DOMNUL ESTE APROAPE – GBV

1  IuniePe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult … Dar tatăl le-a zis robilor săi: „Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l şi puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare“.               Luca 15.20,22

Fiul risipitor (3)Am menţionat deja că există trei stări diferite de inimă prezentate în Luca 15. Am văzut inima plină de pocăinţă a fiului. Acum vom privi la inima plină de iertare a tatălui. În această pildă, tatăl este cel care reprezintă inima plină de iertare a lui Dumnezeu, ca răspuns la pocăinţa adevărată.

Tatăl nu-şi pierduse deloc speranţa că fiul său se va pocăi şi că se va întoarce acasă. A stăruit în rugăciune şi a aşteptat cu răbdare ziua când avea să-l vadă ivindu-se la orizont. Dorinţa ca fiul său să fie restabilit nu s-a stins niciodată în inima tatălui. A fost gata să se umilească şi să nu acţioneze aşa cum era obiceiul în acele zile, lăsându-şi fiul să vină în genunchi pentru a obţine iertare. Dimpotrivă, cu o bucurie spontană şi cu o dragoste fierbinte, el a alergat înaintea lui şi l-a îmbrăţişat. Iertarea a fost acordată cu bucurie, fiindcă şi-a dat seama de pocăinţa adevărată din inima fiului său, după care l-a restabilit în poziţia de fiu (versetul 22).

Tatăl a dat un ospăţ în cinstea reîntoarcerii fiului său, care până atunci se îndreptase într-o direcţie greşită. Acest lucru afectase relaţia dintre ei şi întrerupsese părtăşia lor, însă acum fiul era viu şi împăcat cu tatăl său (versetele 23 şi 24). Aceasta este o imagine frumoasă a inimii pline de iertare a lui Dumnezeu. El este primul Căutător prezentat în Biblie (Geneza 3.8,9), iar acum, în Persoana Fiului Său, îi caută încă pe cei pierduţi (Luca 19.10). Dumnezeu este un Dumnezeu plin de dragoste, care aşteaptă cu răbdare să-i restabilească pe cei care sunt departe de El. El aşteaptă; vrei să te întorci acum la El?

T. P. Hadley

 2 IunieŞi cetatea să fie dată nimicirii pentru Domnul, ea şi tot ce este în ea; numai curva Rahav să trăiască, ea şi tot ce este cu ea în casă … Şi Iosua a lăsat cu viaţă pe curva Rahav, casa tatălui ei şi tot ce era al ei; şi ea a locuit în mijlocul lui Israel până în ziua aceasta, pentru că ascunsese pe

solii pe care-i trimisese Iosua să cerceteze Ierihonul.Iosua 6.17,25

Iosua (6)După ce israeliţii urmaseră instrucţiunile detaliate ale Domnului timp de o săptămână, la porunca lui Iosua au scos strigăte mari, preoţii au suflat în trompete şi zidurile înalte ale Ierihonului au căzut. Israeliţii au pătruns în cetate din orice direcţie, i-au nimicit pe locuitori şi au distrus tot ce era înăuntru.

Trecuseră câteva săptămâni de când Rahav îi coborâse pe cei doi spioni de la fereastră, pe zidul cetăţii. Acum Iosua i-a trimis la casa ei, spunându-le să scoată afară pe Rahav şi pe toţi cei care erau cu ea acolo. În mod evident, Dumnezeu făcuse ca acea casă să nu se dărâme odată cu zidul. Când spionii au ajuns la casa lui Rahav, au găsit-o acolo pe ea şi pe familia ei. Toţi se îngrămădiseră în acea casă de pe zid şi rămăseseră acolo. Nu ştiau când avea să vină eliberarea, însă au aşteptat, încrezându-se în jurământul făcut de cei doi spioni. Ceilalţi locuitori ai cetăţii poate că şi-au bătut joc văzând procesiunea ciudată care s-a desfăşurat timp de şapte zile în jurul cetăţii lor, însă credinţa celor aflaţi în casa lui Rahav era acum răsplătită.

La început, ei au stat în afara taberei lui Israel. Curând însă vedem că Rahav „a locuit în mijlocul lui Israel, până în ziua aceasta“. Trecutul ei trist a rămas în urmă. Ea s-a căsătorit cu o căpetenie din Iuda, cu Salmon, şi a devenit mama lui Boaz, a acelui om bogat care a luat-o de soţie pe Rut, moabita. Împăratul David a fost unul dintre descendenţii ei. Mai mult, numele ei a fost introdus în genealogia Domnului nostru Isus Hristos (Matei 1.5). Ce minunat este harul lui Dumnezeu! Acelaşi har este la lucru şi astăzi.

E. P. Vedder, Jr.

 3 IunieIa un urcior şi pune în el un omer plin de mană şi aşaz-o înaintea Domnului.          Exod 16.33

Mana (3)Deşi mana nu putea fi păstrată mai mult de o zi în pustie, un eşantion din ea a putut totuşi fi păstrat, pentru a fi adus în ţara Canaan. Vedem astfel că, deşi nu putem să ne hrănim astăzi cu experienţele noastre de ieri, va fi totuşi o mare binecuvântare atunci când vom rememora, alături de Domnul nostru binecuvântat, experienţele noastre de aici de pe pământ.

Vasul de aur (Evrei 9.4) vorbeşte despre felul cum Dumnezeu este glorificat de ceea ce simbolizează mana. Deşi Fiul Omului este Cel care ne-o va da şi deşi ea vorbeşte despre umanitatea Lui, manifestată pe pământ, totuşi, atunci când vom fi în cer, vom descoperi că El este la fel cum a fost aici, iar Dumnezeu va fi glorificat în El pentru totdeauna. Vom descoperi în Cel aşezat

pe tronul gloriei pe Acela a cărui faţă a fost desfigurată mai mult decât a oricărui om, aici, pe pământ.

Nu numai că vom vedea mana ascunsă, ci o vom mânca din nou, aşa cum Domnul spune adunării din Pergam (Apocalipsa 2.17). Simţământul dragostei Lui şi cel al perfecţiunii harului manifestat faţă de noi vor fi mai proaspete ca niciodată. De fapt, odată ajunşi acolo, vom intra în deplina savurare a tuturor experienţelor pustiei şi vom înţelege deplina semnificaţie şi binecuvântare a tuturor lucrurilor pe care le-am învăţat despre El acolo.

Însă nu numai atât, ci hrănirea noastră cu mană acolo va fi într-o relaţie foarte practică cu hrănirea noastră cu ea aici. Ea este dată biruitorului aici; să remarcăm cu atenţie cui îi este dată ea acolo. Cel care s-a hrănit cu Hristos aici va fi cel care se va bucura de El în viitor mai mult ca oricând, mai mult decât s-a bucurat vreodată în trecut. Această mană nu are doar rolul de a ne suplini nevoile prezente. Ea nu este doar o resursă pentru vremea de durere; nu are doar rolul de a ne face capabili să umblăm cu îndrăzneală şi cu încredere pe drumul către cer, ci ea este aceea pe care o vom găsi în cer, într-o plinătate în care n-am cunoscut-o niciodată încă.

F. W. Grant

 4 IunieCe este acest vis pe care l-ai visat? Vom veni noi, într-adevăr, eu şi mama ta şi fraţii tăi, să ne plecăm cu faţa la pământ înaintea ta?                            Geneza 37.10

Lecţii din viaţa lui Iosif (3) – Invidiat din cauza viselor saleUra n-a fost singurul lucru pe care fraţii lui Iosif l-au nutrit faţă de el, ci se spune că ei l-au şi invidiat, din cauza viselor sale (versetul 11). Când Iosif le-a vorbit despre gloria lui viitoare, ei n-au putut suporta acest lucru. Iosif este, şi în această privinţă, un simbol remarcabil al lui Hristos. Liderii religioşi erau foarte invidioşi pe El, din cauză că poporul Îl asculta cu bucurie şi simţea autoritatea cu care El vorbea. Invidia conducătorilor trebuie să fi fost foarte evidentă, fiindcă Pilat însuşi, deşi era roman, a înţeles că ei Îl dăduseră în mâinile lui din invidie (Matei 27.18).

Iosif a avut două vise pe care le-a împărtăşit familiei sale. În primul vis, snopii fraţilor săi se plecau înaintea snopului său (versetul 7). În al doilea vis, soarele, luna şi cele unsprezece stele (tatăl, mama şi fraţii săi) se plecau înaintea lui Iosif (versetul 9). Fraţii săi au înţeles imediat semnificaţia acestor vise – Iosif avea să fie înălţat, iar ei urmau să se plece înaintea lui. N-au putut suporta un astfel de gând şi i-au spus: „Vei domni tu într-adevăr peste noi?“. Mai târziu, în Geneza, vedem o împlinire a acestui vis, atunci când fraţii lui se pleacă înaintea lui (Geneza 42.6; 43.26).

La fel ca Iosif, Hristos a stat înaintea sinedriului şi a spus că avea să vină timpul când Îl vor vedea „pe Fiul Omului stând la dreapta puterii“. Răspunsul

lor a fost pronunţarea pedepsei cu moartea (Matei 26.64). Totuşi,orice genunchi se va pleca înaintea Lui, aceasta fiind adevărata împlinire a visurilor profetice ale lui Iosif. S-a spus că «adevărul şi timpul merg mână în mână», iar acest lucru se va confirma. Toate aceste lucruri se vor împlini la timpul hotărât de Dumnezeu, chiar dacă iudeii au spus: „Nu vrem ca Omul acesta să împărăţească peste noi“ (Luca 19.14).

B. Reynolds

 5 IunieEra în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din ceata lui Abia, şi soţia lui era dintre fiicele lui Aaron, şi numele ei era Elisabeta. Şi amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără vină în toate poruncile şi rânduielile Domnului.                   Luca 1.5,6Aţi căutat vreodată în Biblie o familie model? Când spun model, mă refer la felul în care concepem astăzi o familie – un tată, o mamă şi unul sau mai mulţi copii. Versetele citate mai sus descriu un soţ şi o soţie, Zaharia şi Elisabeta, care ilustrează o astfel de familie şi care, prin urmare, ne oferă un model din mai multe puncte de vedere.

1. Ei trăiau înaintea Domnului, luând în serios Cuvântul Său şi căutând să asculte de el. Însă ei aveau un motiv special de rugăciune, aşa cum mulţi dintre noi avem. În cazul lor era vorba de lipsa copiilor.

2. Ei (în special Zaharia) aveau anumite dificultăţi în a crede promisiunile lui Dumnezeu. Nu se întâmplă la fel şi cu noi? În ce-l priveşte pe acest preot iudeu evlavios, Domnul i-a făcut cunoscut că rugăciunile îi fuseseră ascultate şi i-a promis că Elisabeta va avea un fiu. I-a spus chiar şi ce nume să-i pună băieţelului şi ce fel de persoană avea acesta să devină. Părea prea frumos să fie adevărat, aşa că Zaharia a întrebat: „Cum voi cunoaşte acest lucru?“. În curând a aflat. Însă, din cauză că-I ceruse lui Dumnezeu un semn, Dumnezeu i-a dat unul – avea să rămână mut până când se va naşte copilul.

3. Ei au trăit vieţi folositoare. Atunci când o tânără verişoară, numită Maria, a venit s-o viziteze pe Elisabeta, aceasta i-a spus cuvinte de încurajare, prin puterea Duhului Sfânt. Ce exemplu pentru noi!

4. Zaharia şi Elisabeta au fost uniţi pentru a face voia lui Dumnezeu. Când rudele le-au cerut să pună copilului un alt nume decât cel pe care Dumnezeu îl hotărâse, ei s-au împotrivit. Este întotdeauna greu să procedezi aşa. Dumnezeu însă i-a onorat pentru aceasta, aşa cum ne va onora şi pe noi, dacă dăm prioritate ascultării de Cuvântul Său.

G. W. Steidl

 6 IunieŞtiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti

căldicel – şi nici rece, nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea.                                 Apocalipsa 3.15,16Deseori descoperim că aceasta este o descriere fidelă a propriei noastre stări. Există multă cunoştinţă; sunt spuse cuvinte minunate; sunt adoptate mărturisiri frumoase; avem asociaţii misionare, societăţi biblice, şcoli creştine şi multe altele. Nu este intenţia mea să condamn aceste lucruri, dar unde este consacrarea de inimă? Unde este puterea credinţei care i-a caracterizat pe înaintaşii noştri? Unde este supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, chiar şi în cele mai mici lucruri ale vieţii practice? Unde este disponibilitatea de a suferi lepădarea pentru Numele Domnului Isus, care a fost răstignit de această lume?

Mai este Domnul Isus – Martorul credincios şi adevărat – centrul vieţii noastre practice de adunare? În câte aşa-zise biserici mai este recunoscută autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, în ce priveşte organizarea şi slujirea? Mulţi consideră un lucru onorabil să aibă o organizare oficială a bisericii, creată de om. Poate fi Domnul Isus acolo unde Cuvântul şi Numele Său nu mai au autoritate practică?

Cum stau lucrurile cu cei care mărturisesc a fi strânşi pentru Numele Său, potrivit cu Cuvântul Său? Este această mărturisire o realitate practică? Sunt ei cu adevărat conştienţi că se strâng pentru Numele Său? Este doar Cuvântul lui Dumnezeu cel care are autoritate asupra lor? Este acest Cuvânt suficient pentru ei? Sau Domnul trebuie să le spună şi lor: „Iată, Eu stau la uşă şi bat“? El doreşte ca în inimă să existe realitate. Formele goale n-au nicio valoare pentru El. Ce ruşine ne cuprinde când vedem ce am făcut din mărturia pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o! El să ne dea un duh zdrobit şi o inimă smerită, aşa încât să ne putem cu adevărat pleca înaintea Lui şi să ne mărturisim vina!

H. L. Heijkoop

 7 IunieDe aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus.                          Evrei 3.1

Isus, aşa cum Îl prezintă Epistola către Evrei (2)În iudaism, toţi israeliţii aparţineau unui popor de pe pământ, cu nădejdi pământeşti, popor pus deoparte de Dumnezeu pentru Sine. Când Mesia a venit la acest popor pentru a împlini profeţiile lui Dumnezeu, El nu a fost recunoscut, ba chiar a fost lepădat. Apoi Mesia, care fusese respins pe pământ, a fost înălţat în cer de către Dumnezeu. Acesta este subiectul principal al Epistolei către Evrei, care prezintă, în diverse feluri, măreţia lui Hristos ca Dumnezeu şi ca Om.

Toţi credincioşii care Îl primesc, în ciuda lepădării Sale de către Israel, au privilegiul de a-L vedea acum, prin credinţă, la dreapta lui Dumnezeu, în cer. Acest privilegiu se datorează chemării cereşti a lui Dumnezeu, prin care am fost scoşi din această lume. Astfel, toţi cei credincioşi aparţin turmei lui Dumnezeu compuse din credincioşi iudei şi credincioşi dintre naţiuni, aşa cum Domnul Însuşi a explicat în Ioan 10.14-16. El i-a unit pe cei credincioşi cu Sine Însuşi, El fiind înviat în cer, iar ei fiind puşi deoparte pentru Dumnezeu în această lume, ca fraţi sfinţi.

Cine este El? Este Apostolul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu şi trimis din cer, cu autoritatea de a-L reprezenta pe Dumnezeu. El este, de asemenea, Marele Preot care ne reprezintă pe noi – cei aflaţi încă pe pământ – înaintea lui Dumnezeu în cer, căci El este acolo încununat cu glorie şi cu cinste. Aici, pe pământ, noi Îl mărturisim în aceste două capacităţi, fie că-L privim ca Reprezentant al lui Dumnezeu, fie ca Mare Preot al nostru, care ne reprezintă în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este, de asemenea, o chestiune de identificare publică – deşi El a fost lepădat aici pe pământ, noi Îl mărturisim ca Apostol şi ca Mare Preot. Acest lucru înseamnă că nu trebuie să ascundem faptul că-I aparţinem şi nici să încercăm să-I compromitem măreţia. Nu, ci trebuie să-L mărturisim aici, pe pământ, în timp ce-L privim aflat acolo, în cer.

A. E. Bouter

 8  IunieNu te lăuda cu ziua de mâine, pentru că nu ştii ce va aduce o zi.                  Proverbe 27.1Amânarea înseamnă obiceiul de a lăsa pe mâine ceea ce trebuie făcut astăzi. Am citit odată câteva versuri, care descriu intenţiile bune ale celui care amână:

Ştiu că amânarea e păcatul meu, ea nu-mi aduce niciun bine;Voi renunţa la ea, dar nu acum, ci poate … mâine.

Însă, când este vorba de mântuire, Biblia ne avertizează clar că „mâine“ nu este niciodată o opţiune. Mântuirea este prezentată ca fiind disponibilă „acum“ şi „astăzi“, căci Scriptura spune: „Iată, acum este timpul potrivit; iată,acum este ziua mântuirii“ (2 Corinteni 6.2). Amânarea este o armă des folosită de Satan pentru a-i lipsi pe oameni de mântuire.

Când a vizitat Atena, Pavel a predicat evanghelia. La sfârşitul mesajului său, unii şi-au bătut joc, iar alţii au crezut; au fost însă unii care au spus: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată“. Într-o altă împrejurare, un guvernator pe nume Felix, om crud şi nedrept, a fost pus în faţa realităţii cu privire la „dreptate, înfrânare şi judecata viitoare“. Sub cercetarea Duhului Sfânt, el s-a cutremurat, însă, pentru a salva aparenţele înaintea Drusilei (femeie pe care o sedusese şi pe care o despărţise de soţul ei), i-a răspuns lui Pavel: „Acum mergi şi, când voi avea o ocazie, te voi chema“ (Fapte 17.32; 24.25).

Să nu te laşi influenţat de nimeni pentru a amâna chestiunea mântuirii tale, căci este cu mult mai bine ca sufletul tău să fie mântuit, decât să salvezi aparenţele! În niciunul dintre cele două cazuri prezentate nu avem vreo indicaţie că a mai existat după aceea vreun prilej pentru cei în cauză de a asculta altă dată evanghelia şi de a se pocăi.

Iadul va fi plin de oameni cu intenţii bune, care au amânat chestiunea mântuirii şi care au ratat astfel şansa de a fi mântuiţi. Te îndemn să faci din chestiunea mântuirii tale cea mai urgentă nevoie! Pocăieşte-te de păcatele tale şi crede în Isus Hristos! Fă acest lucru acum, astăzi!

R. A. Barnett

 9  IuniePentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău. 2 Corinteni 5.10Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, însă este scaunul de judecată al Celui care m-a iubit şi care S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, care m-a mântuit şi în care am fost acceptat. El niciodată n-a tratat cu asprime pe un suflet care a venit la El recunoscându-şi adevărata stare; unora ca aceştia le-a vorbit cu tot harul Său de nepreţuit.

Toţi vom fi deci arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, înaintea Persoanei Aceluia care, prin moartea Sa, ne-a îndepărtat toate păcatele. Ce binecuvântare va fi să-L vedem şezând pe acel scaun! Nu există nimic în acest gând care să tulbure pacea pe care El a făcut-o prin sângele crucii Sale; şi această pace trebuie s-o avem, pentru a ne bucura de comuniunea cu Dumnezeu. Apoi să ne gândim cum vom ajunge acolo. Hristos va veni şi ne va lua la Sine, fiindcă ne iubeşte şi doreşte să fim acolo unde El Însuşi este. Şi în ce stare vom ajunge acolo? Glorificaţi, având un trup ca al Lui. Judecătorul este Cel care a fost făcut pentru noi dreptate de către Dumnezeu (1 Corinteni 1.30).

A crede în Numele Lui şi totuşi a ne îndoi că avem pace înseamnă a pune la îndoială valoarea lucrării Lui. Cel care a suferit odinioară şi care acum este glorificat nu va contrazice rezultatul lucrării Sale atunci când va fi Judecător. Atunci însă nu va mai exista nimic ascuns – totul va veni la lumină. Şi care este efectul acestui lucru pentru noi? Privim la viaţa noastră trecută şi ce vedem? Privim la perioada de când am devenit creştini şi cât de multă slăbiciune şi faliment vedem! Trebuie însă acest lucru să ne înspăimânte? Nu, căci privim de asemenea la Dumnezeu şi spunem: Cu ce Dumnezeu minunat am avut de-a face în tot acest timp! Fiecare pas a fost o manifestare a dragostei Tatălui nostru, care ne-a condus pe cale. În glorie vom vedea clar toată nebunia noastră, dar o vom vedea fiind într-un trup înviat şi schimbat. Vom distinge dragostea lui Hristos în fiecare mic detaliu al vieţii noastre duse aici pe pământ, de la început şi până la sfârşit.

J. N. Darby

10  IunieCăci, cum este lipit brâul de coapsele omului, aşa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda … ca să-Mi fie popor şi nume şi laudă şi glorie; dar ei n-au ascultat.     Ieremia 13.11În acest capitol, Domnul îi porunceşte lui Ieremia să poarte un brâu, apoi să-l dea jos şi să-l îngroape undeva. După un timp, Ieremia a dezgropat brâul, iar acesta era putrezit şi nu mai era bun de nimic. Domnul foloseşte acest lucru ca o ilustraţie a ceea ce se întâmplase cu Israel. El făcuse ca poporul Său să se alipească de El, aşa cum se lipeşte brâul de coapsele unui om. Se îngrijise de ei de când îi scosese din Egipt şi până în acea zi. Dorinţa Lui era ca ei să fie un popor pentru lauda şi gloria Sa.

Din nefericire, Domnul a trebuit să spună că ei, nevrând să asculte de glasul Său, au mers după imaginaţiile inimilor lor şi chiar s-au dus după alţi dumnezei, pentru a le sluji şi pentru a se închina înaintea lor. Rezultatul a fost că au ajuns ca un brâu putrezit, care nu mai este bun de nimic.

În Fapte 11.23, Barnaba i-a îndemnat pe credincioşii din Antiohia să se alipească de Domnul cu hotărâre de inimă. Este încă dorinţa Domnului ca poporul Său, acum Adunarea, să se alipească de El, pentru a fi astăzi spre lauda şi spre gloria Sa. Ce înseamnă să ne alipim de El? Înseamnă să ascultăm de glasul Lui, care se face auzit prin Cuvântul Său; înseamnă să umblăm prin Duhul (Galateni 5.16), preocupaţi cu Hristos, nu cu imaginaţiile inimilor noastre; înseamnă să ne ferim de idolatrie şi de orice lucru care I-ar putea lua locul lui Hristos în inimile noastre (1 Ioan 5.21). Creştinătatea a urmat exemplul lui Israel şi a devenit ca un brâu putrezit. Domnul să ne dea harul să ne alipim de El cu o inimă hotărâtă şi să fim astfel spre lauda şi spre gloria Sa, până când El va veni.

K. Quartell

 

11 IunieSurorile deci au trimis la El, spunând: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“. Şi Isus, când a auzit, a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea“ … Atunci deci Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit“.        

Ioan 11.3,4,14Când boala şi moartea îşi fac apariţia, o întrebare este pusă în mod frecvent: De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? Deşi noi, creştinii, nu punem la îndoială puterea sau înţelepciunea lui Dumnezeu, totuşi această întrebare rămâne, iar inimile noastre sunt tulburate. În astfel de momente, cuvintele de mângâiere sunt o adevărată alinare. Astfel i-a încurajat apostolul Pavel pe sfinţii din Corint (2 Corinteni 1.3), când aceştia treceau prin necazuri, îndreptându-le privirea către Tatăl îndurărilor, către Dumnezeul oricărei mângâieri.

În cazul morţii şi al învierii lui Lazăr, Domnul ne oferă o vedere mai clară asupra acestui subiect. Răspunsul Său către ucenici a fost: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea“. Ni se spune clar că Isus iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr, aşa încât şi noi putem spune, plini de încredere: «Isus mă iubeşte», în ciuda încercărilor prin care putem trece.

Dragostea inimii Tatălui şi dragostea inimii Fiului sunt cele care controlează „toate lucrurile“, făcându-le să lucreze pentru binele nostru, al celor care suntem chemaţi potrivit planului divin. Marta I-a spus lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu“. Domnu i-a răspuns: „Eu sunt învierea şi viaţa“ (versetele 21 şi 25).

Marta văzuse cum Domnul vindecase bolnavi şi ştia că El ar fi putut împiedica moartea lui Lazăr. Ea asocia învierea cu o zi, mai degrabă decât cu o Persoană – cu Domnul Isus. Crezi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii? O singură privire cu credinţă către El aduce viaţa eternă.

J. Redekop

 

12  IunieŞi Domnul i-a zis lui Iosua: „Ridică-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit; şi chiar au călcat legământul Meu, pe care li-l poruncisem, şi chiar au luat din ce era dat nimicirii … Şi fiii lui Israel nu vor putea să stea înaintea vrăjmaşilor lor … pentru că ei înşişi s-au făcut vinovaţi să fie nimiciţi. Nu voi mai fi cu voi, dacă nu

veţi nimici ce este dat nimicirii din mijlocul vostru. Ridică-te, sfinţeşte poporul“.                    Iosua 7.10-13

Iosua (7)Dumnezeu este sfânt! Nu trebuie să uităm niciodată acest lucru. După marea biruinţă de la Ierihon, Israel a hotărât să trimită trei mii de oameni pentru cucerirea cetăţii Ai, care era o cetate mult mai mică. Spre consternarea lor, ei au fost puşi pe fugă şi treizeci şi şase de oameni au fost ucişi în luptă. Iosua şi bătrânii au căzut la pământ înaintea chivotului Domnului şi au stat acolo până seara. Fiind foarte tulburat, Iosua a strigat la Domnul cu disperare.

Există momente când rugăciunea nu-şi are locul. Acesta a fost unul dintre ele. Domnul i-a spus lui Iosua să se ridice – Israel păcătuise şi furase din prada Ierihonului. Porunca lui Dumnezeu fusese clară: trebuiau să ardă şi să distrugă în întregime cetatea şi pe toţi cei din ea, cu excepţia argintului, a aurului, a bronzului şi a fierului, care trebuiau puse în vistieria Domnului. Acest păcat trebuia judecat pentru ca Dumnezeu să poată continua să fie alături de popor şi să-i dea biruinţa asupra vrăjmaşilor lui.

Ceea ce se întâmplase era că un om, Acan, luase o mantie frumoasă de Şinear, argint şi aur şi le ascunsese în pământ, sub cortul său. A fost aruncat sorţul, pe seminţii, pe familii şi pe bărbaţi, până când a fost descoperit Acan. După ce a recunoscut ceea ce făcuse, el, familia lui şi tot ce avea au fost omorâţi cu pietre, iar apoi au fost arşi în foc.

Este greu de crezut că Acan a ascuns lucrurile furate în cortul său fără ştirea familiei sale. Mai mult, Dumnezeu vede pe poporul Său ca fiind una. „Israel a păcătuit“, a spus El. Noi, de asemenea, suntem mădulare unii altora. Ceea ce facem ne afectează nu doar pe noi, ci întreaga mărturie a lui Dumnezeu.

E. P. Vedder, Jr.

13 IunieEu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă.           Apocalipsa 22.16Învăţătura din cartea Apocalipsa este în mod special aceea că Domnul va veni şi că El va veni mai întâi pentru ai Săi, iar apoi pentru a restabili ordinea pe pământ. Ştiu că, în creştinătate, părerea generală este că următoarea venire a Domnului va fi doar aceea pentru a judeca lumea. Fără îndoială că El va judeca lumea, însă venirea Lui pentru a face acest lucru este legată în Scriptură de profeţie. Există multă profeţie în cărţile Vechiului Testament, însă trebuie să observăm că toată profeţia are în vedere pământul, în timp ce nădejdea creştinului are în vedere cerul. Domnul Isus Însuşi, ca Om, S-a dus în cer şi doreşte să-i ia acolo şi pe cei care Îi aparţin.

Prin urmare, nădejdea creştinului nu este ca pământul să fie adus într-o stare după voia lui Dumnezeu, deşi – mulţumiri fie aduse Lui! – pământul va fi adus într-o asemenea stare, ci nădejdea creştinului este Hristos Însuşi şi venirea Lui pentru a-i lua la Sine pe cei răscumpăraţi cu sângele Său. De aceea Îl avem pe Domnul prezentat ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, înApocalipsa 22.16. Oricine înţelege ce este luceafărul. El nu este soarele. Nu veţi vedea niciun om trezit de dimineaţă de lumina luceafărului. Nu, ci trebuie să te scoli foarte devreme pentru a vedea lumina lui.

Ceea ce-i trezeşte de dimineaţă pe oameni este lumina zilei, a soarelui. Ceea ce avem în acest pasaj este că nădejdea creştinului este Hristos, cunoscut acum în cer ca fiind Mântuitorul şi ca Cel care va veni să-i ia pe ai Săi. Iar felul în care vom fi luaţi la El este unul cu totul binecuvântat. Pentru creştinul veghetor, Hristos este Luceafărul de dimineaţă, în timp ce lumea este cufundată într-un somn adânc.

W. T. P. Wolston

14 IunieCând a venit Iosif la fraţii săi, ei l-au dezbrăcat pe Iosif de cămaşa lui, de cămaşa cea pestriţă care era pe el. Şi l-au luat şi l-au aruncat în groapă; şi groapa era goală, nu era apă în ea.                    Geneza 37.23,24

Lecţii din viaţa lui Iosif (4) – Vândut de fraţii săiUnul dintre cele mai uimitoare lucruri legate de prima venire a lui Hristos este că El a fost lepădat de propriul popor – „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit“ (Ioan 1.11). Cât de adânc şi de misterios sunt înmănuncheate aceste trăsături ale lepădării lui Hristos în istoria lui Iosif! Să privim la câteva detalii în versetele 23-28:

1. Iosif a fost dezbrăcat de haina sa pestriţă – Hristos a fost dezbrăcat de hainele Sale atunci când a fost dus înaintea lui Pilat, iar soldaţii şi-au împărţit hainele Lui la poalele crucii (Matei 27.28; Ioan 19.23).

2. Iosif a fost aruncat într-o groapă goală, în care nu era apă – prin contrast, Hristos a suferit mânia lui Dumnezeu pentru păcat: „Toate valurile şi talazurile Tale au trecut peste mine“ (Psalmul 42.7). Groapa goală, de asemenea, poate simboliza învierea.

3. Fraţii lui Iosif s-au sfătuit să-l vândă unei caravane de ismaeliţi, care transportau mirodenii, printre care şi „smirnă“ (aceasta este prima menţionarea smirnei în Biblie) – Hristos, de asemenea, a fost dat de conducătorii iudei în mâinile naţiunilor. „Smirna“ (un simbol al suferinţei) este menţionată la naşterea şi la moartea Domnului (Matei 2.11; Ioan 19.39).

4. Fratele lui Iosif, Iuda, a spus: „Ce folos vom avea dacă îl vom omorî pe fratele nostru?“, după care a propus ca acesta să fie vândut ismaeliţilor – un

om pe nume Iuda L-a vândut pe Hristos. Vânzătorul era un hoţ, mânat de lăcomie.

5. Iosif a fost vândut pentru douăzeci de arginţi – Hristos a fost vândut pentru treizeci de arginţi, preţul unui rob care murea împuns de un bou (Exod 21.32). Ne minunăm contemplând „harul Domnului nostru Isus Hristos“. Numele Său sfânt să fie adorat pentru totdeauna!

B. Reynolds

15  IunieŞi fiul său mai mare era la câmp. Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri … Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre; şi tatăl său a ieşit şi-l ruga să intre. Dar el, răspunzând, i-a spus tatălui său: „Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat vreo poruncă; şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei“.   Luca 15.25,28-30

Fiul risipitor (4)Am privit la inima plină de pocăinţă a fiului risipitor şi la inima plină de iertare a tatălui. Acum vom privi la inima neiertătoare a fiului mai mare. Acesta nu a vrut deloc să accepte restabilirea şi primirea fratelui său mai tânăr. Avea inima rece faţă de el şi era indignat de faptul că tatăl său dorea să aibă relaţie cu un fiu care îl dezonorase atât de mult (versetul 28). Se gândea mai degrabă la pedeapsa care i s-ar fi cuvenit fratelui său, decât la schimbarea care intervenise în inima aceluia. Dorea ca fratele său să plătească pentru ceea ce făcuse. Nu avea îndurare şi nicio dorinţă de împăcare (versetul 28).

Fiul mai mare a pierdut prilejul de a se bucura şi de a sărbători, deoarece era preocupat cu sine şi cu simţămintele sale rănite. El nu cunoştea inima plină de dragoste a tatălui, care tânjea după restabilirea fiului mai tânăr. Dimpotrivă, el s-a retras, plin de mânie şi de indignare, şi a refuzat să admită că ceea ce făcea îi provoca la fel de multă durere tatălui său ca starea de mai înainte a fiului mai tânăr.

Refuzul de a ierta trădează o inimă răzvrătită şi încăpăţânată, care nu s-a adăpat din izvorul harului, al îndurării şi al iertării lui Dumnezeu. Refuzul nostru de a-i iubi pe cei care ne-au făcut rău demonstrează cât de puţin am înţeles dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Trebuie să iert aşa cum m-a iertat El şi trebuie să iubesc aşa cum m-a iubit El – orice măsură mai mică de atât este nepotrivită.

T. P. Hadley

16 IunieFerice de acela a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit!                  Psalmul 32.1

O fericire împătrită (1)Evreii numesc acest psalm un psalm aşerit. Aşer înseamnă „fericit“ sau „binecuvântat“. Există câţiva psalmi care în ebraică încep cu acest cuvânt. De exemplu, Psalmul 1: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi“. Fericirea aceasta aparţine acelui Om care niciodată nu a făcut vreun pas greşit – a Domnului Isus Hristos şi a nimănui altcuiva. În Psalmul 32 avem fericirea omului care a făcut paşi greşiţi, dar care a fost adus înapoi la Dumnezeu; această fericire o putem cunoaşte şi noi. Acest psalm este, de asemenea, un psalm maschil. Maschil înseamnă „a instrui“ – există aici instrucţiuni speciale, pe care Domnul doreşte să ni le însuşim.

Vom privi acum la ceea ce am putea numi «o fericire împătrită»:Prima fericire este pentru cel „a cărui fărădelege este iertată“. Astăzi, un

astfel de om este acela care a venit la Dumnezeu, mărturisindu-şi vina, şi care şi-a pus încrederea în mesajul venit de la Dumnezeu. Când ne punem încrederea în Domnul, ştim că, prin lucrarea Sa de la cruce, toate fărădelegile noastre sunt iertate. Apostolul Petru ne face clar acest lucru, atunci când spune: „Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor“ (Fapte 10.43). Orice păcătos sărman care crede ceea ce Dumnezeu mărturiseşte despre Fiul Său este iertat.

A doua fericire este a aceluia „al cărui păcat este acoperit“. Cuvântul tradus cu „acoperit“ este o formă a cuvântului folosit peste tot în Vechiul Testament pentru „ispăşire“. Ceea ce David spune este: „Ferice de omul al cărui păcat este ispăşit“. Semnificaţia cuvântului „ispăşire“ [aşa cum este el folosit în Vechiul Testament – n.tr.] este „acoperire“. Astăzi, prin jertfa Domnului Isus, păcatul este nu numai acoperit, ci şi înlăturat. Sângele Său preţios curăţeşte de orice păcat.

H. A. Ironside

 

17  IunieFerice de omul căruia Domnul nu-i socoteşte nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!  Psalmul 32.2

O fericire împătrită (2)Cea de-a treia fericire aparţine omului „căruia Domnul nu-i socoteşte nelegiuirea“. Adică nelegiuirea sa nu-i este pusă în cont. Dacă Domnul Isus mi-ar şterge păcatele comise până la momentul când am crezut în El, iar apoi ar începe să mi le pună în cont pe cele comise după aceea, aş fi într-o stare cu nimic mai bună ca cea din trecut. „Ferice de omul căruia Domnul nu-i socoteşte nelegiuirea.“ Dumnezeu nu pune în contul alor Săi păcatele comise, ca ei să dea socoteală pentru ele în ziua judecăţii. Din momentul în care am crezut în Isus, sângele Său preţios şterge tot, de la leagăn până la mormânt.

Înseamnă aceasta că pot păcătui de acum, fără ca acest lucru să mai conteze? Nu! Din momentul în care responsabilitatea mea ca om păcătos, care are de-a face cu Dumnezeul judecăţii, a luat sfârşit pentru totdeauna, a început responsabilitatea mea ca şi copil al Tatălui. Acum am de-a face cu Tatăl şi trebuie să fiu un copil ascultător. „Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte“ (Evrei 12.6). Însă El nu impută fărădelegea unui copil al Lui. Fiecare dintre cei credincioşi este făcut „dreptatea lui Dumnezeu în Hristos“.

A patra fericire este a omului „în duhul căruia nu este viclenie“. Un om în duhul căruia nu este viclenie nu este un om care nu mai păcătuieşte niciodată. N-a existat decât un singur Om care nu a păcătuit niciodată – Domnul Isus Hristos. „Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu“ (Romani 3.23). Nu există niciun om care să facă binele şi să nu păcătuiască. Acest lucru este adevărat şi pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi.

Totuşi, omul în al cărui duh nu este viclenie este omul care nu încearcă să-şi ascundă păcatul. Atâta vreme cât omul îşi ascunde păcatul, există viclenie. Când David şi-a ascuns păcatul, a avut viclenie în duh, dar atunci când şi-a recunoscut cu sinceritate păcatul şi a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului“, n-a mai existat viclenie în duhul lui. H. A. Ironside

18 Iunie

Eu sunt Păstorul cel Bun şi le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele … Şi am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu; şi va fi o singură turmă, un singur păstor.              Ioan 10.14,16

Păstorul cel Bun intră în staul pe uşă, Îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul. Staulul era Israel, înconjurat de bariere din toate părţile, supuşi legilor şi rânduielilor care îl separa de celelalte popoare. Tocmai de această robie a venit Domnul Isus să-Şi scape poporul. Unii din Israel au răspuns chemării Sale de har. Aceştia erau oile Sale, care au auzit glasul Lui. El i-a scos afară şi i-a dus la păşunile verzi ale libertăţii Noului Testament, unde se puteau hrăni singuri din Cuvântul curat al lui Dumnezeu, fără să fie dependenţi de conducătorii poporului.

Însă nu numai credincioşii dintre iudei aveau să aibă parte de harul lui Dumnezeu în Hristos Isus, har care este rezultatul valorii infinite a jertfei de la cruce; El avea şi alte oi, care nu erau din staulul iudaic – oi dintre naţiuni. El avea să le aducă şi pe acestea, iar ele aveau să asculte glasul Lui, marele rezultat fiind acela că urma să existe o singură turmă (nu un singur staul) şi un singur Păstor – El Însuşi.

Acest lucru a fost împlinit într-un mod minunat. Cartea Fapte ne arată, din punct de vedere istoric, cum cei dintre naţiuni au fost aduşi în Adunarea lui Dumnezeu (capitolul 10) şi cum a fost apoi manifestată o unitate preţioasă între credincioşii dintre iudei şi cei dintre naţiuni. Adunarea era atunci „o singură turmă“, nu mai multe. Ea este compusă din toţi credincioşii aflaţi pe faţa pământului, din orice popor. Acest grup de oameni este păzit şi îngrijit de Păstor – de singurul Conducător vrednic de încredere. Pe El ne putem baza pentru a fi conduşi pe o cale sigură şi paşnică sau pentru a fi întăriţi în conflictul cu vrăjmaşul sau pentru a găsi păşunile cele mai bune, în care noi, oile Sale, să ne putem hrăni.

L. M. Grant

19 IunieŞi să stropească de şapte ori peste cel care va fi curăţit de lepră şi să-l declare curat; şi să dea drumul păsării vii pe câmp deschis.  Levitic 14.7În Levitic 14.1-9 vedem cât de bun este Dumnezeu fiindcă ne-a dăruit astfel de imagini clare în Cuvântul Său, arătându-ne starea morală a omului, precum şi marea eliberare pe care El ne-a dăruit-o, prin moartea şi prin învierea Domnului Isus. Cu siguranţă că nu sunt multe imagini mai izbitoare decât cea prezentată prin cele două păsări. Pentru cel care doreşte din toată inima să ştie în mod sigur că este curăţit de păcat, această imagine este nespus de preţioasă.

Ce imagine cumplită a păcatului este lepra – o boală care îl transformă pe om într-un cadavru viu, într-o stare de nenorocire şi de singurătate cumplită! Metoda de curăţire era următoarea: preotul venea la sărmanul lepros, care urmărea fiecare mişcare a acestuia; una dintre păsări era omorâtă, iar sângele ei era pus într-un vas de pământ. Ce imagine sugestivă a morţii lui Hristos! Apoi preotul lua cealaltă pasăre şi o cufunda în sângele păsării

moarte; stropea din sânge de şapte ori asupra leprosului; urma să rostească sentinţa lui Dumnezeu asupra sărmanului lepros care îşi fixa privirea asupra păsării celei vii, aflate în mâna preotului – eliberarea lui se lega de acea mică pasăre captivă. Dacă acesteia i se dădea drumul, atunci leprosul era liber. Preotul îl declara curat, păsării i se dădea drumul în câmp deschis, iar privirea leprosului se fixa asupra zborului păsării pătate de sânge – o mărturie vie a curăţirii şi a libertăţii sale.

Dacă l-am întreba cum ştia că a fost curăţit, răspunsul lui ar fi: «Pasărea este vie şi a zburat liberă». Acesta este felul în care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscut gândul sărmanului lepros. Păsării nu i se putea da drumul înainte ca el să fie declarat curat. Nimic nu poate fi mai simplu, nici mai preţios, decât adevărul prezentat aici. Prima pasăre ne prezintă moartea binecuvântatului nostru Domn, iar cea de-a doua, învierea Lui (Romani 4.25).

C. Stanley

20 IunieŞi toţi slujitorii împăratului, care erau la poarta împăratului, îngenuncheau şi se plecau înaintea lui Haman … Dar Mardoheu nu îngenunchea şi nu se pleca.

Estera 3.2De ce a refuzat Mardoheu să se plece înaintea lui Haman? A fost o simplă încăpăţânare a lui să refuze să dea onoarea obişnuită unui slujitor nobil al împăratului? Nicidecum! Deşi Haman era cea mai mare căpetenie a lui Ahaşveroş, el era totodată cel mai mare vrăjmaş al Domnului, fiindcă era cel mai mare vrăjmaş al iudeilor. Haman era un amalecit, iar Domnul jurase că va face război lui Amalec din generaţie în generaţie (Exod 17.16). Cum ar fi putut un fiu adevărat al lui Avraam să se plece înaintea unuia cu care Domnul era în război?

Refuzul hotărât al lui Mardoheu de a se pleca înaintea lui Haman nu a fost deci încăpăţânare, nici mândrie nechibzuită. Nu, ci a fost o dovadă a credinţei în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, precum şi a strânsei comuniuni cu El. Deşi poporul lui Dumnezeu era împrăştiat, deşi templul era în ruine, iar gloria se depărtase din Ierusalim, credinţa nu trebuia să abandoneze poziţia înaltă a poporului în planurile lui Dumnezeu. Credinţa recunoaşte ruina şi umblă cu smerenie. Mardoheu a simţit adânc ruina; s-a îmbrăcat cu sac, însă nu a acceptat să se plece înaintea lui Haman.

Care a fost rezultatul? Sacul lui Mardoheu a fost schimbat cu haina împărătească. Locul său de la poarta împăratului a fost schimbat cu cel de lângă tronul împăratului. El şi-a menţinut poziţia pe acel teren înălţat pe care credinţa aşază întotdeauna sufletul, croindu-i drum nu potrivit vederii naturale, ci potrivit vederii credinţei. Unii ar fi putut întreba: «De ce să nu ne coborâm standardul la nivelul împrejurărilor în care trăim? Nu ar fi mai bine

să-l recunoaştem pe acest amalecit, ţinând cont că a fost aşezat într-o poziţie de autoritate?». Răspunsul credinţei este însă simplu: «Domnul a jurat că va purta război cu Amalec din generaţie în generaţie». Astfel, credinţa se sprijină pe Dumnezeul cel viu şi pe Cuvântul Său veşnic şi, în felul acesta, rămâne în pace şi umblă în sfinţenie înaintea Lui.

C. H. Mackintosh

21 IunieIsus a intrat pentru noi ca Înainte-mergător, fiind făcut pentru eternitate mare preot după rânduiala lui Melhisedec.      Evrei 6.20

Isus, aşa cum Îl prezintă Epistola către Evrei (3)Epistola către Evrei ne îndreaptă privirile către Isus, aşa cum El este acum în cer, încununat cu glorie şi cu onoare (Evrei 2.9). Din când în când, această Epistolă se adresează responsabilităţii noastre de credincioşi aflaţi pe pământ, după care scriitorul se întoarce la Subiectul principal, îndreptându-ne atenţia şi inimile către El. Prezentându-L ca Înainte-mergător, este introdusă o legătură strânsă între credincioşii aflaţi aici, pe pământ, şi Hristos, aflat în gloria cerului. Această legătură implică faptul că Înainte-mergătorul a deschis drumul altora pentru a-L urma în cer, fie acum, fie mai târziu. Isus este reprezentantul unei ordini de lucruri cu totul nouă, care nu a existat în timpul lui Moise şi al lui Aaron, nici, în general, în mijlocul poporului Israel.

Melhisedec este o imagine a Fiului etern – fără tată şi fără mamă. El l-a binecuvântat pe Avraam, ceea ce înseamnă că era mai mare decât Avraam (fiindcă cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare – Evrei 7.7). Era greu pentru un iudeu să accepte faptul că cineva putea fi mai mare decât Avraam. Melhisedec L-a binecuvântat, de asemenea, pe Dumnezeu, din partea lui Avraam. Epistola către Evrei ne confirmă faptul că Isus cel lepădat, care a fost respins de poporul Său, este Dumnezeu, „Acelaşi, ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13.8), Cel care este „peste toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci“ (Romani 9.5). Cuvântul „rânduială“ semnifică o ordine de lucruri fixată şi stabilită de Dumnezeu, ceva pe care omul de pe pământ niciodată n-ar putea-o stabili. Expresia „pentru eternitate“ este în contrast cu ordinea de lucruri din Vechiul Testament, în care marii preoţi erau înlocuiţi, generaţie după generaţie. Isus, Înainte-mergătorul, este, de asemenea, marele Melhisedec! Potrivit cu semnificaţia acestui nume, El este Împărat al dreptăţii şi Împărat al păcii. Cât de mare este El!

A. E. Bouter

22 Iunie

Şi pe mai-marele paharnicilor l-a aşezat din nou în slujba lui de paharnic; şi el dădea paharul în mâna lui faraon. Iar pe mai-marele brutarilor l-a spânzurat, după cum le interpretase Iosif.                                Geneza 40.21,22

Lecţii din viaţa lui Iosif (5) – La un loc cu răufăcătoriiIosif, deşi era nevinovat, a trebuit să stea câţiva ani lungi în închisoare. Acolo însă el a fost sârguincios, iar căpetenia închisorii i-a dat pe mâna lui pe toţi cei care erau închişi acolo. Dumnezeu l-a făcut să prospere în tot ceea ce făcea. Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de aici este că, atunci când lui Hristos Îi este dat locul dintâi, binecuvântarea va urma cu siguranţă.

Probabil că mai-marele paharnicilor şi mai-marele brutarilor, spre deosebire de Iosif, se făcuseră vinovaţi de vreo greşeală împotriva lui faraon. Ni se spune apoi că fiecare dintre ei avusese un vis şi că l-au istorisit lui Iosif. Cât de încurajatoare sunt cuvintele lui Iosif: „Nu sunt ale lui Dumnezeu interpretările?“ (versetul 8). Aceste cuvinte arată că nădejdea şi visele lui erau încă vii în inima sa, altfel n-ar fi avut nicio încredere să interpreteze visele celor doi. El credea încă în ceea ce Dumnezeu îi descoperise, în ciuda împrejurărilor sale.

Interpretările lui Iosif au fost exacte, iar lucrurile s-au întâmplat după cum a prezis. Mai-marele paharnicilor a fost restabilit în poziţia sa, iar mai-marele brutarilor a fost spânzurat de faraon. Dacă privim la Domnul în lumina acestor lucruri, ne minunăm de perfecţiunea Cuvântului lui Dumnezeu. Hristos, care fusese declarat nevinovat de către Pilat, a fost pus în numărul celor fără de lege, fiind răstignit între doi tâlhari (Isaia 53.12; Luca 23.32). La fel ca cei doi oameni din temniţa Egiptului, un tâlhar avea să meargă în paradis în chiar acea zi, iar celălalt, în osânda veşnică. Atât Iosif, cât şi tâlharul au spus: „Adu-ţi aminte de mine“ (Geneza 40.14; Luca 23.42); mai-marele paharnicilor l-a uitat pe Iosif, însă tâlharul a fost mântuit de Hristos.

B. Reynolds

23  IunieÎntr-adevăr, nu-mi foloseşte să mă laud, pentru că voi veni la viziuni şi la descoperiri ale Domnului. Ştiu un om în Hristos … unul ca acesta a fost răpit chiar până la al treilea cer.                                 2 Corinteni 12.1,2Pavel povesteşte în premieră o experienţă remarcabilă, pe care o avusese în urmă cu paisprezece ani. Un creştin cu o gândire carnală s-ar fi lăudat imediat cu o astfel de experienţă. Apostolul însă, ştiind că nu este de niciun folos să se laude, se abţinuse de la a menţiona această experienţă vreme de paisprezece ani. El tocmai pomenise de o experienţă în trup umilitoare

(capitolul 11), iar acum ne dezvăluie o experienţă minunată, pe care o trăise ca „om în Hristos“. Cel care ştia ce înseamnă să fie lăsat jos într-un coş, pe o fereastră, experimentase, de asemenea, ce însemna să fii răpit în al treilea cer.

Cel de-al treilea cer vorbeşte despre locuinţa lui Dumnezeu. Există cerul atmosferic, apoi cerul cosmic, iar apoi cel de-al treilea cer, unde este tronul lui Dumnezeu. Apostolul vorbeşte despre cel de-al treilea cer ca fiind paradisul, arătând astfel binecuvântarea care caracterizează acel loc al bucuriei, al frumuseţii şi al gloriei – o grădină a plăcerilor, în care umbra morţii nu va pătrunde niciodată. El are grijă să ne spună că a fost răpit nu ca om în carne, ci ca „om în Hristos“. Avantajele sale naturale, ca om în carne, erau socotite de el, aşa cum ne spune în altă epistolă, ca nişte gunoaie; se putea însă lăuda cu poziţia şi cu privilegiile sale ca om în Hristos.

Fiind răpit în paradis, nu mai era conştient de trupul său, de nevoile şi de slăbiciunile acestuia. Acolo auzise lucruri despre care nu-i era îngăduit să vorbească, nici măcar creştinilor, atâta vreme cât se aflau pe pământ şi în aceste trupuri muritoare. Să ne aducem aminte că, deşi noi nu avem astfel de experienţe miraculoase, totuşi ceea ce i-a fost revelat apostolului aparţine în întregime chiar şi celui mai simplu credincios, ca fiind „în Hristos“.

H. Smith

 24 IunieŞi Iosua a zidit un altar Domnului Dumnezeului lui Israel … Şi a scris acolo, pe pietre, o copie a legii lui Moise, pe care el o scrisese înaintea fiilor lui Israel … N-a fost un cuvânt din tot ce poruncise Moise, pe care să nu-l fi citit Iosua înaintea întregii adunări a lui Israel, şi a femeilor, şi a copiilor, şi a străinilor care umblau în mijlocul lor.  Iosua 8.30,32,35

Iosua (8)După pedepsirea lui Acan, Dumnezeu i-a dat lui Israel o biruinţă completă asupra cetăţii Ai, însă nu o biruinţă uşoară, aşa cum au crezut ei, încrezându-se în ei înşişi şi crezând că pot câştiga cu doar trei mii de oameni. De data aceasta, Iosua a trebuit să-i ia pe toţi oamenii de război.

De îndată ce biruinţa a fost câştigată, Iosua şi poporul au făcut ceea ce Moise le poruncise în Deuteronom 27. Iosua a zidit un altar din pietre mari, pe care a adus arderi-de-tot şi jertfe de pace. După ce a văruit pietrele, a scris pe ele o copie a legii. Apoi a strâns pe tot Israelul şi pe străinii care locuiau în mijlocul lui. Şase seminţii au stat pe muntele Garizim, pentru a binecuvânta poporul, şi celelalte şase seminţii au stat pe Muntele Ebal,

pentru a rosti blestemul. Apoi a fost citit cu solemnitate tot ceea ce Moise poruncise să fie citit.

Cât de atent trebuie să fi ascultat ei la binecuvântările şi la blestemele care le-au fost citite! Trebuie să ne aducem aminte că acest lucru a avut loc înainte ca cei din popor să aibă fiecare o copie a legii, aşa cum noi astăzi beneficiem de privilegiul de a avea întreaga Scriptură la îndemână. Rareori aveau ei prilejul să audă Cuvântul lui Dumnezeu citit. Să remarcăm, de asemenea, persoanele prezente acolo: Iosua, tot Israelul, bătrânii, căpeteniile oştirii, judecătorii, preoţii, leviţii, femeile, copiii şi străinii care locuiau printre ei.

Cât de privilegiaţi suntem noi! Cuvântul lui Dumnezeu ne stă la îndemână şi îl putem citi fără teama de a fi prigoniţi pentru acest lucru. Vedem din nou faptul că Dumnezeu doreşte ca oamenii din toate categoriile – inclusiv copiii – să fie prezenţi atunci când este citit şi studiat Cuvântul Său. Fie ca familia fiecăruia dintre noi să fie astfel binecuvântată!

E. P. Vedder, Jr.

25 IunieŞi îndată El a vorbit cu ei şi le-a spus: „Îndrăzniţi; Eu sunt, nu vă temeţi!“. Şi S-a suit la ei în corabie.               Marcu 6.50,51În Marcu 6.46 citim că Domnul Se suise pe munte, pentru a Se ruga. Vom privi mai întâi la acest lucru. Putem fi siguri că ucenicii Săi şi-au avut locul în rugăciunea Sa din acea noapte. El a mijlocit pentru ei. Fuseseră, aparent, lăsaţi la voia mării învolburate şi a vântului puternic, însă nu erau uitaţi. Domnul S-a rugat pentru ei, fiindcă îi iubea. El nu încetează niciodată să fie interesat de încercările şi de tulburările prin care trec cei ai Săi. Prin urmare, ucenicii, deşi singuri pe marea tulburată, beneficiază de rugăciunea Domnului pentru ei (vedeţi Romani 8.34). Trebuie să înţelegem tot mai mult această dragoste vie, această slujire continuă a Domnului pentru noi, căci ea este necesară pentru mântuirea noastră de zi cu zi. Domnul face o slujbă neîncetată şi eficace – El trăieşte pururea pentru a mijloci pentru noi.

El îi vede pe toţi sfinţii Săi care suferă şi care se trudesc, mijloceşte pentru ei şi vine aproape de ei în toate necazurile lor, făcându-i mai mult decât biruitori. „Văzându-i chinuindu-se cu vâslirea, … a venit la ei.“ Nevoia lor şi dragostea Lui L-au adus acolo. După ce priceperea lor în a naviga s-a dovedit inutilă şi după ce au fost extenuaţi, El a venit la ei; după ce au încetat să mai lupte, a venit în împrejurările lor şi a adus pacea Sa cu El, pentru a le-o da.

Aşa stau lucrurile şi astăzi. Dragostea Sa Îl face să vină repede în ajutorul nostru. El nu schimbă întotdeauna împrejurările – unele nu pot fi schimbate – însă ne schimbă pe noi şi ne linişteşte prin prezenţa Sa. Da, chiar dacă am trece prin valea umbrei morţii, suntem plini de încredere şi nu murmurăm, căci El este acolo, în mijlocul chiar şi a celei mai mari încercări. El este

Marele Preot al nostru, Mijlocitorul, care spune: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi“.

J. T. Mawson

26 IunieŞi Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.                   Fapte 6.8Dar ei au strigat cu glas tare şi şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui; şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre.         Fapte 7.57,58De ce Ştefan, care putea face minuni şi semne mari pentru a-i elibera pe alţii, n-a putut folosi aceste lucruri pentru a scăpa de moarte? De ce n-a făcut ca Ilie, care a chemat foc din cer asupra vrăjmaşilor săi? De ce a îngăduit Dumnezeu ca Ştefan să fie omorât, chiar atunci când acesta Îi era atât de credincios? De ce n-a luat Dumnezeu acasă pe un creştin plin de el însuşi, mai degrabă decât pe unul plin de Duhul Sfânt?

Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în planul lui Dumnezeu. Cu siguranţă că Dumnezeu are putere să-i elibereze pe ai Săi, oricând socoteşte El potrivit. Martori cu privire la acest lucru sunt Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, în cuptorul de foc; Daniel, în groapa cu lei; şi Petru, în temniţa lui Irod.

N-a fost vreo problemă nici în privinţa credinţei şi a devotamentului lui Ştefan. El este descris ca fiind „plin de credinţă şi de Duh Sfânt“, la prima sa menţionare în Scriptură, în Fapte 6.5. Apoi, la moartea sa, se spune că era plin de Duhul Sfânt şi că se ruga pentru cei care îi luau viaţa (Fapte 7.55,60).

Realitatea este că Dumnezeu nu are nevoie nici de aprobarea, nici de înţelegerea noastră, pentru a lucra ceea ce a plănuit în privinţa vieţilor noastre. Scopul Său nu este în primul rând de a ne fi nouă bine pe acest pământ, ci manifestarea gloriei Sale. De aceea Pavel a putut vindeca mulţimi de oameni în călătoriile sale misionare, însă nu a putut face nimic în ce priveşte ţepuşul său în carne. Pe măsură ce vom înţelege acest lucru, vom putea spune şi noi cuvintele din 2 Samuel 22.31: „Cât despre Dumnezeu, calea Lui este desăvârşită … El este un scut pentru toţi cei care se încred în El“.

G. W. Steidl

27 IunieÎn noaptea aceea, somnul împăratului a fugit de la el.                 Estera 6.1De ce n-a avut împăratul somn tocmai în acea noapte? Cu siguranţă, era mâna lui Dumnezeu Însuşi la lucru! Domnul Dumnezeul evreilor avea de împlinit o lucrare măreaţă în beneficiul poporului Său preaiubit, iar El a făcut

ca împăratul să nu poată dormi în acea noapte. Acest lucru scoate la iveală caracterul cărţii Estera.

De-a lungul acestei cărţi inspirate, numele lui Dumnezeu nu este deloc întâlnit, însă lucrarea mâinii Lui este vizibilă peste tot. Cele mai neînsemnate împrejurări manifestă planul Său minunat şi lucrarea Sa perfectă (Isaia 28.29).

Ochiul natural nu poate urmări mişcarea roţilor carului Domnului, însă credinţa nu numai că o poate urmări, dar cunoaşte şi direcţia în care acest car se îndreaptă. Vrăjmaşul complotează, însă Dumnezeu este deasupra lui. Orice mişcare a lui Satan nu este decât o verigă în lanţul uimitor al evenimentelor prin care Dumnezeul lui Israel Îşi împlineşte planul de har cu privire la poporul Său. Aşa au stat mereu lucrurile şi aşa vor sta mereu şi în continuare. Răutatea lui Satan şi mândria omului sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, pentru împlinirea scopurilor Sale pline de har. Domnul este deasupra tuturor lucrurilor. Orice rotiţă, cât de mică, în vasta maşinărie a acestei lumi, este sub controlul Său. Chiar dacă numele Său nu este cunoscut sau recunoscut de către fiii acestui pământ, mâna Sa este văzută şi împlinirea scopului Său este aşteptată de către fiii credinţei.

În acea noapte, singurul lucru care a fost adus înaintea împăratului a fost cartea cronicilor. Ciudat remediu pentru un împărat dedat plăcerilor! Era însă în acea carte o însemnare cu privire la un anumit iudeu, însemnare care trebuia adusă imediat în atenţia împăratului. În cartea Estera vedem, într-un fel remarcabil, providenţa lui Dumnezeu, mândria omului şi puterea credinţei. „Planul Meu va sta în picioare şi voi face toată plăcerea Mea“ (Isaia 46.10).

C. H. Mackintosh

 

28 Iunie

Am păcătuit, dând sânge nevinovat … Să n-ai nimic a face cu Omul Acela drept, pentru că am suferit mult astăzi în vis pentru El.                                         Matei 27.4,19Eu nu găsesc nicio vină în Omul acesta … Acesta n-a făcut nimic rău … Într-adevăr, Omul acesta era drept.   Luca 23.4,41,47Cuvintele citate mai sus au ieşit de pe buzele unor oameni de la care nu ne-am fi aşteptat să dea o asemenea mărturie.

Primul a fost Iuda, cel care L-a trădat pe Domnul Isus. El a făcut această mărturisire înaintea preoţilor de seamă şi a bătrânilor, după ce a văzut că Domnul a fost condamnat. Cine s-ar fi gândit că un om ca Iuda ar putea da o astfel de mărturie cu privire la nevinovăţia Domnului Isus?

A doua mărturie a venit de la soţia lui Pilat, care i-a trimis soţului ei avertismentul de a nu se implica în judecarea acelui Om drept. Motivul pentru care ea a dat o astfel de mărturie a fost că Dumnezeu i-a dat un vis în care suferise mult. Un martor de felul acesta este cu totul neaşteptat.

A treia mărturie a venit de la Pilat, judecătorul dintre naţiuni, care nu avea nicio simpatie pentru iudei, însă care nu a putut să nu recunoască faptul că nu găsea nicio vină în Prizonierul neobişnuit care îi fusese adus înainte. El a repetat acest lucru de trei ori.

A patra mărturie a venit din partea unuia dintre tâlhari. La început, el L-a insultat pe Domnul împreună cu celălalt tâlhar, însă, după aceea, inima lui a fost schimbată. Mărturisindu-şi vina, el a dat mărturie despre Hristos că nu făcuse niciun lucru rău. Cât de neaşteptat a fost ca un răufăcător să-L îndreptăţească pe Unul care suferea aceeaşi condamnare!

Cel de-al cincilea martor este şi el unul surprinzător. Sutaşul care condusese executarea sentinţei împotriva Domnului, după ce a auzit cuvintele Sale şi L-a văzut suferind şi murind, a declarat cu convingere că acel Om era drept. Dumnezeu a fost Cel care a făcut ca aceste mărturii să fie date cu privire la Fiul Său!

L. M. Grant

29  IunieCu atât mai mult cei care primesc plinătatea harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos.                                              Romani 5.17

Dumnezeu are la dispoziţie veacurile viitoare pentru a manifesta domnia Sa plină de putere. „Vor împărăţi în vecii vecilor“ este descrierea pe care Dumnezeu o face sfinţilor din Noul Ierusalim (Apocalipsa 22.5). Însă domnia lor a început deja din această viaţă, în sensul că ei sunt în Hristos, marele Biruitor. Satan se străduieşte să ne ţină departe de acest adevăr, de faptul că suntem în harul îmbelşugat al lui Dumnezeu; că am primit darul dreptăţii în Hristos şi că domnim în viaţă, acum şi pentru totdeauna, prin acel Unul singur, Isus Hristos.

Fie ca Dumnezeu să ne facă tot mai conştienţi de aceste realităţi, fiindcă Satan urăşte de moarte Adunarea, care este situată deja în locurile cereşti, locuri din care el va fi alungat curând! El ştie că Adunarea va împărtăşi tronul lui Hristos şi că în curând va domni împreună cu El, într-o glorie ce nu poate fi descrisă. Prin urmare, el va căuta să ne împiedice, dacă este cu putinţă, să vedem poziţia noastră prezentă de domnie în viaţă, în Hristos. Suntem siguri că, la venirea lui Hristos, mulţi creştini adevăraţi vor regreta că şi-au petrecut viaţa pe pământ în îndoială, în înfrângere şi în depresie, mai degrabă decât într-o domnie biruitoare a vieţii, în Hristos.

Dumnezeu nu are copii favoriţi. Oricine este în Hristos are un Hristos complet la dispoziţie. Îndemnurile din epistole sunt adresate, în mod egal, tuturor credincioşilor. David Livingstone a scris într-una din primele pagini ale jurnalului său: «Mi-am dat seama că nu sunt în mod deosebit înzestrat din punct de vedere intelectual, însă astăzi m-am hotărât să fiu un creştin deosebit». Să refuzăm să ne mulţumim cu o existenţă creştină care, la final, nu poate fi rezumată prin cuvintele: «Am domnit în viaţă prin Isus Hristos». Să luăm exemplu de la sfinţii smeriţi a căror existenţă a fost descrisă prin cuvintele glorioase ale lui Pavel: „Vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos“.

W. R. Newell

30 IunieMai este un om, … dar îl urăsc.                     1 Împăraţi 22.8Mai având un singur fiu preaiubit, l-a trimis.      Marcu 12.6Acest capitol din 1 Împăraţi este cu totul remarcabil. El ne vorbeşte despre un împărat evlavios, Iosafat, care, din nefericire, s-a asociat cu un împărat foarte nelegiuit, pe nume Ahab. Ni se permite să vedem ceea ce a avut loc în cer şi felul în care Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a folosit un duh mincinos, pentru a-l duce pe Ahab la pieire. De asemenea, vedem un om pe pământ, care vorbeşte pentru Domnul aflat în ceruri.

Să privim pentru un moment la acest din urmă aspect şi să vedem dacă putem găsi aici o imagine a Domnului Isus.

Mai întâi, vedem că acest om era urât din cauza Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru ne aduce aminte de Luca 4, care ne spune că Domnul Isus a intrat în sinagoga din Nazaret. Oamenii se minunau de cuvintele de har care

ieşeau din gura Lui. Apoi însă El le-a vorbit despre harul lui Dumnezeu care nu putea fi limitat la Israel, iar ei s-au umplut de mânie şi au fost gata să-L omoare. „Ei M-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu“ (Ioan 15.24).

În al doilea rând, vedem că acest om vorbea cu autoritate. Chiar şi nelegiuitul Ahab recunoştea că el vorbea în numele Domnului. Atunci când Domnul Isus vorbea în Capernaum, ni se spune că oamenii „erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că El îi învăţa ca având autoritate, şi nu în felul cărturarilor“ (Marcu 1.22).

În al treilea rând, vedem că acest om a suferit din pricina Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru binecuvântatul nostru Domn Isus, care a fost Adevărul Însuşi (Ioan 14.6) şi care a dat mărturie despre adevăr (Ioan 18.37), acest lucru a însemnat pedeapsa cu moartea. Ştim totuşi că suferinţele Sale nu au fost doar cele ale unui martir, ci au fost îndurate pentru noi, aşa încât noi, care eram vrednici de urât, urându-ne unii pe alţii (Tit 3.3) şi care ascultam de tatăl minciunii (Ioan 8.44), să putem fi eliberaţi prin adevăr. Să fim recunoscători pentru faptul că a existat un Om care L-a glorificat pe Dumnezeu şi care ne-a eliberat!

K. Quartell