1

PROIECT ÎN FAZĂ DE LUCRU

INVOLUŢIA EFECTIVELOR DE IEPURE COMUN ÎN ROMÂNIA

CAUZE ŞI MĂSURI

dr. ing. Neculai Șelaru

dr. ing. Mitică Georgescu

Francisc Castiov

alți autori ………

Introducere

Iepurele comun (Lepus europeus L.) a reprezentat şi încă reprezintă în România, una

dintre cele mai comune şi accesibile specii pentru marea majoritare a vânătorilor din

România. Larga sa răspândire, de pe malul mării până în golul de munte, abundenţa sa pe

alocuri, în special în zonele de joasă altitudine, şi prolificitatea proverbială a speciei au

contribuit din plin la crearea acestei convingeri. Şi la convingerea că specia va dăinui în țara

noastră, fără nici un fel de probleme, în ciuda schimbărilor care se petrec cu repeziciune în

habitatele sale naturale şi în mediul nostru înconjurător de viaţă.

În celelalte ţări din Europa, unde per total au fost vânați în medie cca. 15 milioane de

exemplare/an, iepurele a fost considerat, de asemenea, specia cea mai populară și de cel mai

mare interes vânătoresc, justificând astfel atenția deosebită de care s-a bucurat și se bucură,

în continuare, precum şi grija aparte pentru asigurarea perenităţii sale.

Lucrurile nu mai par să evolueze însă tocmai aşa.

Efectivele de iepuri, recenzate în ultimii ani, şi recoltele efectiv realizate, ambele la

nivelul României, sunt de natură a ne atrage atenţia asupra unei anumite involuţii a acestora,

pe care cifrele înregistrate periodic, cu o mare doză de subiectivism în ultima perioadă, nu mai

sunt în măsură să o ascundă. Involuţia este confirmată şi prin observaţiile directe ale

vânătorilor, făcute în teren cu ocazia vânătorilor organizate la iepuri, care reliefează o situaţie

chiar mai alarmantă decât cea reflectată în statisticile anuale. Iar involuţia de care facem

vorbire nu s-a constatat doar în România, ci în aproape toate ţările europene. Situaţia aparent

surprinzătoare, este explicabilă însă prin reţinerea pe care gestionarii faunei cinegetice o

manifestă faţă de recunoaşterea, de regulă cu întârziere, a unor astfel de situaţii defavorabile

intereselor acestora, în speranţa unei percepţii greşite sau aşteptarea unui reviriment. Precum

în cazul scăderii aparent inexplicabile şi relativ bruşte a efectivelor de iepure, la care se tot

aşteaptă, de câţiva ani, o revenire miraculoasă spre normalitate.

Acum, când prăbuşirea efectivelor de iepure comun este unanimă recunoscută în

România, ca de altfel în multe alte ţări din Europa, în care, din 1960 până în 1980, au fost

înregistrate reprize dramatice de scădere a efectivelor, iar după 1980, o scădere relativ

constantă, au început să fie cercetate cauzele şi căutate măsurile prin care s-ar putea stopa

declinul şi reîncepe redresarea acestora.

2

În contextul expus, lucrarea de faţă reprezintă o încercare de sistematizare mai bună

şi de detaliere mai inteligibilă a cauzelor care au condus la involuţia efectivelor şi recoltelor

de iepure comun în ţara noastră, dar nu numai, precum şi a măsurilor pragmatice care se

impun şi pot fi luate operativ, în interesul stopării declinului şi revirimentului dorit.

Consideraţi generale privind răspândirea şi abundenţa

Iepurele de câmp este o specie comună în Europa, nordul Africii şi o parte a Asiei, dar şi

în mai multe state din America, unde a fost populat spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Arealul sau originar se întinde de la Atlantic până în Urali şi din nordul Africii până

în sudul Peninsulei Scandinave şi al Siberiei. În sud – est, arealul cuprinde o mare parte din

Asia Mică. În legătură cu acest areal, este certă constatarea că, în timp, acesta s-a extins lent,

atât spre nord şi est, în special în Siberia, cât şi spre sud.

În România, iepurele de câmp se întâlneşte de pe malul mării şi de pe grindurile din

Delta Dunării până în golul subalpin, ocupând o suprafaţă de cca. 21.000.000 ha. El lipseşte

doar din terenurile acoperite cu apă şi golul alpin, precum şi din unele porţiuni de mare

altitudine, cu stâncării.

Densităţile în care este întâlnit diferă însă de la o zonă la alta, în primul rând în

funcţie de altitudine şi biotop.

Referindu-ne la abundenţa iepurelui de câmp, trebuie să recunoaştem că aprecierile

sunt oarecum diferite.

Astfel, în America de Nord, o densitate a populaţiei de 3 exemplare/100ha este

considerată scăzută, o densitate de 11 exemplare/100 ha este considerată mijlocie, iar o

densitate de 45 exemplare/100 ha este considerată mare (Dean, 1965, citat de H. Almăşan şi

col., în lucrarea Iepurele, Edit. Agro-Silvo, Bucureşti, 1968).

În Europa, luând ca etalon Franța, unde au fost efectuate cele mai numeroase studii în

privința iepurelui, o densitate medie de 20 – 30 exemplare/100 ha. primăvara și 40 – 50

exemplare /100 ha. toamna, înaintea deschiderii sezonului de vânătoare, sunt considerate

densități bune, în timp ce o densitate de primăvară de 7 – 8 exemplare /100 ha. este

considerată caracteristică unor biotopuri slabe (din habitatul obișnuit al speciei).

Cercetările efectuate în ţara noastră, în privinţa răspunderii şi densităţii speciei (C.

Popescu, G. Scărlătescu şi H. Almăşan, 1961 şi 1963), au permis elaborarea unei hărţi a

arealului ocupat şi a densităţilor pe zone distincte, orientative doar, deoarece reflectă

situaţia statistică din anul 1958.

Este momentul să subliniem că harta la care ne referim şi informaţiile oferite de

aceasta, în privinţa efectivelor şi densităţilor de iepure, nu mai sunt de strictă actualitate,

întrucât în timp, efectivele şi densităţile iepurelui au fost influenţate covârşitor de

schimbările ecologice majore din diferitele habitate ocupate de acesta.

Important de reţinut este faptul că autorii menţionaţi au împărţit terenurile cu iepuri

în 5 categorii de densitate şi anume:

sub 1 iepure/100 ha – răspândire considerată sporadică (pe cca. 3000 000 ha);

de la 1,01 până la 5 iepuri/100 ha – teren de bonitatea IV-a;

de la 5,01 până la 10 iepuri/100 ha – teren de bonitatea a III-a;

de la 10,01 până la 20 iepuri/100 ha – teren de bonitatea II-a;

peste 20,01 iepuri/100 ha – teren de bonitatea I-a;

Apreciem că această împărţire a terenurilor de iepure pe categorii de bonitate, în

funcţie de densitatea iepurilor recenzaţi primăvara (stocului de reproducţie rămas după

depăşirea sezonului de vânătoare şi trecerea iernii), a rămas totuşi de actualitate. În plus ne

3

oferă, pe baza unor criterii asemenea, posibilitatea aprecierii bonităţii diverselor terenuri cu

iepuri şi unor comparaţii concrete în privinţa evoluţiei sau involuţiei acesteia, reliefată în

evoluţia sau involuţia efectivelor de iepure, de atunci până în prezent. Evoluţie sau involuţie

care trebuie raportată la schimbările intervenite, pe zone altitudinale, în habitatele speciei.

Schimbări care au condus la o scădere diferenţiată a efectivelor de iepuri, pe care statisticile din

ultimii 10-15 ani au încercat să o ascundă, reuşind acest lucru până prin anul 2010.

Situaţia fiind sesizabilă de mai mulţi ani şi confirmată prin constatările efectuate în

teren, precum şi de situaţia generalizată din Europa, conducerea executivă a AGVPS din

România şi-a permisă să atenţioneze din timp administratorul – autoritatea publică centrală

care răspunde de silvicultură – solicitându-i conlucrarea pentru stabilirea cauzelor şi,

ulterior, a măsurilor necesare a fi luate, în vederea stopării declinului şi redresării, cel puţin

parţiale, a situaţiei prezentate.

Singura reacţie a administratului, din anul 2010 până în prezent, a rămas ascunderea

cifrelor oficiale privind efectivele şi recoltele de iepuri, care de altfel nu mai corespund

deloc realităţii.

O politică „a struţului”, potrivnică cunoaşterii adevărului, dorinţei vânătorilor şi

intereselor societăţii, impusă forţat şi unora dintre reprezentanţii gestionarilor fondurilor

cinegetice.

Evoluţia semicentenară a efectivelor şi recoltelor

Reprezentarea grafică a cifrelor oficiale privind efectivele de primăvară, recoltele

anuale şi sporurile naturale înregistrate pentru specia iepure în România, într-o perioadă

semnificativă de 50 de ani, ne oferă posibilitatea unei analize inteligibile a evoluţiei acestora

şi unor explicaţii plauzibile în legătură cu aceasta.

Analiza începe în anul 1960, după ce efectivele de iepure, decimate în timpul şi

imediat după cel de-al doilea război mondial, fuseseră parţial refăcute, ca urmare a unor

măsuri de excepţie luate în privinţa reducerii braconajului practicat cu arme, laţuri şi ogari şi

a combaterii dăunătorilor faunei cinegetice, inclusiv cu capcane şi otravă, după practica

europeană din domeniu.

Desigur că foarte importante au fost şi măsurile de reducere drastică a numărului de

câini deţinuţi legal, prin impozitarea progresivă a proprietarilor acestora, în funcţie de

numărul câinilor deţinuţi, de hrănire complementară a iepurilor iarna şi de repopulare a

terenurilor secătuite. De reţinut însă că, în perioada anterioară anului 1960, recoltele şi

sporurile naturale la iepuri se situau cifric la nivelul a 2/4 - 3/4 din nivelul efectivelor

evaluate primăvara, ceea ce pare enorm şi neverosimil în zilele noastre. De exemplu, în anul

1958, la un efectiv de primăvară de 460.000 de iepuri au fost vânați oficial 330.690 iepuri,

adică 72% din efectiv, înregistrându-se un spor natural teoretic de 332.690 exemplare, adică

de 73%.

Din anul 1960 până prin anul 1968, cotele de recoltă, în concordanţă cu sporurile

naturale, s-au menţinut la niveluri de peste dublul celor actuale. A fost perioada definitivării

colectivizării ţării şi începutului de agricultură socialistă, când moda defrişării vegetaţiei de pe

păşuni, destufizării, mecanizării şi chimizării de-abia demarase, iar haturile nu fuseseră

desfiinţate decât în parte. Mozaicitatea culturilor agricole, extinderea culturilor cerealiere şi

leguminoase, precum şi fertilizarea solului, prin folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor

naturale, au favorizat specia. Ca de altfel şi limitarea în timp (între 24.04 şi 06.12) şi spaţiu a

păşunatului.

Deteriorarea condiţiilor de habitat pentru iepuri, care a urmat în perioada de cca. 10

ani de modernizare a agriculturii socialiste (1969 - 1978), a determinat scăderea evidentă a

cotelor de recoltă, în preajma nivelului sporurilor naturale, mult mai reduse în această

perioadă, măsură deliberată luată de administrator, în scopul conservării efectivelor de

4

primăvară (stocurilor de reproducţie) la niveluri apropiate de cele optime, totalizând atunci

peste 1.000.000 iepuri în România. Cauza principală a acestei relativ uşoare involuţii a

efectivelor şi recoltelor de iepure a fost considerată, la acea vreme, intensificarea chimizării.

Începuse să se resimtă însă şi efectul extinderii monoculturilor pe suprafețe mari, toate

acestea determinând un spor natural mai redus decât în urmă cu 10 ani.

În perioada care a urmat, din anul 1979 până în anul 1990, recoltele de iepuri au

scăzut semnificativ, ajungând până la valori cuprinse între 3 – 8% din efectivul de

primăvară, care în același interval de timp a fost evaluat la doar l.000.000 – 1.200.000 de

exemplare în ţara noastră. O concluzie similară s-a putut trage şi în privinţa sporului natural,

extrem de redus pentru o specie atât de prolifică precum iepurele, calculat la numai 1% –

14%, prin raportare la efectivul de primăvară.

În această perioadă, în care braconajul şi efectivele de dăunători ai speciei erau

reduse la maxim, iar mecanizarea era încă departe de nivelul actual, cauza principală a

scăderii sporului natural, reliefată şi în procentul mai redus al exemplarelor juvenile vânate,

a fost considerată folosirea unor pesticide periculoase pentru animalele cu sânge cald,

interzise deja în alte ţări europene. Efectul imediat al acestora era omorârea directă, în

special al puilor, şi inducerea sterilităţii, la multe exemplare dintre reproducătoare adulte.

Subliniem din nou faptul că în acea perioadă se utilizau încă, pe scară largă, multe pesticide

a căror folosire este astăzi interzisă. Începuse să se discute însă, şi despre efectul negativ al

extinderii monoculturilor, încă nu suficient de curate pe atunci, ca și despre extinderea

culturilor tehnice, în dauna celorlalte, situaţie care defavoriza, într-o oarecare măsură, t rata

de supravieţuire.

Deci, cel puţin până în anul 1990, cauzele involuţiei prezentate, cu recolte şi sporuri

naturale surprinzător de reduse, trebuie căutată în modernizarea agriculturii socialiste, în

special în chimizarea cu substanţe agresive pentru iepuri şi în începutul de extindere a

monoculturilor.

După bulversarea agriculturii, ce a urmat anului 1990, şi după revenirea la o

agricultură de subzistenţă practicată pe numeroase suprafeţe mici, precum şi după lăsarea

unor suprafeţe întinse de teren arabil în stare de pârloagă, efectivele de iepuri ar fi trebuit să

crească vizibil şi, totodată, cotele de recolte, ambele ca efect al unor sporuri naturale mai

ridicate în noile condiţii. Este adevărat că aceste cote de recoltă au crescut, până la o medie

de 7%–10% raportate la efective de primăvară de 1.050.000 - 1.150.000 iepuri, dar nu au

crescut în măsura în care ne-am fi aşteptat, similară de exemplu creşterii din perioada 1960 -

1968. Explicaţia constă într-un spor natural mai mic în perioada 1990 – 1999, faţă de

perioada 1960 - 1968, la o densitate medie a populației de iepuri aproximativ egală. Care ar

fi totuşi explicaţia acestei situaţii? Ce a intervenit în perioada din urmă, faţă de cealaltă, în

defavoarea iepurelui şi a sporului său natural?

În primul rând a intervenit braconajul, în special cu arme, ogari şi laţuri, cel mai de

temut noaptea la far, cu arma şi cu ogari, tinzând să devină „sport de mase”. Apoi o evidentă

delăsare în privinţa ţinerii sub control a prădătorilor speciei, în primul rând a câinilor

hoinari, vulpilor și şacalilor, precum şi a unor păsări de pradă, ultimele interzise mai apoi a

fi vânate.

În continuare, lăsarea terenurilor pârloagă pe suprafeţe din ce în ce mai întinse, a

determinat o scădere evidentă a bonităţii terenurilor pentru iepuri şi a favorizat, în plus,

extinderea păşunatului cu oi, însoţite de câini, pe suprafeţe din care iepurele a trebuit să se

retragă sau să dispară. Suntem de acord că prezența pârloagelor într-un procent rezonabil,

apreciat în unele țări vestice (Franța, Germania, Elveția etc.) la o valoare maximă de 2 – 3 %

din suprafața terenului, ar fi fost benefică diversificării peisajului prielnic iepurelui dar, așa

cum am menționat mai sus, a devenit dăunătoare când s-a aflat în exces și mai ales când a

devenit areal de pășunat permanent, atât vara cât şi iarna.

5

Extinderea păşunatului pe mirişti şi arderea acestora au contribuit în acelaşi sens,

având şi ele partea lor de influență la reducerea efectului pozitiv pentru iepure pe care-l

putea avea revenirea la agricultura tradiţională, pe suprafeţe mici, într-o mozaicitate

extraordinară.

Din anul 2000 până în anul 2009, agricultura subvenţionată a început să-şi revină

treptat – treptat, pe suprafeţe tot mai întinse. De această dată avem de-a face cu o agricultură

modernă, mult mai eficientă, care implică o chimizare mult mai intensă, practicată de foarte

multe ori cu substanţe absolut necunoscute în privinţa efectului nociv asupra animalelor cu

sânge cald, şi o mecanizare accentuată, practicată cu utilaje puternice, cu raza largă de lucru

şi cu viteză mare de deplasare, utilizate adeseori în baterie şi în mod centripet. Terenurile

pârloagă au fost păşunate în continuare, în general cu turme de oi însoţite de câini, iar

dezinteresul pentru reducerea numărului de dăunători ai iepurelui, în primul rând al câinilor

hoinari, s-a manifestat din ce în ce mai descurajant. La toate acestea s-a adăugat braconajul,

iar cel mai periculos a devenit cel de noapte, cu arme şi ogari.

Din considerente cunoscute, impuse de administrator, efectivele de iepuri au început

să fie supraestimate, forţându-se indirect cote de recoltă exagerat de mari, realizate în multe

cazuri doar pe hârtie. Astfel, voit sau prin indiferență, nu a fost deloc cercetată și

îndepărtată această cauză reală a reducerii sporului natural real, urmărindu-se doar obținerea

efectului material imediat, reprezentat de acele cote de recoltă “artificializate”.

Din anul 2010, suntem nevoiţi să ne oprim cu analiza, deoarece pentru perioada

2010-2013 nu mai avem nici un fel de date oficiale la dispoziţie, cunoscute fiind doar la

nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, autoritate obligată însă prin

lege să le publice anual, dar care nu respectă legea nici din acest punct de vedere.

Sistematizarea cauzelor involuţiei efectivelor şi recoltelor

Involuţia efectivelor de iepuri nu s-a constatat, aşa după cum afirmam, doar în

România şi doar în zonele cu agricultură modernă. Este o involuţie ce pare să se

generalizeze acum la nivelul Europei, extinsă şi în afara zonelor cu agricultură intensivă. Iar

cauzele acestei situaţii sunt multiple, cu influenţa locală diferită, deşi se bănuieşte o cauză

principală, care ar fi determinat involuţia generalizată la care ne referim.

Pentru a putea înţelege cauzele declinului populaţional şi a trece la măsuri eficiente

de stopare a acestui declin şi de revenire la o stare normală de conservare a efectivelor de

iepure, apare necesară o grupare a cauzelor cunoscute mai întâi şi o explicitare inteligibilă a

efectelor lor asupra speciei. Iar pentru a sublinia partea de contribuţie nefastă a fiecăruia la

prăbuşirea efectivelor de iepure, se impune o prezentare a lor în ordinea în care le

considerăm răspunzătoare de situaţia actuală din zona de câmpie şi coline, în care vieţuiesc

cele mai importante efective de iepure.

Desigur că acţiunea fiecărei categorii de factori cu influenţă negativă (cauze) nu trebuie

judecată doar separat, în condiţiile în care acestea se potenţează reciproc, ci prezentată concis

acţiunea independentă, precum şi în sinteză acţiunea sinergică cu celelalte, care poate depăşi

astfel pragul unui anumit punct critic şi trece sub ameninţare specia.

Reducerea suprafeţelor apte pentru creşterea progeniturii. Este o realitate puţin observată şi discutată în România. Extinderea monoculturilor,

tot mai „curate” în ultima perioadă, precum şi a păşunilor, supraîncărcate în special cu

ovine, în dauna agriculturii tradiţionale şi a fâneţelor naturale, constituie un prim motiv de

reducere a suprafeţelor în care puii de iepure pot găsi complexul de plante nutritive din flora

spontană necesar supravieţuirii lor. La aceste cauze se adaugă şi extinderea localităţilor,

livezilor împrejmuite, dispariţia haturilor, distrugerea lizierelor, a vegetaţiei canalelor etc.

6

Iepurele, având o rază mică de activitate (de 1-3 km vara), nu mai găseşte condiţii

bune de creştere a progeniturii, decât la limita (limitrof) monoculturilor şi pădurilor ori

lângă drumurile însorite dintre acestea. De aceea, în timpul verii, pe astfel de drumuri se văd

o mulţime de iepuri, de toate vârstele, lăsând impresia falsă de revenire la o stare

confortabilă în privinţa efectivelor. În realitate, doar în aceste zone iepurele găseşte condiţii

optime de hrănire, motiv pentru care se produc aglomerările temporare prezentate. Astfel de

aglomerări de iepuri au fost observate şi se produc de exemplu, şi fie lucernierele sau

fâneţele naturale dintre monoculturi, şi în grădinile dintre sate şi păşuni etc.

În interiorul monoculturilor şi pe suprafeţele de teren intens păşunate există un deficit

nebănuit de hrană adecvată puilor de iepure (sorturi diverse de plante din flora spontană), care

determină o debilitate exagerată a acestora şi, ulterior, o mortalitate exagerat de mare a puilor

şi exemplarelor juvenile. Fiindcă puii şi juvenilii de iepure nu se pot hrăni doar cu grâu,

porumb, cereale, rapiţă şi alte plante cultivate în sistem de monocultură curată. Ei au nevoie,

pentru hrănire şi supravieţuire, de o mare diversitate de plante din flora spontană, care nu pot

fi găsite în monoculturile curate (ierbicizate) şi pe păşunile intens folosite.

În plus, concentrările limitrofe monoculturilor şi uneori păşunilor, care nu asigură

nici adăpost adecvat, favorizează prădarea iepurelui, îmbolnăvirea lui şi braconajul.

La această concluzie, a penuriei de hrană adecvată puilor şi juvenililor de iepure în

perioada de vară, au ajuns mulţi cercetători ai fenomenului din Europa, care susţin că

înfometarea din timpul verii determină o mortalitate nebănuit de mare în rândul progeniturii

de iepure şi acesta ar fi cauza principală a involuţiei efectivelor speciei. Iar noi nu avem nici

un motiv să-i contrazicem. Penuria de hrană din timpul verii poate fi într-adevăr o cauză

principală, invocată în premieră în ţara noastră, dar credibilă ca urmare firească a interesului

proprietarilor sau arendaşilor de terenuri agricole pentru o folosire de bază cât mai eficientă

lor, după exemplul agriculturilor din alte ţări cu agricultură profitabilă din Europa.

În condiţiile arătate, a ne raporta la bonitatea, efectivele optime şi sporurile naturale

calculate cu peste 20 de ani în urmă, constituie o greşeală enormă, pentru forţarea

supraevaluării, care determină prăbuşirea efectivelor de iepuri, prin intermediul cotelor de

recoltă iraţional de mari stabilite.

Fragmentarea habitatelor și efectele directe și indirecte ale fragmentării. Acest aspect al fragmentării habitatelor, constituie o altă realitate obiectivă,

determinată de evoluția societății umane, care nu poate fi împiedicată și nici nu trebuie

gândit în acest sens, dar ale cărei efecte asupra populației de iepuri sunt strict necesar a fi

cunoscute, pentru a înțelege cum poate influența evoluția speciei. Sintetizând, observăm

extinderea accelerată a așezărilor omenești, urbane și rurale, fie concentrate ori numai

difuze, în suprafețele constituente ale habitatului obișnuit al iepurelui. Cel mai evident

exemplu, este cel al construcțiilor de diverse utilități, mai ales comerciale, industriale ori de

variate folosințe în suprafețe împrejmuite, multe dintre ele dispuse în șiruri continue, pe

distanțe de mulți kilometri, de o parte și alta a unor drumuri și autostrăzi nou create. Pe

lângă scoaterea directă a unor mari suprafețe din habitatul iepurelui, în jurul acestora apare o

zonă perturbatoare, datorită zgomotelor inerente activității umane, zonă în care prezența

iepurelui este exclusă. Un alt efect al acestei fragmentării habitatului, este reducerea

posibilităților de deplasare a iepurelui și izolarea unor nuclee populaționale, care nu își mai

pot desfășura ciclul biologic normal și care prezentând efective prea restrânse, nu se mai pot

menține durabil în impactul hazardului demografic. Astfel, aceste nuclee în real pericol de

consangvinizare, prin involuția lor numerică, pot fragiliza continuu o populație răspândită

pe o zonă mai amplă, până la aducerea în pragul extincției.

Concluzia este deci, că aceste nuclee populaționale sunt primele și cele mai expuse

unor factori de influență negativă (activitate umană, inclusiv în agricultură, pesimus trofic,

dăunători, braconaj etc.).

7

Dar această fragmentare a habitatului mai are un efect indirect, cel puțin la fel de

dăunător. Dacă nu se are în vedere scăderea din totalul suprafeței unui fond cinegetic,a

suprafețelor devenite neproductive din motivele enumerate mai înainte, la raportarea datelor

privind evaluarea de primăvară a efectivelor pe suprafața întregului fond, se face un calcul

eronat, care include și aceste suprafețele devenite neproductive, obținându-se un efectiv

exagerat, cu mult mai mare decât cel real, și în concluzie se obține o cotă de recoltă mai

mare, cu afectarea directă și progresivă a acelui “stoc de reproducție” care să asigure

efectivul anului viitor. Odată înregistrat incorect un astfel un efectiv nereal, în primăvara

următoare administratorul fondului va proceda la fel, chiar dacă efectivul evaluat va fi mai

mic decât cel de anul trecut, fiindcă nu va dori să-l facă cunoscut de teama rezilierii, fără

nici o vină, a contractului de gestionare. Din acest motiv, va potrivi din creion efectivul de

iepure aşa încât să pară în cel mai rău caz staționar și astfel să obțină cel puțin o cotă de

recoltă egală cu cea din anul trecut. Perpetuându-se această practică câțiva ani, se va ajunge

sigur la scăderea dramatică a efectivelor de iepuri. Cele prezentate, sunt cauze ascunse, dar

sigure, ale unei scăderi accelerate și aparent necunoscute a populației de iepuri de la noi.

Chimizarea agriculturii Chiar dacă în materie de fertilizare a solului şi de combatere a dăunătorilor culturilor

agricole s-au stabilit restricţii clare, privind la folosirea unor substanţe sau combinaţii de

substanţe periculoase pentru sănătatea omului şi a animalelor cu sânge cald, toate celelalte

substanţe (active) rămase în uz, reprezintă totuşi, fără excepţie, un oarecare risc în acest

sens. Începând cu banalul azotat, folosit neîngrădit pentru fertilizarea solurilor.

Denumirile comerciale sub care se procură anumite pesticide şi instrucţiunile de

folosire condiţionată a celor mai multe dintre ele ne trezesc suspiciunea că totuşi sunt, într-o

măsură mai mică sau mai mare, dăunătoare sănătăţii. Mai ales cele care au înscrise pe

ambalaje, atenţionări privind posibile intoxicări, afectarea reproductivităţii etc.

Mortalităţile frecvente constatate la iepuri primăvara, odată cu consumul ultimilor

rezerve de grăsimi din organism, şi rezultatul unor analize toxicologice, făcute pe astfel de

cadavre proaspete, reliefează o anumită mortalitate a iepurilor din toate categoriile de vârstă,

datorată intoxicărilor. Mortalitatea directă a puilor de iepure, ca urmare a stropirii cu diverse

soluţii folosite în combaterea dăunătorilor culturilor agricole sau a ingerării plantelor

otrăvite, într-o perioadă în care cadavrele se alterează imediat sub influenţa căldurii, este

doar bănuită, fiind mai greu de pus în evidenţă şi demonstrat.

Rămâne însă în discuţie, afectarea capacităţii de reproducţie a iepurilor, ca urmare a

instalării sterilităţii la exemplarele reproductive, asupra căreia suntem avertizaţi prin

înscrierile de pe ambalajele mai multor pesticide comercializate.

Nu în ultimul rând, se impune a aduce în discuție otrăvirea iepurilor, dar nu numai, a

iepurilor cu otrăvuri folosite în terenul liber, fără respectarea instrucțiunilor tehnice, în scopul

otrăvirii șoarecilor. Rezultatele unor analize toxicologice efectuate pe cadavre proaspete în

județele Covasna, Maramureș, Mureş, Arad și Timiș au evidențiat o mortalitate ridicată a

iepurilor care au consumat momelile otrăvite, aruncate la întâmplare culturi şi pe terenuri

agricole pentru combaterea șoarecilor.

Pesticidele acţionează deci, asupra supravieţuirii iepurelui, atât direct cât şi indirect,

în general insiduu în timp, aspecte îndeobşte cunoscute. Pesticidele mai acţionează însă într-

un fel trecut cu vederea, în special erbicidele, prin distrugerea flotei spontane, bază trofică

indispensabilă pentru progenitură. În plus, exemplarele afectate direct sau indirect din cauza

ingerării substanţelor chimice aflate în discuţie, atrag prădătorii, sporind prădarea şi

favorizând, cel puţin pentru moment, înmulţirea prădătorilor.

Iată aşadar cu, chimizarea poate potenţa, indirect, prădarea.

8

Mecanizarea agriculturii Folosirea din ce în ce mai intensă, pe suprafeţe din ce în ce mai extinse, a utilajelor

agricole performante, cu lăţime şi viteze de deplasare surprinzător de mari, lasă din ce mai

puţine şanse de supravieţuire puilor de iepure, în perioada arăturilor şi discuirilor, în special

a celor târzii de primăvară, a însămânţării, prăşitului, cositului şi recoltării altor produse

agricole.

La performanţa utilajelor din zilele noastre trebuie să mai adăugăm, de asemenea în

sens distructiv pentru progenitura de iepure, obiceiul de a executa centripet lucrările

agricole, începând de la margine spre centru, şi, contrar legii, fără „greble” laterale sau alte

instalaţii, inclusiv cu ultrasunete, pentru sperierea şi îndepărtarea faunei cinegetice din

zonele următoare de lucru.

Însăşi distrugerea haturilor şi vegetaţiei spontane, de la capetele imenselor tarlale de

sute de ha, motivată ca fiind necesară pentru a permite întoarcerea şi manevrarea utilajelor,

se datorează tot acestei cauze.

Cauza, care la rândul ei, potenţează efectul lipsei de hrană şi adăpost al iepurelui,

precum şi atragerea prădătorilor.

Creşterea prădării Este reală şi determinată de creşterea de necontestat a numărului de prădători naturali

ai speciei, începând cu câinele hoinar sau sălbăticit, care a devenit o prezenţă obişnuită în

fondurile cinegetice, continuând cu şacalul, vulpea şi pisica sălbatică, ale căror efective par a

fi scăpate de sub control, şi terminând cu dihorul şi jderii, care au părăsit localităţile şi,

respectiv, au coborât din zona de munte şi dealuri înalte până în Lunca Dunării şi chiar pe

malul mării. Nu trebuie omişi din discuţie nici ulii, care sunt reţinuţi, în timpul pasajului de

iarnă prin România, de multitudinea şoarecilor găsiţi pe unele terenuri agricole și nu numai.

Astfel, s-a constatat adesea că acele “contingente” de ulii șorecari (mai ales Buteo lagopus)

sosiți la noi către sfârșitul toamnei, își prelungesc șederea la noi, suprapunându-se peste

epoca de apariție a primei generații de iepuri, mai ales în anii cu ierni mai ușoare care

determină o devansare a perioadei de reproducere a acestora. Efectul de prădare al acestor

șorecari deveniți iepurari, poate deveni excesiv pentru anumite populații de iepuri,

contribuind efectiv la anularea primei generații și la reducerea evidentă a sporului natural pe

care se contează. Acest efect profund dăunător, se potențează cu cel climatic, atunci când în

perioada apariției primei generații de pui se înregistrează geruri puternice, inundații pe mari

suprafețe în urma topirii bruște a zăpezii, ploi reci și de durată etc.

Nici ciorile grive, acum protejate, şi nici corbii şi păsările prădătoare de noapte,

interzise la vânătoare, în efective din ce în ce mai mari de când nu mai sunt admise la

vânătoare, nu trebuie desconsiderate integral şi scoase din discuţie.

Prădarea este favorizată categoric de debilitatea puilor şi juvenililor de iepure din

cauza penuriei de hrană, de afectarea tuturor categoriilor de iepuri ca urmare a intoxicărilor,

de omorârea unor exemplare în timpul lucrărilor agricole, de aglomerările de iepuri din zonele

cu hrană din abundenţă, dar şi defavorizată de scăderea densităţii speciei per total suprafaţă

ocupată.

Recrudescenţa braconajului Mai ales a celui de noapte, practicat de vânători şi nevânători, cu arme de foc sau cu

aer comprimat, cu laţuri şi alte tipuri de capcane, cu ogari şi metişi de ogari şi, mai nou, cu

păsări de pradă. Am pune ogarul pe primul loc deoarece, în foarte multe judeţe din vestul,

sudul, sud-estul şi nord-vestul ţării, braconajul iepurilor cu astfel de câini, mai ales noaptea

la far, a devenit „sport popular”, acceptat tacit, ca să nu exagerăm afirmând că este încurajat,

de către unii reprezentanţi ai autorităţilor. Dacă preţul unui astfel de ogar „dresat” a ajuns la

cca. 1.500 - 2.000 Euro, iar cu un astfel de câine se pot prinde, mai ales la far, tot atâţia

9

iepuri într-o noapte cât vânează o grupă modestă de vânători într-o zi, ne putem da seama de

gravitatea şi repercusiunile acestei metode de braconaj.

Laţurile, tot mai frecvente şi în tot mai multe locuri din ţară, armele cu aer comprimat

de putere ce depăşeşte limitele legii, astfel de arme transformate în arme de foc de cal. 5.6

(cu percuţie pe ramă), armele artizanale şi alte arme deţinute fără drept, precum şi o parte

din armele de colecţie ale colecţionarilor–braconieri şi chiar armele de vânătoare deţinute

legal de vânători-braconieri, completează gama de mijloace, dintre care multe noi, folosite

pentru braconaj la iepuri.

Bolile

Deşi densitatea iepurilor a scăzut în majoritatea zonelor ţării, făcând astfel mai puţin

probabilă vehicularea bolilor, pe fondul afectării sănătăţii şi debilizării organismului, din

cauza deficienţelor de hrănire şi agresiunii unor factori externi precum chimizarea, iepurii,

în special cei tineri şi bătrâni, au devenit mai receptivi la diverse contaminări cu agenţi

patogeni specifici. La diseminarea acestora contribuie uneori concentrările temporare de

iepuri din locurile favorabile de hrănire şi puzderia de prădători scăpaţi de sub control în

privinţa efectivelor.

În ultimii ani, urmare a analizelor epidemiologice efectuate pentru stabilirea cauzelor

mortalităţii iepurilor, au fost diagnosticate cazuri de bruceloză în estul ţării şi de septicemie

hemoragică în sudul ţării, boli care determină o mortalitate ridicată la tineret.

Din observaţiile mai puţin profesionale ale vânătorilor rezultă, de asemenea în ultima

perioadă, un procent mai ridicat de parazitări cu diverşi paraziţi interni, observabili cu

ochiul liber, ca de exemplu cu dicrocelii (gălbeaza) şi cisticerci (tenie în stare larvară),

precum şi cu paraziţi externi (căpuşe şi purici).

În concluzie, deşi nu se poate susţine că frecvenţa şi intensitatea îmbolnăvirilor ar fi

mai intense decât în trecut, bolile au şi acum, partea lor de contribuţie la diminuarea

sporului natural al iepurelui de câmp şi, implicit, la scăderea efectivelor speciei.

Alte cauze

Deşi de mai mică importanţă, sunt multe alte cauze care contribuie la afectarea

efectivelor de iepure. De exemplu, lipsa de preocupare pentru hrănirea complementară a

iepurelui în perioada cu zăpezi mai groase de 20-25 cm, când accesul la hrana verde îi este

stânjenit sau împiedicat. Chiar dacă culturile agricole verzi peste iarnă existente pe suprafeţe

întinse în prezent, şi iernile relativ blânde, în ultima perioadă, ne face să considerăm aproape

inutilă intervenţia omului-vânător în acest sens, totuşi, când stratul gros de zăpadă depăşeşte

20-30 cm şi iepurele părăseşte câmpul concentrându-se în arborele limitrofe, se impune

administrarea de hrană complementară de bună calitate (lucernă, trifoi, ştiuleţi de porumb

etc.), atât în pădure, cât şi pe întinderile din câmpul cultivat agricol. Lipsa de preocupare

pentru hrănirea complementară a iepurelui în astfel de perioade şi, mai ales, exercitarea

vânătorii în pădure, apreciată ca lipsită de orice urmă de etică când zăpada depăşeşte 20 cm

grosime, reprezintă alte cauze concrete ale afectării efectivelor de iepure.

La fel şi supraevaluarea efectivelor de primăvară, de teama rezilierii contractelor de

gestionare, şi cotele de recoltă exagerat de mari, aprobate de administrator, cu efecte

catastrofale atunci când se realizează an de an, integral sau când se revine, pentru realizarea

cotelor, cu vânătoarea de iepuri pe aceiaşi porţiune de teren, în acelaşi an.

Autostrăzile, circulaţia auto mai intensă pe celelalte drumuri publice, ierbicizarea

canalelor de desecare/irigaţie, extinderea culturii plantelor tehnice în detrimentul cerealelor,

sunt şi ele cauze concrete, dar de mai mică importanţă, ale afectării efectivelor de iepuri. Fără pretenţia de a fi enumerat toate posibilele cauze ale prăbuşirii efectivelor de

iepure în România, considerate verosimile pentru explicarea reducerii drastice a sporului

10

natural al speciei în ultima perioadă, trebuie să acceptăm acum, că se impun neîntârziat

măsuri raţionale, concrete şi urgente, în scopul stopării involuţiei în discuţie.

Dar nici măsurile, asemenea cauzelor, nu sunt deloc simplu de prezentat, motiv

pentru care ne propunem să le enumerăm şi să le sistematizăm concis şi inteligibil, pentru a

fi înţelese, acceptate şi aplicate atât de gestionari, cât şi de administratori. Fiindcă a sosit

momentul să ne asumăm responsabilitatea şi să trecem, cu toţii, de la vorbe la fapte.

Încălzirea climei

Din ansamblul cauzelor responsabile de scăderea efectivelor de iepuri nu putem

omite nici o posibilă influenţă nefavorabilă a încălzirii globale, care acţionează prin

intermediul ploilor torenţiale şi inundaţiilor pe suprafeţe întinse de primăvara, tot mai

frecvente în ultimii ani, şi prin declanşarea prea timpurie a împerecherii şi mortalitate

extrem de ridicată a progeniturii născute prea devreme, încă din lunile februarie-martie.

Indirect, așa după cum menționam mai înainte, prin favorizarea prădării distructive produsă

de răpitoarele cu pene și păr.

Măsuri necesare stopării declinului şi redresării efectivelor

Măsurile la care ne referim sunt cunoscute sau nu şi ţin, aşa după cum anticipam,

(fie) de posibilităţile gestionarilor fondurilor cinegetice şi ale vânătorilor,fie de posibilităţile

autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în calitate de administrator legal şi

responsabil al faunei cinegetice din partea statului.

Ce pot face prin urmare gestionarii faunei cinegetice, cu sprijinul nemijlocit al

vânătorilor, şi ce poate face administratorul fondului cinegetic naţional?

Gestionarii fondurilor cinegetice şi vânătorii pot lua o serie de măsuri concrete de

ocrotire şi îngrijire a populaţiilor locale de iepuri, precum şi de ameliorare locală a

condiţiilor acestora de habitat.

Administratorul statului însă, prin intervenţii la nivelul Guvernului României şi/sau

înţelegeri interministeriale, poate stimula interesul proprietarilor de terenuri agricole pentru

protecţia iepurelui sau îi poate forţa în acest sens, prin folosirea subvenţiilor ca mijloc de

acţiune, stimulativă sau coercitivă, după experienţa şi exemplul reprezentanţilor în domeniu

din alte state europene.

Gestionarii fondurilor cinegetice şi vânătorii pot lua, cu efect benefic pentru

iepure, următoarele categorii de măsuri:

1. Măsuri concrete şi eficiente de combatere a braconajului, practicat cu arme de

foc şi alte tipuri de arme, cu laţuri şi alte tipuri de capcane, cu ogari şi metişi de

ogari, cu păsări de pradă etc. O atenţie aparte se impune a acorda colaboratorii, cu

organismele specializate ale statului, pentru combaterea braconajului de noapte la far,

cu arme sau cu ogari ori metişi ai acestora. Iar descoperirea cazurilor şi aplicarea

prevederilor legale prevăzute de lege, ar trebui să descurajeze orice tentație în acest

sens.

2. Măsuri eficiente de combatere a câinilor hoinari şi de diminuare a efectivelor de

şacali, vulpi jderi și dihori din fondurile cinegetice, au arma şi, mai ales, cu capcane

autorizate;

3. Măsuri consecvente de impunere a reducerii numărului de câini însoţitori ai

turmelor de animale domestice, până la numărul statuat prin lege în acest sens,

precum şi de dehelmitizare şi vaccinare periodică a acestora;

11

4. Măsuri de evaluarea corectă, în pieţe de probă echitabil alese, a efectivelor de

iepure, pentru o dimensionare corectă a cotelor de recoltă, fără afectarea stocului

minim de reproducţie;

5. Măsuri concrete de impunere a respectării cutumei de a nu reveni cu vânătoarea

de iepuri pe aceiaşi suprafaţă de teren, în cursul aceluiaşi sezon de vânătoare;

6. Măsuri de interzicere a vânării iepurilor în păduri când stratul de zăpadă

depăşeşte 20 cm ori pe viscol puternic, când iepurii se concentrează la adăpostul

vegetaţiei forestiere;

7. Măsuri de intervenţie cu hrană complementară de bună calitate, în perioadele în

care stratul de zăpadă depăşeşte 20 cm şi stânjeneşte sau împiedică accesul iepurilor

la culturile verzi;

8. Măsuri de impunere a interdicţiei legale de ardere a miriştilor, descoperirea

operativă şi sancţionarea făptaşilor;

9. Măsuri de impunere a interdicţiei legale de recoltare a produselor agricole cu

utilaje – fără echipare cu instalaţii de speriat vânatul, în fâşiile de teren ce urmează a

fi parcurse, şi sancţionarea consecventă a contravenienţilor;

10. Măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor de habitat din câmpul cultivat agricol, prin

instalarea unor buchete de tufe pentru ros şi adăpost – compuse din sparţium, salbă

moale, măceş, păducel, sălcioara, lemn câinesc etc. – oriunde proprietarii terenurilor

nefolosite permit instalarea hăturilor ori astfel de boscheţi (sub şi lângă stâlpii de curent,

lângă gurile ţevilor de irigaţie, în ravene etc.;

11. Măsuri de achiziţionare terenuri slab productive şi înfiinţarea pe acestea a unor

remize speciale pentru fauna cinegetică prin culturi cu plante perene, arbuşti de ros,

care se pot recepa periodic, şi arbuşti producători de fructe şi seminţe care cad iarna;

12. Măsuri de administrare medicamente în hrană, în scopul dehelmintizării iepurilor

de câmp şi al combaterii unor boli parazitare, în situaţia confirmării acestora prin

analize de specialitate.

13. Măsuri de impunere a obligativității unui control suplimentar al sporului anual

net, prin desfășurarea unei acțiuni de evaluare a efectivelor de iepuri înainte des-

chiderii sezonului de vânătoare. Altfel, planul de recoltă stabilit pentru sezonul ce

urmează, va putea fi corelat cu efectivul real din teren. Măsura este cu atât mai

necesară, cu cât există supoziții că în anul respectiv efectivul de primăvară a fost

supraevaluat ori au fost înregistrate pierderi, mai ales în al primei generații, ambele

putând afecta serios sporul net al anului respectiv. De altfel, cercetările din

străinătate, demne de încredere, au demonstrat că, în medie europeană, doar unul din

zece pui de iepuri ating vârsta de un an

14. Măsuri de impunere a obligativității prelevării procentuale de probe biologice și

instituirea unei evidențe stricte a prelevărilor efectuate în fiecare zi de vânătoare, pe

fiecare fond cinegetic, în scopul urmăriri raportului între exemplarele juvenile și

adulte extrase, precum și strângerii de material biologic necesar efectuării unor

analize toxicologice și sanitar veterinare de bază. Pe termen mediu și lung, aceste

evidențe, corelate și interpretate pentru fiecare fond cinegetic, pot constitui un mijloc

sigur de analiză şi înţelegere a evoluției efectivului de iepuri din terenul respectiv,

iar în ansamblu, al evoluției întregii populații de iepuri din țară.

Fără a avea pretenţia epuizării măsurilor ce pot fi luate de gestionari şi vânători

pentru îmbunătăţirea condiţiilor de vieţuire a iepurilor, în sarcina acestora rămâne şi

obligaţia comună cu a administratorului, de descoperire a cauzelor concrete ale mortalităţii,

prin examene toxicologice şi epidemiologice efectuate periodic, pe cadavre sau pe viscerele

iepurilor vânaţi. Foarte importantă, atât pentru gestionari cât şi administrator, rămâne, de

12

asemenea, urmărirea raportului între categoriile de vârstă tineret (sub un an) şi exemplare

adulte (peste un an) în tablourile de vânătoare, ca barometru al evoluţiei sau involuţiei

efectivelor de iepuri. Administratorul fondului cinegetic naţional mai are însă o obligaţie legală căreia nu

i-a acordat până acum nici o atenţie: combaterea braconajului şi coordonarea luptei

antibraconaj. Având în vedere că în România braconajul constituie o cauză importantă a

involuţiei efectivelor de iepure, trebuie impusă ieşirea reprezentanţilor administratorului

statului în domeniul cinegetic din starea trecută şi actuală de expectativă şi, împreună cu

gestionarii fondurilor cinegetice şi cu alte organisme ale statului îndrituite legal să constate

şi să sancţioneze braconajul, să treacă la conceperea unui program comun și coerent de luptă

antibraconaj şi la aplicarea consecventă a acestuia. Prevederile Legii 407/2006 actualizată,

și ale Legii 333/2003 actualizată, îi obligă, în mod imperativ, în acest sens și la constituirea

unui corp specializat de pază a faunei cinegetice la nivel național.

Deşi se susţine, în mod fatalist uneori, că prin astfel de măsuri, precum cele

enumerate, nu se poate stopa declinul populaţional înregistrat în prezent la iepurele de câmp,

suntem convinși că eficienţa acestor măsuri, luate în mod consecvent, nu vor întârzia să se

vadă.

Administratorul fondului cinegetic naţional, poate face însă, mult mai mult decât atât.

Având însă în vedere cauza considerată principală a prăbuşirii efectivelor de iepure

în Europa, anume extinderea fără precedent a monoculturilor pe suprafeţe întinse (uneori pe

sute de ha), care determină rate extrem de ridicate ale mortalităţii şi rate proporţional de

reduse de supravieţuire a progeniturii, precum şi extinsele păşuni suprapopulate şi prea

intens exploatate cu animale domestice, care sunt retrase din stabulație liberă doar în

perioadele cu zăpadă groasă, acestuia îi revine obligaţia soluţionării acestei probleme,

apreciată de cea mai mare importanţă. Iar soluţionare o poate realiza, prin iniţierea unor

reglementări necesare, la nivelul Guvernului şi/sau al Parlamentului României.

În primul rând, prin adoptarea şi aplicarea unui „Cod de bune practici agricole”

respectat în toate țările europene, din care rezultă obligaţii concrete pentru proprietarii de

terenuri agricole, printre care măsuri stimulative, pe bază de subvenţii, pentru cei ce iau

măsuri de îmbunătăţire a habitatelor faunei sălbatice, inclusiv ale iepurelui şi măsuri

coercitive, prin tăierea subvenţiilor, proprietarilor care nu respectă exigenţele Codului,

afectează astfel, prin agricultura practicată, habitatele faunei sălbatice, inclusiv ale iepurelui.

Prin ambele categorii de măsuri, stimulative sau coercitive, se poate realiza şi

dezideratul lăsării unor suprafeţe cu floră spontană la capătul tarlalelor, al amenajării de

perdele forestiere multifuncţionale pe direcţia vântului dominant, al rămânerii unor culturi

nerecoltate peste iarnă, al constituirii unor culturi speciale de compensare ecologică, al

desemnării unor zone speciale de conservare a iepurelui, etc.

Tot de la acest nivel, al administratorului fondului cinegetic naţional şi prin

intermediul Codului de bune practici agricole, se poate impune, prin reglementări clare,

obligaţia concretă de echipare a tuturor utilajelor agricole cu dispozitive moderne de speriat

fauna sălbatică din suprafaţa ce urmează a fi pusă în lucru, de a acţiona doar centrifug cu

astfel de utilaje agricole, de a utiliza în agricultură doar pesticidele puţin riscante pentru

animalele cu sânge cald, de a limita suprafaţa monoculturilor etc.

Şi tot de la nivelul administratorului se poate verifica periodic respectarea legii şi

noilor reglementări, după eventuala lor promovare, precum şi aplicarea de sancţiuni

financiare pentru încălcarea acestora.

De asemenea, acordarea subvenţiilor agricole ar trebui condiţionată, până la

eventuala aplicare a Codului de bune practici agricole, de avizarea cererilor de subvenţii şi

de către reprezentanţii administratorului fondului cinegetic naţional, în funcţie de tipul de

13

agricultură practicată, cu sau fără luarea măsurilor elementare, impuse de lege, pentru

protejarea faunei cinegetice (referitoare la arderea miriştilor, folosirea unor pesticide

riscante, utilizarea utilajelor fără instalaţii de speriere, depăşirea numărului de câini etc.).

Dar administratorul fondului cinegetic naţional mai poate face ceva foarte important

pentru revirimentul situaţiei efectivelor de iepuri, dar nu numai de iepure.

În cadrul UE s-a aplicat, din anul 1962 până prin 2008, aşa numita Politică Agricolă

Comunitară (CAP), care obliga fermierii să menţină un procent redus de teren nelucrat

(pârloagă, fâneaţă naturalizată etc.). Acest procent a fost de 15% mai întâi, apoi redus la

10% din suprafaţa terenului agricol deţinut de fiecare fermier, dacă vroia subvenţii. Practica

s-a dovedit a fi benefică pentru fauna cinegetică, care găsea locuri propice de retragere în

perioada de iarnă şi a desfăşurării lucrărilor agricole.

Ulterior, până în anul 2013, politica comunitară agricolă s-a schimbat, în sensul

renunţării la obligativitatea lăsării terenului nelucrat (la odihnă). Efectele negative ale

acestei politici nu au întârziat să se constate, inclusiv în privinţa prăbuşirii efectivelor de

iepuri.

Actualul comisar UE pentru agricultură – dl Dan Cioloş – a iniţiat, din anul 2013, o

nouă politică, de ecologizare, prin CAP. Prin regulamente de aplicare publicate în Jurnalul

Oficiale al UE (1305–1310/2013) este prevăzută din nou lăsare de fâneţe naturale

permanente în zonele agricole, în procent de 5% din suprafaţa totală (7% din anul 2017)

suprafeţe desemnate „Zone ecologice”.

Ce trebuie să facă, în acest context, administratorul fondului cinegetic naţional?

În primul rând să studieze CAP, apoi posibilităţile de acordare a subvenţiilor doar

celor ce respectă cu stricteţe reglementările relativ confuze, referitoare la programul de

înverzire (greening) a terenurilor agricole. Fiindcă în UE există subvenţii pentru „agricultură

ecologică” ca şi pentru „prima împădurire a terenurilor agricole”.

Deci, administratorul fondului cinegetic naţionale poate face ceva extraordinar în

interesul redresării faunei cinegetice, printr-o politică interministerială favorabilă refacerii

şi/sau conservării habitatelor naturale ale acesteia. În concluzie, stoparea declinului efectivelor de iepuri, ca de altfel şi al altor specii

cinegetice, precum şi scoaterea acestei specii din starea „ameninţată” pe viitor, este foarte

posibilă şi relativ uşor de soluţionat, dar numai prin măsuri concrete de îmbunătăţire a

condiţiilor de habitat, în primul rând, printr-o politică agricolă sănătoasă, implementată prin

grija administratorului fondului cinegetic naţional, şi prin măsuri promovate în secundar, ca

rezultat al unei conlucrări efective şi eficiente în acest scop, între gestionarii faunei

cinegetice şi vânători.

Bibliografie …

Hărți …

Grafice ...

14

Fig. 2. Răspândirea şi densităţile iepurelui comun în România (1960)

Fig. 1. Arealul iepurelui comun în lume

15

Fig. 3. Dinamica efectivelor de iepure comun în perioada 1960 – 2009