viteza si le acopera. Turistii se scalda ori adasta in aceste bazine naturale, au trambuline la dispozitie ca si mici poteci netede pe care pot calca desculti. Acum cand scriu imi aduc aminte de valurile uriase din ziua aceea – se spargeau in pragurile vulcanice si aruncau spuma pe deasupra lor. Zdrentzele de spuma zburau peste bucatile de lava apoi cadeau, topindu-se in cazanul de sub pod care clocotea parca cu furie cand apa se retragea duduind din tunelele subterane.

Luam toti masa la restaurantul Perola do Norte ( perla nordului) cu specific local - doamnele portugheze comanda Degenfisch, pestele traditional. Carnea si celelalte feluri, ca si cartofii (ori patatele) sunt servite din destul in niste castroane mari, cu mult sos, fiecare servindu-se la masa din toate si manca dupa pofta inimii. Celelalte restaurante din Porto Moniz aveau nume de mamifere acvatice: Cashalote, Baleja si Orca. Ne-am hotarit sa vizitam singurul acvariu de pe insula, aflat in Porto Moniz in incinta fostului fort Joao Batista, construit la 1730 impotriva atacurilor piratilor. Din pacate in acvariu lumea tacerii e mai mult simulata, melci, crustacei, pestisori mici si cam atat. In prelungirea fortului, pe o platforma construita recent, s-a amenajat o pista pentru elicopterele medicale.

Intoarcerea nu mai e tot atat de spectaculoasa, o luam spre sud de-a lungul coastei vestice dar nu prea aproape de ocean. Cum de mai multe autocarul trece prin tunele, zarim prea putin din peisaj. Trecem pe langa telefericul din Achada da Cruz – ma gandeam eu ca trebuie sa existe si un alt mijloc de escaladare a muntelui! Drumul se continua monoton, de cate ori iesim din tunele reusim sa zarim asezari. Inca ne impresioneaza caderile de apa de la Lombada dos Marineiros ca si serele de flori care se intind uneori pe kilometri intregi. Aflu acum ca florile de estrelicia nu iau toate drumul aeroportului, madeirenii prepara din ele un parfum suav. La Valgao langa Porto Moniz exista un centru de horticultura unde se predau si cursuri. In apropiere de Calheta - un sat de vacanta care coboara pana la poalele falezei foarte inalte pe care circulam noi - se zaresc in apropierea soselei multe levadas care urca si coboara insotite de poteci si, minune, au aparut primele vaci si gaini!

Animalele sunt foarte rare pe insula, madeirenii ocupandu-se doar de cultivarea plantelor. Aflu insa ca in quinte izolate se prasesc ponei. Fermele madeirene sunt impropriu numite quinte, cuvantul inseamna de fapt podgorie. Aici la Calheta locuitorii sunt agricultori – se vede simplitatea. Cu toate astea jos la ocean sunt hoteluri care prospera de cand un intreprinzator particular a adus cateva zeci de camioane de nisip galben din Porto Santo, cu care a construit o plaja artificiala pentru turisti – ecologistii protesteaza!

In sfarsit ne indreptam in viteza spre Ribeira Brava, s-a facut foarte tarziu. Soseaua – de fapt via rapida – merge direct catre Funchal – ne oprim foarte putin pentru a admira panorama oceanului din apropiere de Cabo Girao. Stanca de la capul Girao se ridicä la 589 metri deasupra apelor Atlanticului, este a treia din Europa ca inaltime. Cartierul San Martinho a fost sacrificat din motive de suprastructura… Autostrada pe care mergem taie in doua satul natal al lui Cristiano Rounaldo, indreptandu-se spre capitala. Ajungem la hotel in doua taximetre – suntem toate cucoanele arse de soare, obosite, murdare si pline de suveniruri. Cu ultimele puteri fac un dus si ma arunc pe pat – se vad deja stelele.

VI. Funchal - insularii

In orice moment sunt pregatita sa dau o raita prin Funchal, mai sunt atatea de descoperit! Azi iau autobuzul dis de dimineata si cobor la fortul Tlaga, langa muzeul de istorie al orasului. Am in rucksac tot ce-mi trebuie, apa, prosop si mi-am pus deja costumul de baie. Fortul- muzeu e vopsit in galben si are foisoare suspendate dupa moda spaniola ori mediteraneana. Casutele din cartier sunt ridicol de mici, exista si o bisericuta simpla, cu usä ovala si turnulet mic cu clopote. Schitez in fuga dar cu mare placere bisericuta alba gandindu-ma la manastirile romanesti pictate – diferenta intre culturi e mare, sentimentul credintei e acelasi. Strada e bineinteles pietruita cu oua negre de piatra, ceea ce ingreuneaza mersul printre vilele de care atarna tufe agatatoare de glicine. De la fort, pe o calcada ingusta se iese spre un fel de plaja, e de fapt un mal pietros pe care turisti in costume de baie pasesc incaltati cu niste sosoni din cauciuc ori sandale de guma inainte de a intra in apa – isi protejeaza talpile. Eu n-am si din aceasta cauza nu ma pot aventura prea departe, totusi stau la soare. Oceanul e cald in aceasta zi insorita. N-am palarie dar am un batic foarte mare si subtire din care-mi fac un turban. Profit de ocazie sa-mi corectez schitele. Toate au ca fundal oceanul care ma fascineaza tot asa cum odinioara ma fascina Marea Neagra…

Dupa ora 13 nu se mai poate sta la soare. Nu departe de fortul Tlaga se afla bazarul – o piata cu tarabe ca la Resita, la care se vand tot felul de marfuri - tricouri, blues jeans, pantofi de sport, CD-uri, fete de masa din dantela, pijamale, adica marfuri chinezesti ori thailandeze - nimic nou sub soare! Fac o plimbare inainte de a ma indrepta spre faleza, colind strazile cu magazine mici: butique-uri cu incaltaminte ori magazine de bijuterii, galerii mici de arta si magazine de antichitati. Brutariile miros ametitor insa gazele de esapament cu care nu mai sunt obisnuita, ma ametesc si mai tare si-mi amintesc de Bucuresti.

Pe aleea cu arbori de jacaranda, chiar vis a vis de palatul Lourenzo, sunt cafenele elegante, un oficiu de Correos si politia municipala. Muzica, flori si voie buna. Ma impresioneaza ordinea si curatenia din insula dar cred ca stiu de ce e atat de curat. In primul rand pentru ca madeirenii au la dispozitie o insula mititica si toate lucrurile trebuie sa fie la locul lor, altfel ar sta calare pe ele! Cat despre sacii cu gunoi, si ei ca si nemtii separa gunoiul si il ridica foarte des. Gunoaiele vegetale de la atata vegetatie care creste si putrezeste s-ar ridica pana la cer daca n-ar fi periodic stranse, inlaturate, arse. Ca o completare la ideea cu dimensiunile reduse ale acestui parfumat paradis, oamenilor Madeirei nu le trebuie prea mult spatiu de locuit, in schimb gradinile lor sunt apreciabile, orice casuta care se respecta are nu numai tufe inflorite ori sute de ghivece cu orhidee ci si macar un arbore de avogado, vreo 2 palmieri, un pin, uneori trestie de zahar si nelipsita livada de bananieri. De fapt e impropriu spus

livada, intrucat bananierii nu sunt nici palmieri, nici pomi si nisti arbusti, ci niste plante asemanatoare prazului, doar ca mai mari... Bananierul isi desfasoara frunzele care cresc din tulpina, intr-un buchet mare, de multe ori crengile cu flori si fructe atarna peste ziduri ori garduri.

Deodata aud ca se trage cu tunul. Printre soldatii artileristi din port sunt si tinere fete. Cateva plutoane de soldati defileaza imbracati in costume de parada. Sunt tunari, artileristi cu lavaliere verzi dar sunt si marinari ori vanatori de munte – geografia insulei o cere. Inca trei companii sosesc in pas alergator si ritmat dinspre Parcul Caterina, poarta lavaliere galbene, rosii si albe. O companie intra in fuga in curtea palatului Sao Lourenco, alta parcurge in goana si in cadenta strada cu… coji de oua. In spate mai soseste si o fanfara militara cu instrumente din alama ce stralucesc ca focul in soarele dupa amiezii si cu tobe nemaivazute din… fibre de sticla! Turistii sunt mega-impresionati, se fac poze si chiar schimburi de cadouri: doi soldati le dau unor americani lavalierele si primesc bani. Acum capul podului e inchis ori incadrat de benzi care impiedica circulatia. Am banuit ca e o sarbatoare nationala, intr-adevar, pe 5 octombrie madeirenii si portughezii sarbatoresc sfarsitul monarhiei si proclamarea republicii portugheze. E o frumoasa ocazie de a se arata turistilor ca insula poseda o armata normala, tanara si pregatita. Amatorii de curiozitati fotografiaza neingraditi. Tunurile se aflau de obicei in curtea palatului Sao Lourenco, eu credeam ca sunt piese de muzeu.. Mai sunt cateva si pe faleza si chiar pe pod, in puncte strategice si, dupa cum a observat toata lumea dupa canonada asurzitoare, mai functioneaza inca.

Ma indrept catre centru – miscarea face bine – si mi se pare ca aud „ Internationala“! Nu, nu a fost doar o parere, e intr-adevar cantecul revolutionar: un cort urias adaposteste un comitet de protest, tovarasii cer schimbarea guvernului…. Greva lor e televizata, ca atare in toate magazinele, inclusiv la posta, se vede greva in direct. Intreb si eu pe cate cineva: tinerii madeireni cu bani multi vor o schimbare, un guvern ceva mai tanar, batranii ii sustin fara teama, politia nu se amesteca. Protestatarilor li s-au adaugat studentii care se simt discriminati din cauza taxelor mari de studii.

Magazinele se inchid de regula intre orele prinzului pentru a se deschide pe la 6 ori 7 seara, nu atat din cauza siestei cat din cauza temperaturilor ridicate. Centrele comerciale mari cu aer conditionat raman insa in majoritate deschise – turistii vin sa cumpere, ademeniti si de racoarea binevenita… La Galeria Forum fac cunostinta cu o familie de romani, ea in brate cu un bebelus, el muncitor in constructii. Imi vorbesc amandoi cu „dumneavoastra“ ceea ce pare intr-adevar ciudat dupa atatia ani de cand toata lumea ma tutuieste in Germania. Cei doi tineri au prieteni care i-au adus aici, ramane stabilit sa ne intalnim intr-o zi la pizzeria italiana. In Galerie vizitez boutique-ul cu posete al portughezei - are in cam toate galeriile cate un magazin, nu vinde numai posete ci si mici accesorii si decoratiuni interioare si suveniruri.

La intoarcere trec si pe la pravalia marocanei. Brigitte e de fapt o portugheza blonda cu ochii verzi, trecuta bine de 50 de ani, a trait mult timp in Maroc - a fost casatorita cu un marocan emancipat dar a divortat. Tine un boutique mic cu suveniruri si ilustrate la parterul casei ei – are un vad bun, pravalia fiind asezata la intersectia dintre strada cu restaurante, avenida cea mare care duce pana in centrul Funchalului, calcada care duce spre Eden Mar la ocean si o alta straduta ingusta pe care se insira vile cu aspect colonial si case foarte vechi. Brigitte cunoaste mai multe limbi internationale si lucreaza impreuna cu fiica ei tot poliglota. Toti clientii sunt imbiati sa bea cafea (la ibric) ori ceai si sa stea de vorba. Exista si un televizor la care ne putem uita in timp ce bem cafeaua. Scaunele pe care ne invita sa luam loc si sa servim ceaiul ori cafeaua in tihna, dupa moda araba, sunt din lemn de tuia si piele batuta in tinte. Marocanei ii place sa povesteasca si mie imi place sa ascult. Fiica ei – cu fizionomie araba - putea sa vorbeasca simultan in mai multe limbi cu toti clientii, nimeni nu pleca fara sa cumpere ceva, cat de mic, unii deschideau usa micutului magazin chiar de 2-3 ori pe zi. Marocanul insusi le mai viziteaza cateodata, continuind sa fie galant insa pasiunea ei pentru el s-a stins pentru totdeauna. Fiica ei e foarte circumspecta cand e vorba de barbati – nu vrea de loc sa-si complice viata. Apartine acelei generatii de tinere care vor garantii solide inainte de a se arunca intr-o relatie.

In comparatie cu fiica Brigittei, studenta romanca pe care am cunoscut-o la biroul de Informatii turistice de pe promenada era prunc nevinovat. Plecata la munca in Portugalia, tanara romanca a

cunoscut un barbat portughez cu care s-a casatorit. Cam asta era visul tuturor fetelor care plecau la munca in strainatate acum vreo 10 ani, casatoria si stabilirea intr-o tara undeva in vestul Europei. El era de fel din Madeira asa ca au hotarit sa se stabileasca aici. Fata din Romania, desteapta, s-a inscris la Universitatea din insula si a gasit si ceva usor de lucru, era foarte fericita. Cred ca noi romanii suntem de moda veche. Am gasit odata in O`Henry care este legea nescrisa a fiecarei fiinte umane: toti trebuie sa trecem prin dragoste, razboi si furia creatiei. Romanilor li se potriveste ca o manusa, fiecare am avut razboiul nostru personal, cu legile ori cu societatea, fiecare am iubit, am fost fericiti ori am suferit si, in lipsa celor mai elementare necesitati, am devenit inventivi, creativi pentru supravietuirea cu orice pret...

De fapt eu voiam doar niste informatii de la Biroul de Informatii si pana la urma am descoperit amandoua ca vorbim romaneste. Spunea ca are multe prietene ori cunostinte din Romania care muncesc si traiesc pe insula si s-a bucurat sincer sa-mi ofere informatii. Nu cred ca a existat vreun loc pe unde am fost sa nu fi intalnit romani…

VII. Santana

Casutele traditionale madeirene, vechi de cinci sute de ani, sunt conservate si protejate ( declarate monumente UNESCO) cel mai bine in mica localitate Santana din nord-estul Madeirei, unde se poate ajunge schimband de 3 ori telefericul, ori pe via rapida, taind insula spre est. Am preferat sa merg cu autocarul, de fapt cu o cursa locala care avea plecarea in jurul orei unsprezece dimineata. Mama si fiica s-au aratat interesate si de data asta ceea ce m-a bucurat – insula te invita la drumetie si aventura! Micul dejun s-a desfasurat monoton – Curacao si-a pus o vesta cu multi nasturi si manusi albe si ne-a servit in ralenti, semana cu un mic vampir…Mi-am impachetat apa si o jacheta, camera de fotografiat si nelipsitul sal si am plecat spre autogara. Mirosurile strazii din apropierea Halelor amestecat cu cel al painii proaspete si al gazelor de esapament ma transporta instantaneu intr-un univers paralel - piata din Resita Sud… Nu mai sunt de loc obisnuita cu poluarea, iar izurile de zer, de carne, de podele de piatra pe care s-au scurs zoaiele de la macelarie ori cele de la spalatul legumelor si fructelor, imi fac rau.

In autogara Funchal in statia pentru Santana sta pe banca un mosulica de vreo 70-80 de ani. Se tine bine, are si un baston, ceea ce mi-a amintit de tata. Incercand sa obtin informatii, aflu ca vorbeste franceza si putem conversa mai pe larg. In fine, vine autobuzul, eu ma asez in fatza ca de obicei si mosul langa mine. O luam de-a lungul oceanului spre Machico – autobuzul e de fapt o cursa regulata care face legatura intre cateva localitati importante. Prima oprire se face la Santa Cruz, langa aeroport. Cand am aterizat n-aveam de unde sa stiu: aeroportul international si-a lungit pista de decolare: madeirenii au fortificat cu stabilopozi uriasi, malul oceanului apoi au ridicat stalpi solizi si au construit la mare inaltime o noua pista pentru avioanele mari care necesita un timp mai lung de decolare. Pista arata ca un modern viaduct, chiar pe langa ea trece o artera a celei mai mari autostrazi din insula.

Cum Madeira se afla in plin ocean, cea mai sigura si mai rapida legatura cu restul lumii este cea aeriana. Un avion al companiei Air Portugal decola in paralel cu soseaua pe care rulam noi – magnific. Santa Cruz e un orasel de coasta, de fapt cel mai vechi oras al insulei si s-a dezvoltat datorita cultivarii trestiei de zahar. Nu avem timp decat sa dam o fuga la biserica cea mare din oras, vedem azulejos de o varsta respectabila - secolul 16 - turnate in atelierele din Sevilla, Spania. Cu aceasta ocazie salut initiativa companiei madeirene de transport in comun de a face pauze mari, incurajand in acest fel turismul.

Urmatoarea oprire e Machico, mosul imi relatase deja in cuvinte simple o legenda. Se spune ca mult inainte de descoperirea Americii, doi tineri indragostiti din Anglia, Robert Machim si Ana D´Arfet au

fugit de prigoana parintilor pe o barca si au naufragiat pe coastele Madeirei. Ea a murit, el a fost invinovatit de moartea ei si a scapat doar tradänd printului mostenitor britanic coordonatele insulei. Este desigur un strop de adevar in legenda intrucat orasul poarta numele englezului. Totusi m-am si informat la intoarcere - cu mult mai tarziu, in 1419, portughezul Joao Gonzalves Zarco debarca in Madeira tot in Machico si ia insula in posesie pentru Portugalia. Pentru o perioada destul de lunga Machico a fost capitala insulei. In Machico se afla o mare si moderna autogara, de aici se coordoneaza de fapt toate traseele autobuzelor de transport in comun din intreaga insula.

Urcam o mica panta pe via antigua – e o sosea nou consolidata – si admiram de la inaltime Canico-ul, o localitate rurala, fost sat de vanatori de balene. Se pare ca n-a mai ramas nimic din gloria balenierelor, decat cetacee impaiate la muzeul local, in rest toata lumea traieste din turism. Tot de sus privim cu rasuflarea taiata Ponta de Sao Lourenzo, cel mai estic punct al insulei. E de fapt o rezervatie naturala, coasta e farimitata in stanci cu forme ciudate si mici istmuri pe care sunt insirate mori de vant moderne, plaja foarte ingusta e tot de culoarea cenusei vulcanice, intreaga panorama e o desfatare pentru ochi. Intre Ponta de Sao Lourenzo si Machico, la o departare de cativa kilometri se ridica din ocean cele mai mari Islas Desertas ale Madeirei, numite Deserta Grande si Bugio – putina vegetatie, sopirle si biologi. Totusi se poate naviga pana acolo cu Santa Maria, dublura navei lui Columb.

De aici o luam inapoi spre intersectia cu Machico apoi ne avantam spre nord-est tot pe via antigua si tot la inaltime asa incat ma apuca fiorii de spaima cand vad oceanul clipocind alene sub soseaua in serpentina. Mosul imi povesteste ca a lucrat multi ani in Franta in Marseille si mai apoi in Paris la un negustor de legume. Majoritatea prietenilor lui din Madeira au facut la fel, pe insula nu erau locuri de munca. Era singura sansa a locuitorilor insulei sa-si intretina familiile si sa prospere. Abia din 1990 a inceput sa ia amploare turismul. Majoritatea vapoarelor care traversau oceanul practicau opriri in Madeira - era oricum in drum. Pasagerii mai vedeau ceva interesant iar transatlanticele se aprovizionau cu apa ori fructe proaspete. Acest lucru mi-a adus aminte de filmul american „Love Affair“ cu Charles Boyer si Irene Dunne. Eroul din film, pictor profesionist, avea o bunica in Madeira. Calatorind singur pe un transatlantic, s-a indragostit de o pasagera. Fiind amandoi casatoriti, au hotarit sa divorteze fiecare de partenerul sau si sa se intalneasca peste sase luni pe terasa turnului Empire State Building din New York. El o astepta pe cand, din nefericire ea a suferit un accident de automobil si nu a mai putut veni la intalnire. Dupa mai multi ani, incercand sa identifice cumparatorul unui tablou pictat de el, pictorul o regaseste pe eroina, aflata in scaunul cu rotile.

Autocarul ruleaza spre Fajal, de parca zboara. Sub noi se vede dira alba a riului Fajal, pana departe in ocean, facand o bucla de spuma, la fel ca Seixalul. Fotografiez din mers incantata, mama si fiica filmeaza. Mosul imi povesteste ca din banii castigati in Franta a cladit 6 case pentru copiii lui, el ramanand sa locuiasca mai departe in casa parinteasca de la Arco de Sao Jorge in nordul insulei. Batranica lui mai traieste, il asteapta cu masa pusa…Il intreb de ce nu e apa in canalele din Funchal – si-mi spune ca e prea multa cerere de apa potabila din care cauza riurile din sud au secat dar la cativa ani odata vine cate un suvoi ( el mi-a spus ca chuva inseamna suvoi de ploaie) cand apele se umfla pana la buza canalelor, amenintand sa dea pe dinafara. Apa naturala a izvoarelor se imbuteliaza in Madeira fara a fi tratata cu acid carbonic.

Ne indreptam in sfarsit spre Santana, acolo se afla cum ziceam mai sus, casutele in forma literei A, a caror acoperisuri ating solul. Toti turistii fac acest pelerinaj la Santana, oraselul isi are un loc aparte in istoria insulei. Citim numeroasele pliante si ne pregatim de coborire. Mosul isi continua calatoria spre

Sao Jorge - i-am dat 5 euro - in timp ce noi trei parasim autocarul si ne incepem aventura in micuta asezare. Peste tot flori, parfumul pluteste in aer. Vizitam statia telefericului – o panorama frumoasa se intinde la vale.

Din cate am inteles aceasta asezare dateaza cu mult inainte ca Joao Gonzalvo Zarco sa fi ajuns in Madeira. Cativa pescari portughezi, marocani ori englezi si-au ridicat aici casute ingenioase si au hotarit sa nu mai paraseasca paradisul din mijlocul oceanului. Oraselul Santana si-a luat numele de la capela Santa Ana, construita prin secolul al 16 lea. Casele muzeu sunt albe cu lemnarie rosie si albastra. Acoperisurile sunt acoperite cu stuf. De jur imprejurul casutelor se afla o zona pietruita cu roci ori pietricele luate direct din stanca. Desi asezarea e la mare inaltime pe asa zisa Stanca a Vulturilor, solul e foarte fertil, se fac uneori doua recolte de cereale pe an si, minune, cresc si aici palmierii!

Din spatele unei balustrade din lemn (trunchiuri descojite de copaci) privim in jos cu teama, inaltimea e ametitoare : oceanul are culoarea otelului. Stanci indraznete acoperite de vegetatie ori goale, cu grote si deschizaturi roase de vanturi, ies din mare. Seamana cu fiordurile nordice. E de fapt lava care acum patru sute de mii de ani ( citat din pliantul centrului de seismologie de la Sao Vicente) s-a scurs in ocean si s-a pietrificat acolo, fie ca istmuri ori isla desertas ori stanci/coloane izolate, dar si in forma de bolovani colosali, acoperiti acum de licheni ori alge. Ne intoarcem privirile spre interior - sosele, tunele si drumuri nepietruite strabat coastele insulei. Casutele ori quintele se insira de-a lungul drumurilor ori se ingramadesc in mici caldeiras de forma causului palmei. Peste tot se vad terase cultivate, e peisajul binecunoscut al Madeirei, montan prin excelenta. Observam pe harta ca daca am fi mers in continuare cu autocarul pana la Arco de Sao Jorge ne-am fi putut lauda ca am facut inconjurul insulei - nu departe de Sao Jorge se afla Sao Vicente unde deja am vazut tot ce se putea vedea…

La ora 1600 ne imbarcam in autocarul spre Funchal – calatoria se face acum prin via rapida – numar numai putin de 14 tuneluri din care unul foarte lung. Sunt luminate, bifurcate (perechi de tuneluri pentru fiecare sens de circulat) si destul de inalte. Aerisirea e foarte buna insa ma intreb daca nu cumva muntele arata acum gaurit ca un svaitzer… Foarte rar iesim la lumina – de exemplu la Machico cand se schimba soferii in marea autogara - insa ne bucuram ca ajungem devreme la hotel.

Asta seara avem cina festiva, receptionerul si sora lui vor dansa pentru noi pe muzica de fado! La hotel verific ilustratele cumparate pe traseu, calatoria a fost frumoasa, estul insulei e minunat, totusi nu ma pot impiedica sa ma gandesc ca madeirenii au construit probabil tunelele ca sa ne serveasca peisajele doar cu lingurita…

VII. Sfarsitul expeditiei

Am ajuns aproape de sfarsit. Am alternat cu bunastiinta micile rapoarte despre descoperirile mele cu fragmente de jurnal – relatarile celui din urma sunt parca mai reale. In locul zidurilor antice am gasit aici vegetatie exotica si multe legende. Cel mai mult m-au interesat oamenii Madeirei, fie ei turisti ori bastinasi, mi-a facut placere sa fac cunostinta cu romani si cu portughezi - dincolo de geografie ori

botanica, orice expeditie de-a mea intr-o alta tara este un prilej de a cunoaste poporul respectiv. Cred ca mi-am facut deja o idee, atat cat s-a putut, din pricina structurii diverse a populatiei madeirene.

In ultima zi mi-am cumparat un dictionar desi n-ar mai fi fost nevoie, toata lumea vorbeste engleza ori franceza. De la capitania portului aflu ca furtuna nu s-a potolit. La tropice e vremea musonilor, in portugheza moncao. Vanturile astea puternice care bat in regiunile tropicale si subtropicale, aduc ploaie si determina turbulente aeriene. Musonul din octombrie ce afecteaza si coastele vestice ale Europei, vine in viteza incarcat cu precipitatii abundente. In Madeira nu exista iarna, exista in schimb sezonul uscat si sezonul ploilor care incepe la sfarsitul lui octombrie. Ploile de aici sunt calde, marunte si in mici reprize, am prins o astfel de zi. Urmaresc totusi stirile, in Kuala Lumpur, la Capetown, in Seychelles si Phuket e vreme rea, ploua si fulgera – musonul!

In timp ce schitzam pitoreasca cladire de la Cliff Bay a inceput sa picure. Ma hotarasc sa iau autobuzul pana in centru ( inainte de al doilea razboi mondial in Funchal a circulat un tramvai pe sine inguste) si observ ca furtuna a trimis vapoarele iar in port. Un vas urias sub pavilion francez ocupa primul loc in radä. Aida Blu s-a intors ori poate ca vine in fiecare duminica in Madeira.Un transatlantic al companiei de turism TUI ocupa al treilea loc - rada e foarte linistita si larga. Cateva autocare aduc ori preiau turistii de pe vase si ii plimba prin Funchal. Privesc prin fereastra cofetariei de la Marina Center Gallery – nu ma mai pot misca, a inceput o ploaie cu basici. Toata lumea are pelerine subtiri, ploua incontinuu si totusi e zapuseala. Insularii nu-si fac probleme din cauza ploii, aici cand ploua toata lumea e fericita! Plesnesc de bucurie rotodendronii ori ferigile arboricole ca sa nu mai spun de florile din Parcul Catarina. In drum spre casa observ ca umezeala i-a scos din moleseala obisnuita pe cei trei papagali de la localul brazilian. Strigä cu disperare sa vina cineva sa-i elibereze din lanturi, carramba!

Sigur ca i-am intalnit intr-o zi pe romänii aceia la pizzerie. Cand a venit pizza – ieftina si uriasa, am bagat de seama ca avea diametrul de 45 de centimetri. O cocea italianul intr-un cuptor de samota din spatele unei ferestre transparente – puteai asista la prepararea si coacerea ei. Era mult prea mare pentru mine singura. Baietii erau din Barlad si Vaslui, fetele nu lucrau decat ocazional, ei insa castigau bine in constructii. Mi-au spus ca nu vor sa vina acasa fara masini grele iar casele lor vor avea cate 2-3 etaje. Tinerii astia pompeaza bani acasa asa cum mai inainte faceau oamenii Madeirei, muncind cu ziua in strainatate. Ne-am intalnit pe la ora 1800 si pana am terminat cu discutiile s-a cam facut seara. Eu nu agreez viata de seara ori de noapte, ma oboseste. Am alte preocupari tihnite ca cititul ori contemplatia.

Pana la urma a sosit si ultima zi – zborul pe de-asupra oceanului a fost placut si rapid. Am discutat indelung cu o pereche de englezi. Spuneau ca stau toata iarna pe insula, adica din octombrie pana in martie si se intorc in Anglia inainte de Paste. Clima blanda si caldura Madeirei le face bine la sanatate! Cred ca si mie mi-ar placea sa petrec aici o luna ori doua, nicicand nu m-am simtit atat de bine.

In Frankfurt am simtit diferenta de temperatura si mi-am scos jacheta de toamna! In afara de asta, culoarea peisajului maro mi s-a parut straina si ciudata, veneam doar dintr-un paradis verde si inflorit! Insa pana la urma there s no place like home place – nicaieri nu e mai bine decat acasa!

Iolanda Lemke, Octombrie 2006

Iolanda Lemke Madeira - Insula de Vis Jurnal de Calatorie

Documents

Transcript of Iolanda Lemke Madeira - Insula de Vis Jurnal de Calatorie