Traian Rotariu, Petru Iluţ (coordonatori)

Introducere în sociologie

- suport de curs –

Autori:

Vasile-Sebastian DîncuIstvan Horvath

Petru IluţMarius LazărTraian RotaruAndrei Roth

Cluj-Napoca1996

Capitolul 1

Obiectul şi problematica sociologiei

1. De la conştiinţa comună la cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului

1.1. Virtuţile cunoaşterii comune

Este un fapt de ordinul evidenţei că pentru marea majoritate a oamenilor cele mai multe întrebări şi răspunsuri sunt în legătură cu realitatea socioumană. Lucru firesc, întrucât probleme de acest fel sunt cele care intersectează direct şi acut traiectoria de viaţă a fiecărui om. Subiecte precum dragostea sau prietenia, înţelegerea în familie, creşterea şi educarea copiilor, alegerea şi practicarea profesiei, succesul în viaţă, comportamentele deviante, situaţia persoanelor de vârsta a III-a, politica partidelor, problemele legate de războaie şi altele sunt frecvent discutate în toate mediile sociale şi segmentele populaţionale. Oamenii trăiesc, muncesc şi se realizează în şi prin contextul şi problematica vieţii sociale. Indivizii umani posedă deci, mai mult sau mai puţin cristalizată, o concepţie cu privire la diversele aspecte şi fenomene ale socioumanului, au explicaţii şi formulează predicţii în legătură cu ele.

Să ne gândim de pildă că avem două loturi de părinţi: unul cu copii cu performanţe şcolare ridicate iar celălalt cu performanţe şcolare scăzute.

Printr-un mic sondaj, ori printr-o discuţie individuală sau de grup pe tema acestei diferenţe, vom constatat cum membrii celor două loturi numesc factori de succes sau insucces, fac referiri – cu predilecţie prin raţionamente de tipul „dacă... atunci” - la evoluţia copiilor şi propun soluţii. Părerile pot fi, desigur, mai mult sau mai puţin consensuale (în interiorul loturilor şi interloturi) iar, în anumite cazuri, cauzele invocate pot fi doar motive justificative. În situaţia de faţă, ce comportă raportări cu mare încărcătură afectivă, ne putem aştepta, aşa cum anumite studii experimentale au şi demonstrat (Harvey, Smith, 1977) ca părinţii să invoce cu mai mare pondere factori exogeni familiei şi personalităţii copilului atunci când e vorba de insuccese şi să aducă în faţă meritele personale ale copilului şi familiei pentru succese. În general însă vom obţine răspunsuri realiste, pentru că aceste răspunsuri se referă la un domeniu apropiat, accesibil şi deci cunoscut celor interesaţi.

Prin experienţa de zi cu zi ajungem ca, până la un punct, fiecare dintre noi să fie un expert în problemele ridicate de spaţiul de muncă şi de viaţă nemijlocit. Funcţionează ceea ce se numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune, al bunului simţ, adică sistemul de reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică şi după metode ştiinţifice, ci pe baza activităţii şi contextelor obişnuite (muncă, familie, organizaţii politice şi obşteşti, cercuri de prieteni etc.) Imaginile şi interpretările noastre despre fenomenele şi instituţiile sociale la nivelul mentalităţii cotidiene sunt rezultanta unor mecanisme psiho-sociologice şi socio-culturale foarte complexe. Pe termen lung, are loc o permanentă confruntare şi ajustare a reprezentărilor şi schemelor explicative în funcţie de datele realului. Numeroase cercetări de sociologie şi psihologie au dovedit cât de rafinate sunt strategiile cognitive ale individului obişnuit: îmbinând observaţia proprie cu observaţii ale semenilor săi obţinute prin „interviuri” şi discuţii informale, el generalizează, formulează ipoteze, atribuie cauze, operează cu metode statistice inferenţiale destul de sofisticate, omoloage

2

calculatoarelor (Kelly, 1976). Faţă de cele ştiinţifice, aceste strategii sunt spontane neelaborate, incomplete, dar ele au multe puncte comune cu primele. În câmpul lor de competenţă psihosocială indivizii obişnuiţi se comportă astfel – după o expresie deja consacrată în psihologia socială şi sociologie - ca „mici oameni de ştiinţă”.

Cunoaşterea comună în perimetrul socioumanului nu trebuie, aşadar, subapreciată. Ea este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majorităţii indivizilor. Istoria şi practica curentă ne arată cum oamenii organizează şi conduc instituţii şi activităţi, întemeiază familii, provoacă războaie şi rezolvă conflicte etc. Fără a fi studiat tratate de sociologie sau psihologie.

Totodată, cunoaşterea comună nu trebuie tratată ca ceva omogen sau chiar amorf şi difuz, ci puternic diferenţiată, pe un continuum ce porneşte de la constatări simple, clişee şi prejudecăţi, până la observaţii şi raţionamente de mare profunzime, explicaţii şi interpretări subtile. În funcţie de inteligenţă, nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor socioculturale, indivizii nespecializaţi propriuzis în cunoaşterea socio-umanului au grade diferite de aprehensiune a lui. Cazuri elocvente în acest sens sunt scriitori, dar nu numai: un inginer cu o bogată experienţă şi o largă deschidere culturală poate fi, de pildă, un adevărat analist-expert al grupurilor muncitoreşti din secţia sau întreprinderea în care lucrează.

Diferenţa dintre nivelul cunoaşterii comune şi cel al cunoaşterii ştiinţifice ăn elaborarea de „teorii” este mai degrabă de limbaj. În psihosociologia afinităţilor, spre exemplu, s-au formulat două „teorii” cu privire la mecanismele legării de prietenii (dragoste): a) atracţie prin asemănări; b) atracţie prin complementaritate. Bunul simţ a condensat aceste explicaţii prin expresii de genul: a)”cine se aseamănă se adună”; b)”contrariile se atrag”.

Considerăm prin urmare necesară sublinierea adevărului că în domeniul socioumanului distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mult mai mică decât în alte zone ale cunoaşterii (în special a naturii). A porni de la această realistă premisă înseamnă câştiguri însemnate atât din punct de vedere teoretico-metodologic cât şi al eficienţei sociale şi credibilităţii disciplinelor socioumane.

1.2. Limitele şi erorile bunului simţ; necesitatea demersului ştiinţificRecunoaşterea virtuţilor ce le are cunoaşterea pe baza bunului simţ şi a afaptului că pe

linia ideilor generale a teoriilor ea nu se situează mult sub valoarea celei ştiinţifice, trebuie completată cu evidenţierea neajunsurilor, riscurilor şi erorilor pe care acest tip de cunoaştere le comportă: 1) În descrierea, explicarea şi interpretarea structurilor şi fenomenelor sociale, la nivelul

conştiinţei comune intervine în măsură considerabilă subiectivitatea, interesele, aspiraţiile şi valorile unei persoane sau ale unui grup social, ceea ce poate deforma percepţia corectă a realităţii. Pentru anumite date ale realului social imaginile elaborate pot fi adecvate, dar în lipsa unui control prin metode ştiinţifice nu ştim când sunt de acest gen şi când sunt false percepţii. Diferenţa dintre percepţiile unuia şi aceluiaşi fenomen de la individ la individ şi/sau de la grup la grup este posibil de dovedit experimental Dacă vom înregistra, de exemplu, părerile privitoare la cauzele tensiunilor în familie, aceste păreri pot diferi semnificativ la soţi (bărbaţi) faţă de soţii (femei).

2) Chiar dacă reprezentările şi percepţiile obţinute la nivelul simţului comun ar fi corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna particulare, rezultat al unui context specific. Or, o eroare frecventă a simţului comun constă în tendinţa de a generaliza şi a absolutiza

3

constatările pe marginea unei situaţii specifice la fenomenul ca atare; transformăm, fără să ne dăm seama, caracteristicile unui fragment (sau fragmente) ale realităţii sociale imediate în caracteristici universale. La o discuţie, bunăoară, despre constituirea şi consolidarea familiilor, cineva poate pretinde că ştie esenţialul despre acest subiect pe baza propriei sale experienţe, a prietenilor şi cunoscuţilor apropiaţi, omiţând sau neglijând faptul că aceste experienţe sunt limitate. Cunoaşterea ştiinţifică în domeniul socio-umanului înseamnă cercetări sistematice, în care e cuprinsă (de multe ori prin intermediul unui eşantion) întreaga populaţie la care ea se referă.

3) Bunul simţ poate cădea relativ repede în pericolul de a înregistra doar legăturile aparente dintre dimensiuni şi factori, printre altele şi datorită registrului restrâns de cazuri cu care operează. Abordarea ştiinţifică a unui fenomen prin luarea în considerare a unui complex de factori (variabile) pune în lumină legături mai de profunzime nesesizabile cu „ochiul liber”. Astfel, studii de sociologie, psihologie şi psihiatrie au stabilit că ceea ce oamenii numesc obişnuit „căsătorii din dragoste dezinteresată” se efectuează în fapt, preponderent, pe baza unor criterii sociale definite şi trăsături de personalitate mai puţin transparente conştiinţei cotidiene.

4) Constatărilor simţului comun le lipseşte precizia, exactitatea; oricât de juste şi de pătrunzătoare, ele sunt formulate în termeni vagi, întrucât nu se bazează pe numărare şi măsurare. De exemplu: afirmaţia „buna educaţie a copiilor depinde foarte mult de colaborarea şcolii cu familia” este în principiu adevărată, dar este vagă şi puţin operantă. Ar fi de ştiut în ce condiţii are loc această conlucrare, ce factori mai intervin, ce alte caracteristici îi diferenţiază pe cei „bine educaţi” de ceilalţi, ce relaţii cauzale există. Numai printr-o investigaţie concretă, desfăşurată după anumite reguli metodologice aceste lucruri se clarifică. (N-ar fi surprinzător să constatăm printr-o asemenea cercetare că adevărul propoziţiei de mai sus rivalizează cu al următoarei: „colaborarea şcolii cu familia are loc cu deosebire în cazul copiilor bine educaţi”.)

5) O sursă importantă a cunoaşterii comune sunt clişeele şi stereotipiile sociale. Acestea reprezintă judecăţi – îndeosebi apreciative – care circulă cu o mare frecvenţă într-un anumit context socio-cultural şi care sunt însuşite şi practicate de către subiecţii umani ca atare, „gata confecţionate” fără a fi trecut prin filtrul experienţei şi gândirii proprii (Radu, 1974). De remarcat că – contrar părerii larg împărtăşite, elaborate şi selectate de grupurile sociale şi etnice pe intervale mari de timp, ele pot fi descrieri şi evaluări corecte. Cercetări sistematice concrete arată acest lucru. (Cambell, 1976) (Să ne gândim şi la adevărurile sedimentate în multe proverbe şi zicători) Prin tenta lor generalizatoare, prin pretenţia de judecăţi universale, clişeele şi stereotipiile sociale au , totuşi, de obicei, o valoare mică de adevăr şi au chiar – în varianta lor de prejudecăţi - proprietăţi disfuncţionale în relaţiile intergrupale şi interpersonale. Propoziţia „tinerii de astăzi sunt nepoliticoşi” utilizată destul de des de cei mai în vârstă conţine, de exemplu, o serie de neadevăruri, uşor de identificat; nu e vorba de toţi tinerii, probabil nici de majoritatea, nu e vorba numai de „astăzi”; depinde apoi ce înseamnă „nepoliticos”. Pe aceeaşi linie, dar mult mai puţin nevinovate, se pot invoca aprecieri nejustificate logic şi istoric în imaginile reciproce inter-etnice şi inter-sexe. O serie întreagă de alte erori mai particulare ale bunului simţ pot fi evidenţiate (Mihu, 1992), cum ar fi aceea a recursului la expresia „excepţia întăreşte regula”. Atunci când observaţiile obţinute în cercetare infirmă ideile noastre suntem tentaţi – şi de cele mai multe ori o facem – să ne apărăm propriile concluzii, invocând expresia menţionată.

4

Numai că excepţia pune în discuţie regula existentă şi nicidecum nu o confirmă. Multe alte tiprui de false raţionamente se pot identifica la nivelul conştiinţei comune, frecvent fiind şi cel de a lega necondiţionat adevărul unor afirmaţii de autoritatea şi prestigiul sursei emitente, sau pur şi simplu de a fi foarte creduli în judecare informaţiilor, acceptându-le necritic.

Abordarea ştiinţifică a realităţii sociale având în mentalitatea cotidiană o sursă esenţială de informaţi şi inspirându-se masiv şi în ceea ce priveşte ipotezele şi teoriile urmăreşte deci depăşirea nivelului simţului comun prin asumarea câtorva principale deziderate: dobândirea de date cât mai exacte despre multitudinea dimensiunilor şi a dinamicii şi funcţiilor grupurilor şi fenomenelor sociale, surprinderea complexităţii, tendinţa spre o abordate globală, inclusiv prin comparaţii temporale şi spaţio-culturale; ipotezele, teoriile elaborate să poată fi verificate (confirmate sau nu), să aibă prin urmare o putere predictivă şi, în consecinţă, să poată fi utilizate ca bază pentru intervenţiile practice. Datorită mai multor cauze, printre care şi varietăţii, fluidităţii şi inextricabilităţii socialului şi umanului sociologia şi alte discipline socio-umane n-au atins încă rigoarea descriptivă, explicativă şi predictivă a ştiinţelor naturii şi nu au nici valenţele aplicative ale acestora. Prin tipul de demers investigaţional pe care îl practică (specificare şi operaţionalizarea conceptelor şi ipotezelor, culegerea de date concrete, prelucrări statistice etc.) ele au însă tot mai mult un caracter de ştiinţificitate.

2. Obiectul şi temele majore ale sociologiei2.1. Referentul ontic: realitatea socială - „obiectivul” şi „interpretativ-construitul” Am operat până acum cu o definire implicită a sociologiei. Să încercăm o circumscriere

explicită şi mai precisă a obiectului şi temelor ei de studiu. În The Social Science Encyclopaedia (1989), Eduard Shils consideră că „sociologia este în prezent un corp nesistematic de cunoştinţe dobândit prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale” (p. 799). În această lapidară caracterizare se indică obiectul sociologiei (ansamblul societal şi părţile sale), marcându-se faptul că nu s-au acumulat încă cunoştinţe sistematice, unitare, coerente.

Într-o foarte densă şi analitică lucrare – Introducere în sociologie (1992), Achim Mihu oferă următoarea definiţie: „Sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul” (p. 11). Aici evidenţierea caracterului de nesistematicitate dispare, menţionându-se, în schimb, distincţia dintre explicativ şi comprehensiv. Se subliniază – prin „sui generis” – că e vorba de o realitate specifică.

Asupra particularităţii socialului şi a problemei explicaţie/comprehensiune vom reveni. Să notăm în cotinuare că:

a) Realitatea socială este studiată şi de alte ştiinţe (istoria, economia, demografia, politologia, etc.)şi se ridică deci întrebarea care este specificul sociologiei? Un posibil răspuns (Zamfir, 1993) ar fi că, pe de o parte, sociologia este ştiinţa caracteristicilor generale ale comportamentelor sociale, ale relaţiilor sociale, ale colectivităţilor umane, ale organizării şi funcţionării instituţiilor, conţinuturile variate ale acestora fiind studiate de discipline particulare (ştiinţele economice, juridice, politice, etc.); în acest înţeles, sociologia ar reprezenta o ştiinţă a formelor sociale – şi nu a realităţii ca atare – o metodologie generală de investigare a comportamentelor societale. Pe de altă parte, specificul ar rezulta din aceea că sociologia se ocupă de felul în care diversele subsisteme ale socialului (economic, politic, juridic, etc.) interacţionează între ele, şi cu sistemul societal global. În acest sens, sociologie înseamnă şi

5

studiul determinaţiilor, structurilor, funcţiilor şi consecinţelor socialeale multiplelor subsisteme, şi de aici o serie de sociologii de ramură: economică, politică, a ştiinţei, loisirului ş.a. Sociologia explorează aşadar deopotrivă nivelul microsocial (actorii sociali, grupurile mici), cel de nivel mediu (grupuri mijlocii, organizaţii şi instituţii particulare), ca şi nivelul macrosocial (clase şi straturi sociale, economia, politica, societatea în ansamblul ei).

b) Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg – atât în stabilirea unor forme, modele generale de comportamente şi activităţi, cu precădere în dezvăluirea interrelaţiilor dintre subsisteme şi sistemul global – se situează undeva între aspiraţie şi rezultate efective. Ea este mai mult o tentaţie şi declaraţie decât realizare fermă. Se poate chiar evidenţia un paradox globalitate-exactitate (Iluţ, 1985), anume că, cu cât ne apropiem de o abordare globală (holistică) a socialului, cu atât scade precizia şi cantitativul, şi creşte speculativul şi vagul, şi cu cât suntem mai exacţi, cu atât mai mult fragmentarul (de multe ori asociat cu nesemnificativul) este prezent.

c) Pentru sociologie, realitatea socială este constituită din structuri, forţe şi condiţii obiective – existente în afara conştiinţei şi voinţei individului – dar şi din realitatea subiectivă. Iar aceasta din urmă înseamnă, în principal, următoarele: actorii sociali acţionează în virtutea unei motivaţii, care nu se reduce la nevoile bazale (hrană, somn, îmbrăcăminte, sex, confort), ci cuprinde şi trebuinţe superioare, cum ar fi realizarea plenară a personalităţii, ataşamentul faţă de valori (solidaritate, dreptate, adevăr, etc.). Pe lângă motivaţia propriu-zisă, a trebuinţelor şi scopurilor, subiectivitatea presupune că oamenii nu se raportează direct la lume şi semenii lor, ci prin intermediul simbolurilor, a codurilor, de mai mică sau mare generalitate, de la limba unei culturi până la simboluri şi coduri (nu de puţine ori secrete) specifice unor grupuri şi organizaţii. Indivizii interpretează continuu micro- şi macromediul social în care trăiesc, comportamentele altora şi cele proprii. Interpretările, la rândul lor, nu sunt elemente pasive ale subiectivităţii, ele traducându-se în acte de conduită. În măsură considerabilă, modul în care acţionăm depinde de felul în care percepem şi interpretăm. Altfel spus, agenţii umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare şi culturi construiesc mereu prin interacţiune atât realitatea subiectivă, cât şi pe cea obiectivă. Iată de ce am spus că obiectul sociologiei îl constituie realitatea socială ca „obiectiv” şi ca „interpretat-construit”. Un exemplu concret ar fi situaţia şi comportamentul categoriei de persoane de vârsta a III-a: exisă nişte determinanţi obiectivi, de care cu greu se poate face abstracţie, cum sunt: vârsta biologică, veniturile, statutul de pensionar. Dar condiţia şi activităţile desfăşurate de ei depind şi de cum îi privesc şi interpretează alţii şi cum se percep şi evaluează ei înşişi.

d) Foarte importantă este în sociologie distincţia dintre formal şi informal. Primul termen desemnează instituţiile, structurile, organizaţiile, grupările recunoscute oficial, cu prescrierea precisă a obiectivelor, regulilor, sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor. În societăţile ce cunosc scrisul, acestea sunt de regulă consemnate în legi, regulamente şi alte documente oficiale. Informal se referă la ceea ce se petrece dincolo de cadrele stabilite prin legi şi reglementări, la organizare şi structurare a relaţiilor interpersonale, bazate de cele mai multe ori pe atracţii şi respingeri de ordin psihosocial (afective, axiologice, de prestigiu ş.a.). De pildă, într-o întreprindere există o schemă dată de posturi şi atribuţii (organigrama) – aspectul formal - , există însă şi relaţii informale, fără reglementări, funcţionează o structură socioefectivă. Tot aşa după cum în multe colective umane se poate vedea limpede diferenţa dintre liderul formal (numit sau ales) şi cel informal (care întruneşte simpatiile celor mai mulţi). Sociologia se ocupă atât de formal, cât mai ales de informal, de distanţa dintre cele două paliere şi de relaţia dintre ele.

2.2. Conexiuni şi interfeţe cu alte ştiinţe; sociologie şi antropologie culturală

6

Cu deosebire prin ramurile sale, sociologia este în înalt grad conexată cu alte ştiinţe ce abordează felurite domenii şi activităţi umane: prin cea juridică, cu ştiinţele juridice, prin cea politică, cu politologia ş.a.m.d. dar e legată nu numai mediat, ci şi nemijlocit, în calitate de sociologie generală. Un exemplu elocvent este transferul viziunii şi conceptelor privind comportamentul raţional al actorului social, în termeni de costuri şi beneficii, din economie în sociologie (Becker, 1994; Coleman, 1990). Aşa încât, în raportul sociologie-ştiinţe economice, de pildă, avem o dată o relaţie între ele prin intermediul sociologiei economice – care este, în esenţă, studiul condiţiilor şi consecinţelor istorice şi sociale ale funcţionării legilor economice – şi în al doilea rând, o relaţie directă. Grafic, raportul ar putea fi reprezentat astfel:

Fig. 1 Model de interferenţe disciplinare: sociologie, ştiinţeeconomice, sociologie economică

Deşi nu există o simetrie între cantitatea şi calitatea informaţiei schimbată între diferite ştiinţe ce vizează omul şi societatea, schimbul este totuşi reciproc. Şi în cazul de faţă, nu numai sociologia absoarbe cunoştinţe din perimetrul ştiinţelor economice, ci şi invers. Managementul economic este ilustrativ în acest sens. Între disciplinele socioumane sunt uşor detectabile mai mult decât strânse conexiuni, fiind prezente largi intersecţii şi suprapuneri.

Fecunde sunt intersecţiile dintre istorie şi sociologie. În măsura în care istoria a trecut de la marcarea evenimentelor (cu deosebire politice) la o istorie socială, a vieţii umane în multitudinea manifestărilor ei, cu accent pe aspectul dinamicii cotidianului, dacă studiile istorice nu vor să rămână la nivelul narativ-evenimenţial, ele trebuie să facă apel la achiziţii din domeniul sociologiei (şi psihologiei sociale), sum sunt cele legate de statusuri şi roluri, socializare, teoria schimbului social, a cooperării şi conflictului. Pe de altă parte, sociologia nu poate ajunge la elaborarea unor tipologii, a unor teorii privind structura, funcţiile şi tendinţele dezvoltării instituţiilor şi fenomenelor sociale fără comparaţii în timp, deci fără aportul istoriei.

Este superfluu de a evidenţia intersecţiile dintre sociologie şi psihologie socială, deoarece în calitatea ei de microsociologie, prima se suprapune aproape în totalitate cu psihologia socială. Statusurile şi rolurile, conflictul şi cooperarea, tensiunile şi strategiile de rezolvare a lor, socializarea şi educaţia, ceea ce am numit realitatea socială subiectivă constituie obiect de explorare deopotrivă pentru psihologia socială, cât şi pentru sociologie.

Ideal ar fi ca cercetările sociale întreprinse să fie de natură multi(pluri)disciplinare, interdisciplinare sau chiar transdisciplinare, adică de tip integrativ, pornind de la constatarea că grupurile sociale şi acţiunile lor sunt multicauzal determinate şi că efectele comportamentelor se regăsesc pe multiple planuri. (Ordinea „multi-”, „inter-”, „trans-” nu este întâmplătoare. Ea arată gradul de integrare a conceptelor şi punctelor de vedere din diferite discipline ştiinţifice, prefixul „trans” indicând nevoia de a survola graniţele – în parte artificiale – ale acestor discipline. Sunt autori care, dorind să sublinieze mai cu tărie necesitatea de a depăşi închiderile şi orgoliile

1 ŞTIINŢE ECONOMICE

3 SOCIOLOGIA GENERALĂ2 SOCIOLOGIA

ECONOMICĂ

7

diverselor ştiinţe, vorbesc de cercetări „antidisciplinare”.) Cu deosebire atunci când se urmăreşte şi intervenţia practic-aplicativă, importanţa investigaţiilor de tip integrativ multi-, inter-, sau transdisciplinar este evidentă, întrucât eficienţa intervenţiilor este dependentă de luarea în considerare a tuturor factorilor ce determină o situaţie oarecare.

Există însă o serie de dificultăţi în a le face operaţionale. Una dintre ele este de ordin teoretic, şi anume faptul că specialiştii ce participă la o astfel de cercetare comunică ideatic destul de greu între ei, datorită conceptelor şi terminologiei specifice. E adevărat că de foarte multe ori diferenţele terminologice sunt mai mult de cuvinte decât de conţinut ideatic propriu-zis, dar aceasta nu schimbă prea mult datele problemei. Experţii dintr-un anumit domeniu ţin la terminologia lor specifică fiindcă aceasta este un argument al capitalului lor cultural şi deci al importanţei activităţii ce o desfăşoară. Sunt, apoi, dificultăţi de ordin practic-organizaţional al echipei de studiu (cine conduce, ce rol are fiecare specialist în derularea cercetărilor, cum se decupează aspectele ce revin fiecărui participant, cum se întocmeşte raportul de cercetare). Să observăm, de asemenea, că investigaţiile de tip integrativ, care presupun, de regulă, o echipăde cercetare, sunt foarte costisitoare. O depăşire a acestor impasuri ar fi ca unul şi acelaşi individ să practice o viziune şi o intervenţie de tip transdisciplinar, integrativ. Să fie adică expert pe probleme: stratificare şi mobilitate, familie, relaţii interetnice, delincvenţă, etc. Acest lucru se şi întâmplă în mişcarea ştiinţifică contemporană. Dificultatea în acest caz este că expertul în cauză trebuie să posede cunoştinţe profunde din multe domenii, care, în mod tradiţional, s-au acumulat în discipline particulare, existând deci riscul de a fi superficial.

Sociologia şi antropologia culturală. Un statut aparte au, în sensul integralităţii, sociologia şi antropologia culturală, care încearcă sp construiască o imagine cât mai completă despre grupuri şi comunităţi, vizând atât aspectele formale, cât şi cele informale, atât microcosmosul, cât şi rolul lor în macrocosmosul social. Tocmai prin năzuinţă spre globalitate, sociologia şi antropologia culturală se suprapun până aproape la identificare în abordarea multor aspecte ale socialului. Şi dacă în urmă cu câteva decenii, dincolo de dezideratul comun (al viziunii globale), existau două pronunţate deosebiri între demersurile sociologiei şi cele ale antropologiei culturale, evoluţia mai recentă a lor indică diminuarea şi sub aceste unghiuri de vedere a diferenţelor. Este vorba, pe de o parte, de faptul că dacă în trecut sociologia a utilizat în cercetările concrete aproape în exclusivitate metode cantitativ-statistice (studii extensive pe bază de chestionar sau eşantion), iar antropologia, metode calitativ-intensive (observaţia externă, sau cea coparticipativă), astăzi sociologia practică din ce în ce mai mult şi metode calitative (în speţă prin etnometodologie), în vreme ce antropologii resimt cu acuitate nevoia extensivului şi cuantificării. Pe de altă parte, dacă prin tradiţie antropologia culturală se ocupă de societăţile simple, omogene (triburi, populaţii rurale), iar sociologia cu pecădere de cele complexe, puternic stratificate – specialişti americani în domeniu spun că deosebirea dintre sociologia americană şi antropologie este că prima „ne studiază pe noi, iar cealaltă pe alţii”, în ultimele decenii studiile antropologice cuprind şi societăţile complexe, industrial-urbane.

Analiza unor tratate de sociologie şi antropologie culturală relevă că diferenţele majore semnalate s-au redus într-adevăr, dar că ele subzistă totuşi, mai ales cea de ordin metodologic.

8

BIBLIOGRAFIE

1) Alexander, J., 1988, The New Theoretical Movement, în Handbook of Sociology (ed. N. Smelser), Newbury Park, Sage Publications2) Andreski, S., 1972, The Social Science as Sorcery, New York, St. Martin’s Press3) Becker, G., 1994, Comportamentul uman: o abordare economică, Bucureşti, Humanitas4) Boudon, R., 1990, Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas5) Boudon, R., 1992, Action, în Traité de sociologie (ed. R. Boudon), Paris, PUF6) Cambell, T., 1976, Stereotypes and Perceptions of Group Differences, în Current Perspectives in Social Psychology (ed. P. Holander şi G. Hunt), New York, University Press7) Coleman, J., 1990, Foundations of Social Theory, Cambridge, Harvard University Press8) Geertz, C., 1973, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books9) Harvey, J., W. Smith, 1977, Social Psychology. An Attributional Approach, Saint Louis, The C.V. Mosky Company10) Iluţ, P., 1990, Teoria alegerii raţionale şi problema normelor, în Studia, Seria Sociologie, 1. 11) Iluţ, P., 1993, Etnometodologia, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Bucureşti, Babel12) Iluţ, P., 1985, Tentaţia globalităţii exacte, în Cunoaştere şi acţiune (coord. A. Marga), Cluj-Napoca, Dacia13) Kelly, H., 1976, Processes of Cauzal Attribution, în Current Perspectives in Social Psychology (ed. P. Holander şi G. Hunt), New York, University Press14) Mihu, A., 1992, Introducere în sociologie, Cluj-Napoca, Dacia15) Radu, I., 1974, Psihologie şcolară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică16) Radu, I., 1994, Imaginea de sine şi percepţia socială, în Psihologie socială, Cluj-Napoca, EXE17) Rotariu, T., 1993, Efecte de agregare, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Bucureşti, Babel18) Shils, E., 1989, Sociology, în The Social Science Encyclopedia (ed. A. Kuper, J. Kuper), London & New York, Routledge19) Smelser, N., 1988, Introduction, în Handbook of Sociology (ed. N. Smelser), Newbury Park, Sage Publications20) Zamfir, C., 1993, Sociologie, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Bucureşti, Babel

9

CAPITOLUL 2

PROBLEME METODOLOGICE ALE SOCIOLOGIEI

1. Domeniul metodologicOrice ştiintă, al cărei obiect îl constituie o anumită dimensiune a realităţii empirice, posedă

şi uzează de un arsenal de mijloace prin care se încearcă accesul la realitatea investigată precum şi transformarea datelor brute culese în date ştiinţifice, adică într-un soi de „materie primă” pentru aparatul teoretic al disciplinei în cauză. Aceste mijloace – fizice şi intelectuale – unele specifice fiecărei ştiinţe, altele comune unui grup de discipline ori chiar tuturor ştiinţelor, constituie ceea ce s-ar putea numi domeniul metodologic al ştiinţei respective. Fireşte că de eficacitatea instrumentelor de cercetare depinde în bună măsură de soliditatea unei ştiinţe, capacitatea ei de a descrie, explica si prognoza fenomenele abordate. Iată de ce specialiştii din orice ramură de ştiinţă se interesează de posibilitatea perfecţionării mijloacelor de cercetare şi -nu o dată – aceiaşi cercetători se ocupă nu numai de studii pozitive, adică ale fenomenelor naturale sau sociale, ci realizează şi studii metodologice, al căror scop este tocmai evaluarea eficacităţii mijloacelor folosite deja şi ameliorarea acestora sau inventarea unora noi. Reflecţia metodologică se regăseşte cu o intensitate şi o frecvenţă deosebit de mari în câmpul ştiinţelor socioumane, ca urmare, pe de o parte, a faptului că realitatea urmarită de aceste discipline este de o factură deosebită de cea proprie ştiinţelor fizico-naturale şi, pe de altă parte – şi, probabil, tocmai pornind de la această diferenţă, care înseamnă întâi de toate o complexitate sporită a universului sociouman -, din cauza unor mai modeste reuşite în explicarea şi predicţia fenomenelor sociale, comparativ cu ceea ce „produc” ştiinţele naturii. În capitolul precedent s-au sugerat câteva dintre problemele speciale care apar în faţa cercetătorilor din domeniul socioumanului, în general, şi a sociologului, în particular. Aici vom menţiona doar că disputele asupra „naturii realităţii sociale” se transferă şi în domeniul metodologic, ajungându-se şi aici la poziţii opuse. La o extremă se plasează gânditorii care susţin că ştiinţele sociale trebuie să uzeze exact de aceleaşi metode ca şi ştiinţele naturii – altfel ar fi improprie folosirea termenului de stiinţă în cazul lor – şi, la alta, cei care postulează o ruptură metodologică totală, considerând că, pentru o realitate esenţialmente de natură spirituală, metodele şi procedurile ştiinţelor experimentale sunt irelevante. Amploarea diferendumului metodologic sugerat în faza anterioară este nebănuit de mare pentru cititorul cu puţine lecturi în domeniu, aşa că vom evita să abordăm această chestiune, pentru a nu cădea în păcatul unor simplificări nepermise. Totuşi, vom fi nevoiţi să ne exprimăm propria poziţie. Lucrul nu este deloc dificil, întrucât opţiunea noastră coincide cu cea a majorităţii sociologilor care fac sociologie. Pentru a fi ştiinţă, sociologia trebuie să se supună canoanelor de ştiinţificitate, în general recunoscute de comunitatea ştiinţifică (verificabilitatea rezultatelor, obiectivitate, neutralitate axiologică etc.). În acest scop, există demersuri standard de cercetare, a căror valoare este probată de experienţa tuturor ştiinţelor şi care s-au impus ca atare. Diferenţa de natură a câmpului social reclamă adaptarea metodelor la această realitate şi nu o răsturnare completă a naturii lor. Că lucrurile stau aşa o va demonstra chiar şi sumara trecere în revistă, din cadrul acestui capitol, a modalităţilor de crecetare folosite în sociologie – deci de către marea majoritate a sociologilor, chiar dacă ei se deosebesc prin schimbarea accentelor puse pe anumite metode sau tehnici.

10

Pentru a enumera care sunt principalele elemente ce compun domeniul metodologic, vom începe cu noţiunea centrală, cea de metodă. Cum bine se ştie, acest termen are nenumărate accepţiuni, dintre care vom reţine aici pe aceea de modalitate efectivă de abordare a câmpului empiric la care se referă o ştiinţă dată. În acest sens, istoria ştiinţelor ne arată că există două căi fundamentale de investigaţie empirică: observaţia şi experimentul. Distincţia dintre cele două metode este relativ uşor de evidenţiat. În primul caz, crecetătorul înregistrează desfăşurarea fenomenelor în mediul lor natural, fără a interveni în vreun fel în desfăşurarea lor; în cel de al doilea, pregnantă este tocmai această intervenţie, care are ca scop înlăturarea câtorva neajunsuri majore ale observaţiei. Pentru a înţelege mai uşor esenţa metodei experimentale, să presupunem că urmărim testarea influenţei pe care un factor x – pe care să-l numim variabila independentă – o are asupra unui factor y – variabila dependentă. În cazul observaţiei, vom încerca să înregistrăm stările lui X şi Y în diferite contexte şi situaţii şi să vedem ce legătură există între acestea; reuşind să stabilim o regularitate empirică ( de pildă, intensitatea lui Y creşte atunci când creşte cea a lui X ), vom trage concluzia că unul din factori, X în cazul de faţă, îl cauzează (determină, generează etc. ) pe celălalt. Riscul pe care ni-l asumăm enuntând o asemenea concluzie este evident. Niciodată nu putem fi siguri că Y creşte datorită faptului că a crescut X. Oricând este posibil să punem variaţia factorului dependent pe seama condiţiilor în care se realizează observaţia, deci a acţiunii altor factori decât variabila noastră independentă. Pentru a spori şansele ca legătura cauzală să fie reală este nevoie ca relaţia dintre cele două variabile să fie urmărită – şi să fie regăsită – în cât mai multe şi mai diferite contexte. Dar asta înseamnă că cercetătorul trebuie să aibă ocazia şi posibilitatea ca să observe aceleaşi fenomene de nenumărate ori, cerinţă ce nu este, de obicei, uşor de îndeplinit. Acţiunea cercetătorului, în cazul experimentului, vizează înlăturarea celor două neajunsuri. În loc să aşteptăm producerea sau variaţia factorului X, spre a vedea ce se întâmplă cu Y, vom provoca noi înşine aceste lucruri. În loc să testăm relaţia celor două variabile în contexte cât mai diferite pentru a vedea dacă aceasta se regăseşte – în ciuda modificării celorlalţi factori -, vom controla, adică vom menţine constanţi toţi acei factori despre care avem motive să credem că-l pot afecta pe Y sau relaţia lui X cu Y. Aceasta înseamnă scoaterea celor doi factori din mediul lor natural şi studierea în condiţii artificiale, adesea în laborator. Oricine a trecut prin liceu îşi aminteşte felul cum, în manualele de fizică, sunt prezentate diferite „legi” , respectiv relaţii între fenomene. Frazele la care facem aluzie încep cam aşa: „În condiţii egale de temperatură ( presiune etc.), ...” şi ele evidenţiază clar factorii controlaţi. Posibilitatea experimentării în sociologie este extrem de redusă. De acest fapt ne dăm seama imediat dacă încercăm să ne imaginăm cum un crecetător ar putea interveni în viaţa socială pe cele două căi pomenite mai sus. Este clar că rareori putem provoca schimbări, în scop de cunoaştere, în cadrul unor comunităţi umane şi că a controla factorii sociali semnificativi este aproape imposibil, având în vedere natura imaterială a lor, faptul că izolarea fizică a indivizilor umani nu înseamnă neapărat izolare socială etc. De asemenea este clar că putem supune cât de cât unor condiţii experimentale doar grupuri mici de indivizi umani, deci vom putea urmări în acest mod numai fenomene de această anvergură redusă, care, prin natura lor, ţin mai curând de psihologia socială decât de sociologie. Din acest motiv nu vom mai insista aici asupra acestei metode, trimiţând cititorul interesat la lucrările metodologice de specialitate. ( A se vedea, de exemplu, în limba română, A. Mihu [1973] şi S. Chelcea [1982]). Faptul că o disciplină are posibilităţi atât de reduse de a folosi experimentul este un handicap serios. Asta nu înseamnă însă că ea pierde orice sansă de a dobândi caracter de ştiinţă. Situaţia astronomiei, una dintre cele mai vechi ştiinţe, este exemplară în acest sens. Ea este

11

exemplară însă şi în altul; astronomia a putut să se dezvolte cu atâta succes, fără a face apel la experiment, pentru motivul evident că fenomenele studiate de ea sunt foarte simple, în sensul că posedă o regularitate sau periodicitate aproape perfecte. De altfel, este interesant de observat caracterul singular al astronomiei; ea este unica disciplină empirică cu caracter propriu-zis ştiinţific ce s-a putut constitui înainte de perioada secolului al XVII- lea, când s-a impus, în special graţie lui Galilei, dar nu numai, metoda experimentului în ştiinţele naturii. Succesul experimentului în ştiinţele fizice a făcut ca metoda să devină atractivă şi pentru reprezentanţii ştiinţelor sociale. Chiar dacă, aşa cum am spus, metoda ca atare îşi găseşte cu greu aplicare aici, rigoarea de gândire impusă de experiment a fost extrem de benefică. S-a încrecat apropierea observaţiei de condiţiile experimentale, s-au diversificat modalităţile de observaţie, s-au luat precauţiuni în analiza şi interpretarea datelor culese. Unul dintre mijloacele tehnice de proiectare a planului de observaţie, de prelucrare şi analiză a informaţiei care poate contribui în mod decisiv la apropierea consistenţei concluziilor trase din date de observaţie de cea a constatărilor experimentale îl reprezintă statistica. Dacă experimentul social este atât de limitat, ca metodă de crecetare, observaţia, în schimb, îmbracă în acest domeniu mult mai multe forme decât în ştiinţele naturii. Motivul esenţial pentru care lucrurile se întâmplă aşa îl constituie faptul că orice eveniment, fenomen sau proces social se constituie prin participarea oamenilor şi că deci aproape întotdeauna despre aceste realităţi sociale, chiar şi de mare generalitate, putem obţine informaţii prin comunicare cu actorii respectivi. Comunicarea poate fi propriu-zisă, prin limbaj – oral sau scris – dar poate fi înţeleasă şi într-un sens mai larg, ca descifrarea de sensuri şi semnificaţii, prin studiul obiectelor construite şi utilizate de om. Aceste forme de observaţie pot fi grupate în patru categorii, care considerăm că se constituie ca metode autonome, în câmpul cercetării sociale. Ele sunt: observaţia propriu-zisă, analiza documentelor, interviul şi ancheta. O succintă prezentare a lor va fi făcută în paragraful ce urmează. Termenul de tehnică este folosit, de regulă, pentru a se desemna operaţiunile concrete de colectare a informaţiei cu ajutorul unei metode date. Astfel, metodele se particularizează prin tehnicile concrete folosite: de pildă, ancheta se poate realiza prin poştă, prin telefon etc. Fiecare tehnică presupune instrumente de culegere a informaţiei. În ştiinţele sociale asemenea instrumente sunt chestionarul, ghidul de interviu, teste, protocoale de observaţie etc. Se înţelege că, spre deosebire de ştiinţele naturii, instrumentele noastre au o mult mai redusă fiabilitate, un grad mai restrâns de aplicare, o viaţă de folosinţă mai scurtă. Aşa de pildă, este aproape imposibil să aplici, în România, fără o adaptare prealabilă, chestionar elaborat în Statele Unite. Dificultatea creşte pe măsură ce sporeşte distanţa între culturile respective, lucru de care trebuie ţinut cont dacă vrem să facem studii comparative între societăţi diferite cultural, la un moment dat, sau dacă dorim să repetăm investigaţii făcute în aceeaşi ţară cu instrumente folosite cu decenii în urmă. În principiu, oricărui instrument de crecetare i se cere să îndeplinească o condiţie de fidelitate şi una de validitate. Fidelitatea înseamnă că repetând „măsurarea” unui fenomen neschimbat obtine acelaşi rezultat. Validitatea presupune că instrumentul „măsoară” ceea ce se urmăreşte să se măsoare. Un instrument poate fi fidel dar nu valid. De pildă, un cântar prost reglat, care arată timpul cu 10 g mai mult, este fidel, căci cântăriri repetate ale unei aceleaşi cantităţi de marfă cumpărate din magazin arată aceeaşi masă. Pentru stabilirea validităţii instrumentelor folosite de ştiinţele socioumane s-au elaborat proceduri foarte complexe, care însă nu rezolvă întotdeauna satisfăcător această păroblemă.

12

Informaţiile culses cu ajutorul instrumentelor de cercetare se supun unor proceduri de analiză şi prelucrare. Foarte adesea, în sociologie, informaţia este de natură cifrică, ceea ce face posibilă aplicarea unor proceduri statistice şi matematice. Caracterul acesta cifric-cantitativ al datelor de crecetare se poate datora utilizării unor metode şi tehnici destul de diferite. În principiu, acest aspect cantitativ poate apare în urma utilizării a două operaţii totalmente diferite: numărarea şi măsurarea. Ca urmare a operaţiei de măsurare obţinem valori numerice care redau măsura fenomenelor, intensitatea cu care se manifestă o însuşire. Folosind un test de inteligentă, psihologul măsoară inteligenţa unui elev, operaţia fiind, formal vorbind, identică cu cea de măsurare a masei mărfii pusă pe cântar. Practic însă lucrurile sunt cu totul diferite, nu numai pentru că testul de inteligenţă are altă validitate decât cântarul, dar însăşi noţiunea care desemnează caracteristica ce este măsurată- în exemplul dat, inteligenţa- e mai puţin exactă decât noţiunea de masă. În genere, noţiunile ştiinţelor socioumane sunt mai complexe şi apropierea lor de realitatea empirică ridică probleme delicate pentru cercetare. Un prim pas în realizarea unei cercetări empirice îl constituie ceea ce se numeşte operaţionalizarea conceptelor. Aceasta înseamnă o analiză logică a conţinutului noţiunii şi găsirea modalităţilor de identificare a fenomenelor empirice care cad sub incidenţa respectivei noţiuni. Identificarea în cauză se face cu ajutorul unuia sau mai multor indicatori, în funcţie de gradul de complexitate al noţiunii. Indicatorul nu este altceva decât o modalitate practică prin care o entitate empirică (individ, grup, fenomen social etc.) se subsumează unei noţiuni. De pildă, faptul că o persoană cunoaşte numele compozitorului unei opere, reprezintă un indicator al noţiunii de „cultură generală”. Este clar că noţiunea aceasta este prea complexă ca să poată fi empiric determinată ( adică să se poată stabili despre fiecare individ uman dacă are sau nu cultură generală sau în ce „grad” o posedă) printr-un singur indicator de genul celui menţionat. Sunt necesari încă mulţi alţi indicatori, a căror alegere este decisiv determinată de ceea ce se înţelege prin cultură generală, adică de rezultatul unei analize logice a conceptului şi de definiţia adoptată. În exemplul ales, lucrurile sunt atât de complexe încât va fi nevoie, în etapa de analiză, să se determine anumite dimensiuni ale conceptului, respectiv sectoare mari din conţinutul noţiunii, relativ omogene şi distincte unele de altele. De pildă, vom putea delimita domenii ale culturii generale, precum cel al literaturii, artei, tehnicii, ştiinţelor umane etc. În felul acesta, fiecare dimensiune va putea reclama utilizarea mai multor indicatori. Operaţia finală va fi cea de sinteză, în sensul că se reconstruieşte noţiunea ca urmare a rezultatelor obţinute ca urmare a folosirii indicatorilor aleşi. Vom putea astfel stabili care este starea fiecărei entităţi empirice în raport cu problema cercetată. Uneori aceste rezultate sunt de tipul Da/Nu, adică se delimitează clar două categorii de entităţi empirice: cele care posedă şi cele ce nu posedă un atribut dat. Exemple: are/nu are cultură generală, este/nu este integrat în grupul de muncă, este/nu este satisfăcut de locuinţă etc. Alteori se delimitează, prin intermediul indicatorilor, mai multe stări, care pot fi, la rându-le, sub o formă ierarhică sau neierarhică. Astfel, miile de ocupaţii ale oamenilor, întâlnite într-o societate dată, prin gruparea lor după diferite criterii, vor forma categorii socio-profesionale; în funcţie de indicatorii folosiţi, între care se poate sau nu se poate stabili o ierarhie ( o ordonare a categoriilor în termeni de superior sau inferior). Atunci când indicatorii au o formă care permite exprimarea intensităţii însuşirii sub o formă cantitativă, avem de-a face, aşa cum spuneam, cu o măsurare. Fenomenele cu care ştiinţele noastre lucrează nu se pretează aproape niciodată la măsurători directe, aşa cum se procedează cu

13

obiectele fizice; este, de obicei, nevoie de o întreagă activitate, dusă în paralel şi în completarea celei de operaţionalizare, pentru a se ajunge la măsurare. Aceasta poartă denumirea de cuantificare şi ea vizează alegerea şi construcţia indicatorilor cantitativi, precum şi stabilirea modului lor de combinare pentru a se ajunge la rezultatul final sub formă de măsură. Fireşte că, din punctul de vedere al preciziei şi al rigorii exprimării rezultatelor unei investigaţii, este preferabilă forma cantitativă de evaluare a caracteristicilor. Una este să spui că în colectivitatea A gradul de toleranţă faţă de indivizii de o altă etnie este „relativ ridicat” şi alta să afirmi că, aici, această însuşire atinge valoarea, să zicem, 83 pe o scară de la 0 la 100. de aceea se şi poate observa la tot pasul, în cercetările socioumane, tentaţia de a cuantifica cât mai multe din aspectele fenomenelor cercetate; se ajunge chiar la efectuarea unor operaţii de cuantificare mai mult decât discutabile, atunci când se încearcă să se măsoare ceea ce nu poate fi ( cu mijloacele existente) cuantificat. Unul dintre elementele metodologice caracteristice sociologiei- dar nu numai- este, cum spuneam deja, utilizarea în analiza şi prelucrarea datelor a ştiinţei statisticii. Statistica intervine acolo unde are loc numărarea, respectiv acolo unde se cercetează însuşiri ale unei mase de indivizi (nu neapărat oameni), stările acestor însuşiri fiind caracterizate de frecvenţe, evidenţiindu-se câţi din cei ce formează populaţia statistică se plasează într-o clasă sau alta. Rezultatele studiilor sociologice, chiar ale celor cu caracter pur descriptiv, sunt superioare ca valoare de cunoaştere – fireşte atunci când se respectă regulile elementare de lucru cu datele statistice – informaţiilor simtului comun. Ca membru al unei colectivităţi pot percepe corect că „o mică parte a oamenilor au atitudini şovine”. Ca sociolog, voi spune, în urma cercetării, că, să zicem, 17% dintre cei investigaţi au asemenea atitudini. Este – şi aici, ca şi în cazul măsurării – un spor de cunoaştere mult prea evident pentru a mai insista asupra lui. Totuşi mai apare într-o asemenea situaţie un spect de precizie pe care cercetarea îl poate aduce. Eu, ca membru al comunităţii, am o foarte vagă imagine asupra semnificaţiei noţiunii de „atitudine şovină” ( ca să nu mai vorbim că în sintagma respectivă sunt, în fapt, implicate două noţiuni: cea de atitudine şi cea de sovinism, fiecare cu determinările-i specifice), imagine care, totuşi, îmi este suficientă să mă descurc în viaţa de zi cu zi, să port conversaţii despre acest fenomen cu semenii mei, să fac aprecieri, mai mult sau mai puţin similare cu ale celorlalţi. Ca sociolog însă, prima grijă va fi să operaţionalizez această noţiune şi doar apoi voi încerca să număr. Cu alte cuvinte exprimarea în forma ”17%” are avantajul nu numai că ne arată câţi, dar ea ne spune explicit şi cum sunt cei cuprinşi sub acest procent şi de unde provin ei. Ca să fim mai convingători, să dăm şi un exemplu cu cifre reale. Pentru locuitorii Transilvaniei, din zonele unde convieţuiesc împreună români cu maghiari, este „evident” faptul că atunci când apar căsătorii mixte, între soţi de aceste naţionalităţi, în majoritatea situaţiilor bărbatul este român şi femeia maghiară. Preluând datele dintr-un studiu ( Şt. Lanţoş, [1992]), care inventariază căsătoriile mixte, încheiate în oraşul Cluj, în perioada interbelică, se regăseşte această „evidenţă”, în următorii termeni cantitativi: dintre căsătoriile mixte româno- maghiare, în 71% din cazuri soţul este român şi soţia maghiară şi în 29% situaţia este de natură inversă. Cea mai simplă fază a investigaţiei a stabilit deci, pentru o arie geografico-socială bine precizată – oraşul Cluj – şi pentru un interval de timp delimitat – 1921-1939- frecvenţa exactă a cazurilor de căsătorii de un fel şi de altul. Acesta este primul pas ce face trecerea de la o cunoaştere comună, bazată pe experienţa cotidiană, la una sistematică ce duce spre ştiinţă. O primă etapă, exprimând cel mai simplu nivel în utilizarea statisticii în cercetările sociologice, o constituie formarea a ceea ce poartă denumirea de distribuţii de frecvenţă. Dacă

14

e vorba de indivizi umani, aceste distribuţii ne arată cum se împarte colectivitatea după caracteristici: ca sexul ( aici sunt două clase: „masculin”, „feminin”), ocupaţia (aici sunt mai multe: muncitori, agricultori etc.), vârsta etc., după opinii sau atitudini ş.a.m.d. se obţine astfel o descriere a stării populaţiei în funcţie de asemenea de caracteristici. În cazul unui studiu de moment, analiza se continuă, de obicei, prin utilizarea unor proceduri statistice cu ajutorul cărora se urmăreşte să se testeze diverse ipoteze de dependenţă (cauzalitate). În încercarea de a explica un fenomen Z, se analizează legăturile lui cu o serie de alte fenomene: X, Y, ..., prin utilizarea unor metode bazate pe coeficienţi de asociere sau de corelaţie. Rafinând analizele, se poate realiza, totdeauna parţial, dezideratul metodei experimentale, despre care am vorbit mai sus, şi anume controlul factorilor ( prin modele de corelaţii parţiale, regresii, analiză path, analiză factorială etc.). o altă direcţie poate fi cea a construcţiei de tipologii, realizări de clasamente întocmite pe criterii multiple. Dacă se efectuează studii de perspectivă diacronică, se va urmări cum se modifică în timp frecventele caracteristicilor, adică se vor evidenţia schimbările punctuale – din anumite clase ale caracteristicilor ( de exemplu, evoluţia populaţiei muncitoreşti) – dar şi cele structurale, din ansamblul caracteristicilor. Fireste, prin proceduri mai sofisticate, se construiesc modele de trecere de la o stare la alta, se evidenţiază tendinţe în evoluţia fenomenelor, se realizează proiectări şi prognoze. Este greu de a sintetiza în câteva fraze întreaga problematică a aplicării statisticii şi matematicii în sociologie. Există, la ora de faţă, un câmp foarte larg de asemenea aplicaţii şi se constată cu ochiul liber cum, pe măsura trecerii timpului, probleme tratate de o manieră impresionistă şi calitativă sunt abordate tot mai des cu aparatura statistico-matematică. Faptul – aşa cum s-a remarcat adeseori – chiar dacă nu conduce la răsturnări spectaculoase de cunoştinţe, confirmând cel mai adesea intuiţiile şi aserţiunile pe baza unor analize calitative, aduce acel plus de rigoare atât de necesar pentru asigurarea comparabilităţii rezultatelor şi, în general, a progresului disciplinei. Există şi multiple exagerări pe această direcţie, când se uzează de un aparat statistico- matematic sofisticat spre a se demonstra banalităţi.

2 . Metodele de culegere a informaţiei Vom trece acum în revistă, pe scurt, principalele metode utilizate de sociologi, cu ajutorul cărora aceştia intră în contact cu aspectele concrete ale socialului, în scopul culegerii acelei informaţii care să se dovedească relevantă pentru descrierea şi explicarea fenomenelor cercetate. Vom insista ceva mai mult asupra anchetei sociologice, dedicând o secţiune aparte problemelor ei tehnice, dat fiind că ea este probabil cea mai frecventă sau, în orice caz, cea mai vizibilă metodă folosită de către sociologi. 2.1. Observaţia (propriu-zisă) Este o metodă de utilizare redusă, deoarece spaţiul social – ca să folosim această metaforă – este structurat pe multiple dimensiuni, dintre care doar puţine se lasă percepute în maniera în care crecetătorii din ştiinţele naturii observă şi înregistrează fenomenele urmărite de ei. Sociologul poate observa comportamentul unora dintre persoanele aflate la o manifestaţie de stradă, poate – la rigoare – chiar asculta discuţiile purtate de unii din ei precum şi discuţiile liderilor, dar pentru a înţelege şi explica cele ce se întâmplă acolo va avea nevoie şi de alt gen de informaţii ce nu pot fi obţinute decât din interviuri cu anumiţi actori sociali sau din studierea unor documente relevante privind situaţia celor observaţi. Observaţia mai este limitată şi în ceea ce priveşte amploarea fenomenelor ce pot fi percepute direct. Se poate face observaţie asupra unor comunităţi ceva mai mari, cum ar fi un sat,

15

un cartier etc. Oricum, câmpul de percepţie este foarte redus şi este greu de presupus că vor fi surprinse fenomene cu relevanţă macrosocială deosebită. Desigur că fiecare sociolog, trăind tot timpul într-un mediu social, este un observator al acestuia şi că, în fapt, traiectoria socială a fiecăruia dintre noi ne oferă şansa de a observa foarte multe lucruri, cărora le oferim şi o explicaţie, mai mult sau mai puţin ştiinţifică. Dar, ca metodă exclusivă de cercetare, observaţia este destul de rar folosită, cel puţin de către sociologii europeni. În Statele Unite, probabil datorită apropierii dintre sociologie şi antropologia culturală şi datorită utilizării mai frecvente a metodei de către această din urmă disciplină, observaţia, ca metodă dominantă într-o cercetare, este cu ceva mai des utilizată decât pe continentul nostru. Am spus dominantă şi nu exclusivă pentru că e greu de imaginat studiul unei comunităţifără a intra în relaţii reciproce de comunicare cu ea sau fără a-i studia trecutul şi prezentul pe baza unor documente. În principiu, există două tehnici de observaţie: exterioară şi prin coparticipare ( sau coparticipantă sau coparticipativă). În primul caz, cercetătorul se menţine ca un observator exterior comunităţii studiate, neimplicându-se deloc în viaţa acesteia. Fireşte că, în asemenea cazuri, el nu poate urmări decât o gamă redusă de fenomene, având mai puţin acces în special la informaţia ce se poate culege ascultând convorbirile dintre membrii grupului. Într-adevăr, în orice comunitate mică ar intra, cercetătorul este reperat foarte rapid şi va fi considerat ca un străin în faţa căruia se vor dezvălui doar unele comportamente şi opinii. Tocmai pentru a înlătura acest neajuns, se recurge la observaţia prin coparticipare, când cercetătorul se integrează în grup, participă la viaţa şi activitatea lui, fără ca membrii grupului să-i cunoască statutul real şi obiectivele urmărite. Se înţelege că o asemenea activitate presupune timp îndelungat rezervat cercetării, eforturi şi mijloace considerabile. Asupra metodei observaţiei, adică asupra regulilor şi recomandărilor de desfăşurare a cercetării prin această metodă, nu vom spune aproape nimic, deoarece asemenea reguli sunt destul de puţine şi nu de foarte mare eficacitate. Decisivă aici este personalitatea cercetătorului care trebuie să ştie ce să observe şi să poată descifra semnificaţia şi sensul acţiunilor actorilor sociali. Totuşi, un plan de observaţie se pregăteşte întotdeauna dinainte, plan care uneori poate lua forme foarte detaliate. De pildă, proiectul unui protocol de observaţie întocmit pentru participarea la o şedinţă a unui organ colectiv de decizie, poate să prevadă înregistrarea tipurilor de intervenţii pe care le face fiecare membru (propune, critică, acceptă etc.), a persoanelor cărora li se adresează în mod direct, a tonului intervenţiei, a timpului folosit de membrii respectivi etc.

2.2. Analiza documentelor Trebuie specificat de la început că nici aceasta nu e o metodă specifică sociologiei; ceea ce a adus nou disciplina la care ne referim este o modalitate distinctă de utilizare a documentelor, datorată unei optici sui generis de a privi documentul, considerat el însuşi ca parte a realităţii sociale şi nu doar ca o oglindă a acesteia. Asupra acestei chestiuni vom reveni imediat. Acum să precizăm succint care sunt tipurile de documente mai frecvent utilizate de sociolog, prin aceasta sugerându-se şi locul şi locul şi importanţa metodei în investigaţia socială. În general, prin document înţelegem orice entitate materială care are incorporată, depozitată în ea o informaţie despre societatea umană dintr-o arie geografică şi la un moment dat. Astfel, este clar că sfera noţiunii cuprinde mai mult decât documentele scrise, cum s-ar putea crede la prima vedere. Documentele sunt şi de natură video, audio, dar şi „obiecte materiale” precum clădiri,unelte de muncă etc.

16

Interesul sociologului se axează cu precădere asupra anumitor categorii de documente; sociologia fiind, în esenţă, ştiinţa prezentului, fireşte că relevante pentru ea sunt documentele recente care ne ajută să înţelegem fenomenele contemporane, tot aşa cum pentru istoricul ce studiază perioada antică sunt relevante documentele epocii respective. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. De vreme ce există un capitol al ştiinţei istorice dedicat epocii contemporane, întrebarea firească ce se pune este prin ce se deosebeşte această ramură a ştiinţei istorice de sociologie. Problema nu este deloc banală şi merită toată atenţia, însă ea nu poate fi tranşată în câteva cuvinte. Raporturile sociologiei cu istoria sunt cu totul speciale, pentru că ele merg nu de la o ştiinţă cu caracter general (sociologia) la o alta cu caracter particular (economia, de pildă), ci conectează două ştiinţe cu aspiraţie de maximă generalitate, având acelaşi obiect de studiu. Dintre documentele utilizate de sociologi, am aminti, mai întâi, pe cele de natură sociologică, adică acele rezultate de pe urma unor investigaţii sociologice sau de factură apropiată. Aceste documente conţin deja o informaţie centrată pe o anume problematică şi aceasta este deja tratată cu mijloace specifice sociologiei. O nouă aplecare asupra lor –adică prin realizarea a ceea ce în sociologie se numeşte de mult timp analiză secundară, iar în alte discipline socioumane mai nou descoperitoare a respectivei modalităţi de cercetare, metaanaliză - poate conduce la rezultate inedite ce nu se regăsesc ca atare în nici unul din materialele ( rapoarte de cercetare, articole, cărţi etc.) utilizate. Trebuie să se înţeleagă faptul că aici nu este vorba de studiul bibliografiei pe o problemă dată, când consultarea – obligatorie – a lucrărilor anterioare pe acea problemă ne ajută să proiectăm, să realizăm şi să fructificăm o cercetare empirică nouă. În cazul menţionat, tocmai informaţia din documente este supusă unei prelucrări ulterioare şi nu mai urmează altă etapă de culegere a datelor. În felul acesta, din studii – aproape întotdeauna parţiale – se pot, de exemplu, obţine concluzii cu o mai mare generalitate sau cu o întemeiere superioară; se pot descoperi tendinţe în evoluţia fenomenului, dacă documentele acoperă o perioadă mai lungă de timp; se pot realiza sinteze pe tipuri de probleme mai intens cercetate. O a doua mare categorie de documente folosite de sociologi o reprezintă cele de natură statistică, elaborate fie de diferite organisme de stat specializate (cum este, în cazul ţării noastre Comisia Naţională de Statistică), fie din alte instituţii, unităţi economice, organisme guvernamentale sau neguvernamentale, asociaţii, organizaţii politice ori de altă natură etc. Dintr-o reprelucrare a unor asemenea date, sociologul poate extrage concluzii inedite, sau, ca şi în cazul anterior, poate realiza sinteze, analize de tendinţe etc. Una dintre cele mai cunoscute lucrări sociologice, care de circa un secol incită la dezbateri şi analize – este vorba de celebra carte Le suicide (1897) a sociologului francez E. Durkheim – a fost construită exclusiv, ca o sursă de documente empirică, pe baza documentelor statistice privind fenomenul sinuciderii în diferite ţări europene, în secolul al XIX-lea. O altă sursă importantă de informare pentru sociolog o reprezintă documentele oficiale nestatistice. E vorba aici de foarte multe tipuri de acte oficiale, începând cu constituţia unei ţări şi sfârşind cu hotărârile unui consiliu de administraţie al unei intreprinderi. Desigur că acest tip de documente se pretează mai greu unor analize riguroase, eventual cantitative, în comparaţie cu cele precedente. Aceasta nu reduce cu nimic importanţa lor şi tendinţele recente în dezvoltarea sociologiei ( cum ar fi, de exemplu, încercările de înţelegere şi explicare a modului de funcţionare a regimurilor totalitare) indică o tot mai largă folosire a acestui gen de documente. Un tip cu totul special de documente – prin natura lor dar şi prin interesul ce li-l acordă sociologii – îl reprezintă cele vehiculate de mass media. Ziarele, revistele, emisiunile radio şi de

17

televiziune, filmele constituite surse documentare intens exploatate de sociologi, mai ales în ultima jumătate de veac. Să ne oprim cu înşiruirea genurilor de documente la cele de natură personală, deşi evidenţierea altor tipuri ar putea continua încă, mergând până la amintirea unor situaţii aproape insolite, cum ar fi cercetările desenelor şi textelor scrise în WC-urile publice, pe pereţii unor clădiri etc. Revenind la documentele personale, cele mai propice unor cercetări sunt scrisorile, jurnalele intime, actele personale, însemnări privind bugetele de familie şi altele. Găsim aici lucruri cu totul deosebite, pe care documentele oficiale nu le înregistrează, iar în cadrul anchetelor sunt trecute sub tăcere sau chiar deformate. Din această rapidă trecere în revistă a tipurilor de documente s-ar putea înţelege că în toate cazurile este vorba de o aceeaşi strategie de cercetare: să găsim acele documente care să ne reflecte cât mai fidel fenomenele reale petrecute în societate şi la care sociologul nu a avut un acces direct, prin alte metode. Este tehnica preferată a istoricului, pentru care – aşa cum spuneam la început – documentul este doar oglinda faptului social şi este preferabil ca această oglindă să fie întreagă ( documentul să conţină informaţii complete) şi nedeformată ( documentul să redea nepărtinitor desfăşurarea fenomenului). Că sociologia uzează şi de o altă perspectivă de investigare documentară nu este greu de demonstrat, lucru pe care-l vom ilustra printr-un exemplu. Analizând, de pildă, modul în care diferitele ziare ce apar la un moment dat într-o ţară prezintă un eveniment social – o grevă, o manifestaţie, o măsură administrativă etc. – putem obţine două genuri distincte de informaţii:

a) despre modul cum s-a produs evenimentul social respectiv, actorii participanţi etc.;b) despre modul cum este relatată producerea evenimentului în diferite ziare. Prima perspectivă este cea sugerată deja mai sus. Cel care vrea să se informeze despre

desfăşurarea fenomenului în cauză va urmări să elimine din relatările diferite ceea ce este subiectiv, tendenţios etc. şi să reţină acele informaţii care se verifică prin mai multe surse. În a doua perspectivă, din contră, nu se acordă nici o importanţă reconstituirii fenomenului petrecut, ci se supune unei analize minuţioase specificitatea fiecărei surse de informaţie. Rosturile unei asemenea analize sunt multiple şi este greu de a le surprinde cât mai complet. Ele se pot însă toate rezuma în ideea enunţată mai sus, şi anume că, în această a doua modalitate de crecetare, documentul este privit ca parte a realităţii sociale şi felul în care el se raportează la un alt fapt social ne ajută să-i înţelegem sensurile, să ne dăm seama despre intenţiile celor care l-au elaborat şi pus în circulaţie, să deducem cui îi este destinat şi, în final, dacă este posibil, să evaluăm consecinţele circulaţiei sale în societate. O asemenea analiză este, bineînţeles, utilă în cazul documentelor de largă circulaţie. De aceea am şi invocat exemplul cu presa. Ideea unor asemenea genuri de cercetări a prins tocmai în legătură cu fenomenul comunicării de masă, în general, şi cu propaganda, în special. S-a elaborat şi o tehnică specifică de analiză a documentelor, prin care s-a încercat să se înlăture subiectivismul interpretărilor impresioniste, folosindu-se chiar abordări de tip cantitativ (în special prin determinarea frecvenţelor cu care anumite noţiuni, teme, idei, tipuri de personaje etc. sunt invocate în documente). Respectiva tehnică poartă denumirea de analiză de conţinut sau analiza conţinutului documentelor (în engleză: content analysis; în franceză: analyse de contenu ). Asupra ei se va reveni în capitolul destinat comunicării.

18

2.3.Interviul şi ancheta Am cuprins într-o aceeaşi secţiune cele două metode pentru motivul că vom începe cu definirea, precizarea principiilor lor, fapt care se poate cel mai simplu realiza prin comparaţia dintre ele, prin contrapunerea uneia celeilalte. În acest mod sperăm să aducem şi argumente decisive pentru a sugera că, în ciuda unor asemănări, ne aflăm totuşi î, faţa a două modalităţi de abordare diferite. Sublinierea este necesară pentru că o serie de manuale le consideră doar varietăţi ale uneia sau aceleiaşi metode sau uneori nici nu se face o distincţie între ele. Oricum am lua-o însă, trebuie precizat de la început că interviul nu poate fi apropiat decât de o anumită tehnică de anchetă, cea realizată sub formă orală, existând însă şi o altă formă – scrisă -, aşa cum se va vedea imediat. După enunţarea celor câteva chestiuni de principiu, vom rămâne exclusiv în domeniul anchetei căci interviul, ca şi observaţia, are puţine reguli metodice şi depinde mult de personalitatea celui care-l realizează. Asemănare. Interviul şi ancheta au în comun faptul că, prin ambele metode, se obţine o informaţie de la indivizi umani, aflaţi în viaţă în momentul cercetării, persoane cu care cercetătorul intră într-o relaţie de comunicare, prin intermediul limbajului. Spre deosebire de analiza documentelor, prin aceste două metode se obţine o informaţie „caldă”, furnizată de oamenii cu care cercetătorul intră în contact direct sau mijlocit, şi nu una „rece”, stocată în documente. Spre deosebire de observaţie, aici avem de-a face cu o veritabilă comunicare reciprocă ( o parte cere informaţia, alta o dă), ceea ce înseamnă şi o interacţiune între cele două părţi. Deosebire. Se pot evidenţia deosebiri mari între ele în funcţie de mai multe criterii:

a) Genul de informaţii căutate. Prin anchetă se urmăreşte obţinerea unei informaţii de suprafaţă, care să „acopere” cât mai bine posibil întreaga populaţie de referinţă; în interviu, urmărim chestiuni de mai mare adâncime, legate de motivaţiile, atitudinile, comportamentele etc. ale unor persoane deosebite şi cu semnificaţii sociale deosebite. Din acest aspect derivă, de fapt, toate celelalte diferenţe şi evidenţierea lor ne ajută să înţelegem mai clar această deosebire de esenţă.

b) Tehnica de realizare. Interviul presupune o discuţie faţă în faţă,deci o tehnică orală şi o apropiere de persoana (subiectul) în cauză. Ancheta se poate realiza identic dar şi pe o altă cale, şi anume solicitând, în scris, subiecţilor să ofere răspuns la întrebările socotite necesar a fi adresate.

c) Numărul de subiecţi. Este o variabilă care deosebeşte clar cele două metode. Pentru a-şi realiza scopul fundamental , şi anume acela de a „fotografia” situaţia la un moment dat, ancheta trebuie să recurgă la eşantioane reprezentative de subiecţi, atunci când, din cauza dimensiunii prea mari nu poate culege datele de la toţi membrii colectivităţii. Aceasta înseamnă că, de regulă, anchete se fac pe eşantioane de ordinul sutelor sau miilor de indivizi, pe când interviul presupune câteva persoane sau câteva zeci de persoane. Dacă reprezentativitatea eşantionului presupune recurgerea la toate categoriile de indivizi din populaţie, lotul de persoane intervievate este cu totul special. El este format din indivizi deosebiţi, care sunt capabili să poarte o discuţie aprofundată pe tema cercetată. Ei ocupă poziţii – formale sau informale – deosebite în cadrul grupului, având cunoştinţe mai largi în domeniu şi/sau o influenţă deosebită asupra celorlalţi etc.

d) Instrumentul folosit. Specific anchetei este utilizarea chestionarului, instrument ce are, de regulă, aspectul unui formular cu întrebări, la care se aşteaptă răspuns. Şi în cazul interviului avem un instrument – ghidul de interviu -, căci oricine realizează această operaţie îşi fixează, de obicei pe hârtie, un număr de probleme pe care urmăreşte să le discute. Numai că în

19

cazul anchetei, întrebările au formulări standard în chestionar, toate adresându-se în acelaşi mod şi chiar în aceeaşi ordine tuturor subiecţilor, discuţiile libere fiind nerecomandate sau chiar interzise. Marea majoritate a răspunsurilor din chestionar au şi ele o formă prefabricată, răspunsul subiectului reducându-se, în acest caz, doar la a alege varianta convenabilă. Fireşte, în funcţie de foarte multe tipuri de circumstanţe, ancheta poate avea un caracter mai mult sau mai puţin formal, existând şi cazuri în care ea se apropie de interviu.

e) Persoanele care aplică instrumentul. Este inimaginabil ca interviul să-l realizeze altcineva decât cercetătorul, respectiv unul din membrii echipei de cercetare. Este o activitate dificilă ce nu poate fi efectuată decât de către cel care stăpâneşte clar problematica investigaţiei ( obiective, scopuri imediate, ipoteze, cunoştinţe despre fenomenele în cauză etc.). în anchetă se folosesc aproape întotdeauna persoane auxiliare – operatorii de anchetă -, care sunt angajaţi şi plătiţi pentru a aplica chestionarul, într-o formă sau alta. Faptul se datorează fireşte, numărului mare de subiecţi anchetaţi, dar şi caracterului formal al anchetei pe care un „outsider” îl poate respecta mai uşor.

f) Prelucrarea datelor. În cazul anchetei se foloseşte obligatoriu o prelucrare de tip statistic. Chestionarele sunt astfel constituite încât informaţia să fie uşor şi rapid introdusă în calculator, după care ea este supusă unor proceduri standard de prelucrare. Interviul culege o informaţie mai mult sau mai puţin standardizată, aşa încât prelucrarea ei este mai dificilă, presupunând proceduri mai subtile. De pildă, se poate face apel la analiza de conţinut pentru a se depista eventualele regularităţi, puncte comune etc. Datorită unor serii de avantaje, în speţă cele legate de promptitudine, ancheta s-a impus decisiv în cercetarea sociologică a anumitor tipuri de probleme. Ea a devenit cunoscută şi publiculuilarg în special datorită aşa-numitelor „sondaje de opinie publică” foarte frecvente în ţările democratice. E bine însă să se reţină că, deşi asemenea sondaje constituie un soi de anchetă sociologică, metoda nu se reduce la această formă simplă a ei ( chiar simplistă am zice, fiind folosită uneori până la abuz şi de către persoane incompetente).

2.4. Tehnici de anchetă Aşa cum am sugerat deja, există două mari tipuri de anchetă, în funcţie de tehnica folosită pentru a realiza schimbul de informaţie cu subiecţii: ancheta orală şi ancheta în scris. Tehnica anchetei orale se realizează, de cele mai multe ori, printr-un dialog faţă în faţă între cercetător, respectiv operator ca reprezentant al acestuia, şi subiect, dar, în anumite cazuri, cu totul deosebite, ea poate lua şi forma unei discuîii prin telefon. Ancheta în scris este posibil de realizat în foarte multe variante concrete; esenţial aici este faptul că subiectul ajunge în posesia chestionarului, îşi citeşte singur întrebările şi completează tot singur (în principiu) răspunsurile. Una dintre cele mai vechi forme de anchetă în scris o constituie cea realizată prin publicarea chestionarului în ziare sau reviste, cu rugămintea completării şi returnării lor de către cei ce doresc s-o facă. Astăzi, această modalitate nu se mai practică în scopuri ştiinţifice, dat fiind faptul că eşantionul celor care răspund este profund distorsionat, deci concluziile obţinute au prea puţine şanse să poată fi extrapolate la nivelul întregii populaţii. O formă destul de frecventă de materializare a tehnicii în scrisconstă în regruparea unor loturi de subiecţi în săli, unde se efectuează consemnarea răspunsurilor, sub controlul unui operator, care distribuie chestionarul, explică scopul anchetei şi precizează modul de completare. Intervenţia cercetătorului poate lua forme variate, mergând de la acordarea câtorva indicaţii tehnice prealabile şi supravegherea subiecţilor pentru a nu „colabora” la completare până la

20

citirea fiecărei întrebări în parte şi chiar explicarea şi comentarea ei. Pe această cale se poate merge deci atât de departe încât să se iasă efectiv din cadrul metodei de anchetă în scris, fie în direcţia unei anchete orale sui-generis, fie spre tehnica psihosociologică cunoscută sub denumirea de interviu de grup. Pentru a putea vorbi de anchetă este, evident, nevoie ca intervenţia operatorului să rămână limitată, astfel încât răspunsurile să reflecte opiniile personale ale celui în cauză şi nu altele. A treia specie de anchetă în scris se realizează prin înmânarea chestionarului, în mod individual, fiecărui membru al eşantionului, de către un component al echipei de cercetare sau de un operator. Se oferă, iarăşi, câteva explicaţii şi indicaţii tehnice, după care se stabileşte momentul şi modalitatea în care se recuperează chestionarul. Spre deosebire de situaţia precedentă, când operatorul asistă la completare şi recuperează pe loc chestionarele, aici, de regulă, operatorul lasă chestionarul în mâna celui ce-l completează şi revine după un anumit timp. În principiu, ancheta în scris se face cu scopul economisirii timpului şi mijloacelor. În acest sens, ancheta în grup permite aplicarea a până la 30-40 de chestionare simultan, în vreme ce cea din urmă formă menţionată evită cheltuiala de timp necesară asistării la completarea chestionarului; asa este posibil ca un operator să distribuie zilnic câteva zeci de chestionare, chiar dacă se deplasează la domiciliul subiecţilor, iar în altă zi să le recupereze. În fine, o altă modalitate destul de frecventă de anchetă în scris este cea prin poştă. Chestionarele se trimit subiecţilor ce formează eşantionul însoţite de o scrisoare în care se precizează scopul anchetei, felul cum a fost ales destinatarul şi se dau câteva instrucţiuni de completare. De asemenea, prin cele mai politicoase şi persuasive formule, se va solicita returnarea chestionarului, scop în care este aproape obligatoriu să se ataşeze şi un plic timbrat cu adresa instituţiei ce efectuează ancheta. Aceste precauţiuni trebuie luate pentru simplul motiv că, de regulă, ponderea celor care nu răspund deloc este atât de mare, în cazul anchetei prin poştă, încât reprezentativitatea eşantionului devine îndoielnică; şi ea nu poate fi sporită printr-un surplus de chestionare expediate, căci nu numai numărul celor ce nu răspund este important, ci şi caracteristicile lor, prin care se pot deosebi de cei ce răspund. Se ridică firesc întrebarea de ce se întâlnesc, nu numai în teorie dar şi efectiv, atâtea tehnici şi subtehnici de anchetă. Au oare toate aceeaşi valoare de cunoaştere? Nu cumva există avantaje decisive ale uneia dintre ele? O discuţie serioasă pe aceste probleme nu poate fi deschisă în paginile de faţă, chestiunilor în cauză fiindu-le dedicate manuale şi tratate întregi. Să spunem doar că fiecare din formele prezentate are avantajele şi dezavantajele ei, că unele se pretează mai bine decât altele la anumite tipuri de studii sau genuri tematice. În mai multe lucrări de specialitate se întâlneşte o pledoarie pentru ancheta orală. Ea are, într-adevăr, câteva avantaje mari, cum ar fi,de pildă, numărul scăzut de nonrăspunsuri, posibilitatea unor răspunsuri spontane şi personale, evitarea erorilor de înregistrare etc. principalul element generator de erori în anchetele orale sunt operatorii, - al căror comportament, conştiinciozitate, antrenament şi, de ce să nu recunoaştem, talent în generarea unor stări propice comunicării sunt decisive. În ancheta scrisă, atenţia cercetătorului trebuie îndreptată cu preponderenţă asupra alcătuirii chestionarului. Desigur că şi în cea orală chestionarul, că orice instrument în orice cercetare, este important – nici o anchetă, spune Moser(1968), nu poate fi mai bună decât chestionarul său -, dar acolo operatorii mai pot repara unele deficienţe de alcătuire, pot explica subiectului lucrurile pe care acesta nu le înţelege. În ancheta în scris, omul este singur în faţa chestionarului – sau având alături câteva persoane din

21

acelaşi mediu cultural – şi este necesar ca totul să fie redactat şi explicat în cele mai simple cuvinte şi modalităţi. Alcătuirea chestionarului este o operaţiune extrem de dificilă. Probabil că, pentru omul obişnuit căruia îi cade în mână un chestionar, pare că totul este o joacă de copii; în fond orice om normal poate să imagineze 10-20 de întrebări pe o temă dată. Din păcate ceea ce multă lume nu înţelege, este faptul că un chestionar nu reprezintă o asemenea însuşire de întrebări elaborate aproximativ pe principiul „hai să întrebăm ca să vedem ce se răspunde”. Fiecare întrebare a unui chestionar trebuie să fie un indicator valid al unei dimensiuni a problemei cercetate, iar înlănţuirea întrebărilor nu se face la voia întâmplării. Mai mult, există nu doar întrebări directe – cele din a caror citire ne putem da seama ce fel de informaţie doreşte cercetătorul să obţină -, ci şi indirecte, al căror rost este cu grijă ascuns, întrebări banale, în sine, ce pot să dobândească semnificaţii deosebite prin corelarea răspunsurilor lor cu ale altora. Există deci – şi pe problematica construirii chestionarului – o literatură metodologică bogată de care cel ce urmăreşte iniţierea unei anchete trebuie să ţină cont. De asemenea, mai există câteva principii ce se cer respectate ca, de pilda, cel ce spune că un chestionar, înainte de aplicare, trebuie văzut de mai mulţi specialişti şi testat pe un eşantion redus. Din nefericire, în domeniul anchetelor domneşte mult diletantism, fapt ce are repercursiuni negative asupra percepţiei publice privind rostul şi importanţa sociologiei. Improvizaţia în alcătuirea chestionarelor poate deduce, în cel mai bun caz, la obţinerea unor răspunsuri irelevante.

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea, S. (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică

2. Chelcea, S. (1982), Experimentul în psihosociologie,Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică

3. Chelcea, S. (coord.) (1985), Semnificaţia documentelor sociale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică

4. Duverger, M. (1964), Methodes des sciences sociales, Paris, PUF5. Festiger, L.;Katz, D. (1963), Les methodes de recherche dans les sciences sociales,

Paris, PUF6. Ghiglione, R.; Matalon, B.(1992), Les enquetes sociologiques. Theorie et practique,

Paris , Armand Colin. 7. Girard A.; Malinvaud, E.(ed.) (1989), Les enquetes d’opinion et la recherche en

sciences sociale, Paris, L’Harmattan.8. Grawitz, M.(1972), Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz9. Javean, C., (1990). L’enquete par questionnaire, Bruxelles, Ed. De l’Universite de

Bruxelles10. Lantos, Şt., (1992), „Căsătoriile mixte în Clujul interbelic”, în Studia, Sociologia-

Politologia, nr. 1. 11. Mihu, A. (1973), ABC-ul investigaţiei sociologice, Cluj, Dacia

22

12. Moser, C.A.(1967), Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică

13. Noelle, E. (1966), Les sondages d’opinion,Paris, Minuit14. Rotariu, T.(1991), Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj, Univ.

„Babeş-Bolyai”15. Sandu, D. (1992), Statistică în ştiinţele sociale, Bucureşti, Universitate16. Stoetzel, J.;Girard, A.(1975), Sondajele de opinie publică,Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică17. Vlăsceanu, L.(1982), Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti, Ed. Stiinţifică şi

Enciclopedică18. Vlăsceanu, L.(1986), Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică19. Yule, G.U.; Kendall, M.G.(1966), Introducere în teoria statistică, Bucureşti, Ed.

Ştiinţifică

23

Capitolul 3

Individ şi societateRăspunsul la întrebarea legată de natura raportului dintre individ şi societate nu este unul

simplu. El diferă în funcţie de unitatea de referinţă pe care ne-o alegem. Demersul holist, pornind de la sistemul social spre actor, poate privilegia determinarea quasi-totală sau parţială a atitudinilor, comportamentelor şi, în ultimă instanţă, a destinului individului postulând o disoluţie a individualităţii în mediul social. Din contră, individualismul poate simplifica această relaţie exagerând libertatea de opţiune şi acţiune a individului.

Deşi nu există două tratate de sociologie care să abordeze problema raporturilor dintre individ şi societate după decupaje epistemologice identice, majoritatea încercărilor de anvergură teoretică afirmă, într-un fel sau altul, că realitatea socială se structurează la trei mari niveluri. În primul rând, cel al personalităţii sociale, sau acea parte a personalităţii rezultată din socializare, apoi nivelul acţiunii şi raporturilor sociale, cuprinzând complexitatea interrelaţiilor ce se stabilesc în interiorul formelor concrete de organizare socială şi, în fine, sistemului social global. Acceptând această structură ontologică, credem că nu comitem o reducţie nepermisă dacă plasăm interogaţia pe terenul nivelului intermediar, cel al relaţiilor şi acţiunii sociale. În ceea ce ne priveşte, am încercat păstrarea unei distanţe rezonabile de devierile sociologiste sau psihologizante prin plasarea analizei la nivelul relaţiilor şi interacţiunilor sociale, loc simbolic al naşterii caracterului social şi al întâlnirii individului cu societatea. Am ales o traiectorie interogativă de la individ spre societate, poposind cu predilecţie asupra raporturilor interumane care fundează socialitatea şi sociabilitatea, solidaritatea şi acţiunea colectivă, fără a analiza într-un spaţiu separat macrodeterminarea socială, datorită faptului că demersul critic asupra variantelor individualiste conţine majoritatea presupoziţiilor acestei perspective. În al doilea rând, analiza „tiraniei” structurilor şi legilor sociale constituie partea „tare” a demersului sociologic, poate chiar principala raţiune a existenţei sociologiei, de aceea elemente specifice acestui demers se găsesc în toate capitolele volumului de faţă.

1. Personalitatea socială

Un posibil răspuns a fost dat în interiorul unei clasice teme a diseraţiilor filosofice prin întrebarea legată de ceea ce este înnăscut la individ şi ceea ce este dobândit în cursul vieţii prin educaţie. Indiferent dacă balanţa argumentării s-a înclinat spre preponderenţa bagajului genetic al individului sau spre accentuarea faptului că la naştere omul este o masă informală pe care educaţia o modelează în funcţie de propriul ei conţinut, pentru sociolog, aceasta este o falsă problemă. Sociologul va încerca să cerceteze mecanismele prin care personalitatea individului primeşte de la societate acele caracteristici care fac din el o fiinţă socială sau cum impune societatea constrângeri membrilor săi. În fine, sociologul va căuta ceea ce este „social” la indivizi şi în ce măsură membrii unui grup dezvoltă comportamente şi atitudini care le-au fost transmise prin intermediul societăţii.

Perspectiva antropologică, unde am putea cita lucrarea deschizătoare de drumuri a lui R. Benedict, Patterns of culture (1934), porneşte de la ipoteza tranşantă că un anumit tip de civilizaţie corespunde unui anumit tip de personalitate. Personalitatea individului este produsul unei civilizaţii şi instituţiilor unei societăţi, ea se dezvoltă după un anumit model fixat de societate. Este indubitabil că există corespondenţe între structura personalităţii şi structura societăţii dar acest raport considerăm noi este mai ales de natură funcţională.

24

În funcţie de studiul simplificat, schematizat al unui grup social sau a unei societăţi ( în sensul tipurilor ideale weberiene), sociologii şi antropologii au încercat degajarea unei scheme de personalitate (bază socială a personalităţii). D. Riesman (1964) arăta, de exemplu, că în funcţie de ceea ce orientează activitatea individului se pot construi trei tipuri de personalitate ce corespund la trei tipuri de societate:

- traditionnal-directed, indivizi care în viaţa cotidiană se conduc după perceptele tradiţiei. Acest tip corespunde cel mai bine ţăranului societăţii tradiţionale, caracterizate prin schimbări lente, unde datorită situaţiilor analoage care apar, fiul aproape că poate retrăi experienţa tatălui.

- inner-directed, individ autonom care, trăind într-o societate caracterizată prin schimbări rapide, şi-a interiorizat valori şi norme pe care societatea i le-a inculcat în copilărie, se conduce după propria lui conştiinţă. Acest tip de individ ar fi caracteristic, în viziunea lui Riesman, pentru civilizaţia capitalistă a secolului al XIX-lea.

- other-directed, individul heteronom care se conduce după ideea care crede că şi-o fac alţii despre el. Caracteristic pentru societatea actuală acest individ ia mereu în calcul reciprocitatea perspectivei, acţionează conştient de faptul că acţiunea individului este o rezultantă a variabilei situaţionale şi acţiunii altor indivizi.

Se poate observa şi din această tipologie că este dificil pentru sociolog să se antreneze în concluzii privind marea problemă filosofică a libertăţii umane şi determinismului, aceste trei tipuri de indivizi sunt puternic condiţionaţi de societate dar fiecare în parte prin mecanisme diferite ( tradiţia, educaţia şi raporturile inter-personale). Cu toată evidenţierea constrângerii mecanismelor de reglare socială, nu putem fi îndreptăţiţi să negăm libertatea de acţiune a individului.

Alte încercări de a determina caracterul social, sunt cele care caută acel nucleu al personalităţii pe care îl întâlnim la cei mai mulţi indivizi ce participă la o cultură, în opoziţie cu caracterul individual, prin care oamenii care participă la aceeaşi cultură se diferenţiază unii de alţii. Interesant este punctul de vedere al lui E. Fromm (1956), care căutând caracterul social, arată că el trebuie determinat de o manieră funcţionalistă, prin raportare la funcţia caracterului social, care este, în opinia sa, de a da o formă energiei membrilor societăţii în aşa fel încât comportamentul lor să nu mai depindă de deciziile lor, sau a canaliza energia umană în interiorul unei societăţi date în scopul asigurării continuităţii şi funcţionării acestei societăţi. Pentru societatea contemporană omul trebuie transformat într-un individ capabil să cheltuiască cea mai mare parte a energiei muncind şi pregătit a se supune unei discipline a ordinii şi punctualităţii, nemaicunoscută de alte culturi. Nu ajunge, scrie Fromm, ca fiecare individ să decidă conştient, în fiecare zi, că vrea să muncească, să ajungă la timp, - căci orice deliberare conştientă a acestei reguli ar duce la mai multe excepţii decât funcţionarea armonioasă a societăţii ar putea admite, ameninţarea şi forţa nemaifiind suficiente căci sarcinile diferenţiate ale societăţilor moderne nu mai pot fi îndeplinite decât de oameni liberi. În tradiţie psihanalistă, caracterul social este privit ca o pulsiune interioară spre anumite scopuri, unde factorul economic este doar unul din elementele care dau formă caracterului uman. În general, structura socio-economică este văzută doar ca unul din polii comunicării reciproce dintre om şi organizarea socială, celălalt pol fiind natura umană care transformă condiţiile sociale în care trăieşte.

2. Paradigma individualistă

2.1. DoctrinaPreocupările de delimitare a caracteristicilor unor tipuri mari de societăţi au produs în

sociologia clasică şi filosofia socială doctrina individualistă. Legat în special de apariţia societăţii

25

moderne, industriale, individualismul este considerat o mutaţie esenţială de ordin mentalitar şi social, o preponderenţă a individului asupra structurilor sociale, suverane până la începutul erei industriale. Se constată că odată cu revoluţia industrială apare ceea ce C.B.McPherson (1972) numeşte un “individualism posesiv”, omul modern luându-şi în posesie propriul destin, autonomia propriilor acte. Această concepţie se opune altor două concepţii despre individualitate: concepţia antică, reprezentată prin Aristotel, pentru care individul este o parte a cosmosului, integrat într-o ordine care I se impune ca esenţă; concepţia creştină, expusă sistematic în scrierile lui Augustin, după care omul este o creatură a lui Dumnezeu, singura lui menire fiind slujirea divinităţii, cetatea oamenilor fiind mai puţin importantă decât împărăţia divină. Acest mod de a tranşa comparaţia societate tradiţională / societate modernă a avut ecouri ample în sociologia clasică. O tratare a acestei teme o găsim în opera lui E. Durkheim care consideră individualismul ca rezultat al formelor pe care le ia solidaritatea socială în diviziunea muncii. În lucrarea sa Sinuciderea, sociologul francez preferă noţiunii de individualism pe cea de egoism. Egoismul are o importantă semnificaţie morală definind autonomia eului în luarea de decizii, în alegerea strategiilor acţionale şi a credinţelor. Acest fapt, deşi variabil în funcţie de factori economici sau mentalitari, este considerat fundamentul moral al societăţilor moderne. Oamenii devin individualităţi ce îndeplinesc sarcini specifice, coeziunea socială provenind din complementaritatea funcţiilor generate de diviziunea socială a muncii şi noul sistem de valori care se structurează în jurul noţiunii de persoană. Patologia individualismului este, după marele sociolog francez, egoismul, când conştiinţa colectivă nu mai poate integra indivizii separaţi, el considerând că, în cele din urmă, dezvoltarea individualismului este incompatibilă cu dezvoltarea armonioasă a individului şi societăţii.

Asemenea reflecţii asupra evoluţiilor societăţii moderne se găsesc şi la alţi sociologi. Tocqueville constată că individualismul a produs în America o izolare a cetăţeanului de semenii săi, construindu-şi o societate în miniatură formată din familie şi prieteni. Parsons pune apariţia individualismului pe seama multiplicării contactelor inter-individuale şi a depersonalizării lor datorită supunerii unor coduri formale, iar Simmel consideră că circulaţia monetară influenţează relaţiile interpersonale datorită banului care este un simbol neutru şi abstract. Acest tip de discurs este preponderent în secolul XX, excepţie făcând doar teoreticienii Şcolii de la Frankfurt, în frunte cu H. Marcuse, precum şi unii teoreticieni ai noii drepte care susţin teza contrară după care societatea industrială duce la uniformizarea şi pierderea autonomiei individului. Am putea crede că aceasta este o dezbatere încheiată datorită labilităţii diferenţierii între cele două tipuri de societăţi şi datorită unor poziţii doctrinare lucide care au accentuat faptul că, deşi este clar că societatea industrială este mai complexă decât cele anterioare, nimic nu ne îndreptăţeşte să analizăm deosebirile după principiul opoziţiei alb-negru. Multe studii sociologice ale ultimelor decenii, care s-au sustras acestei iluzii comode, au demonstrat că şi în societatea modernă persistă forme de solidaritate, mituri, credinţe colective şi alte elemente care erau considerate ca trăsături esenţiale ale societăţii tradiţionale. Există însă o serie de dezvoltări ale doctrinei individualiste şi în sociologia ultimilor ani, dezvoltări care, în esenţa lor, nu aduc noutăţi faţă de paradigma clasică. Cu titlu de exemplificare vom aminti teoria individualismului democratic, dezvoltată de J. M. Lacrosse. Societatea contemporană, consideră sociologul belgian, este diferită de societăţile anterioare, care erau heteronome şi religioase, având sensul şi fundamentul în afara lor prin faptul că este o societate autonomă, o societate de indivizi unde sunt variabile trei axiome fundamentale:

a. axioma autonomiei: omul îşi poate stabili singur regulile, prin urmare are şi dreptul de a le schimba;

26

b. axioma independenţei: individul este originar independent, adică separat de alţii;c. axioma puterii: puterea nu poate fi separată de ansamblul indivizilor de la care emană (1992, p. 120).Se poate lesne observa că, în esenţă, analiza individualistă clasică este doar cosmetizată terminologic.

2.2. Metoda. Individualismul metodologic

În toate marile lucrări de sociologie se reiterează o problemă majoră legată de articularea decupajului epistemologic: ce se ia ca unitate centrală de analiză, individul sau totalitatea? Concepte ca: structură socială sau sistem social, fără a fi echivalente, sugerează posibilitatea studiului totalităţii. Marile curente ale perioadei clasice a sociologiei, au privilegiat, cu mici excepţii, acest tip de demers. În acelaşi timp se pune problema locului individului ( numit agent sau actor) şi acţiunilor sale în cadrul complexităţii sistemului social.

În sociologia contemporană ilustrarea cea mai fidelă a supravieţuirii paradigmei individualiste o constituie paradigma individualismului metodologic, avându-l ca iniţiator pe marele sociolog francez R. Boudon. Format la şcoala modelării formale americane, şi având antecedente teoria utilitaristă din economia clasică, acţionalismul lui T. Parsons sau epistemologia lui K.Popper, Boudon exercita o importantă înrâurire asupra sociologiei ultimelor decenii.

Simplificând, individualismul metodologic poate fi rezumat în câteva propoziţii principale. În primul rând, este vorba de faptul că oricât ar încerca sociologia să descifreze ansamblul social, sociologul ajunge în contact doar cu fapte singulare, el încercând să refacă imaginea totalităţii cu ajutorul unor regularităţi statistice. Ca o consecinţă a acestui fapt, atomul logic al analizei este deci actorul social individual, care deşi îşi desfăşoară activitatea într-un sistem complex de constrângeri, analiza nu poate elimina finalitatea şi intenţionalitatea acţiunilor sale. În acelaşi timp, nu putem folosi scheme simple de explicaţie, de genul celor care formalizează comportamentul economic, noi fiind obligaţi să introducem finalitatea unor acţiuni individuale şi strategiile adaptative la constrângeri, căci chiar şi atunci când este pus în faţa unor constrângeri puternice, el are de ales între mai multe strategii posibile. Acest curent de reflecţie socială se opune oricarui determinism sociologic, respingând „despotismul structurilor sociale” şi „concepţia hipersocializării omului”. Cu toate acestea şi individualismul metodologic regăseşte una din dificultăţile de care s-a lovit şi E. Durkheim în explicarea trecerii de la individual la colectiv, care şi-a plasat întreaga operă între graniţele unui demers holistic, considerând că fenomenele sociologice nu-şi au originea în cunoştinţele individuale. În explicaţia creşterii numărului de sinucideri în perioadele de boom economic, Durkheim părăseşte însă cercetarea „cauzelor sociale” indicând o explicaţie individualistă: în perioade de ameliorare economică climatul social este mai optimist, creşte nivelul de expectanţă şi indivizii sunt mai expuşi decepţiei şi deci soluţiei sinucigaşe. Analizând exemple din lucrările lui Durkheim, Tocqueville sau M. Olson, R. Boudon consideră că sociologul poate analiza problema trecerii de la individual la social postulând o continuitate între individ şi colectiv, între interesele individuale şi activitatea colectivă (şi în general analizele sociologice ale ultimelor decenii urmează această cale). În această perspectivă, socialul nu este decât consecinţa unor sisteme de interacţiune, singura cale de a explica macro-socialul fiind deci cea a agregării comportamentelor individuale.

În ultimii ani, unele critici aduse lui R. Boudon evidenţiază limitele modelului utilitarist pe care-l promovează, model după care comportamentul raţional al individului se bazează pe urmărirea interesului imediat. Această critică asupra căreia vom reveni, nu se susţine în totalitate,

27

după părerea noastră, deoarece atât Boudon cât şi unii din colaboratorii săi arată, ce-i drept, mai mult la nivelul afirmaţiei, că raţionalitatea acţiunii nu se fondează doar pe interesul economic, ci şi pe interesul simbolic sau pe elemente de natură cognitivă, condiţionată fiind şi de elemente de natură informaţionalî de care avem nevoie pentru a acţiona. Dacă „activitatea mentală de percepţie, memorie şi reprezentare prin care actorii sociali elaborează, transformă şi reactualizează stimulii prezenţi într-un context de acţiune, înseamnă că universul acţiunii este fundamentat de ordinul reprezentării” (J.C. Podioleau, 1986).

În al doilea rând, se poate observa faptul că R. Boudon face o relectură a fondatorilor sociologiei, găsind la aceştia importante „rădăcini” ale individualismului metodologic, or, este lesne de observat că nici sociologismul holist durkheimian, nici sociologia comprehensivă a lui Max Weber, nu au decât întâmplătoare accente individualiste. Născut ca o reacţie la marxism, structuralism sau funcţionalism, făcând apel la un loc mai important pentru individ în cadrul sociologiei, individualismul metodologic se loveşte însă de o contradicţie logică; deşi afirmă mereu autonomia actorului, cvasitotalitatea exemplelor enalizate de Boudon evidenţiază constrângerile structurilor şi situaţiilor de interacţiune. Demonstraţiile lui Boudon sunt un soi de balans continuu între afirmarea activismului individual şi analiza unor efecte de situaţie care limitează alegerea, sociologul francez recunoscând chiar că trebuie să considerăm „sociologia ca o disciplină având ca obiect primordial punerea în evidenţă a determinismelor sociale care restrâng acţiunea individului” (R. Boudon, 1979, p. 20). În acest sens, P. Fabre (1986, p. 1253) arăta că „sociologia efectelor perverse este mai întâi o sociologie deterministă şi nu o sociologie a libertăţii”, actorul fiind pus într-o structură de acţiuni care îi lasă doar iluzia libertăţii. Boudon proclamă necesitatea individualismului metodologic, dar demonstrează constant primordialitatea logicii holiste. Se poate constata că analiza efectelor de compoziţie sau de agregare nu este suficientă pentru a explica continuitatea între individ şi social, căci nu explică decât o mică parte a socialului, neluând în calcul socializarea indivizilor. Folosind metode cantitative şi matematice, logica formală sau teoria jocurilor, pe un fond de lipsă a cercetărilor concrete, individul lui Boudon este un individ rupt de contextul social, abstract, o schemă a unei subiectivităţi actuale şi atemporale, criticile din ultimii ani culminând cu ceea ce P. Fabre numeşte „o sociologie fără subiect” (1986, p. 1255). O propunere de soluţionare a acestei deficienţe ar fi o completare a logicii situaţiei boudoniene cu teoria efectelor de dispoziţie a lui P. Bourdieu, teorie care pune accentul pe scheme de comportament interiorizate de individ, care-l ajută să acţioneze în situaţii concrete, însă privilegierea unui individ „prea” concret face acest principiu neoperaţional, demersul riscând să devină mai degrabă descriptiv decât explicativ. Alte elemente criticate în teoria individualismului metodologic sunt legate de pronunţatele accente de utilitarism din opera lui Budon. În fond, raţionalitatea alegerii nu ajunge pentru a transforma indivizii în subiecţi, calcului pe care îl face individul fiind exclusiv dependent de situaţie. Enunţarea interesului individului, fără a analiza natura acestui interes, este o explicaţie dusă doar până la mijlocul drumului, interesul fiind definit doar de natura formală căci nu toţi indivizii au interese identice. Chiar axioma principală a utilitarismului, centrată pe urmărirea interesului şi maximizarea plăcerii este din ce în ce mai criticată în ultimii ani. E. Geller (1986, p. 34) scrie, demonstrând ambiguitatea acestei concepţii, că pe parcursul celei mai mari părţi a vieţii lor, oamenii nu urmăresc un scop concret identificabil, ei vor, pur şi simplu, să se integreze, să rămână într-o piesă care se derulează. În acelaşi orizont explicativ, A. Pizzorno (1986, p. 339) formulează o teorie alternativă a comportamentului electoral fondată pe interesul simbolic, demonstrând că participarea la alegeri şi votul pentru unul sau altul dintre candidaţi, nu are la origine calcule raţional-utilitariste, cum explică politologii, economiştii sau individualismul metodologic, ci

28

afirmarea unei identificări colective. Ideea de bază este că solidaritatea şi fidelitatea faţă de un grup (etnic, lingvistic, religios) preexistă alegerii politice, iar acest tip de solidarităţi sunt mai puternice decât obţinerea unor avantaje personale, alegerea electorală fiind mai degrabă un act de credinţă.

Revenind la efectele de agregare, soluţie a trecerii de la individ la societate, de la comportamentul individual la cel social, se impun câteva observaţii de fond. Dacă acţiunea colectivă derivă sau, cel puţin, depinde de o mulţime de decizii individuale, cum putem explica faptul că mii de decizii produc o mare mişcare socială? Acest lucru nu este explicat corespunzător nici de modelele holiste (ce reduc interesele individuale la cele colective), nici de modelele individualiste (care procedează invers). Pentru a explica mişcările sociale este nevoie de a lua în calcul toate condiţiile concrete ale acţiunii . Pentru a explica mişcările sociale este nevoie de a lua în calcul toate condiţiile concrete ale acţiunii (culturale, economice, psihologice), contextuale sau generale, tot ceea ce preexistă acţiunii individuale sau colective, fără a neglija, evident, interesele, motivele, logica sau caracteristicile indivizilor. Putem afirma că individualismul metodologic este incapabil să explice revoluţiile sau marile curente şi mişcări de idei căci se limitează la explicaţia unor situaţii simple de interacţiune şi interdependenţă directă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre explicaţia legată de unele fenomene sociale de anvergură globală, cum este cel al mobilităţii, contextuale sau generale, tot ceea ce preexistă acţiunii individuale sau colective, fără a neglija, evident, interesele, motivele, logica sau caracteristicile indivizilor. Putem afirma că individualismul metodologic este incapabil să explice revoluţiile sau marile curente şi mişcări de idei căci se limitează la explicaţia unor situaţii simple de interacţiune şi interdependenţă directă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre explicaţia legată de unele fenomene sociale de anvergură globală, cum este cel al mobilităţii sociale, a căror limite au fost evidenţiate de T. Rotariu (1980).

Fără a exagera, putem afirma chiar că individualismul metodologic este parte integrantă a unei importante mişcări sociale care, în anii 80, a pus individul într-un nou raport cu structurile sociale: ascensiunea variantelor ideologice neoliberale, creşterea concurenţei inter-individuale, individualizarea remuneraţiei, desindicalizarea şi reculul militantismului.

3. Grupurile sociale

A spune că oamenii trăiesc în grupuri este, după expresia lui R. Boudon, o superbă platitudine ce se revendică de la Aristotel cu al său zoon politikon. Este la fel de clar însă că personalitatea şi motivaţiile indivizilor nu sunt în totalitate compatibile cu exigenţele vieţii organizaţionale. Mediul social, cadrul imediat al acţiunii şi existenţei sociale este grupul. Sutele de definiţii care provin mai ales din psihologia socială evidenţiază ca trăsătură comună faptul că este vorba de o pluralitate de indivizi aflaţi într-o situaţie de solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată. Alte aspecte care apar în quasi-totalitatea definiţiilor reţin următoarele elemente: ansamblul de persoane aflate în interacţiune, în vederea atingerii unui scop comun, diferenţiate după funcţii sau roluri. La fel de abundente sunt şi clasificările, însă, în ceea ce ne priveşte, vom adopta o oarecare reticenţă faţă de posibilităţile de clasificare exactă, datorită mai ales faptului că multe din criteriile alese sunt arbitrare. Nu putem lăsa nemenţionate câteva criterii absolut necesare cum sunt: mărimea grupului; calitatea relaţiilor ce susţin membrii (tipul de solidaritate); intensitatea fuziunii sau distanţa care îi separă pe membrii. Alte criterii des întâlnite în studiile de micro-sociologie sau psihologie socială sunt raporturile pe care grupul le întreţine (Maisonneuve, 1969):

- cu organizarea socială (instituţionale sau spontane);

29

- cu normele admise (formal sau informal);- cu scopurile colective (grupuri de bază şi grupuri de lucru);Ne vom opri la o analiză aparţinând lui R. Boudon (1990) analiză care, chiar dacă nu se

vrea o clasificare riguroasă, are meritul de a inventaria principalele tipuri de grupuri şi accepţiuni ale acestui concept în sociologie. Sociologul francez găseşte următoarele categorii:

a. grupul nominal sau categoria socială. Este format din indivizi care au cel puţin o caracteristică comună (vârstă, nivel de studii, ocupaţie etc.);

b. grupul latent. Conceptualizat de R. Dahrendorf, acest grup este alcătuit din indivizi care au un interes comun (grupul consumatorilor, cei care au interesul ca produsele să fie de bună calitateca produsele să fie de bună calitate);

c. grupul organizat, dotat cu o structură bine definită şi cu mecanisme de decizie colectivă (sindicatul);

d. grupul semiorganizat, reprezentat prin organizaţii care îşi fac o profesie din a reprezenta interesele altora (grupul latent al părinţilor, elevilor).

În acest ultim caz trebuie remarcat că este vorba de o categorie diversă a cărui specific este dat de relaţiile dintre grupul latent şi grupul care-l reprezintă. Se poate observa că nu este vorba de o clasificare care să cuprindă categorii exclusive, acelaşi grup putând fi întâlnit în mai multe categorii, în funcţie de nivelul său de evoluţie sau contextul social în care îşi desfăşoară activitatea. Astfel un grup latent, cum este cel al salariaţilor din învăţământul preuniversitar, poate deveni grup semiorganizat sau chiar orgo clasificare care să cuprindă categorii exclusive, acelaşi grup putând fi întâlnit în mai multe categorii, în funcţie de nivelul său de evoluţie sau contextul social în care îşi desfăşoară activitatea. Astfel un grup latent, cum este cel al salariaţilor din învăţământul preuniversitar, poate deveni grup semiorganizat sau chiar organizat prin aderarea la un sindicat şi participarea la o mare acţiune grevistă.

Există o intensă dezbatere în sociologie privind existenţa sau nonexistenţa claselor sociale. Dilema lui L. Boltanski (1982) este semnificativă pentru faza la care a ajuns dezbaterea sociologică a problemei: să vorbim de clase sociale ca actori colectivi capabili de acţiuni şi voinţe sau să le refuzăm existenţa obiectivă, ţinând cont de diversitatea fiecărei populaţii? Sociologul francez se aliniază, în ultim. Dilema lui L. Boltanski (1982) este semnificativă pentru faza la care a ajuns dezbaterea sociologică a problemei: să vorbim de clase sociale ca actori colectivi capabili de acţiuni şi voinţe sau să le refuzăm existenţa obiectivă, ţinând cont de diversitatea fiecărei populaţii? Sociologul francez se aliniază, în ultima instanţă, primei variante, cu toate că atitudinile şi comportamentele persoanelor reale scapă logicii mecanice a agregării comportamentelor individuale, grupul structurându-se totuşi, prin referinţă la credinţa membrilor în existenţa unei persoane colective. Nu ne interesează că între un profesor universitar (ajuns primar sau prefect), un muzician, un avocat sau un învăţător, există diferenţe foarte mari, important este că fiecare din aceştia se consideră intelectual. Grupul se structurează într-un proces de unificare simbolică. Dilema rămâne căci, pe de o parte, nu poţi nici să logicii mecanice a agregării comportamentelor individuale, grupul structurându-se totuşi, prin referinţă la credinţa membrilor în existenţa unei persoane colective. Nu ne interesează că între un profesor universitar (ajuns primar sau prefect), un muzician, un avocat sau un învăţător, există diferenţe foarte mari, important este că fiecare din aceştia se consideră intelectual. Grupul se structurează într-un proces de unificare simbolică. Dilema rămâne căci, pe de o parte, nu poţi nici să demonstrezi că un asemenea grup există cu adevărat ca o colectivitate omogenă, însă pe de altă parte, ce ştiinţă îl poate autoriza pe sociolog să conteste realitatea unui principiu de identitate pe care-l recunosc agenţii sociali”.

30

Acest proces de agregare simbolică conţine, consideră Boltanski, trei tipuri de reprezentări ce concurează la obiectivitatea acestor agregate sociale:

a. orice grup se dotează cu un nume şi reprezentări mentale asociate acestuia;b. grupul trebuie să dea, prin purtătorii lui de cuvânt, anumite reprezentări de sine,

accentuări care contribuie la formarea unor reprezentări şi credinţe colective fără de care nu primeşte recunoaştere socială;

c. atunci când grupul sau clasa se fac reprezentaţi pe scena politică, interesele lor pot să se întâlnească cu cele ale altor categorii, deci să primească o legitimitate care le va întări recunoaşterea socială şi imaginea prezenţei în structura socială.

Problema claselor sociale este tratată în sociologia clasică din punct de vedere economic, ca grupări economice dispuse ierarhic într-o structură în care nu se pot defini decât unele în raport cu altele şi nu ca entităţi în sine. Marx delimitează clase pentru sine care nu au o reprezentare a intereselor şi identităţii şi clase în sine dotate cu conştiinţa identităţii, ca rezultat al unei evoluţii istorice. La Max Weber structurarea socială se bazează tot pe activitatea economică, piaţă, distribuţie şi consum, deci nu pe relaţiile de producţie, aici apărând diferenţa faţă de Marx. Stratificarea socială se înscrie în teoria dominării, diferenţiindu-se clasele de posesie de cele de producţie. Cele patru categorii de clase sociale menţionate de Weber, clasa muncitoare, mica burghezie, intelctualii şi specialiştii lipsiţi de proprietate şi „clasele privilegiate prin proprietate şi educaţie”, ca şi cele ale teoriei lui .Marx, sunt astăzi categorii neoperaţionale pentru studiul concret al fenomenelor sociale.

P. Bourdieu (1984) identifică „clase pe hârtie” şi „clase mobilizate”, distincţie care, într-o formă apropiată, poate fi găsită şi la Marx sub forma „clasă de statut” şi „clasă identitate”. La Marx însă, clasa absoarbe individul cu totul, ea îl situează în viaţa economică determinându-i toate atitudinile ideologice şi politice. P. Bourdieu refuză considerarea claselor sociale de o manieră substanţialistă, ca şi colectivităţi străjuite şi delimitate de graniţe precis trasate. El le consideră ca sisteme de relaţii a căror obiectivare este superficială în cea mai mare parte a timpului şi reflectă luptele de clasamente care mobilizează agenţii şi grupurile sociale, luptă care se dă mai ales pe terenul „distincţiilor simbolice”, adică cel al gusturilor şi practicilor artistice, habitudinilor lingvistice şi comportamentului de consum (P. Bourdieu, 1979).

În ultimii ani există o serie de încercări de a introduce variabile noi şi noi concepte în dificila problemă a explicării raporturilor pe care individul le întreţine cu societatea. O încercare de a asocia grupurile sociale cu anumite unităţi teritoriale şi explicarea, într-o nouă expresie decât cea a determinismului geografic, a raporturilor pe care individul şi grupurile le întreţin cu spaţiul geografic, cu alte cuvinte a determinării socio-spaţiale, a produs conceptul de formaţiune socio-spaţiale, a produs conceptul de formaţiune socio-spaţială (G. Di Méo, 1991). La prima vedere s-ar părea că există o contradicţie între mobilitatea crescută a actorilor sociali în epoca contemporană şi teritorializare care uneori poate căpăta chiar forma înrădăcinării geografice. Departe de a avea un sentiment de apartenenţă spaţială sistematică, individul este confruntat cu un spaţiu local, cadru de viaţă şi de cîmp strategic, cu care întreţine relaţii de o intensitate variabilă, de la o distanţare mentală egală cu indiferenţa, până la ceea ce unii autori numesc „cosubstanţialitate” sau „geograficitate”.

În primul caz, individul îşi reprezintă spaţiul ca pe un produs sau un domeniu de intervenţie iar în cel de-al doilea se identifică cu acesta, considerându-l memorie vie a culturii sale şi creuzet de civilizaţie (G.Di Méo, 1991). Evident acestea sunt atitudini extreme Evident acestea sunt atitudini extreme Evident acestea sunt atitudini extreme pe care geografia umană şi socială le detaliază foarte mult, ajungând chiar la unele tipologii de personalitate care se asociază

31

acestor relaţii. Este clar că spaţiul geografic influenţează schemele de percepţie, gândire, modurile de interiorizare a exteriorităţii purtând amprenta spaţiilor sociale de referinţă: sat, oraş, cartier, ţară etc. Geografia socială n-a reuşit însă să explice destul de convingător dacă spaţiul social influenţează mai puternic conduitele colective sau proiectele individuale.

Şi în acest caz se pune problema gradului de autonomie cu care credităm actorul social. În general, sociologi ca Parsons, Merton sau Boudon consideră că putem vorbi de o oarecare autonomie socială ce derivă din varietatea rolurilor şi ambiguitatea definirii lor sau din compoziţie sistematică în sub-roluri şi interferenţa lor. Cu siguranţă, la condiţii socio-economice egale, apartenenţa la o formaţiune socio-spaţială poate explica comportamentul uman dar fără a-i anula în totalitate caracterul aleatoriu. Luând ca exemplu formaţia socio-spaţială care este oraşul mic, se poate releva o interesantă articulare a grupurilor sociale, datorită unui spaţiu cu funcţie ambiguă. Echivocul provine de la faptul că proximitatea spaţială nu provoacă, aşa cum ne-am aştepta, o apropiere socială şi o omogenizare a modului de viaţă şi comportamentelor, ci din contră, un efect de întărire reactivă a diferenţelor (M. Bozon, 1984).

BIBLIOGRAFIE

1. Ansart, P. (1990), Les sociologies contemporaine, Paris, Editions du Seuil

2. Bajoit, G. (1988), Exit, Voice, Loyalty and … Aphaty. Les réactions individuelle au mécontentement, în Revue francaise de Sociologie, vol. XXIV3. Bajoit, G. (1992), Pour une sociologie relationelle, Paris, PUF4. Benedict, R. (1934), Pattern of culture, New York, Penguin Books, (ed. 1946)5. Boltanski, L. (1982), Les cadres, la formation d'un groupe social, Paris, Les Edition de Minuit.6. Boudon, R. ; Bourricaud, F. (1990), Dictionnaire critique de la sociologie, 3 ed., Paris, PUF7. Boudon, R. (1979), La logique du social, Paris, Hachette-Pluriel8. Boudon, R. (1990), Texte sociologice alese, tr. rom., Bucureşti, Humanitas9. Bourdieu, P. (1979), La distinction, Paris, Les Editions de Minuit10. Bozon, M. (1984), Vie quotidienne et rapports sociaux dans une petite ville de province, Presses Universitaire de Lyon11. Crozier, M.; Friedberg E. (1977), L'acteur et le sistéme, Paris, Le Seuil12. Di Méo, G. (1988), Les démocraties industrielles, crise et mutations de l'espace, Paris, Masson 13. Di Méo, G. (1991), L'Homme, la Société, l'Espace, Paris, Economica14. Durand, J.P. (1989), Sociologie contemporaine, Paris, Editions Vigot15. Durkheim, E. (1993), Despre sinucidere, trad, rom., Iaşi, Institutul European16. Favre, P. (1980), Nécessaire mais non suffisante: la sociologie des “effets pervers de R. Boudon, Revue francaise de Science Politique, XXX, 617. Fromm, E. (1956), The Sane Society, Londra, Routledge and Kegs Paul Ltd18. Gaxie, D. (1977), Economie des partis et rétribution du militantisme, Revue francaise de Science Politique, I

32

19. Gellner, E. (1986), L'animal qui évite les gaffes, ou un faisceau d'hypotheses în Birnbaum P., Lecca J (coord.) Sur l'individualisme, Paris, Presses de la FNSP20. Goffman, E. (1968), Asiles. Etudes sur la conditions des maladies mentaux, Paris, Editions de Minuit21. Goffman, E. (1974), La mise en scene de la vie quotidienne, Paris, Editions de Minuit22. Hirschman, A.O. (1972), Face au déclin des entreprises et des institutions, Paris, Ed. Ouvrieres23. Lacrosse, J.M. (1992), Syllabus de Sociologie génerale, Institut Superieure de Formation Sociale, Bruxelles24. MacPherson, C.B. (1962), La Théorie politique de l'individualisme possesif de Hobbes a Locke, tr. fr., Paris, Gallimard (1971)25. Maisonneuve, J. (1969), La Dinamique des groupes, Paris, PUF26. Mihu, A. (1992), Introducere în Sociologie, Dacia, Cluj-Napoca27. Olson, M. (1978), La logique de l'action collective, Paris, PUF28. Olson, M.; Hermann C.P. şi Zanna M.P., Relative Deprivation and Social Comparison, Hillsdale, London, Ed. Laurence Erlbaum29. Pizzorno, A. (1986), Sur la rationalité du choix démocratique, în Birnbaum P.; Lecca J. (coord.), Sur l'individualisme, Paris, Presses de la FNSP30. Podioleau, J.G. (1986), L'ordre social, Paris, L. Harmattan31. Riesman, D. (1964), La Foule solitaire, Paris, Arhaud32. Rotariu, T. (1980), Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică33. Sartre, J.P. (1960), Critique de la raison dialectique, Paris, Gallimard34. Touraine, A. (1984), Le retour de l'acteur. Essai de sociologie, Paris, Fayard35. Weber, M. (1994), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, trad. rom., Bucureşti, Humanitas

33

Capitolul 4

SOCIALIZAREA

1. Procesul socializării

1.1. Socializarea ca umanizare

Socializarea reprezintă procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente. Dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă, şi cu atât mai mult conduitele sociale complexe, nu se realizează automat, ci prin învăţare. Societatea, printr-o serie de mecanisme şi agenţi (familia, şcoala, mass-media ş.a), transmite bagajul cultural existent noilor generaţii, pretinzându-le un anumit comportament – considerat normal în respectiva cultură. Totodată, socializarea este şi procesul determinant în formarea personalităţii şi a identităţii de sine.

După cum se va arăta în 2.1., înţeles în sens larg, conceptul de educaţie se apropie mult de cel de socializare. Faţă de educaţie – chiar faţă de cea informală, neinstituţionalizată – socializarea este totuşi un concept mai cuprinzător. În primul rând, pentru că înglobează şi învăţarea de către membrii unui grup sau a unei culturi de conţinuturi axiologice şi comportamentale pe care respectivul grup şi respectiva cultură nu ar dori să le transmită. În al doilea rând – şi legat de primul aspect – este faptul că în socializare însuşirea de cunoştinţe, valori, conduite se poate realiza chiar fără ca acei de la care se învaţă să ştie că ei sunt sursă de educaţie. Deşi educaţia este principala modalitate de realizare a ei, socializarea implică şi procese de învăţare mai difuze, cum este cel al imitaţiei şi contagiunii.

Socializarea se referă cu precădere la copilărie şi adolescenţă, la însuşirea unor deprinderi, valori şi norme de bază. Dar cu deosebire în societăţile complexe şi dinamice, traiectoria de viaţă a indivizilor înseamnă schimbarea de statusuri şi roluri şi deci nevoia de restructurare a cunoştinţelor şi conduitelor. De aceea, socializarea se întinde pe tot parcursul vieţii. Intrarea într-o nouă poziţie socială şi într-un nou rol se mai numeşte şi resocializare. Ea este, de regulă, precedată sau acompaniată de desocializare, adică de ieşirea dintr-un anumit status şi rol şi în consecinţă de renunţarea la normele şi conduitele ataşate acelui statut şi rol.

Trecerea de la exercitarea unei profesiuni la starea de pensionar este un exemplu de desocializare şi resocializare. În acest context, literatura de specialitate mai operează şi cu noţiunea de socializare anticipativă. Ea se referă la modul în care indivizii îşi reprezintă viitoarea lor situaţie socială, rolul pe care urmează să-l joace, şi cum se pregătesc pentru acesta. Măsura în care reprezentările despre statusul şi rolul anticipat sunt realiste sau nu, contează în procesul de socializare efectivă, în reuşita adaptării la noua situaţie şi în gradul de satisfacţie resimţită. Imaginile pe care elevii de liceu din clasele terminale le au vizavi de viitoarea postură de studenţi ilustrează acest fenomen.

Prin socializare nu numai că o fiinţă biologică devine o fiinţă socială a unei culturi, însuşindu-şi o limbă, obiceiuri, valori şi norme specifice, ci ea devine fiinţă umană în general. Dacă nu trăieşte între semenii săi şi nu este învăţat, copilul nu achiziţionează nici cele mai elementare comportamente umane, cum ar fi mersul biped. Socializarea este deci umanizare. Acest lucru a fost dovedit într-o manieră cumva cvasiexperimentală, în sensul că, datorită unor

34

împrejurări nefericite, mai mulţi copii au ajuns în situaţia de izolare extremă. Au fost găsiţi copii în stare de sălbăticie (în pădure), sau în condiţii de contact minim cu alte fiinţe umane. Un caz mai recent este al fetiţei numită Genie, care a fost ţinută într-o izolare totală – deşi într-o locuinţă – faţă de lumea dinafară: nu s-a vorbit cu ea, era foarte prost hrănită şi era bătută. La vârsta de 13 ani, când a fost scoasă din acele condiţii, ea nu putea să vorbească şi nici să stra în picioare. După 4 ani de atentă îngrijire a dobândit anumite deprinderi şi comportamente sociale. A învăţat şi să vorbească, însă nu putea spune într-o secvenţă decât un cuvânt sau două, iar nivelul general de dezvoltare intelectuală era al unui copil de 9 ani (Curtiss, 1977). La copiii găsiţi în situaţii şi mai dramatice – crescuţi de animale – prograsele înregistrate au fost şi mai mici.

Cazurile de copii crescuţi în izolare demonstrează două lucruri fundamentale: că, aşa cum am arătat, în afara socializării nu se ajunge la umanizare, dar şi că există anumite perioade critice (biologic) în învăţare, a vorbitului mai ales. Altfel spus, odată depăşite ca vârstă biologică aceste perioade, recuperările prin socializare dau rezultate infime. Este clar că geneticul contează nu doar în conţinutul şi dezvoltarea caracteristicilor fizico-constituţionale şi fiziologice (statura, culoarea ochilor şi a părului, maturitate sexuală etc.), ci şi a celor psihice (inteligenţă, afectivitate etc.).

Astfel încât oricât de mari ar fi eforturile de socializare, de modelare în sensul dorit de familie şi de societate, structurile şi programele biologice nu pot fi ignorate. Curentul sociobiologist (Wilson, 1075) consideră însă că aproape totul din comportamentul social se poate explica pe bază genetică. Altruismul, devotamentul şi sacrificiul pentru copii şi alte rude, de exemplu, nu este altceva decât tendinţa noastră, genetic dată şi ea, de a supravieţui prin genele pe care le transmitem urmaşilor. Aşa fac bătrânii din familiile eschimose când, în condiţii de hrană precară, se lasă cu bună ştiinţă pradă morţii, contribuind astfel la salvarea membrilor mai tineri ai familiei. Ei dispar ca entităţi fizice concrete dar se perpetuează ca structură biogenetică prin urmaşii lor.

Interpretările sociobiologiei sunt deocamdată puţin convingătoare în explicarea altruismului în general – şi chiar a agresivităţii – şi cu atât mai mult a altor conduite socioculturale. Să nu uităm însă că din cele aproximativ 100.000 de gene la cât se estimează bagajul genetic al unui individ, în prezent se cunoaşte conţinutul programat doar a câtorva sute. Pe de altă parte, datele practicii cotidiene şi istorice, precum şi studii experimentale, converg în a sublinia că personalitatea umană este rezultanta interacţiunii între factorii ereditari şi cei de mediu. Ceea ce genele prescriu pare a fi nu atât un comportament particular, ci capacitatea de a dezvolta anumite comportamente. Depinde de mediul şi experienţa socioculturală a individului care dintre potenţialităţile genetice se realizează. Apare clar că profilul fiinţei umane în general, şi cu atât mai mult al indivizilor concreţi, se naşte la intersecţia dintre ereditatea biologică şi cea socioculturală, dintre natură şi cultură. Socializarea este locul de întâlnire şi procesarea, intenţionată sau nu, a unor complementarităţi, ajustări şi tensiuni dintre matricile bio-genetice şi matricile socioculturale. Aşa încât, natură versus cultură este o falsă dilemă.

1.2. Mecanisme ale socializării

Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. De altfel, înţeleasă într-un sens extins ea se suprapune până aproape de indistincţie cu procesul socializării. Dacă luăm, de pildă, definirea învăţării sociale ca „... asimilare a experienţei sociale ... individuală sau colectivă ... ce (n.n.) constă în cunoştinţe, reguli, norme, valori etc ... „(Vlăsceanu L., 1993, p. 321) şi o comparăm cu definirea socializării propusă de la începutul acestui capitol, respectiva suprapunere iese limpede în evidenţă. Putem circumscrie totuşi un conţinut şi o sferă cumva mai

35

precise a noţiunii de învăţare socială, considerând-o ca reprezentând procesele psihologice prin care indivizii acumulează cunoştinţe, reguli, norme, valori, deprinderi comportamentale ce privesc viaţa socială în desfăşurarea ei concretă. Faţă de învăţare în general, învăţarea socială ar avea două caracteristici principale: ea se referă la un conţinut social (conduita faţă de celălalt şi în grupuri şi situaţii sociale specifice); este cu precădere o învăţare pe cont propriu, neinstituţionalizată ca atare (şcoală), se petrece empiric, la nivelul cotidianului. În acest înţeles, a învăţa în şcoală matematică sau o limbă străină, de pildă, nu e învăţare socială.

În sensul mai sus sugerat, învăţarea socială este de trei tipuri: directă, indirectă şi ceea ce am putea numi complex-cognitivă. Învăţarea directă se bazează pe legea încercării şi erorii şi a recompensei şi pedepsei imediate, directe. Ea are în centru mecanismul reîntăririi. Mâncatul cu linguriţa de către copiii mici este un exemplu de achiziţionare a unor deprinderi sociale prin combinarea recompenselor (hrană, încurajare verbală) cu eventuale pedepse (datul peste mână ş.a.). La vârstă mică, aproape totul se învaţă prin sancţionarea (pozitivă sau negativă) copiilor de către cei mai mari.

Învăţarea indirectă înseamnă că cel în cauză nu acumulează şi sedimentează cunoştinţe, atitudini şi comportamente sociale prin experienţa nemijlocită, ci observându-i pe ceilalţi. Important de subliniat este că actorul social observă şi reţine nu numai ce face semenul lui, dar mai ales ce i se întâmplă acestuia în urma actelor sale. Altfel spus, acest tip de învăţare socială – care se mai numeşte şi observaţională – presupune înregistrarea şi interpretarea atentă a comportamentelor celorlalţi prin prisma consecinţelor lor. E uşor de sesizat că o atare învăţare este mult mai profitabilă decât cea prin încercare şi eroare pe propria piele. De fapt odată cu depăşirea vârstei de 3-5 ani învăţarea observaţională are o pondere tot mai mare, iar la vârsta adultă, alături de învăţarea complex-cognitivă, ea este sursa principală de control asupra comportamentului. În situaţii inedite învăţarea observaţională este de altfel cvasiobligatorie. Ilustrativ este pe această linie trecerea dintr-un context cultural într-un altul sensibil diferit şi încercarea de a te adapta cât mai repede şi eficient celui din urmă, (fenomen care se mai numeşte şi articulaţie). Însuşirea de noi reguli, norme, conduite promovate într-o anume cultură, mai cu seamă când nu ai cunoştinţe prealabile, necesită a urmări cu atenţie ce spun şi ce fac membrii respectivei culturi. Se selectează şi se reproduc astfel comportamentele considerate normale şi deziderabile într-un context sociocultural dat.

Intrarea unui adult într-o nouă paradigmă culturală (alte culturi, valori, cerinţe, etc.) înfăţişează cu pregnanţă importanţa învăţării indirecte, prin observarea unui model şi prin imitaţie, până la urmă. Dar acest gen de învăţare funcţionează, mai difuz şi insidios, de–a lungul întregii noastre existenţe. O remarcă se impune însă aici: imitaţia în câmpul ideatic de faţă se subsumează învăţarii, întrucât nu e vorba de o reproducere de comportamente prin contagiune oarecum iraţională – de felul celei teoretizate de G. Tarde -, ci de o imitaţie raţională, ca act decizional conştient, rezultat al constatării şi evaluării acţiunilor altora. Chiar copiii sunt capabili să reproducă selectiv actele modelului adult după cum sunt acestea recompensate. A. Bandura (1971) – figura cea mai reprezentativă în domeniul teoriei învăţării sociale – a demonstrat experimental acest fapt.

El a pus un număr de copii să asiste la scene în care un adult (modelul) lovea o păpuşă de dimensiuni mari (un clovn de plastic umplut cu aer). După ce modelul a bătut păpuşa, experimentatorul în faţa unor copii a lăudat modelul pentru ceea ce a făcut, în faţa altora l-a criticat, iar la al treilea grup (de control) nu s-a spus nimic. După aceea, toate cele trei grupuri au avut ocazia să se joace cu păpuşa respectivă. Copiii care au asistat la criticarea modelului s-au comportat mult mai puţin agresiv decât celelalte două grupuri. Continuând experimentul, A.

36

Bandura a arătat că operează şi la nivelul copiilor distincţia dintre achiziţia unui comportament şi reproducerea lui. Dacă copiilor li s-au promis recompense, ei au reprodus comportamentul agresiv, chiar atunci când au asistat la pedepsirea modelului. Atât învăţarea socială directă cât şi cea indirectă presupun prezenţa unei acţiuni concrete (personală pentru cea directă şi a altora pentru cea indirectă) şi înregistrarea în memorie a consecinţelor comportamentale. Întrucât aceste tipuri de învăţare sunt mai simple şi specifice, ele au format în mod tradiţional obiect de studiu al psihologiei şi psihologiei sociale. Astăzi însă tot mai mult – îndeosebi prin psihologia socială cognitivă – mecanisme mai complexe ce determină conduitele noastre sociale sunt luate în considerare. Ceea ce am numit învăţare socială complex-cognitivă (foarte aproape de ceea ce se mai numeşte cogniţie socială) intenţionează să desemneze un ansamblu de procese (memoria selectivă, construcţii şi scheme cognitive, raţionamente etc) prin care se anticipează acţiunea, consecinţele şi implicaţiile ei. Într-un anume fel, ea cuprinde şi primele două genuri de învăţare, dar angajează mecanisme şi atribute psiho-cognitive mai complexe şi subtile, care nu presupun neapărat prezenţa empirică a unor modele sau comportamente. Se evaluează, deduce, anticipează, pe plan mental, prin limbaj şi prin interacţiune cu ceilalţi. Se poate învăţa „pe proprie piele” (direct, prin încercare şi eroare), văzând ce li se întâmplă altora (indirect) dar se poate învăţa şi din relatările celorlalţi, prin comparaţii şi estimări, din cultură în sens larg. Aşa se şi întâmplă, controlul comportamentului la adulţi stând sub semnul cognitivului complex. De fapt, după cum am sugertat, există o succesiune, sau, în tot cazul , o schimbare a ponderii celor trei tipuri de învăţare de la naştere la maturitate: în fazele timpurii dominantă este învăţarea directă, câştigă teren apoi învăţarea prin imitaţia modelelor (indirectă, observaţională), pentru ca la maturitate proprie să fie cea complex-cognitivă. Probabil că şi în cazul învăţării comportamentelor sociale, ca şi cel al acumulării cunoştinţelor despre natură în genere, omenirea însăşi a urmat în istoria sa aceste modificări de ponderi.

Învăţarea socială şi socializarea se desfăşoară pe fundalul interacţiunii sociale. Deşi, bunăoară, rolul de soţ se însuşeşte într-o anume măsură şi în perioada premaritală şi chiar în copilărie, determinaţiile lui concrete se dobândesc prin interacţiune cu soţia. Se vorbeşte, de aceea, despre socializarea reciprocă. Formarea şi consolidarea cuplului conjugal este un exemplu de acest fel, dar reciprocitatea în procesul socializării acţionează şi în relaţia părinţi-copii. Obişnuinţa în disciplinele socioumane când se aborda socializarea era să se discute despre determinaţiile într-un singur sens: de la părinţi la odraslele lor. Desigur, datorită şi transformărilor în societatea de ansamblu – deplasarea de la modelul autoritar şi paternal la democraţie şi pluralism – acum studiile de specialitate arată cât de mult îi influenţează şi copiii pe părinţii lor. D. Buss(1981), de pildă, a constatat că în interacţiunea părinţi-copii în socializare contează nivelul general de activism al acestora din urmă şi în sensul că faţă de copiii cu un înalt nivel de activism, părinţii sunt mai ostili şi nerăbdători decât faţă de cei cu un nivel mai scăzut.

Interacţiunea şi reciprocitatea sunt extrem de transparente în învăţarea de roluri sociale, care poate fi considerată un caz particular al învăţării sociale. În fond, în substanţială măsură socializarea presupune achiziţionarea de noi statusuri şi roluri şi renunţarea la altele, fiecare poziţie sau rol comportând unul complementar (profesor-elev, medic-pacient, şef-subaltern etc.). fără a intra aici în analiza relaţiei dintre status-rol şi a diferitelor tipuri de roluri, să consemnăm doar că rolul este definit de multe ori ca aspectul dinamic şi operaţional al statusului (a unei poziţii sociale). Iar învăţarea de roluri înseamnă cu deosebire însuşirea aşteptărilor de rol (role expectations), adică la ce se aşteaptă, ce pretenţii au cei din jur faţă de o persoană ce ocupă o anume poziţie, o funcţie, un rol în spaţiul social. Şi nu e greu de observat că aceste aşteptări sunt reciproce. Profesorul pretinde şi se aşteaptă la o anume conduită din partea studentului, iar

37

acesta, la rândul lui, are un set de aşteptări faţă de profesor. Societatea a dezvoltat şi cristalizat o serie de norme transcrise la nivelul subiectivităţii în aşteptări – formale şi informale, scrise şi nescrise – care sunt ataşate unui rol. Pentru ca indivizii să-şi joace bine rolurile pe care le deţin ei trebuie să-şi însuşească respectivele prescripţii (aşteptări).

Să consemnăm însă că aşteptările de rol diferă mult între ele în ce priveşte gradul de generalitate şi specificitate, de claritate şi ambiguitate, de consensul întrunit într-o cultură sau alta. Rolul de „tată bun”, de exemplu, este foarte larg şi ambiguu în aşteptări, pe când cele din structura militară sunt specifice şi clare. În societăţile tradiţionale, aşteptările de rol pentru bărbat şi pentru femeie erau puternic discriminative şi consensuale, în contemporaneitate diferenţele s-au diminuat şi s-a accentuat disensul privind rolurile celor două sexe. Trebuie, aşadar, să remarcăm că în societăţile actuale moderne nu numai că conţinutul aşteptărilor de rol s-a schimbat destul de mult, dar nici conturul multora nu mai este atât de ferm ca în trecut. De aceea, astăzi învăţarea de roluri sociale este o întreprindere pe de o parte, mai grea, pe de altă parte, mai uşoară: mai uşoară tocmai fiindcă cerinţele ( şi aşteptările) nu sunt atât de specifice şi rigide, mai grea, deoarece şi gradul de confuzie este mai mare. Dificultăţi suplimentare în însuşirile de roluri apar în perioadele de tranziţie relativ rapidă de la un sistem socio-economic la altul, aşa cum se întâmplă actualmente şi în România.

BIBLIOGRAFIE1. Benedicth, R., (1934), Patterns of Culture, Boston, Houghton Mifflin2. Berger, P.;Luckman, T.,(1967), The Social Construction of Reality, New York,

Anchor Books3. Boudon , R., (1990), Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas4. Curtiss, S., (1977); Genie: A Psycholingvistic Study of a Modern „Wild Child”,

New-York, Academic Press5. Goffman, E., (1959), The Presentation of Self In Everyday Life, Garden City,

Doubleday6. Goffman, E., (1961), Asylum, Garden City, Anchor7. Iluţ, P., (1994), Comportament prosocial – comportament antisocial, în Psihologie

socială (coord. Radu, I. ), Cluj-Napoca, Exe8. Kohn, M., (1969), Class and Conformity, Homewood, Dorsey Press9. Liebert, R.; Sprejkin , J,; Davidson, E., (1989), The Early Window; Effects of

Television on Children and Youth, New-York, Pergamon10. Kubler-Ross, E., (1969), On Death and Daying, Toronto, Macmillan11. Mead, H., (1934), On social Psychology, Chicago, University of Chicago Press12. Riks, A., (1978), Personalitate şi educaţie, în Psihologia educaţională( red. Davits, J.

Şi Ball, B.), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică. 13. Rodin, L.; Langer, E., (1980), Aging Labels, Journal of Social Isuess, 3614. Wilson, O., (1975), Sociobiology, Cambridge, Harvard University Press15. Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord. ), (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Babel

38

Capitolul 5

Educaţia

1.1. Aspecte introductiveEducaţia este un concept de mare generalitate, care cu greu se poate contura printr-o

definiţie cât de cât riguroasă. Că lucrurile stau aşa este uşor de constatat pentru oricine are curiozitatea să compare definiţiile date termenului în dicţionare, manuale, tratate sau alte genuri de lucrări. Marea variabilitate a acestor definiţii provine nu numai din complexitatea fenomenului social pe care noţiunea încearcă să-l surprindă, ci şi din diversitatea perspectivelor din care el este analizat sau a conteztelor ideatice în care este inclus.

Nu ne propunem în subcapitolul de faţă să trecem în revistă şi să sistematizăm multele definiţii date educaţiei. Vom proceda doar la o simplă ilustrare, prin două exemple; primul este definiţia propusă într-un recent apărut Dicţionar de sociologie, iar a doua, cea datorată părintelui sociologiei educaţiei, E. Durkheim.

„Educaţie – ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective”. ( C. Zamfir; L.Vlăsceanu, 1993, p. 202).

„Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atît societatea politică în ansamblul ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat.”(E. Durkheim, [1911], 1980, p. 39)

Alegerea nu este întâmplătoare. Ambele definiţii sunt cuprinse în texte sociologice şi, deşi par – şi efectiv sunt – diferite, ele cuprind o notă comună, determinată, credem, tocmai de perspectiva din care au fost enunţate, chiar dacă la o distanţă de peste 80 de ani. Este vorba de conceperea educaţiei ca o acţiune socială. Încadrând conceptul în acest gen proxim, mersul spre conturarea lui, respectiv spre enunţarea diferenţei specifice, este facilitat de recurgerea la o schemă, mai mult sau mai puţin simplificată, a oricărei acţiuni sociale. În acest sens, definiţia lui Durkheim este exemplară; ea ne precizează cine realizează acţiunea, asupra cui este îndreptată ea şi care sunt obiectivele urmărite. Chiar dacă nu suntem integral de acord cu conţinutul definiţiei ( de exemplu, putem obiecta în mod justificat că educaţia vizează nu numai tineretul, ci şi adulţii, fiind chiar consacrată axpresia „educaţia adulţilor”), din punctul de vedere al formei, o astfel de definiţie este de mare folos pentru aproximarea conţinutului noţiunii, atât prin elementele explicitate deja, cât şi prin deschiderea spre alte aspecte. Într-adevăr, pentru întregirea schemei acţiunii sociale, este necesar să se ţină cont că aceasta se realizează cu anumite mijloace şi produce o serie de efecte, care nu coincid neapărat cu cele prefigurate în obiectivele propuse. Orice acţiune umană – nu numai cele sociale, ci şi cele exercitate asupra fenomenelor naturale – produce, de regulă, efecte secundare, în sensul că efecte neurmărite de către cel (cei) care iniţiază acţiunea; în viaţa socială astfel de efecte sunt mereu prezente şi, nu rareori, ele vin în contradicţie cu scopurile prevăzute.

O altă notă clară a acţiunii sociale, care, de altfel, derivă din faptul că ea vizează atingerea unor obiective, este caracterul său conştient. Sublinierea ni se pare importantă în contextul definirii educaţiei, pentru că altfel riscăm să includem în sfera acestei noţiuni orice influenţă asupra persoanei şi personalităţii umane exercitată de oricare factor individual sau social, inclusiv influenţele indirecte atât de frecvente în societate. În fine, nu trebuie să omitem că orice

39

acţiune se realizează pe baza unui efort, uman şi material, cu alte cuvinte că ea presupune un cost, pe care cineva trebuie să-l suporte.

Revenind la elementele acţiunii educative, vom mai face câteva precizări, înainte de a încerca să creionăm, pe baza schemei respective, obiectul sociologiei educaţiei şi să sugerăm care ar fi diferenţa dintre această disciplină şi altele centrate tot pe educaţie, în speţă pedagogia.

În ceea ce priveşte obiectivele educaţiei, discuţia se poartă de foarte multă vreme şi probabil că se va purta cât timp există societate umană, căci fără educaţie este inimaginabilă formarea sau menţinerea unei colectivităţi umane ca entitate socială. Indiferent de opţiunea asupra unui set sau altul de obiective, comun tuturor acţiunilor educative rămâne faptul că ele urmăresc şi realizează socializarea indivizilor umani, respectiv transformarea treptată a nou-născuţilor din fiinţe biologice în fiinţe sociale. Prin educaţie se transmit nu doar cunoştinţele de care are nevoie individul pentru a-şi dobândi cele necesare traiului, ci şi elementele comportamentului social, şi, mai ales, se urmăreşte ca fiecare nou membru al societăţii să interiorizeze şi să accepte normele şi valorile dominante ale respectivei colectivităţi. Se observă că termenul de educaţie se foloseşte într-o accepţiune mai largă decât cea întâlnită în literatura pedagogică de la noi, cel puţin în perioada anterioară anului 1990, acoperind atât obiectivele educaţiei în sens restrâns, cât şi cele subsumate conceptului de instrucţie.

Trecând dincolo de aceste aspecte generale, în fiecare societate putem descoperi obiective educaţionale specifice, ba chiar, aşa cum remarca şi Durkheim, fiecare subgrup social se deosebeşte de celelalte prin unele elemente ce ţin de aşteptările grupului faţă de membrii săi, deci de felul cum aceştia sunt formaţi. Aşadar, există nişte determinaţii sociale – generale şi specifice – ale obiectivelor educaţiei ce-şi găsesc justificarea în însăşi existenţa şi funcţionarea societăţii în cauză, dar există şi alte obiective ce nu pot fi întemeiate pe astfel de necesităţi ele fiind mai curând rezultatul impunerii unor interese de grup.

Referitor la partea din populaţie supusă acţiunii educative, să menţionăm doar că ea este, în principal, formată din tinerele generaţii. Numai că, pe măsura dezvoltării societăţii, deci a complicării, dacă putem spune aşa, a funcţionării mecanismelor sociale, însăşi categoria de tineret îşi schimbă conţinutul, împingându-se tot mai sus limita de vârstă, iar, în etapele de transformări sociale rapide, se naşte necesitatea unor ajustări în educaţia de care au beneficiat adulţii.

Activitatea educativă este desfăşurată de persoanele cărora, prin însăşi modalitatea de reglementare a relaţiilor sociale, le revin asemenea atribuţii. În primul rând, membrii adulţi ai fiecărei familii (sau grup social primar) sunt cei care se ocupă de educaţia nou-născuţilor în familia respectivă (sau în grupul respectiv). Cu timpul, la această sarcină au fost antrenate persoane specializate în diverse forme ale muncii educative şi apoi s-au constituit instituţii sociale cu asemenea funcţii. Apare astfel o formă inedită de educaţie, cea numită formală, deosebindu-se de cea informală, realizată de către familie, biserică etc., prin aceea că ea se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, cu o organizare riguroasă, după programe standardizate ş.a.m.d. în epoca modernă, şcoala devine instituţia educativă dominantă, motiv pentru care, în paragrafele ce urmează, ne vom mărgini doar la analiza acesteia.

Direcţiile din care putem aborda problema obiectului sociologiei educaţiei sunt multiple. Este clar că, în modul cel mai general, se poate afirma că această ramură a sociologiei urmăreşte evidenţierea determinaţiilor sociale ale acţiunii educative, precum şi efectele sociale ale ei. Fireşte că o asemenea aserţiune trebuie completată, cel puţin prin enumerarea câtorva elemente mai concrete, ceea ce se poate face imediat pornind de la schema utilizată mai sus.

40

Sociologia este chemată să explice variabilitatea obiectivelor educaţionale, în funcţie de mediul social dat, de forţele sociale care se confruntă în plan cultural şi urmăresc impunerea unor obiective conform intereselor lor specifice. Astfel de obiective pot fi explicit formulate sau regăsite în mod implicit, fie în anume programe politice, fie în acţiunile concrete din sfera educaţiei. O sarcină cu totul specifică sociologiei este aceea de a evalua efectele educaţiei, în raport cu obiectivele propuse, şi de a evidenţia amploarea efectelor secundare, pomenite mai sus. În nici un caz, sociologia nu e chemată să propună obiective educaţionale şi nici să emită judecăţi de valoare asupra celor existente.

Multe cercetări sociologice se apleacă asupra populaţiei supusă acţiunii educative, în speţă a celei şcolare, studiind gradul în care aceasta participă la diferite forme de educaţie, respectiv factorii sociali care diferenţiază populaţia în procesul educativ şi chiar în privinţa accesului la educaţia formală. Datorită rolului central pe care îl joacă în educaţie, şcoala devine obiect al sociologiei şi în calitatea sa de instituţie socială, deci cu toate problemele ce-i sunt specifice ca instituţie (organizare, conducere, decizii, participare etc.).

Din cele schiţate mai sus – şi din aspectele pe care le von dezvolta în continuare – se vede că sociologia educaţiei are un câmp propriu de cercetare şi, cel puţin principal, poate fi deosebită net de alte discipline care se raportează la educaţie. Ea se deosebeşte de pedagogie prin faptul că aceasta din urmă cercetează mecanismele interne ale procesului educativ, respectiv modul de realizare a muncii educative şi eficienţa ei. Pentru aceasta ea trebuie să operaţionalizeze marile obiective educaţionale, să le transpună în indicatori simpli, pentru a-i ajuta pe cei care realizează educaţia şi pentru a putea evalua, cât de cât corect, munca acestora. S-a afirmat adesea – poate uneori cu maliţiozitate – că pedagogia nu este o ştiinţă (nomotetică), ci doar o disciplină cu caracter normativ, în sensul că prescrie reguli de acţiune pentru eficientizarea educaţiei. Probabil că acest lucru e adevărat (ceea ce evident nu diminuează cu nimic prestigiul disciplinei sau al profesioniştilor ei); ea se bazează pe rezultatele psihologiei , atunci când se raportează la individ, şi pe cele ale sociologiei, atunci când se raportează la social. Dar cum între ştiinţele socio-umane graniţele nu sunt rigide, se poate trece uşor dintr-un domeniu în altul, fără ca acel care o face să-şi dea seama de acest lucru.

Dacă am dori să distingem unele curente teoretice în sociologia educaţiei, sarcina ar fi dificilă pentru că, pe de o parte, astfel de preocupări au fost incluse în sisteme teoretico-doctrinare mai largi (este cazul funcţionalismului sau al marxismului), iar, pe de alta, anume încercări de teoretizare au vizat doar aspecte parţiale ale educaţiei. În această din urmă categorie se pot include, de pildă, paradigme elaborate pentru explicarea inegalităţii şanselor şcolare şi a impactului pe care respectivul fenomen îl are asupra stratificării sociale. Dintre acestea, de o mare notorietate este teoria reproducţiei elaborată şi dezvoltată în mai multe lucrări de către sociologul francez P. Bourdieu.

În continuare, în spaţiul restrâns al acestui subcapitol, vom prezenta câteva chestiuni mai importante, din perspectivă sociologică, legate de instituţia şcolară. Vom începe cu o rapidă trecere în revistă a unor funcţii ale şcolii, urmând apoi să ne oprim asupra a două probleme, aflate în strânsă corelaţie, de altfel, şi intens cercetate în ultimele 3-4 decenii: inegalitatea şanselor în faţa şcolii şi rolul şcolii în mobilitatea socială.

1.2. Funcţiile şcolii

Urmând o sugestie a lui Jan Szczepanski (1963), reputat sociolog polonez, vom face o distincţie între funcţii postulate şi funcţii reale. Primele sunt expresia directă a obiectivelor explicite urmărite prin educaţia şcolară – şi pot fi regăsite în textele legilor, regulamentelor,

41

instrucţiunilor etc., ce guvernează organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ -, iar celelalte sunt cele pe care le realizează efectiv şcoala prin activitatea educativă cotidiană. Acestea din urmă cuprind, desigur, şi funcţiile postulate – în măsura în care ele se realizează – dar şi o serie de funcţii nepostulate, legate de ceea ce am numit mai înainte efectele secundare produse prin interacţiunea şcolii, ca subsistem social, cu alte subsisteme şi fenomene sociale. Prima funcţie majoră a şcolii pe care o vom aminti este cea de integrare morală. Şcoala preia de la familie şi continuă, fireşte, în paralel, rolul de socializare a tinerilor, proces al cărui nucleu central îl constituie interiorizarea sistemului de valori şi norme morale, aflat la baza oricărei societăţi. Sunt transmise cunoştinţele legate de comportamentul social, se formează deprinderile acestui comportament şi, mai cu seamă, se urmăreşte formarea convingerilor despre necesitatea respectării normelor morale şi juridice de convieţuire. Devierea de la aceste norme este sancţionată punitiv iar respectarea lor e sancţionată premial chiar în interiorul şcolii, prin intermediul pedepselor şi recompenselor specifice acesteia.

Realizarea funcţiei de integrare morală este o constantă a întregului proces de învăţământ; începând de la elevul ce intră prima dată pe porţile şcolii ( sau chiar ale grădiniţei), şi până la studentul ce se pregăteşte să părăsească sistemul şcolar, toată populaţia şcolară este supusă unei influenţe permanente în acest scop, fie printr-o acţiune pedagogică directă – lecţii dedicate expres aducaţiei moral-civice, un conţinut adecvat la unele discipline ca istoria, literatura, filosofia etc. -, fie printr-una indirectă, ce are ca suport însăşi organizarea sistemului şcolar – replică în miniatură a celui social: elevul este cuprins într-o clasă, deci integrat într-un grup social, el trebuie să respecte regulamentele şcolare, ritualul şcolar, trebuie să asculte de profesori etc. îndeplinirea acestei funcţii este o constantă şi dacă privim lucrurile în perspectivă istorică sau geografică. Nu există sistem şcolar, fie de stat, fie confesional, fie privat, care să renunţe la o asemenea funcţie; nu există societate, cu regim democratic, autoritar sau dictatorial, care să nu pretindă şcolii realizarea unui asemenea obiectiv, chiar dacă se pot detecta diferenţe în modalităţile de atingere a lui.

O altă funcţie postulată a şcolii – şi, cu siguranţă, cea mai des invocată – este cea de transmitere a moştenirii culturale. Ea este legată de un obiectiv foarte net afirmat în cele mai diverse ocazii, şi anume acela că şcoala trebuie să contribuie decisiv la formarea “culturii generale” a tinerilor, cultură a cărei conţinut, în condiţiile dezvoltării societăţii moderne, nu mai poate fi asigurat de către alte instanţe educative, precum familia sau biserica. Discuţiile şi disputele încep din momentul în care trebuie să se definească respectivul conţinut, căci în afară de câteva elemente simple, precum cititul, scrisul şi socotitul, totul poate fi pus sub semnul întrebării. Mereu apar dileme de genul: ce-i mai important să înveţe copilul, o poezie de Eminescu sau să repare un aparat casnic?; să aibă cunoştinţe mai multe de istorie sau de matematică?; să ştie să cânte la un instrument muzical sau să mânuiască un computer? etc.

În linii mari se poate descifra o dispută între susţinătorii componentei clasice sau umaniste în cultura generală şi cei ai componentei tehnico-ştiinţifice. Argumentul principal al primilor este că acest gen de cultură induce, prin asimilare, şi o educaţie morală, deci contribuie şi la realizarea primei funcţii menţionate, pe când cei din urmă îşi susţin argumentaţia invocând schimbările petrecute în societatea modernă şi necesitatea ca şcoala să pregătească tineri capabili să se adapteze la noile realităţi. Oricum, este clar că nu se poate recurge la nici un reper absolut şi că deci, preluând o expresie a lui Bourdieu, oricare alegere are caracterul unui arbitrar cultural. Sarcina sociologiei educaţiei nu este aceea de a da sugestii în această dispută, ci de a evalua alegerile făcute şi de a le plasa în contextul social respectiv.

42

O a treia funcţie explicată a şcolii este cea de pregătire profesională. Ea vine într-un fel în continuarea celei precedente, în sensul că se realizează tot printr-o activitate instructivă, dar este caracteristică numai anumitor fragmente ale procesului de învăţământ: învăţământul profesional, cel superior şi, uneori, cel mediu cu funcţie de specializare (de exemplu, şcoli medii normale, sanitare, economice etc.). necesitatea îndeplinirii acestei funcţii de câtre şcoală nu este practic contestată de nimeni. Discuţiile apar atunci când se pun probleme de genul: dacă specializarea trebuie să înceapă mai devreme sau mai târziu, cât anume din pregătirea unui tânăr să o reprezinte cunoştinţele de specialitate şi cât cultura generală, dacă specializările să fie mai largi sau mai înguste, dacă numărul de locuri în învăţământul care conduce la obţinerea unei profesii trebuie să fie planificat, deci corelat cu necesităţile pieţei muncii, sau trebuie lăsatca însăşi această piaţă, prin jocul liber al cererii şi ofertei, să regleze opţiunile tinerilor.

Cercetările de sociologia educaţiei găsesc, în legătură cu această problematică un teren extrem de fertil. S-au efectuat şi se efectuează studii asupra orientării profesionale a tinerilor, încercându-se descifrarea impactului factorilor sociali în acest proces, asupra inegalităţii şanselor în accesul la anumite forme de învăţământ care pregătesc tinerii pentru profesiile “nobile”, mai bine valorizate social, asupra cererii şi ofertei de pe piaţa muncii, asupra politicilor şcolare de adaptare la schimbările în cererea de forţă de muncă etc.

Trecând la funcţiile nepostulate ale şcolii vom menţiona că acestea sunt, într-un fel, cele mai interesante pentru sociolog, tocmai pentru că însăşi descoperirea şi evidenţierea lor constituie o sarcină importantă a sociologiei educaţiei. Înainte de a menţiona câteva asemenea funcţii, probabil că este nevoie să încercăm să răspundem la unele întrebări de bun simţ ce s-ar putea ivi în mintea cititorului acestor rânduri. Oare aceste funcţii nepostulate sunt numai expresia acelor efecte secundare (deci neurmărite de nimeni) ce însoţesc obiectivele explicite asumate de şcoală? Nu cumva prin însăşi organizarea sistemului educativ şcolar se urmăreşte, de către anumite forţe sociale (evident cele care au puterea de a impune această organizare) atingerea unor obiective ce nu sunt niciodată explicitate?

Răspunsul nu este simplu. O judecată cumpănită ne face să apreciem că realmente pot exista efecte secundare la care nimeni din cei care au contribuit la organizarea învăţământului nu s-au dândit şi/sau care nu aduc avantaje unor categorii sociale. Altele, dimpotrivă, se dovedesc a fi benefice pentru straturile din vârful ierarhiei sociale şi atunci putem bănui că, şi dacă nu au fost de la început planificate sau prevăzute, ele sunt întreţinute, atât cât raportul de forţe sociale le-o permite, de către cei care au interesul să le menţină.

Am începe enumerarea funcíilor nepostulate cu cea de alocare de statusuri şi pregătire pentru anumite roluri sociale. Într-adevăr, prin intermediul funcţiilor explicite – mai ales al ultimelor două menţionate – indivizii ce ies de pe băncile şcolii sunt înarmaţi cu o diplomă ce consfinţeşte nu numai dreptul de a practica o meserie sau care atestă competenţa într-un domeniu – atunci când o face -, dar oferă şi sansa de a ocupa o poziţie socială, de a se plasa pe o treaptă a ierarhiei sociale. Toate studiile de stratificare socială atestă corelaţia strânsă existentă între nivelul diplomei şcolare şi cel al statusului social. Chiar dacă determinarea nu este univocă, intensitatea legăturii demonstrează că, statistic vorbind, o astfel de funcţie a şcolii este de netăgăduit. Chiar şi diplomele care nu sancţionează neapărat pregătirea într-o profesie îndeplinesc respectiva funcţie, prin faptul că ele probează un anumit nivel de cultură generală ce se consideră necesar pentru a accede la un status dat.

Mai mult chiar, educaţia şcolară pregăteşte indivizii şi pentru a putea juca rolurile sociale ce corespund statusurilor dobândite. Un medic este învăţat nu numai o meserie, ci şi faptul că el va deţine o poziţie socială înaltă, deci întregul său comportament trebuie să se muleze pe

43

imaginea pe care societatea o are despre profesia sa, spre a fi capabil să răspundă la toate aşteptările celorlalţi vizavi de el. Un medic nu dobândeşte numai cunoştinţe pentru a vindeca bolnavii, ci şi un sistem întreg de gesturi, atitudini, un fel de a gândi, chiar de a vorbi şi de a scrie, adică întreaga gamă de elemente din care se compune rolul jucat de el. În multe situaţii, atunci când se judecă ce anume ar trebui să cuprindă sfera culturii generale transmisă până la un nivel şcolar dat, se face o raportare la statusurile şi rolurile celor ce ies din şcoală la acel nivel. De pildă, pentru absolventul unei şcoli profesionale, care cu mare probabilitate va deveni muncitor, se consideră că este suficientă o anumită pregătire culturală, evident inferioară celei a unuia care va deveni profesor, tocmai pentru că aşteptările sociale, din punctul acesta de vedere, sunt diferite pentru cele două categorii socio-profesionale.

În legătură imediată cu funcţia pomenită anterior, apare o alta, foarte apropiată, cea de re-producere a structurii sociale. Dat fiind faptul că, în societăţile moderne, cvasitotalitatea tinerilor, înainte de a intra în viaţa activă, trec prin sistemul şcolar şi că, prin educaţia formală atestată de diplomă şi prin cea reală dobândită în şcoală, oamenii acced la poziţiile sociale oferite de o anumită organizare a societăţii, înseamnă că şcoala contribuie esenţialmente la reproducerea continuă a structurii sociale, prin înlocuirea succesivă şi necontenită a generaţiilor.

Două funcţii, care nu pot fi înţelese decât împreună, sunt cele de reproducere şi, respectiv, mobilitate socială. Expresia „reproducere” desemnează, în acest caz – vizavi de cea de „re-producere” folosită anterior – fenomenul de înlocuire a unei categorii sociale (clasă, strat, grup de status sau oricare ar fi denumirea) prin descendenţi proveniţi din aceeaşi categorie, fiind deci opus fenomenului de „mobilitate”. Aşa cum s-a văzut în capitolul destinat mobilităţii sociale, orice societate cunoscută, indiferent cât de democratică sau liberală ar fi, se caracterizează printr-un volum semnificativ de imobilitate. Cu alte cuvinte, statusul social al descendenţilor nu se distribuie aleatoriu în raport cu cel al părinţilor lor, iar acest proces de moştenire a poziţiei sociale se realizează, în mare măsură, prin intermediul şcolii, mai exact datorită funcţiei şcolii de alocare de statusuri, corelată cu inegalitatea şanselor şcolare. Aceeaşi instituţie – şcoala – contribuie semnificativ la producerea fenomenului opus, cel de mobilitate socială.

1.3.Inegalitatea şanselor şcolareSimplificând la maxinum, putem spune că acest fenomen constă în faptul că numărul

tinerilor, proveniţi din diferite categorii sociale, care ajung la – sau absolvă – diferite niveluri de învăţământ, nu este proporţional cu efectivele acestor categorii de origine; întotdeauna descendenţii categoriilor sociale superioare reuşesc să termine o anumită treaptă şcolară – în speţă cele înalte – într-o proporţie mai mare decât o fac cei proveniţi din categorii inferioare. Acest lucru se întâmplă peste tot, chiar în societăţile cele mai deschise, şi în condiţiile în care nu mai există nici un impediment de natură juridică, nici un obstacol formal în calea celor ce vor să urmeze o formă sau alta de învăţământ. Mai mult, asemenea inegalităţi se menţin şi acolo unde există gratuitatea şcolarizării la toate nivelurile.

Interesul sociologului pentru un astfel de fenomen este evident. Pe de o parte, s-au realizat multiple cercetări empirice, cu scopul de a se măsura intensitatea inegalităţilor precum şi dinamica lor, în corelaţie cu diferite particularităţi ale sistemelor de învăţământ şi cu alţi factori macrosociali relevanţi; pe de alta, s-a încercat elaborarea unor paradigme teoretico-explicative ale fenomenului; în fine, s-au realizat o serie de studii legate de consecinţele sociale ale acestor inegalităţi, care, fireşte, depăşesc cadrul strict al şcolii.

Una dintre condiţiile structurale, care fac posibilă apariţia inegalităţii şanselor în faţa şcolii, o constituie caracterul piramidal al sistemului de învăţământ. Într-adevăr, indiferent de forma

44

concretă de organizare şi de complexitatea reţelei de şcoli, sistemul de învăţământ este constituit în trepte, adică pe niveluri ierarhice. Aceasta înseamnă nu numai că diplomele corespunzătoare respectivelor trepte sunt valorizate în mod diferit, ci că, în general, accesul la o treaptă superioară presupune parcurgerea tuturor celor inferioare. Privind, deci, o generaţie de copii, aceştia intră toţi – sau aproape – în primele trepte – cele obligatorii -, pentru ca, mai departe, pe măsură ce urcăm spre alte niveluri, numărul lor să devină din ce în ce mai mic.

Trăsătura aceasta atât de firească şi de „naturală” se realizează pe baza unui complex mecanism de selecţie, cu ajutorul căruia o parte dintre tineri sunt menţinuţi în sistemul şcolar şi în altă parte sunt eliminaţi. Aparent acest mecanism este de natură strict pedagogică, în sensul că toate criteriile formale de trecere de la o etapă la alta se bazează pe conţinutul de cunoştinţe dobândite, evaluate în mod cât mai obiectiv. S-ar părea, deci, că ceea ce contează sunt exclusiv meritele tânărului. În realitate, selecţia este eminamente socială, pentru că, aşa cum o arată toate cercetările empirice:

(a) la acelaşi nivel de performanţă şcolară, există diferenţe semnificative în privinţa accesului la treapta următoare de învăţământ, în funcţie de alţi factori sociali şi, în special, de categoria socială de provenienţă;

(b) însuşi nivelul performanţelor şcolare este dependent de categoriile sociale cărora le aparţin elevii.

Selecţia şi eliminarea indivizilor din sistemul şcolar se face, în principiu, pe tot parcursul acestuia. Totuşi, cum bine se ştie, există nişte praguri sau puncte de selecţie mai evidente, care delimitează diferitele niveluri sau trepte de învăţământ, puncte unde acuitatea problemei selecţiei este deosebită. Să presupunem că, pentru un sistem şcolar dat, distingem n niveluri diferite: S1, S2, ..., Sn. Fie C1, C2, ..., Cm, m categorii sociale în care se pot distribui cei care pornesc, la un moment dat, în acest proces educativ. Atunci, se poate defini un indice de inegalitate a şanselor în faţa şcolii pentru oricare cuplu de categorii de origine şi pentru orice nivel şcolar. Fie Ci şi Ci, cele două categorii sociale între care dorim să măsurăm inegalitatea şanselor şi Sk, nivelul şcolar la care ne propunem să facem acest lucru. Dacă notăm cu ai;k şi cu ai,;k proporţiile indivizilor din cele două categorii care ating nivelul şcolar Sk, atunci indicele de inegalitate a şanselor este dat de formula simplă:

I(i, i';k)=―Se observă că numărul acestor indici este mare (C2

m * k ), ceea ce face ca, de regulă, numai

o parte din ei să fie evidenţiaţi în diferite cercetări, anume cei cu valori ridicate, respectiv cei care corespund cuplurilor de categorii mai „îndepărtate” una de alta şi nivelelor şcolare mai înalte.

Se poate spune deci că, atunci când se vorbeşte de inegalitatea şanselor în faţa şcolii, nu se face referinţă la un singur indice, global, care ar caracteriza în ansamblu o societate, ci la unul sau altul dintre aceşti indici parţiali, al cărui valoare este dependentă de alegerea categoriilor ce se compară, de nivelul şcolar avut în vedere, dar şi de scala, mai brută sau mai fină, de categorii folosite. Din acest motiv, comparaţiile – între societăţi, la un moment dat, sau pentru o aceeaşi societate, în timp – nu sunt facile, fiind influenţate de diversitatea clasificărilor utilizate, ca şi de specificul învăţământului din fiecare ţară. Totuşi, câteva constatări sunt în afara oricăror dubii:

- În deceniile postbelice numărul de elevi şi studenţi creşte rapid în marea majoritate a ţărilor lumii.

- Statele alocă fonduri tot mai însemnate pentru susţinerea educaţiei şcolare.

45

- În aceste condiţii, studiile de sociologia educaţiei evidenţiază o scădere a inegalităţii şanselor, practic la toate nivelurile de selecţie.

- Cu toate acestea, inegalităţi semnificative rămân, în special la nivelurile superioare şi, în cadrul acestora, vizavi de şcolile care oferă cele mai prestigioase diplome.

Aici trebuie făcute câteva menţiuni. În principiu, susţinerea sistemului şcolar de către stat, este considerată ca o necesitate vitală pentru societăţile moderne, acest sistem fiind chemat să realizeze importantele funcţii menţionate. Pe de altă parte, această susţinere îşi propune – foarte adesea explicit – eliminarea inegalităţii şanselor, indiferent că e vorba de guverne social-democrate sau liberale, iar una dintre căile considerate a fi cele mai eficiente este cea a reducerii costurilor economice ale participării tinerilor la programele educative, prin asigurarea gratuităţii şcolii pe segmente tot mai lungi.

Persistenţa inegalităţilor de şanse, chiar în ţările cu cea mai puternică politică de susţinere financiară a şcolii, constituie un fapt care a moderat mult optimismul manifestat în anii 50-60; succesele au fost doar parţiale şi ţelul final – o societate fără inegalitate de şanse, inclusiv în domeniul educaţiei – este departe de a fi atins. Mai mult, au fost emise argumente că anumite măsuri, aparent foarte democratice, cum este gratuitatea învăţământului, sunt de fapt profitabile pentru categoriile sociale privilegiate. Într-adevăr, dacă prin astfel de măsuri inegalitatea şanselor şcolare nu este eliminată complet, înseamnă că de gratuitatea învăţământului profită în primul rând clasele superioare, ai căror descendenţi urmează, proporţional vorbind, în număr mai mare cursurile şcolare.

Fireşte, mijloacele de acţiune imaginate pentru reducerea inegalităţilor de şanse în faţa şcolii sunt numeroase şi nu este locul să le analizăm aici. Ceea ce am dori să spunem este doar că, după părerea noastră, atâta timp cât şcoala rămâne o instanţă importantă de plasare a indivizilor în sistemul de stratificare socială, şansele în faţa ei nu pot fi egalizate. Iluzia că participarea tinerilor la procesul de învăţământ ar fi ceva analog cu accesul la un anume bun de consum, pe care unii îl doresc mai mult şi alţii mai puţin, este o iluzie adânc înrădăcinată, pe care sociologii încearcă din răsputeri să o spulbere. Chiar şi accesul la bunurile obişnuite de consum este inegal şi, cu atât mai mult, va fi inegal accesul la acele trepte ale şcolii, care, odată parcurse, îţi oferă oportunitatea dobândirii unei poziţii sociale înalte. Fiecare familie îşi mobilizează, finalmente, nişte resurse – nu numai materiale – pentru a oferi descendenţilor o anumită educaţie; or, din punctul de vedere al resurselor, societăţile moderne sunt departe de a fi egalitare.

Cu acestea am ajuns, de fapt, la domeniul paradigmelor explicative folosite în elucidarea problemei inegalităţii şanselor şcolare. Şi aici dăm peste o linie de demarcaţie destul de clară între paradigmele de tip holist şi cele de tip individualist. În prima categorie întră ceea ce am putea numi teorii de tip „culturalist”, care explică, în esenţă, inegalitatea şanselor şcolare prin influenţele mediului cultural din care provine tânărul, mediu care îi induce nu doar deprinderi şi cunpştinţe ce-i favorizează parcursul şcolar, dar şi aspiraţii şi modalităţi specifice de a valoriza educaţia şcolară. Tot aici pot fi incluse şi teoriile apropiate de marxism, respectiv cele care subliniază importanţa costurilor economice, în corelaţie cu posibilităţile diferite ale claselor sociale de a le suporta. Acestor teorii le mai este specific faptul că ele văd în inegalitatea şanselor şcolare un reflex al luptei de clasă sau al acţiunii concentrate a membrilor păturilor privilegiate pentru menţinerea şi reproducerea lor. Exemplară, în acest sens, este teoria lui Bourdieu.

Paradigma individualistă pare a câştiga tot mai mult teren, în contextul cultural al ultimelor decenii. Cel mai cunoscut sociolog la noi şi care poate fi invocat aici imediat este tot un francez: Raymond Boudon, autorul celebrei cărţi, L'inégalité des chances. Acesta consideră că

46

inegalitatea şanselor în faţa şcolii este efectul acţiunilor raţionale ale unei multitudini de indivizi, care sunt puşi în situaţia de a decide – ei, direct, sau părinţii lor, continuarea sau întreruperea studiilor la fiecare nivel şcolar atins. O astfel de decizie trebuie să fie rezultatul unui calcul asupra costurilor, riscurilor şi beneficiilor legate de continuarea sau întreruperea studiilor. Aceste noţiuni, pe de o parte, depăşesc semnificaţia lor strict economică iar, pe de alta, sunt relative în conţinut, în sensul că acesta depinde de poziţia socială a celui în cauză. Astfel, pentru un fiu de muncitor, să zicem, a urma o facultate implică un cost relativ mult mai mare decât cel suportat de o familie mai înstărită; de asemenea, riscul şi beneficiul anticipat sunt diferite în cele două cazuri.

În felul acesta, Boudon poate să explice, de exemplu, de ce apar inegalităţi de şanse, în faţa unui anumit nivel şcolar, între tineri cu acelaşi nivel de pregătire pe treptele şcolare anterioare. Se evită, astfel, apelul la noţiuni vagi şi neoperaţionalizabile precum „cultură de clasă”, „habitus”, „dominaţie culturală”, „mediu cultural” etc., invocate frecvent de către celălalt gen de explicaţie. Totuşi, nu trebuie să ne inducă în eroare pledoariile pentru coborârea explicaţiei la individ. Nu este vorba de o cădere în psihologism şi nici de o ignorare a factorilor macrosociali, de vreme ce aceştia sunt cei care marchează limitele libertăţii individuale de alegere; ei ne ajută să demarcăm raţionalul de iraţional în comportamentul uman şi, în fond, să înţelegem sensul acţiunilor individuale. Prin urmare, recrudescenţa paradigmelor individualiste, comprehensive apare astăzi mai mult ca o reacţie la excesulcelor holiste şi nu atât ca o înlocuire a lor, întrevăzându-se deci posibilităţi de sinteză.

BIBLIOGRAFIE16. Anderson, C.A., (1961), A Skeptical Note on Education and Mobility, în Halsey,

A.H.;Floud,J.; Anderson C.A., (1961)17. Boudon, R., (1973), L'Inégalité des chances, Paris, Armand Colin18. Boudon , R., (1990), Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas19. Bourdieu, P., Passeron, J.C., (1964), Les Héritiers, Paris, Editions de Minuit20. Bourdieu, P.; Passeron, J.C., (1970), La Reproduction, Paris, Editions de Minuit21. Bourdieu, P., (1979), La Distinction, Paris, Editions de Minuit22. Buss, D., (1981), Predicting Parent – Child Interactions from Children's Activity

Level, Developmental Psychology, 1723. Curtiss, S., (1977); Genie: A Psycholingvistic Study of a Modern „Wild Child”,

New-York, Academic Press24. Durkheim, E., (1980), Educaţie şi sociologie, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică25. Halsey, A.H.; Floud, J. ; Andersonm C.A., (1961), Education, Economy and Society,

New York / Londra, Mac Millan26. Husen, T., (1972), Origine sociale et éducation, Paris, O.C.D.E.27. Illich, I., (1971), Une société sans école, Paris, Seuil28. Liebert, R.; Sprejkin , J,; Davidson, E., (1989), The Early Window; Effects of

Television on Children and Youth, New-York, Pergamon29. Riks, A., (1978), Personalitate şi educaţie, în Psihologia educaţională( red. Davits, J.

Şi Ball, B.), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică. 30. Rotariu, T. (1980), Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate,

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică

47

31. Rotariu, T., (1990), Funcţiile şcolii în noile condiţii democratice din România, în Studia. Sociologia- Politologia, nr. 1

32. Rubin, Z.; Provanzo, F.; Luria, Z., (1974), The Eye of the Beholder, American Journal of Orthopsychiatry, 44

33. Szczepanski, J., (1969), Problemes sociologiques de l'enseignement superieur en Pologne, Paris, Anthropos

34. Vlăsceanu, L., (1993), Învăţarea socială, în Dicţionar de sociologie, (coord. Zamfir, C. şi Vlăsceanu, L. ), Bucureşti, Babel

Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord. ), (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Babel

48

Capitolul 7

STRATIFICAREA SOCIALĂ

1. Precizări preliminare

De foarte multe ori, atunci când se încearcă definirea şi delimitarea fenomenului de stratificare socială, se porneşte de la o noţiune ceva mai largă, un soi de gen proxim, care este cea de diferenţiere socială. Diferenţierea este un proces universal şi se datorează simultan unor factori naturali (înnăscuţi), care conduc la infinita varietate a indivizilor umani (ca de altfel ai oricărei alte specii), din cele mai diverse puncte de vedere – forţă, inteligenţă, sănătate etc. – şi unor factori sociali, care, la rândul lor, diferenţiază oamenii după multiple criterii ca, de exemplu, activitatea desfăşurată, modul de a fi, de a se comporta, de a consuma etc.

Fireşte că distincţia dintre cele două categorii de factori este puţin forţată căci, trăind în societate, oamenii sunt „modelaţi” de aceasta, de poziţia lor socială, de grupurile cărora le aparţin etc., astfel încât nu este întotdeauna simplu de spus dacă o anumită însuşire a unor persoane umane este un dat natural sau social, sau în ce proporţie este de un fel sau de altul. Oricum ar sta lucrurile, este limpede că, în chestiunea ce ne interesează aici, adică legat de problema stratificării, calităţile „naturale” contează doar în măsura în care societatea le valorizează, oferind indivizilor ce le posedă avantaje/dezavantaje care decurg din respectivele însuşiri naturale (forţă, inteligenţă, agilitate etc.), dar numai după ce acestea sunt trecute prin filtrele aprecierii sociale.

Un al doilea concept preliminar ce trebuie introdus este cel de ierarhizare. Diferenţele dintre indivizi pot fi concepute ca rezultat al utilizării unor criterii neierarhice (diferenţiere orizontală) sau al unora ierarhice (diferenţiere verticală), respectiv al unora care nu introduc o relaţie de ordine între categoriile de indivizi sau poziţii sociale sau al altora care introduc o astfel de relaţie, prin natura lor. De exemplu, diferenţierea după sex este neierarhică; cea după vârstă este ierarhică.

În sine, ierarhizarea nu are nici o semnificaţie, din punct de vedere social, atâta vreme cât nu intervine şi al treilea element: evaluarea (valorizarea). Astfel, faptul că un om are 25 de ani şi altul 50 nu spune, prin asta, decât că unul are o vârstă de două ori mai mare decât celălalt; tot aşa, dacă unul câştigă 100.000 de lei pe lună şi altul 200.000 de lei, acesta nu are nici o semnificaţie cât timp nu intră în joc toate elementele sociale legate de bani (funcţia lor în societate, ţara a cărei unitate monetară este leul, ce se poate cumpăra cu banii/salarul respectiv etc). Aşadar, nu vom putea vorbi de ierarhie socială sau de inegalitate socială decât dacă criteriul de ierarhizare este completat de o evaluare socială, prin care se atribuie calificative de bun, superior, preferabil, dezirabil etc. valorilor mai mari (sau mai mici) atinse pe scara ierarhică respectivă. Mai mult, chiar un criteriu neierarhic poate fi transformat într-unul ierarhic prin evaluarea diferită a poziţiilor; de pildă, în multe societăţi statutul de bărbat este considerat superior celui de femeie. Şi încă mai mult, o aceeaşi ierarhie poate fi evaluată în chip diferit, o dată apreciindu-se pozitiv valorile mici, altă dată cele mari (de exemplu vârsta).

49

Vorbind de evaluare, este limpede că luăm acest termen în accepţia sa cea mai generală, nereducându-l, în principiu, la vreun aspect particular: etic, economic, politic etc. evaluarea este, de asemenea, un act ce nu se confundă cu o judecată particulară a cuiva, ci capătă un caracter social prin consensul judecăţii respective şi prin mecanismele mobilizate de societate pentru a întări respectiva apreciere: recompense morale, meteriale, putere, prestigiu. În cele ce urmează vom folosi expresia de ierarhie pentru a desemna această situaţie ce conţine deja valorizarea.

În concluzie, vorbim de stratificare socială atunci când apare, pe baza unui criteriu, o ierarhie socialmente recunoscută, conform căreia indivizii sau poziţiile sociale sunt judecăţi (judecate) în termeni de superior/inferior, deci când se manifestă inegalităţi sociale. Propunând această definiţie de lucru pentru noţiunea centrală a capitolului de faţă, se cuvin făcute imediat câteva precizări:

a) în cadrul definiţiei s-a specificat că stratificarea poate viza fie indivizii, fie poziţiile sociale. Nu a fost vorba de o simplă figură de stil, ci de sublinierea unei distincţii extrem de importante, care, din păcate, este omisă în multe studii de stratificare, mai cu seamă teoretice, deşi tocmai la acest nivel ea este cardinală. În practică, fireşte, între ierarhia indivizilor şi cea a poziţiilor sociale – când se pot face asemenea paralele – există corelaţii strânse, deşi este clar că nu coincid perfect. Mai mult, sunt situaţii când un criteriu de ierarhizare funcţionează la nivel de poziţii, dar nu şi la nivel individual şi viceversa. De regulă, studiile concrete de stratificare uzează de situaţia poziţiilor sociale, dar nu în mod exclusiv. Este de observat că centrarea pe indivizi are inconvenientul pulverizării straturilor, putând găsi practic atâtea straturi câţi indivizi sunt.

b) Evaluarea nu este neapărat un act subiectiv sau intersubiectiv. Ea are la bază o serie de elemente foarte concrete de genul celor menţionate mai sus (putere, prestigiu, recompense, privilegii, îndatoriri) care caracterizează fiecare poziţie socială şi care conferă – aşa cum se va vedea – o relativă similitudine sistemelor de stratificare caracteristice unor societăţi destul de diferite din alte puncte de vedere.

c) Stratificarea se manifestă la toate nivelurile de organizare socială: macro, mezo, micro. Ea îşi găseşte forma cea mai transparentă în cadrul organizaţiilor, unde, prin regulamentele de funcţionare, se stabilesc sarcinile fiecărui post, ca şi drepturile şi recompensele aferente. La urma urmei, se poate vorbi de stratificare începând cu cele mai mici grupuri (de pildă, în interiorul familiei) şi până la cele mai înalte niveluri (de exemplu, la scară planetară, între naţiuni sau state).

d) Sistemele de stratificare sunt întotdeauna complexe, în sensul că ele îmbină simultan mai multe aspecte de stratificare, pe criterii diferite.

e) Aşa cum subliniază definiţia, stratificarea semnifică existenţa unor inegalităţi sociale. Dar nu toate inegalităţile dintre oameni – nici chiar cele cărora le putem atribui fără rezervă eticheta de sociale – sunt interpretabile în termeni de stratificare. Există, prin tradiţie, un număr restrâns de variabile, criterii, caracteristici, care se folosesc în studiile concrete sau teoretice de stratificare.

f) Deşi societăţile stratificate reprezintă regula şi toate sistemele de stratificare presupun mai multe feluri de inegalităţi, nu toate inegalităţile sunt – socialmente- egal acceptate. Mai exact vorbind, trebuie să spunem că există şi un al doilea sens al termenului de valorizare (pe lângă cel invocat mai sus în legătură cu poziţia de pe scala socială), şi anume cel care se referă la aprecierea inegalităţilor sociale. Practic, o societate nu poate exista dacă inegalităţile din sânul ei nu sunt acceptate de majoritatea populaţiei. Pentru ca ele să fie acceptate, trebuie sâ-şi găsească justificarea într-un sistem de valori, prin care se ajunge la calificarea unor inegalităţi ca

50

echitabile, acceptabile (de pildă, cele ce rezultă ca urmare a unor „merite” personale) şi altele ca inechitabile, injuste (de exemplu, în societăţile moderne, cele derivate din moţtenirea unor situaţii). E clar că acest sistem de valori se schimbă sensibil în cursul istoriei şi variază de la societate la societate, la un moment dat.

2. Manifestarea stratificării

Dacă asupra caracterului universal al stratificării părerile converg aproape spre un consens, diferenţe majore apar atunci când urmează a se răspunde la întrebările legate de formele sub care se manifestă stratificarea în realitatea concretă. Au oare ierarhiile sociale o formă graduală, cu treceri line de la o poziţie la alta? Sau, dimpotrivă, se realizează decupaje nete între diferitele categorii? Care este semnificaţia „treptelor”, „categoriilor” sociale ierarhice? Sunt ele „clase sociale”, „straturi”, „grupe de status”? Sunt în număr mic sau în număr mare? Au ele o realitate în sine sau sunt numai nişte decupaje convenţionale?

În linii mari, putem vorbi de două tipuri principale de concepţii în această problemă a caracterului elementelor sau a formei în care se materializează stratificarea. Un tip de abordare ar putea fi numită „nominalistă”, în sensul că ea porneşte de la ideea existenţei unui continuu social, pe care cercetătorul va realiza nişte „tăieturi” ce nu sunt impuse cu necesitate de nici un criteriu obiectiv; el va decupa grupări arbitrare de indivizi sau poziţii, urmărind doar scopul uşurării analizei. O variabilă de stratificare perfect compatibilă cu această concepţie este „mărimea venitului” de care dispune o familie sau un individ. A doua concepţie – să-i zicem „realistă” – conferă unităţilor obţinute prin clasificare o existenţă obiectivă, independentă de cel care realizează clasificarea. Categoriile se evidenţiază prin caracteristici care le deosebesc în chip calitativ şi deci nu se pune problema unor treceri line de la una la alta; „spaţiul social” astfel imaginat este unul discontinuu, format din elemente clar determinate.

Ca rezultat al stratificării – deci, în calitate de grupuri ierarhizate – lucrările sociologice de specialitate menţionează, cel mai adesea, următoarele trei elemente: statusurile (respectiv grupurile de status), straturile şi clasele sociale. Fără intenţia de a ne opri pe larg asupra acestor noţiuni, să precizăm pe scurt semnificaţia lor în contextul studiilor de stratificare.

Statusul, după cum bine se ştie, are mai multe accepţiuni, dintre care mai frecvente sunt următoarele trei:

(i) Pe de o parte, noţiunea se foloseşte într-un sens foarte larg, desemnînd o poziţie socială în relaţie cu altele, respectiv în sensul în care apare atunci când se descrie cuplul rol-status. În această accepţiune, noţiunea nu poate fi folosită ca atare în stratificare, dat fiind că ea nu implică obligatoriu o situaţie ierarhică. De exemplu, în sine, statusurile de profesor şi de preot nu sunt în relaţie de subordonare; nici cele de bărbat şi de femeie; nici cele de catolic, protestant, ortodox etc.

(ii) A doua accepţiune frecventă este cea care provine de la Weber şi vizează „stima”, „prestigiul”, „onoarea” de care se bucură o persoană sau o poziţie socială.

(iii) În sfârşit, foarte adesea, în studiile de stratificare (mai ales din America), statusul apare ca o noţiune sintetică, ce se obţine prin agregarea mai multor criterii, inclusiv cel de la punctul precedent. Oricare ar fi situaţia, pentru a se ajunge la elemente de stratificare, se lucrează cu grupuri de statusuri, căci statusurile propriu-zise sunt prea numeroase pentru a se utiliza ca atare.

Stratul este o noţiune cu un conţinut mai puţin precis; este, de fapt, un concept generic utilizabil în orice clasificare ierarhică pentru a evidenţia grupe de indivizi sau de poziţii sociale aflate aproximativ la acelaşi nivel al ierarhiei. În acest sens, prin termenul de strat putem

51

desemna un grup de statusuri; de exemplu, persoanele care au staturul de avocat, medic şi alte câteva formează stratul ”profesiunilor liberale”.

Clasele. Probabil că termenul de clasă este folosit în atât de multe sensuri încât noţiunea este golită practic de conţinut specific. În sensul cel mai restrictiv – şi deci mai clar – acest concept apare în gândirea marxistă, reflectând, în esenţă, raporturile de proprietate. Dar nici chiar scrierile lui Marx nu sunt lipsite de echivoc în utilizarea termenului de clasă; în lucrările politice, el insistă pe celebra dihotomie burghezie/proletariat; în cele economice, este nevoit să introducă şi proprietarii funciari; în fine, în cele cu accent predominant istoric şi sociologic, pentru a putea descrie întreaga gamă de situaţii sociale concrete, el menţionează şi alte clase, precum: mica burghezie, bancherii, lumpen proletariatul, micii comercianţi.

De altfel, noţiunea de clasă socială nici nu este o invenţie a lui Marx, după cum el însuşi o mărturiseşte, şi nici nu este specifică gândirii marxiste din perioada de după Maarx. Ea este utilizată cu mare lejeritate în sociologia americană, pentru a desemna practic orice grupuri sociale şi, în special, grupări de status. În gândirea socială europeană, termenul are, prin tradiţie, o utilizare mai restrânsă, chiar şi în afara marxismului. El se aplică grupurilor mari de indivizi ce se diferenţiază în mod clar prin semne exterioare, precum proprietatea, mentalitatea, stilul de viaţă, nivelul cultural etc., între clase neexistând treceri line, demarcaţia între ele fiind de tip barieră – ca să folosim un termen ce apare în titlul unei lucrări celebre a lui Goblot (La Barriére et le Niveau, 1925), autor care a afirmat clar: „Nu există trecere pe nesimţite de la o clasă la alta: ori eşti burghez ori nu eşti”. (Apud, J.Cazeneuve, 1972).

O poziţie tipică pentru o mare parte a sociologilor europeni, care nu resping de plano abordarea americană, dar nici nu renunţă la specificul european o găsim expusă şi susţinută într-un manual de stratificare, apărut relativ recent în Franţa (Y. Lemel, 1991). Autorul consideră că sub terminologia de stratificare socială trebuie incluse preocupările ambelor tipuri de abordări: şi cea „clasială” şi cea „stratificaţionistă” propriu-zisă, adică şi cea care porneşte de la clase ca elemente calitativ şi obiectiv distincte şi cea care utilizează – indiferent de expresia lingvistică – ideea de straturi, ca elemente ierarhice rezultate printr-o serie de tăieturi, mai mult sau mai puţin convenţionale, într-un continuu social.

Motivele ce stau la baza acestei opţiuni sunt mai multe; în esenţă, impunerea expresiei de stratificare reflectă faptul că nu există o incompatibilitate între cele două orientări. Mulţi sociologi acceptă ca justificată analiza în termeni de clase sociale; pentru ei „clasele” sau marile grupuri sociale se prezintă ca rezultat, ca punct final al analizei şi nu ca punct de plecare. În toate societăţile există straturi, pornind de la care, în anumite cazuri, se pot identifica clasele. Există, fireşte, şi posibilitatea unei perspective opuse, în care se porneşte de la clase spre straturi; ea a fost oarecum încercată în sociologia noastră, înainte de 1989, pentru a depăşi schema clasială simplistă – ţi inoperantă azi – a marxismului. Pe bună dreptate, Lemel observă că abordarea în termeni de straturi este mai apropiată de practica observaţiei curente, în vreme ce demersul clasist este mai teoretic, fiind folosit cu precădere în înţelegerea evoluţiilor sociale şi a perspectivelor istorice largi (p. 16).

Nu trebuie, totuşi, să trecem prea uşor peste deosebirile de concepţie, în domeniul stratificării, deosebiri ce au profunde rădăcini ideologice. Acestea afectează activitatea de cercetare concretă şi, evident, interpretarea rezultatelor acesteia. Ca să dăm doar un singur exemplu, vom menţiona că, în aceeaşi societate, în acelaşi moment şi folosind acelaşi criteriu concret de stratificare, doi sociologi pot folosi decupaje diferite, oferindu-ne rezultate diferite. De pildă, unul poate să ne ofere imaginea unei societăţi de formă piramidală – şi se va vorbi, de regulă, în acest caz de „largi mase muncitoare”, aflate la baza societăţii, şi de „clasele

52

dominante”, aflate în vârful (subţire) al piramidei – iar celălalt, un model al societăţii cu baza şi vârful înguste, comparativ cu partea mediană, vorbindu-ne de importanţa şi rolul „claselor mijlocii”.

3. Teorii asupra stratificării

Domeniul atât de interesant şi, sociologic vorbind, atât de important al stratificării, respectiv al inegalităţilor sociale, îşi găseşte practic locul în cadrul oricărei încercări mai semnificative de terorizare a fenomenelor şi proceselor sociale. Practic, toţi marii gânditori, care s-au aplecat asupra problemelor „funcţionării” sau transformării societăţii umane, au fost obligaţi ca, până la urmă, să se confrunte cu aceste chestiuni, a căror rezolvare aruncă aproape întotdeauna o lumină asupra caracterului de ansamblu al teoriei lor. Aşadar, este greu de trecut în revistă şi de sistematizat mulţimea extrem de idei în domeniu. Totuşi, lucrările de sinteză apreciază că acest evantai de concepţii ar putea fi concentrat, în bună măsură, în trei grupuri de teorii sau paradigme.

Teorii conflictualistePrimul tip de teorii ar fi cel care insistă asupra conflictelor sociale generate de inegalităţi,

preocupându-se de procesele istorice de schimbare, acestea fiind numite şi teorii de tendinţă „radicală”. Prototipul lor îl constituie teoria marxistă, însă există şi alte variante, mai apropiate sau mai îndepărtate de marxism, care pot fi incluse în acelaşi gen.

După cum s-a văzut, marxismul utilizează noţiunea de clasă socială, care este privită nu numai ca element pasiv, ca rezultantă a sistemului de stratificare, ci ca element motor al schimbărilor în societate, schimbări care se produc prin ciocnirea intereselor antagonice ale claselor sociale. Nu este locul să insistăm aici asupra întregii bogăţii ideatice a doctrinei marxiste. Vom menţiona doar câteva idei fundamentale în problema ce ne interesează:

a) Sociologic la Marx, noţiunea de clasă derivă din cea de mod de producţie, compus, cum se ştie, din cele două componente majore: forţele de producţie şi relaţiile (raporturile) de producţie.

b) Clasele se definesc, în esenţă, în raport cu sursa de venituri şi nu neapărat cu mărimea acestora, elementul central în definiţie fiind proprietatea.

c) Marx subliniază deosebirile de interese ale diverselor clase sociale, accentuând până la exacerbare divergenţele între două clase opuse (burghezia şi proletariatul, în capitalism).

d) Consideră că aceste divergenţe se transformă în conflicte între clase, lupta de clasă fiind motorul transformărilor sociale majore.

e) Marx sesizează imposibilitatea practică a acţiunii colective a unui grup difuz cum este clasa socială şi recurge la metafora hegeliană a trecerii de la „clasă în sine” la „clasă pentru sine”. Problema aceasta a paradoxului acţiunii colective va fi rezolvată de Lenin prin teoretiyarea rolului partidului ca detaşament – organizat – de avangardă.

f) În societatea capitalistă lupta între clasa proletariatului şi cea a burgheziei se va solda, cu necesitate, cu victoria primeia şi va avea ca rezultat – printre multe altele – eliminarea inegalităţilor sociale, deci a stratificării. Practic, societatea ideală (comunismul) va fi una nu numai lipsită de clase sociale dar şi de inegalităţi sociale, adică de ierarhii pe criterii implicând o valorizare a activităţilor sau poziţiilor.

Teoria marxistă a făcut încă de la apariţia sa obiectul a numeroase critici, însă efectiv despre o criză a ei se poate vorbi abia în ultima vreme, când s-a conturat eşecul practic al modelelor de societate construite plecând de la ea. Totuşi începutul infirmării marxismului pe

53

planul practicii sociale este mai vechi decât momentul căderii regimurilor „socialismului real” din ţările Europei de Est. Primul mare eşec al ei, de această natură, a constat în fapt, în aceea că previziunile sale cu privire la evoluţia societăţilor capitaliste nu s-au adeverit; trecerea la comunism nu nu s-a făcut „pe calea naturală” prescrisă de Marx, ci prin violenţa revoluţionară leninistă. Mai exact – şi rămânând doar la chestiunile legate de tema de faţă -, putem spune că Marx a greşit văzând în „lupta de clasă” un joc cu „sumă nulă”. Practica a dovedit că din ciocnirea – şi a fost o reală ciocnire!- a intereselor burgheziei şi proletariatului, finalmente au câştigat ambele clase şi a progresat societatea în întregul său. În al doilea rând, experienţa perioadei de „construcţie a socialismului” în unele ţări a arătat că omogenizarea societăţii din punctul de vedere al raporturilor de proprietate – deci, practic, desfiinţarea claselor sociale, , în sensul marxist al termenului – nu a eliminat celelalte tipuri de inegalităţi sociale.

Dintre adversarii lui Marx, prin viziunea sa complexă şi modernă asupra stratificării sociale, se remarcă, fără îndoială, Max Weber. Acesta acceptă şi el o dimensiune economică a stratificării având ca rezultat clasele sociale, dar nu o reduce doar la proprietate, ci mai recurge, în plus, şi la alte două dimensiuni:

(i) cea de status social, având ca rezultat grupe de status, cuprinzând persoane cu trăsături comune în privinţa stilului de viaţă, nivelului de instrucţie, prestigiului familiei de origine etc., fiecare individ acţionând în sensul de a se identifica cu cei de acelaşi status şi de a se distinge de cei cu status diferit;

(ii) cea politică,conducând la construirea grupurilor şi partidelor politice, această ordine fiind intim legată de existenţa birocraţiilor organizate în mod stratificat, prin statuarea de poziţii ierarhice.

Tot în categoria teoriilor conflictualiste poate fi inclus şi demersul teoretic al sociologului francez contemporan Pierre Bourdieu. Într-o serie lungă de lucrări acesta abordează problematica inegalităţilor sociale, aducând în discuţie elemente inedite (pentru câmpul de investigare al sociologiei) aaale acestora şi explicaţii extrem de interesante. Dintre lucrările sale cele mai elaborate, în domeniu, am menţiona La distinctionn(1979), iar pentru o familiarizare cu paradigma sa ideatică se poate consulta cu folos volumul de texte publicat în româneşte, prin grija lui Mihai Dinu Gheorghiu.

Două idei ale lui Bourdieu credem că sunt esenţiale în discuţia de faţă. Mai întâi, noţiunea de clasă este distinctă de cea utilizată de marxism, în sensul că aceste mari categorii sociale, aflate tot în raport de dominaţie unele faţă de altele, se diferenţiază nu numai – sau nu, în primul rând – pe baza capitalului material, ci a celui cultural sau simbolic. Bourdieu construieşte astfel o întreagă teorie a dominaţiei culturale, idee care se află în centrul tuturor lucrărilor sale majore. Pentru a întregi analizele concrete, el mai adaugă uneori la capitalul cultural şi un alt gen de capital, cel social, ce ar putea fi definit ca mulţimea (cantitatea) relaţiilor sociale de care dispune individul şi pe care le poate mobiliza în vederea realizării scopurilor sale.

A doua contribuţie majoră a lui Bourdieu la dezvoltarea paradigmelor conflictualiste asupra stratificării se referă la următorul aspect. Chiar dacă acest gen de teorii sunt centrate pe schimbare – şi marxismul o dovedeşte cu prisosinţă că aceasta este miza lor principală -, ele trebuie totuşi să explice de ce şi cum funcţionează un sistem inegalitar, aflat într-o relativă stabilitate. Aici, credem noi, Bourdieu depăşeşte net nivelul celorlalte concepţii, pentru care această funcţionare decurge pur şi simplu din dominaţia directă a unei clase asupra celeilalte. Astfel, pentru Marx muncitorul este obligat – de necesitatea de a supravieţui – să-şi vândă forţa de muncă, deci să-şi accepte statutul. Sau, privind mai general fenomenul de stratificare, faptul că există în societate oameni care îndeplinesc cele mai grele şi mai neplăcute munci este

54

rezultatul unor raporturi directe de forţă, pe baza cărora cei lipsiţi de mijloace sunt constrânşi să profeseze asemenea meseriei şi să îndeplinească asemenea munci. Sociologul francez accentuează şi dezvoltă pe larg, în scrierile sale, rolul ideologiei în justificarea sistemului. Clasele dominante îşi impun propria ideologie despre stratificarea socială, astfel încât aceasta este acceptată ca firească. La dominaţia directă se adaugă una indirectă, dar nu mai puţin eficientă, realizată printr-o serie de instituţii şi mecanisme sociale cu acţiunea constantă asupra indivizilor – de pildă, şcoala – al căror rol este tocmai să impună un model cultural pretins necesar şi neutru, din care, în realitate, este arbitrar şi chemat să justifice şi să întărească inegalităţile între clase.

Teorii funcţionalisteTermenul de “funcţionalist” trebuie luat aici într-un sens puţin mai larg decât cel ce

sugerează o legătură directă cu paradigma doctrinară cu acest nume. În explicarea stratificării sociale, o serie de idei sunt legate de problema stabilităţii, “funcţionării” sistemului. Se ridică o mulţime de întrebări de genul: Cum este posibilă funcţionarea unui sistem inegalitar? Cum se explică caracterul universal al stratificării? Ce face ca o poziţie socială să fie superioară alteia? Etc. fireşte că acest gen de probleme îşi află cel mai uşor răspunsul în interiorul paradigmei funcţionaliste propriu-zise, dar, repetăm, soluţiile debordează adesea cadrele înguste ale teoriei, conferind termenului generic sub care sunt încadrate o semnificaţie mai largă.

Iniţiatorii teoriei de inspiraţie funcţionalistă asupra stratificării sunt unanim recunoscuţi ca fiind K. Davis şi W. Moore, autorii unui articol publicat, în 1945, în American sociological review, şi reluat apoi în volume tematice. Postulatul central al teoriei lor şi al tuturor teoriilor funcţionaliste este acela că stratificarea răspunde unor necesităţi sociale. Se porneşte, de asemenea, de la ideea mai veche că stratificarea are la bază diferenţierea profesiilor, care însă nu se reduce la stratificare.

Pentru a sintetiza concepţia lui Davis şi Moore, vom reproduce o schemă de expunere datorată lui Cherkaoui (1992), care concentrează conţinutul acesteia în câteva categorii de propoziţii. Se începe cu trei ipoteze legate de diferenţiere:

A1. Orice societate este o mulţime de poziţii structurate, cărora le sunt ataşate îndatoriri sau funcţii.

A2. Mmbrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii. A3. Îndatoririle legate de fiecare poziţie trebuie îndeplinite de către cei care ocupă poziţiile

respective. Se continuă cu un principiu de ierarhizare, exprimat prin trei propoziţii, care evidenţiază tot

atâtea criterii de ordonare: importanţa funcţională, calificarea şi plăcerea muncii. B1. Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii. B2. Ele nu reclamă de la ocupanţii lor acelaşi nivel de competenţă sau de talent.

B3. Sarcinile legate de poziţii diferite nu sunt îndeplinite cu aceeaşi părere de către membrii societăţii.

Se încheie cu precizarea a două condiţii fără de care mecanismul nu poate funcţiona:C1. Societatea dispune de o mulţime de recompense ierarhizate pentru a fi atribuite

membrilor săi. C2. Există o modalitate de repartizare a recompenselor în funcţie de valoarea poziţiilor

sociale respective.

55

Importanţa pe care funcţionalismul o acordă sistemului de recompense este extrem de mare, întrucât pe acest pilon se sprijină, în fapt, întreaga sa teorie a stratificării. Într-adevăr, se consideră că recompensele şi distribuirea lor reprezintă parte a ordinii sociale şi factor generator al stratificării. După cum bine remarca un autor, una dintre cele mai frapante deosebiri între concepţia funcţionalistă şi cea conflictualistă constă în aceea că prima încearcă să ne spună cum sunt recompensaţi cei care fac lucrurile mai importante în societate, în vreme ce a doua ne arată cum sunt obligaţi unii să facă lucrurile cele mai dezagreabile. Oricum este, credem , limpede că , vorbind de recompense, funcţionalismul nu se referă numai la cele economice, ci la o întreagă gamă de modalităţi de a răsplăti pe cei ce ocupă poziţiile mai importante: prestigiu, stimă, popularitate etc.

Teoria lui Davis şi Moore a fost supusă unei serii de critici, care pot fi împărţite în două categorii principale: unele comune, practic, oricărei paradigme funcţionaliste şi altele legate direct de problematica stratificării. Asupra primelor nu ne vom opri, menţionând doar că este vorba de argumente de genul: nu orice este universal (în cazul de faţă, stratificarea) este şi necesar; teoria nu explică mecanismele schimbării etc.

Cea mai serioasă problemă este cea legată de modalitatea de a se stabili importanţa funcţională a poziţiilor în societate. Cum şi pe ce criterii se poate aprecia că o ocupaţie, de pildă, este mai importantă decât alta? Autorii înşişi au sesizat că aceasta este chestiunea practică crucială şi au încercat, mai întâi, să elimine eventuala părere că ar uza de un raţionament circular (de genul: o poziţie este importanţă căci se bucură de prestigiu şi este prestigioasă datorită importanţei sale) şi apoi să găsească unele criterii obiective ale importanţei, cum ar fi: calitatea unei poziţii de a fi unică, neexistând deci altele concurente în îndeplinirea unei sarcini, măsura în care de existenţa unei poziţii depinde existenţa altora. Aceste criterii pot fi convingătoare atunci când este vorba de organizaţii sau întreprinderi; acolo obiectivele acestora sunt foarte precise şi, de asemenea, se poate evalua importanţa unei poziţii sau aportul pe care şi-l aduce cel ce ocupă o poziţie la realizarea obiectivului respectiv. Dacă ne referim însă la societate în ansamblul său, lucrurile stau cu totul altfel.

O încercare ingenioasă de depăşire a dificultăţii, fără a ieşi din paradigma funcţionalistă, o datorăm lui Parsons. Renumitul sociolog american susţine că importanţa poziţiei sociale ocupată de un individ derivă din sistemul valorilor supreme ale fiecărei societăţi. Cu alte cuvinte, fiecare societate are un sistem specific de valori, care intră în joc atunci când se apreciază calităţile individuale ale persoanelor, performanţele lor, contribuţia la realizarea unor scopuri generale etc. din acest motiv, într-o societate poate fi apreciat foarte bine un preot ( datorită contribuţiei sale la conservarea unor modele culturale tradiţionale); în altă societate, managerul de mare succes profesional se bucură de un prestigiu deosebit (căci aici se valorizează puternic eficienţa acţiunii, raţionalitatea în sensul weberian al termenului).

Nici contribuţia lui Parsons nu este perfect acceptabilă. Se poate aprecia că, încercând să completeze teoria lui Davis şi Moore, el deplasează dificultatea spre sistemmul de valori, care, şi el, se cere înţeles şi explicat. Poate chiar avem aici de a face cu un cerc vicios mult mai subtil decât în cazul precedent: nu este exclus ca descrierea, conturarea conceptuală a sistemului de valori al unei societăţi să se sprijine şi pe indicatori cum sunt prestigiul ocupaţiilor, aprecierea publică a unor calităţi personale etc.În al doilea rând, Parsons, spre deosebire de Davis şi Moore, mută accentul de pe ierarhizarea poziţiilor sociale pe ierarhizarea indivizilor, ceea ce, credem noi, înseamnă o restrângere exagerată a sferei stratificării şi o reducere a consistenţei problematicii ca atare.

56

Cu toate criticile ce i-au fost aduse, teoria funcţionalistă nu poate fi respinsă clar prin testare empirică, deoarece ea are un caracter atât de general încât concluziile derivate sunt puţine la număr şi tot de mare generalitate, aşa că există şanse slabe ca ele să poată fi confruntate direct cu realitatea. Faptul acesta permite completarea teoriei cu o mulţime de “epicicluri” chemate să dea seamă de unele constatări empirice mai puţin aşteptate.

Teorii de tip economicMai exact, unde este vorba de încercări de a explica stratificarea prin introducerea unui

model al mecanismelor de piaţă, concurenţiale, în dobândirea de către indivizi a poziţiilor sociale. Se consideră că, în condiţiile unei oferte de locuri de muncă, de salarii sau de alte remuneraţii, se declanşează o concurenţă pentru ocuparea statusurilor dezirabile, fiecare persoană mobilizând resursele de care dispune (el sau, mai degrabă, familia sa) pentru a ocupa o poziţie cât mai bună. Oferta este dependentă de dificultăţile legate de exercitarea unei meserii şi de nivelul de pregătire pe care-l reclamă. De aici derivă şi inegalităţile de status.

Dar piaţa statusurilor sociale nu este una în întregime liberă; întotdeauna există constrângeri sociale care limitează jocul liber al cererii şi ofertei. De exemplu, diferenţele de venituri între diferitele categorii de populaţie rezultă, adeseori, din alţi factori decât cererea şi oferta legate de ocupaţiile respective; aceste diferenţe depind, de exemplu, de puterea sindicatelor de ramură, de capacitatea acestora de a impune anumite nivele de salarizare. Astfel, diferenţa de salariu între muncitori şi ingineri este mai redusă în Germania decât în Franţa, fapt pus, de unii specialişti, pe seama puterii mai mari a sindicatelor muncitoreşti germane.

Încercând o concluzie, după această enumerare sumară a câtorva tipuri de încercări teoretice, am putea spune că nici una nu propune o veritabilă teorie generală asupra stratificării, teorie care probabil nici n-ar trebui căutată, având în vedere complexitatea şi variabilitatea sistemelor sociale. Fireşte că stratificarea există, fireşte că rezultatele ei sunt vizibile în diferite forme în toate societăţile, dar variabilele de stratificare sunt atât de multe şi combinaţiile lor atât de diferite, încât cu greu ar putea fi prinse într-un model simplu capabil să dea seamă de toate situaţiile. Fiecare dintre teorii surprinde o serie de elemente esenţiale ale fenomenului, ele fiind astfel mai curând complementare decât concurenţiale. Dar nu este de aşteptat o sinteză a lor, căci premisele de la care pornesc sunt prea îndepărtate.

BIBLIOGRAFIE

1. Bendix, R.;Lipset, S.M., (1966), Class, Status and Power, ed. a II-a, Londra, Routledge&Kegan Paul

2. Boudon, R.; Bourricaud, F., (1982), Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, PUF

3. Bourdieu, P., (1979), La Distinction, Paris, Minuit4. Bourdieu, P., (1987), Economia bunurilor simbolice, Bucureşti, Ed. Meridiane5. Carlsson, G., (1969), Social Mobilitz and Class Structure, Lund, Gleerup6. Cazeneuve, J., (1972), Stratifications sociales, în La Sociologie. Les

Dictionnaires Marabout Université, Paris, Marabout7. Cherkaoui, M., (1992), Stratification în R. Boudon (coord.), Traité de sociologie,

Paris, PUF

57

8. Crompton, R., (1993), Class and Stratification, Cambridge, Polity Press9. Dahrendorf, R., (1959), Class and Class Conflict in the Industrial Society,

Conira, Rontledge10. Davis, K.; Moore, W., (1945), Some principles of social stratification, în

American Sociological Review, X, 2, P. 242-24911. Hodge, W.; Siegel, P.M.; Rossi, P.H., (1964), Occupational Prestige in the

United States: 1925-1963, în American Journal of Sociologz 70, p. 286-302. 12. Lemel, Y., (1991), Stratification et mobilité sociale, Paris, Armand Colin13. North, C.C.; Hatt, P.K., (1947), Jobs and occupations, în Opinions News, vol. 9,

p. 1-1314. Svalastoga, K., (1964), Social diferentiation în Robert E.L. Faris (edit.),

Handbook of Modern Sociology, Chicago, Rand Mc. Nally15. Veyne, P., (1994), Imperiul Roman, în Ph. Ariės şi G. Duby (coord.), Istoria

vieţii private, vol I, Bucureşti, Ed. Meridiane16. Weber, M., (1971), Economie et société, Paris, Plon

58

Capitolul 9

COMUNICAREA DE MASĂ

1. Conceptul Termenul comunicare de masă desemnează, de obicei, o serie de tehnici şi reţele de

transmisie care permit punerea la dispoziţia unui public vast a unui set important de mesaje. Este folosit adesea ca un sinonim pentru mass-media, mai ales de către cercetătorii americani, cel din urmă termen fiind constituit din latinescul media (mijloace) şi cuvântul englez mass (masă), indicând prin aceasta că sunt mijloace care se adresează unui public masiv şi nediferenţiat. Printre sinonimele la mass-media întâlnim alţi termeni ca: mijloace de comunicare socială, mijloace de comunicare de masă, mijloace şi tehnici de difuziune colectivă, în mod normal, mass-media combinând: presa scrisă, radioul, televiziunea, cinematograful şi afişul.

Cele două expresii nu sunt însă echivalente, deşi confundarea lor a devenit un stereotip cotidian, fiindcă prin comunicare de masă este desemnat nu doar un ansamblu de mijloace sau tehnici, ci un proces social deosebit de complex, proces instituţionalizat, organizat şi reglementat social. De asemenea, trebuie remarcat că în spectrul formelor de comunicare (intrapersonală, interpersonală, organizaţională etc) comunicarea de masă nu se diferenţiază doar printr-un grad de mărime. Câteva din caracteristicile specificităţii comunicării de masă sunt următoarele:

a. Este o instituţie socială ce cuprinde o serie de activităţi executate de personal calificat, menită să satisfacă o cerinţă generală pentru societatea modernă: informarea rapidă şi constantă a individului, şi câteva derivate (crearea unor canale de legătură între individ şi societate, producerea şi distribuirea cunoştinţelor, „mobilarea” spaţiului public);

b. Mesajele sunt de natură publică(în opoziţie cu comunicarea telefonică, de exemplu) orice membru al unei colectivităţi având dreptul principal de acces la aceste mesaje;

c. Rapiditatea transmiterii mesajelor este o altă caracteristică importantă, şi un indice de performanţă, un ziar vechi de câteva zile păstrând doar o valoare documentară sau arhivistică;

d. Receptarea mesajelor presupune existenţa unei audienţe largi, eterogene şi anonime. Relativ la această ultimă trăsătură distinctivă, trebuie remarcat că termenul masă nu are

conotaţia peiorativă sau calificativă pentru calitatea publicului sau mesajele vehiculate şi nu este nici o distincţie exclusiv cantitativă, pentru că nu putem stabili un prag dincolo de care să putem afirma că avem o audienţă de masă. Termenul desemnează un proces social, o relaţie de comunicare între instituţii de profil şi un public nediferenţiat, neorganizat, compus din indivizi separaţi din punct de vedere fizic şi care n-au posibilitatea de reacţie comună. 2. Bazele teoretice

De la începutul secolului al XX-lea, odată cu apariţia primelor cotidiene din presa scrisă, cercetările asupra comunicării de masă nu formează un corp teoretic omogen, ele fiind legate de o serie de alte preocupări spirituale ale timpului nostru. Înainte de 1920, studiul mass-media abordează comunicarea doar într-o manieră subsidiară, principalele teme de reflecţie fiind libertatea presei şi ideea de progres. Perioada interbelică(1920-1945) este perioada primelor studii cu veritabil caracter sociologic, fapt datorat atât rafinării unor tehnici de cercetare ale sociologiei empirice, cât şi apariţiei radioului şi declinului ideii de progres în reflecţia de filosofie socială. Dominanta o constituie îngrijorarea legată de apariţia propagandei şi posibilitatea dezintegrării sistemelor culturale, radioul şi presa scrisă fiind considerate ca posibile cauze ale acestui efect. Această nelinişte şi conştientizarea necesităţii studierii sistematice a

59

fenomenului cu ajutorul instrumentului sociologic sunt comune studiilor din Europa şi S.U.A, însă apare şi o importantă diferenţă generată de unghiul din care este abordat fenomenul. În Franţa şi Germania, cercetările se axează pe studierea conţinuturilor vehiculate de mass-media, în S.U.A privilegiindu-se studiul mass-media ca proces comunicaţional complex. Cercetările europene au ca principal exponent pe Serge Tchakhotine care în lucrarea Violul mulţimii prin propagandă politică (1939), bazându-şi explicaţia pe mecanismul psihologic al reflexelor condiţionate, descoperit de Pavlov, asimilează influenţa comunicării de masă în general şi a propagandei politice în special, cu un veritabil viol psihic. Dacă în Europa interogaţia este mai degrabă de matură etică, în S.U.A. studiul procesului de comunicare a produs primele rezultate ale cercetării empirice sistematice şi rafinarea primelor metodologii de cercetare. Carl Hovland, director în Departamentul Informării şi Educaţiei din cadrul U.S. Army, face o serie de experimente asupra soldaţilor americani în vederea pregătirii psihologice a războiului de lungă durată, principala problemă fiind dacă pentru a convinge pe cineva că acesta trebuie supus unei argumentări univoce sau trebuie ţinut cont şi de contraargumente. Principalele metode de cercetare au fost: studiul variaţiilor opiniilor individuale în grupuri supuse unor argumentaţii diferite prin conţinut şi prezentare, compararea opiniilor şi convingerilor înainte şi după expunerea la anumite mesaje. În contextul celui de-al doilea război mondial, în care în America se dezbătea intens chestiunea intervenţiei americane şi primele dezbateri electorale sunt transmise în direct prin posturile de radio, apar primele studii de audienţă prin anchetă şi sondaj de opinie. Paul F. Lazarsfeld efectuează o anchetă de anvergură (The People’s Choice), încercând să identifice factorii cei mai importanţi care determină preferinţele electoratului. Rezultatele au arătat că votul este, în primul rând, o experienţă de grup, existând multe şanse ca oamenii care trăiesc alături să voteze acelaşi candidat, efectele cele mai importante fiind legate de observaţia reducerii progresive a indecişilor până în ziua alegerilor. Concluzia finală a cercetării contrazicea sinteza europeană: influenţa mass-media trebuie relativizată datorită eficienţei relaţiilor interpersonale.

Perioada 1945-1960 este marcată de studiile lui Lazarsfeld şi ale elevilor acestuia, definitivându-se cercetările începute în timpul războiului şi articulându-se una din principalele paradigme ale sociologiei comunicării de masă. Rezultatele unei cercetări efectuate în anul 1948, în oraşul Elmira (statul New-York), confirmă şi nuanţează rezultatele parţiale ale cercetării anterioare. Astfel s-a constatat că electorii cei mai versatili sau cei mai indecişi aparţin grupului celor mai puţin expuşi radiodifuziunii, însă expunerea este selectivă: oamenii se expun mai ales acelor mesaje care nu vin în contradicţie cu propriile lor convingeri. S-a constatat că efectul direct al comunicări de masă este doar cel legat de întărirea opiniilor preexistente. Se elaborează modelul teoretic al comunicării în doi timpi (paşi) (two steps of communication), model care ar putea fi sintetizat în următoarele 3 propoziţii: 1. Fundalul generator al valorilor în viaţa socială este reprezentat de sistemul relaţiilor interpersonale; 2. Relaţiile personale presupun comunicarea interpersonală; 3. Mass-media influenţează publicul prin intermediul comunicării interpersonale. Fundamentat de Lazarsfeld şi Merton şi dezvoltat de Katz, acest model pune în evidenţă faptul că influenţa mesajelor comunicării de masă asupra publicului nu este directă datorită faptului că unele persoane din toate grupurile sunt mai expuse mesajelor, recepţionează mai multă informaţie, comunică mai mult, exercitând, prin poziţia lor privilegiată în cadrul grupului, o puternică influenţă asupra modului cum este receptată informaţia. Aceşti catalizatori ai comunicării de masă sunt lideri de opinie. Această perioadă dominată de preponderenţa studiului empiric, este importantă şi sub aspect epistemologic, deoarece, sesizând unilateralitatea centrării asupra efectelor, Harold D. Lasswell propune reorientarea studiilor pe cinci direcţii

60

fundamentale: Cine spune?; Ce spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efecte?; Altfel spus, sociologul american propunea analiza complexă a fenomenului comunicării de masă prin studii sistematice asupra comunicatorului, mesajelor, canalelor de comunicare, publicului şi efectelor. Ideile sale, deşi criticate, au avut un mare ecou, sistematizând cercetările asupra comunicării de masă, dând contur „hărţii” demersului de cercetare sociologică a acestui domeniu.

Principalele obiecţii pe care le putem aduce acestui model se referă la faptul că acordă un rol activ doar emiţătorului, receptorul fiind privit ca pasiv, şi, fiind foarte general, se poate aplica atât la comunicarea interpersonală, cât şi la comunicarea de masă. O limită importantă, în opinia noastră, este aceea că, în subsidiar, conţine ideea că între comunicarea de masă şi comunicarea interpersonală există doar o diferenţă de grad, nu una de natură, ridicându-se mascarea rolului specific al acestei tehnici de difuziune a informaţiei.

Anul 1960, anul în care sociologul american Joseph T. Klapper realizează prin lucrarea Efectele comunicării de masă un amplu demers de sinteză, un adevărat bilanţ pentru două decenii de cercetare, corespunde unei perioade de reorientare a studiilor în sociologia comunicării de masă. Sociologul american consideră că mass-media nu are o eficacitate necesară şi suficientă pentru a produce schimbări atitudinale în rândul receptorilor, masiva ei difuziune de mesaje ajungând doar în sânul unei reţele complexe de canale posibile de influenţă. Acţiunea ei trebuie considerată după modelul „injecţiei hipodermice”, pornind de la efectele ei pe termen scurt, neputându-se face o asociere imediată între comunicarea de masă şi manipulare, în principal pentru că acţiunea ei este foarte slabă. El respinge criticile teoreticienilor societăţii de masă privind slăbirea grupurilor primare, atomizării individului şi manipulării uşoare prin mass-media a unor indivizi separaţi de elite, arătând că nu putem vorbi de o atomizare a publicului atâta timp cât cercetările au arătat importanţa liderilor de opinie şi a grupului de referinţă în procesul de comunicare. Această concluzie generală îşi găseşte dovezile în cele două decenii de cercetare anterioare care au demonstrat, printre altele, că eficacitatea comunicării de masă este o funcţie a unor variabile de genul: întăririi opiniilor şi atitudinilor existente deja, noutăţii mesajului, receptării selective în funcţie de interese şi opinii, monopolului asupra surselor şi canalelor de difuziune, prestigiului emiţătorului şi mai ales reţelei de relaţii interpersonale a receptorului. Această critică a paradigmei efectelor ce privilegiază modelul injecţiei hipodermice şi efectele pe termen scurt, conjugată cu paradigma lui Lasswell care a fragmentat cercetările, precum şi condiţiile de piaţă în care s-au desfăşurat cercetările empirice, au dus la o dispersie a studiilor, dispersie care a făcut aproape imposibilă o încercare de sinteză până în zilele noastre. Cea mai mare parte a rezultatelor obţinute prin anchete sunt factuale şi nu participă la cunoaşterea regularităţilor şi tendinţelor sociale.

Aceste limite au fost observate, paradoxal, tocmai de maeştrii şi întemeietorii studiilor cu caracter empiric, Lazarsfeld considerând că nu se poate ajunge la profunzime pe baza cercetării efectelor pe termen scurt, iar Katz, într-un studiu din 1959, că trebuie să ne concentrăm atenţia mai ales asupra a ceea ce mass-media face din oameni decât asupra a ceea ce fac oamenii cu mass-media.

Perioada 1960-1990 este perioada unei explozii fără precedent a studiilor asupra mass-media, perioadă diversă şi dominată mai puţin de rigiditatea vreunei paradigme.

Un curent important al acestei etape, prelungire a cercetărilor empirice anterioare, este cercetarea satisfacţiei folosirii mijloacelor mass-media. Principalele conţinuturi de cunoaştere sunt obţinute pe axa:

- stabilirea de corelaţii între aşteptările şi motivaţiile receptorilor şi efectele mass-media;

61

- studiul problematicii psihosociale a nevoilor ( culminând cu consumaţia mass-media) şi problemele funcţiilor mass-mediei în societate;

- cercetarea participării active a auditoriului în procesul de construcţie a semnificaţiei mesajelor pe care le receptează ( importanţa rolului activ al receptorului şi a contextului sociocultural). O importantă direcţie este cea a marilor abordări speculative. Cuprinde o serie de cercetări, majoritatea exponente ale unui demers critic, care contestă veridicitatea modelului injecţiei hipodermice. Jacques Ellul, în lucrarea Propagandes(1962), evidenţiază faptul că în societatea contemporană marcată de disoluţia grupurilor organice, manipularea maselor prin propagandă este la ordinea zilei; în faţa imensei forţe a mass-mediei indivizii sunt total dezarmaţi, suprainformarea hrănindu-le gustul pentru ideologie şi crescându-le vulnerabilitatea în acest sens. Alte elemente ale paradigmei critice sunt cele de inspiraţie marxistă ale unor reprezentanţi tardivi ai Şcolii de la Frankfurt, care au privilegiat analiza dimensiunilor economică şi ideologică; în viziunea lor, comunicarea de masă servind întăririi şi reproducerii ideologiei dominante capitaliste. Punând un accent deosebit pe cadrul social şi politic în care se desfăşoară comunicarea, ei utilizează termenul de industrie culturală, pentru ansamblul activităţilor comunicării de masă, considerându-l ca parte a sistemului producţiei de masă ( bunuri, servicii, şi idei), ca element al raţionalităţii consumiste şi mitului societăţii fără clase. Considerată ca o prevertire a democraţiei ce produce iluzia participării şi egalizării condiţiilor culturale, cultura de masă este responsabilă, în viziunea lui Herbert Marcuse, de alienarea şi unidimensionalizarea individului.

De o largă răspândire în zilele noastre beneficiază şi teoriile care pun accentul pe analiza condiţiilor economice ale funcţionării comunicării de masă. Studiind structura de posesiune a diverselor mijloace de comunicare în masă, cercetătorii consideră că, făcând parte integrantă din sistemul economic, acestea primesc o importantă dimensiune politică, cea de menţinere şi legitimare a stratificării socio-economice. În fine, putem menţiona şi teoriile grupate de obicei sub numele de „determinismul tehnologic”. Iniţiatorul acestei direcţii este mai puţin cunoscutul sociolog canadian Harold Innis, primul care a ajuns la concluzia că tehnologia utilizată de mass-media, dominantă în societatea contemporană, determină modul în care componenţii unei societăţi gândesc şi se comportă. Apariţia tiparului şi a cărţii a încurajat, consideră el, gândirea de la cauză la efect în societăţile unde imprimeria a fost tehnica dominantă, căci a impus o formă liniară de prezentare a lecturii din susul în josul paginii. Dar această teorie este dusă mai departe şi îşi câştigă un mare ecou prin Marchall McLuhan care arată că modul de transmitere a unei culturi influenţează cultura şi o transformă. Cunoscuta sa afirmaţie „The medium is in the message” (medium-ul este mesajul) introduce ideea că, în comunicarea de masă, conţinutul mesajului este dependent de canalul pe care este transmis. Determinând specificul efectelor comunicării de masă, el arată că suportul tehnic face apel la diferite simţuri ale noastre, astfel că va exista o corelaţie între dominanţa unui anumit tip de canal de transmitere şi raporturile dintre simţurile noastre, astfel încât predominanţa unui anumit tip de transmitere poate perturba echilibrul dintre simţuri. Societăţile, consideră cercetătorul canadian, se deosebesc mai mult prin natura mijloacelor de comunicare decât prin conţinutul comunicat, în acest fel făcând o periodizare a istoriei omenirii în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate. Prima etapă este cultura orală sau mitică, în care mijlocul de comunicare este vorbirea şi simţul privilegiat este urechea, urmată de o a doua, cultura vizuală (galaxia Gutenberg), care privilegiază ochiul şi care este o cultură mecanică, fragmentată şi specializată. În fine, secolul al XX-lea înseamnă pătrunderea în etapa culturii electronice, audiovizuale (era Marconi), caracterizată printr-un nou tip de arhaism şi tribalism, omenirea redevenind culegătoare de bunuri, bunurile fiind acum

62

informaţiile. Dacă prima epocă a fost caracterizată prin globalitate senzorială, apariţia tiparului a rupt acea unitate senzorială arhaică, acea imersiune în colectiv, ducând la individualism, diferenţiere, mecanicism etc. În epoca noastră se produce ceea ce McLuhan numeşte „retribalizarea”, implozia care reunifică sistemul nervos, produce simultaneitate şi unifică planeta într-un „sat global”. Încercând configurarea unei „gramatici a suporturilor” ( replică la „gramatica codurilor” din analiza de conţinut), McLuhan face distincţie între media calde(hot) şi media reci (cool). Primele sunt acele suporturi care prelungesc un singur simţ şi se asociază cu un grad ridicat de informaţie, iar în cele din urmă afectează simultan şi profund mai multe simţuri şi vehiculează puţină informaţie. Această distincţie, din păcate, constituie punctul cel mai slab al teoriei sociologului canadian, fiind pe bună dreptate criticată de specialişti, mai ales pentru faptul că reduce la o singură dimensiune extrem de complexele aspecte legate de mijloacele de comunicare în masă. Datorându-şi marele succes stilului său neacademic şi ipotezelor provocatoare, McLuhan a contribuit decisiv la eliminarea postulatului neutralităţii tehnicilor şi, cu tot speculativismul său paradoxal , a incitat sociologii implicaţi în studiul comunicării să ia în calcul efectele pe termen lung ale noilor tehnologii ale comunicării sociale.

În fine, din multiplele teorii a]l3e3 ultimelor două decenii asupra comunicării de masă, o mai rezumăm pe cea numită teoria „spiralei tăcerii”. Această teorie elaborată de E. Noelle Neumann, inspirată din psihologia socială, consideră că oamenii tind să exprime opinii care sunt dezirabile social, mass-media fiind un fel de sursă de referinţă pe baza căreia fiecare descoperă opinia generală. Jurnaliştii sunt cei care definesc ceea ce este „important” cu privire la un subiect dat, oamenii aprobând discursul lor, îl exprimă şi ei, chiar dacă au o altă părere. Cu timpul cei care exprimă punctul de vedere dominant vorbesc tot mai mult, părerea dominantă devine tot mai vizibilă, în timp ce ceilalţi (oricât ar fi de mulţi) se închid în tăcere, retrăgându-se din spaţiul public în cel privat. Această interesantă teorie accentuează necesitatea de a concepe opinia publică în ansamblul procesului de comunicare şi în legătură cu structurile economice, politice şi culturale şi nu ca entitate empirică şi statistică. 3. Funcţiile comunicării de masă

De cele mai multe ori funcţiile comunicării de masă sunt confundate cu efectele acesteia, tratarea lor nediferenţiată avându-şi explicaţia în considerarea organicistă a societăţii, mai ales în discursul cotidian sau în discursul autojustificativ din mass-media. Cercetarea în sociologia comunicării de masă a produs o serie de tipologii ale funcţiilor mass-media, noi oprindu-ne la cea aparţinând sociologului belgian R.Clausse. el consideră că funcţiile comunicării de masă pot fi analizate prin perspectiva a două mari categorii: funcţii de comunicare intelectuală şi funcţii psihosociale.în prima categorie ar intra funcţii ca: informare (informaţii de actualitate, generale), formare (acumularea de cunoştinţe, formarea de opinii, atitudini, comportamente), expresie (producţie de valori, de cultură şi civilizaţie, ideologii) şi funcţia de presiune (publicitate, propagandă). Categoria a doua conţine funcţii psihosociale, considerate ca „impregnate”, ca dispersate în întreg procesul de receptare: integrare socială, divertisment şi psihoterapeutică.

Ca titlu ilustrativ, vom menţiona şi o tipologie privind funcţiile comunicării în societatea socialistă, teoreticienii marxişti considerând că în această societate se schimbă atât funcţiile cât şi conţinutul comunicării de masă. În general studiile marxiste menţionează cinci funcţii importante: informativă; formativă; propagandistico-instructivă; educativă; organizatorică. Toate tipologiile conţin însă o serie de categorii neexclusive, aşa încât vom aborda funcţiile comunicării de masă, selectându-le pe cele pe care studiile recente le consideră mai importante, având o anumită individualitate şi extensie şi conţinând în sine şi o serie de alte funcţii, pe care

63

le-am putea denumi derivate sau auxiliare. Este însă normal ca o serie de funcţii să se împlinească în efecte. În vasta bibliografie a subiectului pot fi găsite, în diverse combinaţii, următoarele funcţii:3.1. Căutarea, producerea şi difuziunea informaţiei.

Pomenind de această funcţie, cercetătorii accentuează doar căutarea şi difuziunea de informaţie, chiar şi Roland Cayrol, autorul celei mai sistematice tratări, comiţând această inexactitate. Este clar că mass-media îşi caută informaţiile, etapa cea mai importantă a muncii jurnalistului, că ea ne informează asupra evenimentelor vieţii cotidiene şi face ca aceste informaţii să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, însă informaţia nu există în lume în stare pură. Informaţia se produce, este rezultatul unui efort de interpretare şi redactare, nu este o oglindire instantanee. Mai mult decât atât, nu putem spune că informaţia din mass-media este o reflectare- oglindire a lumii, fiindcă ceea ce se întâmplă în viaţa noastră nu constituie un eveniment, nu este o ştire, mass-media făcând o selecţie , o dramatizare, privilegiind anumite aspecte. Acest stereotip cotidian, pătruns şi în ştiinţă, se datorează, probabil, mitului obiectivităţii. Astfel vom observa privilegierea aspectelor cu caracter de senzaţional, a fenomenelor deviante, a hazardului de multe ori, neglijându-se mişcările de profunzime şi elementele de stabilitate. Sub presiunea spaţiului tipografic sau a timpului de emisie, evenimentele care vor deveni ştiri trebuie selecţionate, în funcţie de o serie de criterii, cel mai important fiind semnificaţia lor pentru public. Realitatea oglindită în presă este o realitate reconstruită, este o viziune asupra realităţii. Nu trebuie neglijat aspectul producerii de informaţie şi pentru că „deformarea” realităţii apare în discursul mass-media şi din alte raţiuni decât limitele impuse de natura mijloacelor pe care le are la dispoziţie. Este vorba de căutarea originalităţii, plasarea în universul de aşteptare al publicului, imperativele comerciale sau concurenţiale, toate acestea impunând anumite scheme de tratare şi producere a informaţiei. Imaginea realităţii poate fi deformată şi prin punere în pagină, comentariu, montaj sau în mod de ilustrare şi nu trebuie să uităm că presa dezinformează şi direct, vehiculează ştiri false, putem vorbi de minciună şi atunci când, prin selecţie, trece sub tăcere o serie de evenimente. În orice relatare a unui eveniment există o anumită parte de subiectivitate, de aceea mărturiile presei sunt întotdeauna incomplete.

Dincolo de inerenta deformare a realităţii, de criticile ce i se aduc pentru dezinformări celebre sau nesemnificative, dar cotidiene, presa este principalul canal prin care primim informaţii despre ceea ce se întâmplă în lume.3.2. Expresie a opiniilor.

Unii cercetători încearcă să disocieze două funcţii ale presei, cea de informare şi cea de mijloc de exprimare a opiniilor. Pe această bază, mai ales în presa scrisă se construiesc tipologii ale presei în presa de opinie, de informaţie şi presă specializată. În general, ceea ce este numită presă de opinie conţine acele publicaţii care au ca finalitate principală expunerea punctului de vedere sau opiniei unui individ, grupare politică, religioasă sau alt grup social. Acest tip de presă privilegiază comentariul, editorialul, luarea de poziţie, încercând – în primul rând – să convingă. Această modalitate de comunicare este legată încă de la originile comunicării de masă de libertatea presei, în articolul XI al Declaraţiei dreptului omului şi cetăţeanului (1789) stipulându-se: „ Libera comunicare a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate deci vorbi, scrie, imprima liber, răspunzând de abuzurile acestei libertăţi în cazuri determinante prin lege”. Presa de informaţie se distinge de cea de opinie prin faptul că privilegiază faptul brut şi nararea acestuia, însă această distincţie este artificială, fiind clar că nu putem să vorbim despre o presă de pură informaţie sau de pură opinie.

64

Funcţie esenţială a presei, exprimarea opiniilor îşi schimbă forma în zilele noastre realizându-se din ce în ce mai sofisticat, subtil şi voalat. 3.3.Divertisment

Sociologii integrează cititul presei, vizionarea sau audiţia de programe radio-televizate în rândul activităţilor de loisir. Crecetările au relevat faptul că una din principalele motivaţii ale publicului este căutarea distracţiei, a plăcerii. În întâmpinarea acestei aşteptări a publicului majoritatea presei scrise, vorbite şi televizate inserează numeroase rubrici de divertisment, permanente sau ocazionale, pe lângă cele specializate pe aceasta, şi care înregistrează audienţa cea mai mare pe piaţa comunicaţională. Influenţa acestei funcţii este vizibilă chiar şi asupra rubricilor de informaţie, informaţia fiind făcută mai „atrăgătoare”.

În general, cercetătorii europeni consideră divertismentul ca o funcţie mai puţin „nobilă”, datorită unei preocupări normative, în sens cultural larg, accentuându-se „randamentul” pe planul îmbogăţirii cognitive a spectacolului sau publicului şi necesitatea orientării lui spre atitudini şi comportamente dezirabile civic, politic sau social. Marea parte a cercetătorilor au în centru informaţia în sens larg, funcţia sa educativă şi de formare paralelă, utilizarea ei de către receptor fiind analizată la nivelul îmbogăţirii cunoştinţelor, formării de atitudini culturale sau sociale, determinării unor comportamente politice. Se poate observa că această perspectivă privilegiază studiul mass-media ca instrument de comunicare intelectuală, neglijându-se funcţiile psihosociale, dintre care divertismentul este cel mai important. În clasificarea menţionată deja, R. Clausse evidenţia că funcţiile psihosociale sunt prin excelenţă funcţii „impregnate”, că ele pot fi analizate independent, însă sunt, în mare parte, conţinute de alte funcţii, mai ales de funcţia informativă. Studiile funcţionaliste americane au accentuat conceptul de „gratificaţii”, ca fiind aşteptări ce determină atitudinea receptorului în raport cu mass-media, indivizii dorind să maximizeze gratificaţiile pe care le primesc într-o situaţie comunicaţională. Această funcţie se realizează prin emisiune de ficţiune, jocuri şi alte emisiuni ce cuprind în ele tendinţa numită de W. Schramm, „fantasz seeking”, tendinţa spre evaziune, visare, rezultatul fiind ceea ce sociologii numesc plăcerea de a comunica (communication – pleisure).fiindcă tendinţa căutării plăcerii optimale în fiecare act de comunicare este generală, se poate considera că tendinţa de a beneficia de divertisment se întinde dincolo de acest tip specific de emisiuni, ea fiind latentă mai ales în perceperea de informaţie. Putem analiza trei forme principale ale acestei utilizări: informaţia percepută ca joc, ca spectacol, şi utilizarea informaţiei ca mijloc de evaziune.

Comunicarea de masă privită ca joc a făcut obiectul multor studii speculative, bazate pe ideea tendinţei ludice a individului, înţeleasă ca fiind subiacentă tuturor formelor de interacţiune socială. În ultimii ani, sociologii au conştientizat implicaţiile acestei tendinţe în cadrul receptării mass-media, punând în evidenţă o serie de fenomene cum ar fi proiectarea în personalitatea emiţătorului sau perceperea acţiunii comunicaţionale ca performanţă sportivă. Tendinţa perceperii informaţiei ca spectacol s-a observat în ultimele decenii mai ales în receptarea programelor de televiziune. Este vorba de tendinţa telespectatorului de a încărca informaţia cu conţinuturi dramatice şi emoţionale, această tendinţă putând chiar anula, în cazuri extreme, transmiterea factuală a realităţii. Este vorba, cum scrie Edgar Morin, de „absorbirea” comunicării, de digerarea informaţiei ca film de ficţiune, conţinutul real al comunicării pierzându-se pentru telespectator şi rămânând doar satisfacţia de a fi văzut un spectacol interesant. Este tendinţa de a „consuma „ o parte a informaţiei sub formă de spectacol, de a o utiliza la nivel psiho-afectiv, mai degrabă decât la nivel intelectual, tendinţă generată de nevoia de a trăi prin comunicarea de masă emoţii şi tensiuni pe care nu le găsim în viaţa cotidiană reală. În fine, studiile americane au pus în evidenţă importanşa televiziunii ca mijloc de evaziune a

65

omului dintr-o realitate percepută ca nesatisfăcătoare. Această propensiune de distanţare de o anumită realitate prin percepţie selectivă, are în căutarea divertismentului un element foarte important. În acest proces receptorul nu va percepe decât elementele susceptibile de a-i distrage atenţia de la semnificaţia reală a evenimentelor transmise. Cu siguranţă, aceste efecte perverse ale funcţiei informative a comunicării de masă, fac ca informaţia-divertisment să pară a fi „neproductivă” pe plan socio-cultural însă, ea produce un important confort comunicaţional receptorului. Această filtrare a informaţiei pentru obţinerea confortului psihologic este un câştig important în planul receptării şi considerăm că nu trebuie să ne pronunţăm prea critic în această chestiune, fiindcă, dacă tendinţa de căutare a confortului procurat de divertisment este cvasi-per a confortului procurat de divertisment este cvasi-permanentă, nevoia de informare este la fel de imperioasă. Sociologic, putem considera că este vorba de o întrepătundere a unor funcţii complementare, situaţie în care divertismentul procură plăcere imediată, iar informarea plăcere de lungă durată.4. Efectele comunicării de masă

Din sumarul excurs asupra etapelor dezvoltării teoriei privind comunicarea de masă se poate observa că mass-media este creditată cu o mare influenţă asupra societăţii şi individului. Considerată ca adevărată bombă atomică, ca a IV-a putere în stat, această influenţă, s-a dovedit din unghi sociologic, este legată de o serie de variabile, cum sunt: receptorul mesajului, condiţiile de receptare şi mesajul însuşi.

Modul cum radioul a fost folosit de către Goebbels, ipoteza lui Tchakhotine privind violul mulţimilor, ori faptul că posturile de radio şi televiziune sunt prima ţintă ale autorilor loviturilor de stat, au generat o serie de nelinişti legate de faptul că aceste tehnici perfecţionate de difuziune colectivă ar putea conduce la manipularea absolută a indivizilor care ar putea fi făcuţi să gândească şi să acţioneze după bunul plac al celor care deţin puterea politică ţi accesul la mass-media. Acest mit al contemporaneităţii, larg difuzat chiar de mass-media, are la origine şi o serie de rezultate ale unor sondaje sau experimente cu caracter socilolgic. Dintre acestea amintim rezultatele unui sondaj efectuat de J. Cazeneuve şi J. Oulif care au arătat că atunci când o emisiune nu place, doar 53% din telespectatori sting televizorul, 47% continuând să o privească. În aceeaşi anchetă, repetată şi de G. Steiner în S.U.A. –unde a obţinut aceleaşi rezultate, la întrebarea legată de obiectul care i-ar lipsi mai mult din gospodărie, 44% din cei intervievaţi au răspuns televizorul, 33% frigiderul şi doar 16% maşina de spălat. Dintre experimentele care au condus la ideea omnipotenţei mass-media poate fi amintită descoperirea a ceea ce este numit sleepper effect-ul, legat de faptul că oamenii pot fi influenţaţi fără să-şi dea seama, o nouă opinie putându-se instala în mintea noastră cu toate că a dispărut amintirea sursei de comunicare care ne-a sugerat-o. Dar cel mai adesea este amintit în sprijinul acestei teze cunoscutul experiment realizat în 1938, la radio, de Orson Welles, care prezentând o piesă de teatru sub formă de reportaj al unei invazii a marţienilor, a produs o uriaşă panică în rândul ascultătorilor.

Lucrurile nu stau însă aşa, majoritatea cercetărilor evidenţiind faptul că influenţa este, mai degrabă, limitată. În multe ocazii s-a observat că, deşi s-au mobilizat importante surse de comunicare în masă, receptorii au manifestat un comportament diferit de cel propagat. Incontestabile personalităţi istorice ca: W. Churchill în 1945, N.Rokefeller în 1960 au pierdut alegeri electorale deşi peste trei sferturi din mass-media era alături de ei, analize comparative ale sondajelor preelectorale arătând de asemenea că, pentru Anglia Franţa şi S.U.A, la alegerile prezidenţiale, într-un singur caz din 34, uriaşa mobilizare de forţe mass-media din campania electorală a reuşit să întoarcă rezultatul sondării opţiunilor electorale, existent cu trei luni înainte de alegeri. Un alt argument al ultimilor ani este şi constatarea că în ciuda unor mari campanii de

66

presă pentru eradicarea tabagismului, alcolismului, nacromaniei, rasismului, accidentelor de circulaţie sau infectării cu virusul HIV, rezultatele sunt de-a dreptul nesemnificative.

Nici concluziile perioadei 1940-1960, dominate de cercetările lui Lazarsfeld, nu ne îndreptăţesc să minimalizăm influenţa mass-media. Concluziile legate de slaba influenţă directă şi eficienţa relaţiilor interpersonale au fost, foarte repede, amplu difuzate pentru că era cum nu se poate mai potrivită argumentării adepţilor democraţiei pluraliste, însă astăzi lucrurile sunt privite mult mai nuanţat. Considerat un fenomen deosebit de complex, în comunicarea de masă, trebuie luat în calcul procesul interactiv deosebit de complex, emisia şi conţinutul mesajelor, condiţiile concrete ale receptării şi, nu în ultimul rând, intenţionalitatea presupusă a emiţătorului şi motivaţiile receptorului, ele sunt elemente care nu pot lipsi din cadrul analizei. Vom încerca nuanţarea ideii că mass-media nu acţionează de aceeaşi manieră asupra tuturor indivizilor şi nici asupra aceluiaşi individ, cum ar putea sugera analiza macrosociologică, avidenţiind câţiva factori importanţi ce definesc condiţiile psiho-fiziologice ale receptării.

Bibliografie1. Balle, F.(1990), Médias et société, ed. a 5-a, Paris, Montchrestien2. Balle, F.şi Eymery G.(1987), Les nouveaux médias, Paris, PUF3. Barthes, R.(1957), Mythologies, Paris, Seuil. 4. Barthes, R. (1965), Le Degré zéro de l'écriture, Paris, Denoel/Gonthier.5. Belson, W.A. (1967), The Impact of Television, Londra, Crosbz Lockwood.6. Berelson, B. (1954), Content Analzsis in Communication research, Glencoe III, Free

Press. 7. Breton, Ph. şi Proulx, (1989), L'Explosion de la communication,Paris, Découverte.8. Cayrol, R. (1991), Les médias. Presse écrite, radio, télévision, Paris, PUF.9. Cazeneuve, J. (1970), Les pouvoirs de la télévision, Paris, Gallimard.10. Cazeneuve, J. (1972), La Société de l'ubicuité. Communication et diffusion,

Denoel/Gonthier11. Clausse, R. (1963), Les Nouvelles, Bruxelles, Editions de l'Institut de Sociologie de

l'Université Libre de Bruxelles.12. Ellul, J. (1962), Propagandes, Paris, Armand Colin.13. Gans, H.H. (1979), Deciding What's news, New York, Free Press.14. Gardin, J.C. (1974), Les analyses du discours, Neuchatel, Dela-cheuxet Nietslé.15. Gerbner, G. (1967), Mass media and human communication theory, în Dance

F.E.X. (ed.)(1967) Human Communication Theorz, New York, Holt, Rinehart & Winston. 16. Ghiglione, R.; Beavois, J. L.; Chabrol, C; Trognon, A., (1980), Manuel d'analyse de

contenu, Paris, Armand Colin.17. Glasgow Media Group, (1980), War and Peace News, Routlege and Kegan Paul,

London.18. Innis, H. (1951), The Bias of Communication, Toronto, University of Toronto Press.19. Katz, E. Şi Lazarsfeld, F. (1955), Personal Influence: The Part played bz people in

the flow of mass communications, Glencoe II/ Free Press.20. Klapper, J. (1960), The Effects of Mass Communication, Glencoe II, Free Press.21. Lazar, J.(1990), Sociologie de la communication de masse, Paris, Armand Colin.22. Lazarsfeld, F.; Berelson, B.; Gaudet, H. (1948), The People's Choice, New York,

Columbia University Press.

67

23. Leger, J.M. (1985), L'analyse de contenu: deux methodes, deux resultats?, în A. Blanchet & Al., L Entretien dans les sciences sociales, Bordas, Paris.

24. Mc Quail, D. (1990), Mass Communication Theory, Londra Sage Publications.25. McLuhan, M. (1968), Pour comprendre les médias, Paris, Seuil.26. Morin, E. (1976), L'esprit du temps, Essais sur la culture de masse, Paris, Grasset.27. Paisley, W. (1967), Studying style as deviation from encoding norms, în Gerbner et

all, The Analysis of communication content, New York, Wiley.28. Riley, M. şi R. (1951), La Communication de masse et le sistem social, trad. în Balle

şi Podioleau, Sociologie de l'information, Paris, Larousse.29. Schramm, W. (1964), Mass Media and National Development, Standford University

Press, Standford.30. Tchakhotine, S. (1939), Le viol des foules par la propagande politique, 2 ed. )1952),

Paris, Gallimard.

68

Capitolul 10

C U L T U R A

Subiect constant de meditaţie pentru arheologi, istorici, literaţi sau filosofi, cultura reprezintã deasemenea un teren de aplicaţie important al sociologiei, atît sub forma generalã a sociologiei culturii (atunci cînd sînt vizate structura de ansamblu, funcţiile şi modalitãţile de interacţiune cu celelalte componente ale realitãţii sociale, caracteristice acestui vast domeniu de exprimare umanã), cît şi a unor abordãri parcelare, vizînd sociologiile specializate ale artei, literaturii, ştiinţei sau religiilor - ale folclorului sau culturilor aşa-numite "primitive", ale culturii de masã sau ale vieţii cotidiene etc. Toate aceste ramificaţii ale sociologiei vin sã interfereze, în fond, cu o sumã de teorii concurente gata constituite pentru domeniile în cauzã (precum esteticile, epistemologiile, teoriile generale şi aplicaţiile critice aferente, istoriile lor specializate), completînd sau corectînd abordãrile imanentiste (istorii şi estetici "interne" sau "autonome") şi declanşînd adesea, totodatã, dispute de legitimare sau chiar - de ce n-am recunoaşte-o ? - ostilitate din partea adepţilor purismului teoretic sau a primilor sosiţi.

Dar nu asupra acestor litigii interdisciplinare - inerente proceselor de creştere ale ştiinţei - vom insista pe parcursul acestui capitol, cît asupra temelor specifice presupuse de abordarea fenomenelor culturale din unghi sociologic, - o arie problematicã dificil de delimitat teoretic, cu atît mai mult cu cît, am vãzut, perspectivele concurente se conjugã sau se suprapun.

1. EVOLUŢIE CONCEPTUALÃ ŞI TENTATIVE DE DEFINIRE A CULTURII

1.1. Schiţã istoricã a conceptului. Cele l63 de definiţii (din aproape 300 înregistrate), trecute în revistã într-o analizã clasicã întreprinsã de americanii Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn (l952) vin sã probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice, - printr-o însumare de trãsãturi congruente, necesare şi suficiente -, a culturii.

La origine, noţiunea însãşi apare ca o deviere metaforicã: la vechii latini cultura desemna, în sensul propriu al cuvîntului, cultura plantelor, mai exact priceperea şi acţiunile întreprinse de om pentru a face pãmîntul sã rodeascã. Un dicţonar academic francez de pe la 1778 reţinea ca semnificaţie principalã noţiunea agrarianã a culturii, indicînd cu minuscule cã tot astfel "se spune... la figurat, cu referire la arte & spirit".

Secolul raţionalist şi pedagogic al Luminilor - şi, inspiratã de aici, ideologia revoluţionarã francezã de la 1789 - vor configura unul din înţelesurile perpetuate pînã astãzi, acela al umanismului universalist: dacã raţiunea este ceea ce îl desprinde pe om din animalitate, cultivarea ei presupune ridicarea speciei umane pe o treaptã superioarã. Progresul raţiunii, de aceea, este mijlocul prin care se realizeazã emanciparea omului însuşi, progresul umanitãţii în generalitatea şi esenţialitatea ei, dincolo de toate barierele şi diferenţele care separã indivizii sau colectivitãţile.

Dincolo de cadrul declaraţiilor abstracte şi generoase, ideea educaţiei, a culturii care se obţine prin instruire, va întemeia ideea meritocraţiei, - a reuşitei sociale ca efect al calitãţii şi strãduinţei personale, opusã reuşitei prin apartenenţa la o categorie socialã privilegiatã, de pildã aceea a aristocraţiei "de sînge nobil". Achiziţie a lumii moderne asociatã cu democraţia, principiul meritocratic reuşeşte la rîndul lui sã fondeze o nobleţe dobînditã, ce se substituie într-

69

o mãsurã apreciabilã nobleţii moştenite. Culturii şi educaţiei le revine aici un rol esenţial, acestora atribuindu-li-se astfel calitatea de a înnobila, de a-l plasa pe individ deasupra unei condiţii "ordinare" sau "nedemne", care îl poate marca încã de la naştere, conferindu-i o nouã identitate - nãscîndu-l, în fond, a doua oarã, din punct de vedere social.

În zorii epocii moderne, care întemeiazã teoretic şi istoric civilizaţia contemporanã, "nedemn" este acela care se plaseazã în zona inferioarã a raportului om / animal sau raţional / iraţional. Omul cult, ca şi cel nobil, îşi va domina impulsurile, îşi va controla agresivitatea, se va conforma unui tipar al interacţiunii "raţionale", - va deveni politicos, cizelat, plãcut, "om de lume", opus prin toate insului grobian şi necioplit, a cãrui condiţie îl apropie de cea a "sãlbaticului" în "stare de naturã". Aşa cum apare el în Franţa sfîrşitului de secol XVIII şi a începutului de secol XIX, sub dubla influenţã a Filosofilor şi a Curţii, conceptul luminist de culturã tinde sã se confunde cu acela de civilizaţie.

Nu şi în Germania aceleiaşi perioade, însã, unde culturã şi civilizaţie sînt concepte şi principii diferenţiatoare. "Culturã" are un sens ce trimite la profunzime, interiorizare şi spiritualizare, spre deosebire de "civilizaţie", care exprimã latura convenţionalã, exterioarã - şi, deci, superficialã - a conduitei şi a raportãrii la Celãlalt. Contrapunerea aceasta poate dobîndi însã şi o semnificaţie resentimentarã, atunci cînd identificã trãsãturile "civilizaţiei" cu trãsãturile imprimate prin influenţa Curţii franceze asupra aristocraţiei germane, prilej de denunţare a "frivolitãţii", dar şi a "inautenticitãţii" şi a "înstrãinãrii" ei de "spiritul poporului" (Volksgeist). Romantismul german, ataşat particularismelor naţionale, fiorului comunitar şi spontaneitãţii naturale - va alcãtui de aceea un prim moment de reevaluare şi corecţie a viziunii raţionalist-clasice, subliniind, prin Johann Gottfried von Herder, modul unic de a fi şi de a supravieţui al fiecãrei culturi. Odatã cu premisele ideologice care vor caracteriza secolul al XIX-lea drept "secol al naţionalitãţilor", direcţia inspiratã de romantici va deschide noi cãi de abordare a culturilor în conformitate cu un principiu nou, pluralist. Conform acestuia, vom putea vorbi mai curînd de o coexistenţã a culturilor decît de o (singurã) culturã; de entitãţi culturale autonome, ireductibile la un concept nivelator şi abstract, obţinut preponderent pe o cale deductivã.

În Europa, primele tentative de abordare a fenomenului culturii, pornind de la inventarierea şi clasarea unui material empiric de observaţie, vor fi în bunã mãsurã influenţate de îndemnul entuziast de studiere a culturii pãturilor de jos, "populare", venit din partea lui Herder.

Folclorul, ca şi fascinaţia exercitatã de descoperirea culturilor aşanumite "primitive", deschiderile teoretice şi promisiunea ce le conţineau acestea de revelare a invariantelor şi universalelor culturale - au stat la baza constituirii unor noi discipline: etnografia (monografiere a unei unitãţi sociale prin descrierea şi clasarea tuturor aspectelor vieţii comunitãţilor care o formeazã: mediu, credinţe, obiceiuri, instituţii, unelte, tehnici, moduri de producţie etc.); etnologia (sintezã a materialului analitic furnizat de etnografie, degajînd o înţelegere de ansamblu a societãţii); antropologia culturalã (domeniu ce integreazã cultura într-o explicaţie mai generalã şi mai cuprinzãtoare a omului însuşi, cu modul sãu de a fiinţa esenţialmente cultural).

1.2. Definiţii. Toate aceste acumulãri teoretice au venit sã furnizeze în cele din urmã perspectivei sociologice o varietate extrem de complexã de definiţii ce pot fi grupate în douã mari clase, ce indicã şi douã accepţii mai des întrebuinţate ale noţiunii de culturã, coexistente adesea:

a) cultura în sens modern, vizînd producţiile literare, artistice, ştiinţifice, împreunã cu instanţele care pun în circulaţie, difuzeazã şi consacrã rezultatul unor astfel de activitãţi; este, în

70

fond, cultura ca obiect al însuşirii prin instrucţie şcolarã aşa cum îi apare ea contemporanului cultivat.

b) cultura în sens antropologic, plãsmuitã în noul context al "situaţiei coloniale" (Balandier) generate de dominaţia mondialã a civilizaţiilor de tip occidental, situaţie care include într-o relaţie specialã colonizatul, colonistul şi antropologul, laolaltã cu ştiinţa de provenienţã europeanã a ultimului. Variantele sale de definire urmeazã, în datele esenţiale, clasica "definiţie-vagon" datã de Edward Burnett Tylor în lucrarea sa din 1871, Primitive Culture: "Cultura - sau civilizaţia -, luatã în sensul ei larg etnografic este acel tot complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiul şi alte capacitãţi şi deprinderi dobîndite de om în calitate de membru al societãţii." [apud Longness, 1974:18]

Asumîndu-şi pluralismul şi principiul particularismului, sociologia contemporanã completeazã tabloul definiţiilor cu clasa celor care surprind caracteristicile culturii de masã - creaţie a timpurilor moderne şi mai ales a celei de-a doua jumãtãţi a acestui secol. Timpul liber, exploatat ca loisir, devine o realitate tot mai importantã pentru existenţa omului contemporan iar explozia mediaticã - dezvoltarea fãrã precedent a mijloacelor de comunicare în masã fãcînd simultane comunicarea şi interferenţele inter-culturale în fiecare moment - schimbã cu totul condiţiile receptãrii şi participãrii la culturã. Aceasta tinde sã-şi modifice profilul, conţinutul, sã-şi piardã caracterul intelectualist şi educativ. "Culturã a sãracului" sau "culturã a celor fãrã culturã", cultura de masã devine realitatea dominantã în cîmpul practicilor culturale cotidiene de astãzi - domeniu al activitãţii neformalizate şi "libere", corespunzînd mai degrabã nevoii de divertisment şi propensiunii hedonistice, componente nu mai puţin semnificative ale modului de viaţã al omului contemporan.

1.3. Perspective şi accente teoretice. Accepţiile conferite culturii vor mai depinde, însã, şi de unghiul abordãrii acesteia. Este vorba, mai întîi de perspectiva operaţionalizãrii conceptuale în funcţie de care sînt evidenţiate ca esenţiale anumite trãsãturi, corespunzãtor interesului şi obiectivelor de cercetare sau a naturii fenomenului de explicat.

Putem caracteriza, astfel, cultura, distribuind alternativ accentele pe:a) procesualitatea ei. Cultura poate fi privitã ca proces de producere de

bunuri/valori/norme/simboluri/semnificaţii, - cu variante care nuanţeazã sensul şi natura acestei producţii: reproducere (care aceentueazã rolul şi funcţiile îndeplinite de tradiţie în perimetrul unei culturi); multiplicare (copiere sau producţie de serie în urma cãreia produsul cultural participã la un circuit asemãnãtor celui economic); inovare sau inventare ( creaţie de valori ca rezultat al unei înzestrãri şi proceduri miraculos-charismatice).

Procesualitatea implicã însã şi urmãrirea parcursurilor creaţiilor culturale, difuzarea, circulaţia şi receptarea acestora, ca şi dinamicile culturale, transformãrile la care sînt supuse toate componentele sistemice ale practicilor culturale.

b) produs, care focalizeazã cercetarea pe ceea ce se obţine în urma producţiei culturale (creaţii sau opere ştiinţifice, tehnice, artistice caracterizate ca "bunuri" - materiale sau simbolice -, norme sau valori). Cultura funcţioneazã ca patrimoniu, zestre transmisibilã din generaţie în generaţie, tradiţie sau moştenire. Abordãrile sincronice (statice) vor prevala asupra celor diacronice (istorice sau dinamice), privilegiind demersurile formale sau hermeneutice, desprinderea semnificaţiilor prin intermediul analizelor de conţinut ca indici ce trimit la profilul mental şi intelectual al producãtorilor şi receptorilor care participã la circuitul cultural.

c) comportament uman, practici individuale sau de grup sau acţiuni specifice unui anumit "mod de a face" prescris printr-un cod cultural sau un pattern (model) - însã şi unor

71

dispoziţii pntru un anumit tip de actiune sau competenţe apte a fi cultivate în vederea unor performanţe oarecare. Practicile - individuale sau instituţionalizate - precum şi modurile de consum social al produselor culturale vor trimite, deasemenea la individul concret, la actorul social angajat într-o viaţã comunitarã cotidianã, fie cã apare sau nu şi în ipostazã de creator.

2. PARADIGME EXPLICATIVE

O trecere în revistã a paradigmelor mai importante din perspectiva cãrora poate fi abordatã cultura apare, de aceea, necesarã, cãci face ordine în hãţişul de concepte şi probleme care se ridicã înaintea cercetãtorului.

Plinã de învãţãminte se aratã a fi, de pildã, polemica iscatã între reprezentanţii a douã curente din antropologia primei jumãtãţi de secol XX, în spaţiul anglo-american al disciplinei - şi anume adepţii culturalismului şi cei ai structuro-funcţionalismului. Izvorîte din interpretãrile diferite date distincţiei formulate în secolul trecut de L. H. Morgan între sistemele de înrudire clasificatorii şi cele descriptive, discuţiile au împãrţit cîmpul antropologiei în douã tabere: culturaliştii vor interpreta cultura în termeni de pattern al comportamentului uman iar structuro-funcţionaliştii o vor înţelege în termeni de structurã.

În lucrarea la care se fãcea trimitere la începutul acestui capitol, Kroeber şi Kluckhohn dãdeau în final propria lor definiţie. Iat-o:

"Cultura constã în modele (patterns), explicite şi implicite, de şi în vederea comportãrii, dobîndite şi transmise prin simboluri constituind achiziţia distinctivã a grupurilor umane, inclusiv întruparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constã în idei tradiţionale ( i.e. derivate şi selectate istoric) şi mai ales în valorile care le sînt ataşate; sistemele de culturã pot fi, pe de o parte, considerate ca produse ale acţiunii, pe de alta ca elemente ce condiţioneazã acţiuni ulterioare".[apud Singer 1968 :528]

Antropologia culturalistã, însã, va avea tendinţa sã substituie complet conceptul de culturã celui de societate, transformînd în acelaşi timp în obiect de analizã modelele comportamentului, nu comportamentul însuşi. O anumitã idealizare, ca şi supraevaluarea unitãţii caracteristicilor culturale, în dauna diversitãţii acestora, vor face ca acest curent sã propunã adesea mai degrabã o ficţiune teoreticã despre un model ideal de culturã decît o construcţie aptã sã-i descrie mecanismele şi funcţionarea. Denunţînd acest exclusivism care transformã cultura într-o entitate autonomã, suspendatã în neant, exponentul structuro-funcţionalismului, A.R. Radcliff-Brown aratã astfel cã nu se poate vorbi de culturã fãrã a ţine seama de purtãtorii acesteia, indivizii umani concreţi, cei care asigurã în fond continuitatea componentelor oricãrei culturi prin continuitatea structuralã a grupului care o produce. Reţeaua de interacţiuni ce configureazã structura socialã se înfiripã datoritã unor indivizi a cãror existenţã precede şi pre-condiţioneazã practicile culturale; de aceea "atunci cînd studiezi cultura, studiezi întotdeauna actele de comportament ale unui set anume de persoane care sînt legate într-o structurã socialã" [apud Langness 1974: 70-71] O şi mai clarã formulare a sensului diferit pe care trebuie sã-l primeascã noţiunile de culturã şi societate în limbajul şi practicile ştiinţifice specifice celor douã curente - şi care vor configura mai tîrziu persectivele diferite dar totodatã complementare ale antropologiei şi sociologiei - aflãm la Raymond W. Firth într-o lucrare a sa din 1951:

"Dacã ... societatea e consideratã a fi un set organizat de indivizi cu un mod de viaţã dat, cultura reprezintã acel mod de viaţã. Dacã societatea este luatã ca un agregat de relaţii sociale,

72

atunci cultura este conţinutul acestor relaţii. Societatea evidenţiazã componenta umanã, agregatul de oameni şi relaţiile dintre ei. Cultura evidenţiazã componenta resurselor acumulate, imateriale la fel precum pe cele materiale, pe care oamenii le moştenesc, le întrebuinţeazã, le transformã, le adaugã şi le transmit". [apud Singer 1968: 533]

Culturalismul şi structuro-funcţionalismul sînt astfel cele douã teorii care fondeazã antropologia culturalã şi antropologia socialã - teorii, ambele, holiste (aplicînd principiul explicaţiei pãrţii prin întreg, afirmînd unitatea structuralã a acestuia) şi universaliste (tinzînd sã aplice acelaşi cadru conceptual pentru orice fel de societate şi culturã).

Paradigma lingvisticã - a cãrei relevanţã sociologicã a subliniat-o Claude Levi-Strauss, dar sensibilizase atenţia gînditorilor occidentali încã de la Herder fiind reluatã de Edward Sapir şi de Benjamin Lee Whorf - porneşte de la analogia ce se poate stabili între culturã, pe de o parte, şi limbaj pe de altã parte, construind ipoteza unei "gramatici culturale", a unui sistem de reguli şi principii de structurare a "vocabularului" (conţinuturile şi simbolurile) culturii, care ar caracteriza structura profundã a acesteia. Ipoteza se înscrie, astfel, în aceeaşi tradiţie intelectualistã europeanã, legînd - analog principiilor apriorismului kantian - conţinuturile spirituale ale unei culturi particulare de cadrele acestora, date de structurile limbajului care pre-formuleazã şi pre-formeazã orice gîndire. Limba este astfel cadrul aprioric al culturii, ceea ce conferã caracter idiomatic particularismelor, fiind în egalã mãsurã un principiu formator (socializant) şi de diferenţiere interculturalã.

Mult mai fertilã, însã, pentru studiul aplicat în sociologie, s-a dovedit paradigma comunicaţionalã, perspectivã pentru care actul de comunicare devine principiul explicativ al "emiterii" de informaţie culturalã - prin intermediul unui canal şi cu ajutorul unui cod ce asigurã convenţia de comunicare între parteneri - în direcţia unui receptor (individual sau colectiv) pregãtit sã asimileze un mesaj dinainte structurat. (Vezi capitolul destinat comunicãrii). Punînd în circulaţie astfel de informaţii, produsul cultural apare dublu structurat, ca un suport pentru un mesaj oarecare şi - deasemenea - ca un conţinut indisociabil de purtãtorul sãu material.

În practicã, se observã adesea o combinare între acest tip de paradigmã şi aceea economicã. Relaţiile dintre emitent şi receptor vor fi interpretate ca relaţii de ofertã şi de cerere între un producãtor şi un consumator, adesea mediate de antrepenorul cultural, interesat de obţinerea (de aceastã datã la propriu) a unui profit. Caracterul de întreprindere aducãtoare de beneficii şi comercializarea actului cultural sînt fenomene contemporane care confirmã şi legitimeazã aceastã combinaţie, transferul de metodologii - luate, totuşi, cum grano salis dovedindu-se extrem de productiv.

Interpretarea produselor culturale în termeni de bunuri economice sau materiale lasã însã afarã un aspect mai puţin mãsurabil sau formalizabil: sublimarea interesului practic sau economic legat de producerea, circulaţia şi consumul operelor de artã sau a altor bunuri similare. Existã o recompensã şi un profit de naturã simbolicã în practicile culturale, care contrazic, la prima vedere, logica economicului - sau, mai precis, o redimensioneazã, cum o probeazã modelele de analizã în termeni de cost-beneficiu a comportamentului cotidian propuse de Gary S. Becker [1994]. Valoarea în bani a unui tablou, de pildã, iese din tiparul aplicat în mod obişnuit bunurilor economice, cãrora preţul pe piaţã li se stabileşte pornind de la costul de producţie, la care vine sã se adauge beneficiul întreprinzãtorului. Preţurile mari ale tablourilor, pe piaţa artei - piaţã care îşi subliniazã prin aceasta tocmai diferenţa în raport cu circuitul (simplei) producţii de

73

mãrfuri - marcheazã într-un limbaj al (oarecum) simbolurilor economice talentul, prestigiul - artistului sau cumpãrãtorului ! - , puterea sau poziţia în ierarhia socialã - calitãţi ce se situeazã pe o scarã a meritelor "naturale", necomercializabile. În cîmpul culturii, obiectele îşi pierd calitatea de bunuri care au o valoare de întrebuinţare economicã (menitã sã satisfacã o utilitate) şi una de schimb. Ele devin bunuri simbolice, a cãror "economie" primeşte accentele unei denegãri a interesului: raţiunea lor de a fi şi avantajele pe care le creeazã provin tocmai din evidenţierea gratuitãţii, a "impersonalitãţii" pe care o exprimã, a "detaşãrii de contingent" etc., cultivarea acestora fiind de fapt sursa prestigiului şi a poziţiei sociale de care beneficiazã cel care este atras în cîmpul interacţiunilor din spaţiul cultural.[Bourdieu, 1986]

Toate aceste deschideri teoretice vor fi apoi corelate cu alte clase de paradigme metodologice în care vor predomina douã tipuri de abordãri: cele holiste, centrate pe studierea ansamblurilor socio-culturale şi a culturii ca tot sistematic - corespunzãtoare demersului desfãşurat preponderent la scarã macro-socialã - şi cele individualiste, corespunzãtoare abordãrilor interacţioniste în care comportamentele actorilor individuali şi modul acestora de agregare (prin urmare, analizele centrate pe micro-social) constituie maniera dominantã.

3. SPECIFICUL ŞI FUNCŢIILE CULTURII

Eforturile noastre de pînã acum au încercat sã recompunã cadrul teoretic prin care poate fi definit fenomenul cultural, oferind schiţa unei matrici conceptuale pentru circumscrierea acestuia. Fãrã raportarea la un set de probleme specifice domeniului în cauzã, însã, aceasta nu poate prinde corp concret. Evoluţia teoriilor culturologice pune în evidenţã, astfel, o mişcare a gîndirii prin care conceptul culturii devine tot mai complex şi mai nuanţat, pe mãsurã ce o sumã de prejudecãţi fondatoare vor fi treptat abandonate. Pletora de sens care îl încarcã coreleazã adaosurile de semnificaţie cu renunţarea treptatã la anumite prezumţii teoretice restrictive iniţiale.

3.1. Culturã şi Naturã. O parte a acestora vizeazã raportarea culturii la naturã. Originar, conceptul de culturã se constituie prin delimitare faţã de cel de naturã - şi, în mod expres, atunci cînd sensul figurat dat de paradigma "agrarã" este abandonat. Imaginea caricaturalã a omului încoronat ca "stãpîn" peste vieţuitoare - patriarhalul antropocentrism al al fabulelor esopice, transmis nouã din generaţie în generaţie - subzistã, în fond, şi în maniera de a considera inteligenţa şi cultura drept diferenţe specificatoare în raport cu întreg regnul animal. Ori, fãrã o raportare la determinãrile biologice, funcţiile specifice al culturii înseşi nu pot fi înţelese.

"Omul este o fiinţã culturalã prin naturã pentru cã este o fiinţã naturalã prin culturã", scrie un gînditor atent la paradigma naturalã a umanului [Morin; Piattelli-Palmarini 1986: 286]. Cu alte cuvinte, ca specie, acesta împãrtãşeşte cu mamiferele - iar apoi cu primatele, din clasa cãrora face parte - o serie de trãsãturi şi comportamente aparţinînd în primul rînd unor complexe adaptative care fac posibilã cultura. Competiţia masculinã pentru femele sau pentru poziţia în ierarhia de grup, comportamentele legate de marcarea şi apãrarea teritoriului şi a familiei (sau comunitãţii), experienţele socializãrii şi ale vieţii de grup, învãţarea - ce presupune aptitudini inteligente -, toate acestea mai curînd apropie decît despart omul de o condiţie general zoologicã. Procesele adaptative vor pune în joc atit o informaţie ereditarã, transmisã prin programul genetic al speciei şi care conţine instrucţiunile de comportament manifestate prin "instincte" - cît şi o

74

informaţie dobînditã, acumulatã de individ pe parcursul vieţii prin intemediul socializãrii şi a proceselor de învãţare caracteristice speciei. Adaptarea presupune, deci, o interacţiune între moştenit pe cale geneticã şi învãţat, - între dispoziţia nativã şi achiziţia culturalã pe care omul o angajeazã cu preeminenţã.

Fiinţa umanã se defineşte astfel de la bun început biocultural, fiecare din cei doi termeni ce alcãtuiesc binomului naturã / culturã neavînd separat valoare explicativã. Aceasta înseamnã cã antropogeneza însãşi presupune nu numai procese biologice evolutive, ci şi componente culturale: anumite condiţionãri - precum, de pildã, regulile de cãsãtorie, imaginea culturalã a partenerului etc. - intervin, ca reguli restrictive sau permisive, în mecanismele de conservare a trãsãturilor "native" sau, dimpotriva, de metisare interrasialã prin care apar indivizi cu caracteristici naturale noi. Antropologul Clifford Geertz precizeazã în acest sens cã "...o naturã umanã independentã de culturã, un lucru ca acesta nu existã [...] Fãrã om nu existã culturã, desigur; dar la fel - şi mai semnificativ, fãrã culturã nu existã om. [apud Langness 1974:145]

3.2. Relativitate culturalã şi etnocentrism. Cultura se manifestã, astfel, - şi se autoconstituie - ca unitate în diversitate, ca diferenţã afirmatã şi ca universalitate prin diferenţã. Ea aspirã sã reprezinte în fiecare formã a ei umanitatea, exprimînd de fapt tot atîtea modalitãţi de afirmare a ei. Relativitatea vizeazã configuraţiile particulare ale acesteia şi nu atît principiile ei de generare. Un canon de frumuseţe, de pildã, diferenţiazã un grup social şi un complex cultural de altul; manifestarea sa este însã omniprezentã.

Prin urmare, aşa cum rasele, etniile, comunitãţile sau indivizii sînt entitãţi diferite, reprezentînd în acelaşi timp umanitatea, tot astfel şi culturile: ele se diferenţiazã sau opun prin limbã şi limbaj, prin modalitatea în care întrupeazã şi reprezintã semnificaţii culturale şi valori care, în fapt, pot sã le apropie. Cum nota undeva E.E. Evans-Pritchard, în bisericile noastre credincioşii îşi scot pãlãriile şi îşi lasã pantofii în picioare, în timp ce, în moschei, musulmanii îşi lasã pe cap turbanele dar îşi scot încãlţãmintea; ambele atitudini au aceeaşi semnificaţie: sînt expresii diferite ale respectului.

Hrãnit de orgoliul unei serii lungi de cãrturari, profesori şi pedagogi, modelul european raţionalist de la care am plecat mai conţine, chintesenţiatã, o altã trãsãturã, specificã dealtfel culturilor în totalitatea lor : etnocentrismul. Este vorba, mai precis, de un etnocentrism european specific elitelor intelectuale ale Occidentului Europei (identificabil, deci, ca eurocentrism) - şi care a devenit unitate de mãsurã atît pentru procesul de modernizare a ariilor de civilizaţie ne-europene (îmbrãcînd forma misiunii "civilizatoare" a colonizãrilor), cît şi pentru "culturalizarea" maselor dupã modelul luminist. Acesta devine modul fundamental prin care Europa "civilizatã" se va raporta la restul lumii, fiind totodatã atitudinea care a întemeiat şi însoţit mondializarea acestui tip de civilizaţie.

Dar etnocentrismul este un mod de raportare la membrii altei culturi, specific tuturor ariilor culturale şi civilizaţiilor.Putînd fi definit drept "poziţia celor care apreciazã propria lor manierã de a trãi ca fiind preferabilã oricãrei alta" [Herskovits 1967: p.59], etnocentrismul provine din experienţa de viaţã a indivizilor, ţinînd de mentalitatea şi judecata comunã - pe care cunoaşterea ştiinţificã este datoare prin definiţie sã o depãşeascã - şi se înrãdãcineazã în însuşi procesul de socializare (însuşire / învãţare a conţinuturilor culturii de apartenenţã) prin care trece fiecare membru al unei societãţi date. De aceea, în mare mãsurã, etnocentrismul apare ca o atitudine greu de evitat, fiind strîns legat de procesele adaptative implicate în integrarea socialã,

75

de construirea şi consolidarea eului personal al indivizilor prin identificarea cu propriul grup. [Herskovits 1967:59].

Atitudinea etnocentricã este una ambivalentã: ea exprimã solidarizarea cu membrii grupului de apartenenţã şi în acelaşi timp respingerea indivizilor dinafara acestuia. El face sã acţioneze o funcţie de discriminare între un Noi comunitar si un Ceilalţi ca Alteritate potenţial distructivã, dizolvantã fizic şi cultural, plinã de pericole. Odatã cu etnocentrismul, cultura îşi pune în mişcare propriile principii de incluziune si excluziune comunitarã, prin manipularea emblemelor şi simbolurilor de apartenenţã la o "condiţie umanã" privilegiatã, delimitatã în cadrele colectivitãţii pe care o reprezintã, prin sublinierea repetatã, în toate ocaziile festive, a datelor unei identitãţi ce se construieşte şi menţine prin permanente ritualuri de autodefinire şi reconfirmare. Iatã de ce, în aceeaşi mãsurã în care este exaltatã fiinţa colectivã - prin ceremonii al cãror conţinut simbolic reprezintã variaţiuni pe aceeaşi temã a co-apartenenţei la o entitate afirmatã implicit ca superioarã - Ceilalţi sînt coborîţi la ranguri din ce în ce mai mult sub limita definiţiei umanului. Intensitatea atitudinii etnocentrice - sesizabilã prin gradele de acceptare a indivizilor strãini de comunitate -devine astfel un indicator al închiderii sau deschiderii unei societãţi, un simptom de tradiţionalism (primitivism) sau modernitate.

Aici însã trebuie sã fim atenţi: simpla denunţare a atitudinii etnocentrice din partea cuiva care se considerã pe sine superior pentru cã e "civilizat" (cazul, adesea, al exponenţilor civilizaţiei euro-americane) este, cum arãtam mai sus, tot o formã de etnocentrism: "Aceastã atitudine de gîndire, în numele cãreia "sãlbaticii" (sau toti cei aleşi a fi consideraţi ca atare) sînt respinşi în afara omenirii, este tocmai atitudinea cea mai caracteristicã şi mai distinctivã a acestor sãlbatici înşişi (s.n.).", fiindcã "...Refuzînd umanitatea acelora care apar ca cei mai "sãlbatici"sau "barbari" dintre reprezentanţii ei, nu facem decît sã împrumutãm de la ei una din atitudinile lor tipice. Barbarul este înainte de toate omul care crede în barbarie." [Levi-Strauss 1982: 9-10].

3.3. Funcţii ale culturii. Din cele expuse pînã aici se pot sistematiza acum cîteva funcţii mai importante îndeplinite de cultura în viaţa comunitãţilor. Este vorba mai întîi de o vitalã funcţie adaptativã (1), menitã, aşa cum am vãzut, sã asigure supravieţuirea şi ajustarea întregului program genetic conform solicitãrilor condiţiilor de mediu. Corelat, ea contribuie la diferenţierea în termeni de specie biologicã şi, totodatã, la autodefinirea omului prin raportare la natura sa proprie şi la cea exterioarã, prin subfuncţia de autoreglare, care o completeazã pe prima. Funcţia de achiziţie a informaţiei socialmente utile (2) constã în preluarea şi producerea de cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale, juridice sau religioase, de obţinerea de informaţie adaptativã non-ereditarã, necesarã oricãrei societãţi şi care face posibilã funcţia de reproducere a comunitãţii ca atare (3) Existenţa unei tradiţii - cu subfuncţiile ei specifice de memorizare, stocare şi transmitere a informatiei dobîndite (informaţie care, adesea, ea singurã apare definitã ca o culturã specificatã) - devine indispensabilã pentru orice grup care îşi revendicã o anumitã stabilitate, coeziune şi continuitate. Cultura îndeplineşte, aşadar, şi o funcţie de coeziune socialã (4), menitã a solidariza membrii colectivitãţii, a-i aduna în jurul unor obiective comune, dar şi a unor simboluri sau imagini pe care le împãrtãşesc. Funcţia identitarã (5) îi face astfel pe indivizi sã-şi recunoascã co-apartenenţa dar şi sã se recomande ca membri stabili ai grupului lor, sã stabileascã convenţii şi coduri sociale prin care sã poatã lua contact unii cu alţii, sã se identifice unii pe alţii sau sã se poata diferenţia. Este locul aici sã pomenim şi funcţia de socializare (6) a culturii, strîns legatã de precedentele, care presupune

76

transformarea fiecãrui individ nãscut sau adoptat de colectivitate într-un membru al acesteia, prin însuşirea şi interiorizarea normelor, convenţiilor, codurilor şi simbolurilor, a sistemelor ei de valori specifice.

Înãuntrul şi în exteriorul colectivitãţilor, însã, cultura - sau culturile diverselor segmente sau straturi sociale - evidenţiazã o funcţie de distincţie socialã (7), prin care se realizeazã diferenţierea indivizilor care aparţin unor medii, grupuri sau clase care afişeazã o solidaritate "de corp", la fel precum membrii diferitelor etnii, minoritãţi sau comunitãţi culturale. Toate funcţiile trecute în revistã pînã acum nu se pot realiza, însã, fãrã concursul funcţiei de comunicare (8), prin intermendiul cãreia se instituie relaţiile interumane însele şi convenţiile, se exprimã acordul sau dezacordul şi se împãrtãşesc aceleaşi semnificaţii, şi valori - iar prin ele experienţe, acte de cunoaştere, trãiri. Comprehensibilitatea, care întemeiazã atîtea tipuri de interacţiune, devine prin aceasta o componentã ce fondeazã întreg eşafodajul de norme şi instituţii ale vietii sociale, devine substanţa însãşi a fenomenelor culturale, liantul care transforma faptul social ( un "lucru", in sens durkheimian ) în fapt uman.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

Becker, Gary S. 1994 Comportamentul uman. O abordare economicã, traducere de Dana Baltag şi Simona

Preda, Bucureşti, Editura ALLBourdieu, Pierre 1986 Economia bunurilor simbolice, Bucureşti, Editura Meridiane Geertz, Clifford 1973 The Interpretation of Cultures, Basic Books, Inc., New YorkHerskovits, Melville J. 1967 Les bases de l'anthropologie culturelle, Paris, Petite bibliotheque Payot Langness, L. L. 1974 The study of culture. University of California, Los Angeles, Chandler & Sharp

Publishers, Inc. San Francisco.Lévi-Strauss, Claude 1982 Rasã şi istorie, în Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, Editura politicãMoles, Abraham 1980 Psihologia kitsch-ului, Bucureşti, Editura MeridianeMorin, Edgar 1973 Le paradigme perdu: la nature humaine, Paris, Seuil.Morin, Edgar; Piattelli-Palmarini, Massimo 1986 Unitatea omului ca fundament şi abordare interdisciplinarã, în

Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura politicãSinger, Milton

77

1968 The concept of culture, în International Encyclopedia of Social Sciences, vol. 3, David L. Sills editor, The Macmillan Company & the Free Press

Weber, Max 1971 Économie et société, Tome premier,Paris, Librairie Plon 1993 Etica protestantã şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas .

78

Capitolul 11

RELAŢIILE INTER-ETNICE

1. Introducere: scurt istoric al studierii relaţiilor interetnice şi varietatea abordărilor şi perspectivelor

Analiza etnicităţii şi a rasei, a relaţiilor dintre grupurile etnice şi rasiale are deja o istorie considerabilă. Desigur, aceste subiecte au fost (şi continuă să fie) abordate şi analizate în cadrul mai multor discipline socio-umane (sociologie, psihologie socială, antropologie, politologie, istorie, sociolingvistică, etc.). Mai mult decât atât, există o varietate mare de interese practice şi convingeri politice ce au marcat (şi tind să marcheze în continuare) orientarea cognitivă a diferitelor analize. Cu toată acesată diversitate a cadrelor disciplinare, a orientărilor ideologice şi teoretice, în perspectiva ultimelor două-trei decenii se poate vorbi despre conturarea unui câmp disciplinar relativ autonom de studiu al etnicităţii şi rasei, a relaţiilor interetnice şi a minorităţilor (Banton 2003).

Studiul sistematic, teoretic şi empiric al etnicităţii îşi are începuturile în a doua jumătate a secolului 19 şi primii ani ai secolului 20. Începuturile, privite distant şi critic, au fost marcate de studierea dimensiunii etnice şi rasiale a societăţilor ca parte a naturii umane, ca trăsături biologice profunde care au totuşi o variabilitate marcată de condiţiile sociale concrete în care se manifestă. Secolul 20 reprezintă deja o cotitură majoră, una dintre primele definiţii ale etnicităţii a lui Max Weber este valabilă şi utilizabilă şi în zilele noastre (vezi în Horváth 1995). Aproximativ în aceeaşi perioadă W.E.B. DuBois începe să publice studii empirice temeinic documentate şi aprofundate despre viaţa persoanelor de culoare din SUA, şi în numai câţiva ani se conturează şi primele modele teoretice referitoare la dinamica fenomenelor interetnice: modelul ciclului relaţiilor rasiale (race relations cycle) legat de numele lui Robert Park - reprezentantul de marcă a Şcolii de la Chicago.

Un avânt major al acestui domeniu al sociologiei a avut loc tot în Statele Unite în perioada interbelică dar mai ales către sfârşitul ei (în anii treizeci-patruzeci ai secolului trecut) când în cadrul noii orientări a politicilor sociale (New Deal) obiectivul primordial a devenit realizarea dezideratului de egalitate a şanselor între diferitele categorii sociale, etnice şi rasiale. Principalul aliat al acestei mişcări de reducere a tensiunilor sociale prin promovarea şanselor diferitelor pături subordonate devine psihologia socială. Eforturile deopotrivă teoretice, empirice şi metodologice se îndreaptă către înţelegerea mecanismelor de excludere şi autoexcludere socială (discriminare şi izolare) prin studiul reprezentărilor şi raportărilor sociale particulare ce organizează relaţiile intergrupuri (stereotipii, prejudecăţi). Conceptele elaborate, metodele utilizate legate de analiza şi descrierea relaţiilor intergrupuri, a mecanismelor de producere şi reproducere a inegalităţilor existente între diferite grupuri etnice sunt şi astăzi în uz.

Dacă această orientare accentua universalismul drepturilor şi, pornind de la idealul de egalitate, accentua tratarea nediferenţiată (pe baza apartenenţei rasiale sau etnice) a indivizilor, alternativa ei, conturată în anii şaptezeci, mergea într-o direcţie diferită, urmărind asumarea şi promovarea pluralismului etnic, punând un accent deosebit pe studierea trăsăturilor ce particularizează culturile minoritare. Unul dintre obiectivele politice majore ale acestei mişcări era prezentarea şi legitimarea academică a unor experienţe de viaţă diferite, decât cele

79

dominante, majoritare. În acest context, la începutul anilor optzeci a avut loc o adevărată explozie a numărului catedrelor şi departamentelor universitare care studiază diferitele culturi minoritare. În 1980 funcţionau peste 100 de catedre de studii afro-americane şi cam tot atâtea alte catedre axate pe studiul diferitelor altor culturi minoritare, hispanice, asiano-americane, etc. (Gutierrez 1994).

Dacă se consideră că în Statele Unite în anii patruzeci ai secolului 20 se poate vorbi despre un domeniu relativ autonom de studiu, acest lucru se întâmplă în Europa mai târziu, aproximativ în deceniul al şaselea (chiar al şaptelea) al secolului care tocmai a trecut (Wieviorka 1996), primul număr al revistei britanice Ethnic and Racial Studies (de referinţă în acest domeniu) fiind publicat în 1978. Imboldul major ce a contribuit la o atare evoluţie a fost dat de urmările decolonizării: pe de o parte migraţia din fostele colonii către Europa, pe de alta, evoluţiile sociale şi etno-politice în statele care au devenit independente. Un alt context istoric care a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea studiilor legate de diversitatea etno-culturală este reprezentat de evoluţiile din spaţiul ex-comunist, de violenţele şi tensiunile interetnice în mare măsură politizate din spaţiul Est European, Balcanic şi fost Sovietic. Dat fiind faptul că aceste conflicte sunt legate de modul divergent în care diferitele segmente ale acestor societăţi diversificate etnic înţeleg organizarea politico-teritorială şi instituţional-naţională, studiile s-au axat pe descrierea, înţelegerea şi interpretarea diferitelor naţionalisme (minoritare şi majoritare) specifice acestor regiuni, disciplina care integrează rezultatele acestor studii a fost denumită studiul naţionalismelor (nationalism studies).

Această orientare nu trebuie confundată cu perspectiva denumită sociologia naţiunii, care, conform definiţiei lui Dominique Schnapper, este o analiză sociologică ce compară realităţile sociologice cu dezideratele formulate de proiectul ideologic al naţiunii (1991:17). Această perspectivă a sociologiei naţiunii este bine integrată în istoria sociologiei româneşti, modelul teoretic elaborat de Dimitrie Gusti fiind de referinţă în acest sens. O încercare recentă de actualizare a acestei perspective de analiză aparţine lui Dan Dungaciu (2004).

2.1. Etnicitatea: istoricul termenului.

Termenul de ethné apare în antichitatea greacă şi sensul lui poate fi decelat în legătură cu polisul (oraşul stat) grecesc. În acel context ethné însemna populaţii care nu aveau o organizare socială şi politică complexă ca şi polisul grecesc. Dacă ar trebui să traducem sensul termenului în contextul de astăzi, probabil am folosi termenul de societăţi tribale (Chapman/McDonald/Tonkin 1989). Deci ethné în sensul originar era un concept utilizat mai degrabă referitor la gradul, nivelul de civilizaţie şi avea o conotaţie peiorativă. Termenul de ethné a fost folosit şi pe parcursul Evului Mediu, desemnându-i pe cei care nu erau nici creştini, nici evrei (credinţele din afara sferei religiilor iudeo-creştine) şi câteodată era chiar înţeles în sensul de păgân (Royce 1982). În vocabularul contemporan, termenul de etnic intră în uz în a ultimele decenii ale secolului al 19-lea, primii ani ai secolului 20, în contextul în care se încerca introducerea unor nuanţe în terminologia analitică intrată în uz pe parcursul secolului al 19-lea1 ce se dovedea din varii motive inadecvată. Astfel termenul de popor era considerat prea vag; termenele de rasă sau trib erau dificil de utilizat pentru a descrie diversitatea culturală a Europei; termenul de naţiune

1 Pentru Franţa prima utilizare se consemnează în 1896 (Breton 1981:5)

80

sau naţionalitate era impropriu în situaţiile în care se făcea referire la populaţii diferenţiate cultural, dar care nu erau mobilizate politic în jurul unui proiect naţional (Breton 1981, Banton 2000, Géraud/Leservoisier/Pottier 2000).

După introducerea sa, termenul de grup etnic a evoluat în două direcţii majore de utilizare: una prin dobândirea de conotaţii pe axa tradiţional-modern, cealaltă capătă sensuri ce pot fi înţelese din prisma ideologiei culturale a statului naţiune (în varianta sa culturală).

Cei care utilizează termenul de etnie în sensul de comunitate tradiţională îl folosesc în legătură cu populaţii cu un profil cultural istoric aparte, care, în raport cu standardele modernităţii sunt fi considerate rămase în urmă, tradiţionale. Cel mai des prin termenul de etnic se face referire la imigranţi care reţin şi articulează un profil cultural vădit diferit de cultura publică dominantă a societăţii care îi incorporează (May 2001:25-26). În acest context (mai ales în Marea Britanie, dar nu numai) la nivelul limbajului cotidian (dar şi analitic) termenul de etnic devine sinonim cu termenul de minoritar, mai precis se foloseşte în legătură cu imigranţii care s-au constituit în minorităţi vizibile (populaţii diferenţiate şi subordonate din cadrul unor societăţi complexe, care sunt clar identificabile fie datorită unor trăsături biologice, fie datorită unor practici culturale prin care se evidenţiează în mod clar în sfera publică). Acest mod de utiliza termenul de etnic pentru a desemna o exprimare culturală tradiţională, comportând elemente de exotism (cel puţin diferită de formele de expresie culturală devenite, datorită globalizării, cvasi universale) are un ecou şi în România: genul muzical care utilizează elemente de folclor fiind denumit muzică etno, programul specializat pe acest tip de muzică (sau mai larg pe muzică populară şi folclorizantă) Etno TV.

Etnia înţeleasă în contextul statului naţiune (în varianta ei culturală, estică) deja capătă conotaţii politice evidente. În varianta culturală, estică a proiectului naţional comunitatea politică era considerată o comunitate de origine ce şi-a păstrat în timp unitatea ei culturală şi funcţionează ca un cadru natural al solidarităţii politice, aspiranţi la statutul de naţiune, context în care termenul de naţiune şi mai ales de naţionalitate a fost folosit ca termen sinonim pentru termenul de grup etnic (Isajiw 1974:113-114). Situaţia a fost caracteristică pentru centrul şi estul Europei, inclusiv România. În timpul comunismului, tendinţa era de a folosi termenul de naţionalitate, iar după prăbuşirea sistemului comunist acesta este înlocuit parţial cu conceptul de etnic, fără ca termenul de naţionalitate să dispară din vocabular cotidian, politic sau analitic. Cu toate că există unele încercări de a conferi conotaţii şi semnificaţii diferite termenului de naţionalitate şi etnie, în prezent, cel puţin în România, acestea sunt sinonime.

În concluzie, se poate afirma că termenul de etnic este unul problematic din cel puţin două puncte de vedere: (a) termenul comportă, inclusiv la nivelul discursului analitic al ştiinţelor socio-umane, mai multe semnificaţii; (b) se suprapune, este concurent cu alţi termeni (minoritate culturală, imigranţi, naţionalitate). Cu toate aceste aspecte deloc pozitive, termenul de etnic, haloul conceptual elaborat în jurul lui a devenit dominant în ceea ce priveşte organizarea reflecţiei ştiinţifice (dar şi politice) legată de variatele aspecte ale diversităţii culturale a societăţilor contemporane.

2.1.1. În loc de definiţie: modalităţi de interpretare şi analiză

81

Este de menţionat că simţul comun, dar de nu puţine ori şi discursul elaborat, ştiinţific operează cu categoria de etnicitate, identitate etnică într-o manieră necritică, conferind anumitor presupoziţii valoare axiomatică, gestionându-le ca şi adevăruri de la sine înţelese, indubitabile şi incontestabile. Aceste raportări consideră grupul etnic ca fiind un actor colectiv, caracterizat de un profil cultural comun, relativ omogen în interior şi bine conturat, respectiv clar şi bine delimitat faţă de exterior, văzând o congruenţă perfectă între etnie – cultură – comunitate (Brubaker 1998, 2001, 2002a, 2002b).

Aceste presupoziţii ale gândirii comune despre etnicitate pot fi detaliate astfel: (a) naturalizarea diferenţelor culturale – etnicitatea este considerată ca fiind dimensiunea cea mai profundă a naturii umane, ceva ce, asemănător temperamentului sau altor caracteristici biologice umane, ţine de atributele moştenite ale persoanelor;(b) anistoricitatea, inalterabilitatea în timp a esenţei etnice – caracterul etnic este considerat un fel de esenţă nealterată a culturii (vezi, de exemplu, conceptul de matrice culturală al lui Lucian Blaga) unor grupuri; această esenţă – cu toate că se manifestă în condiţii şi contexte socio-istorice particulare – nu este reductibilă la manifestările ei concrete; (c) congruenţă aproape perfectă între etnicitate şi unitate culturală – graniţele unui grup etnic sunt considerate graniţe culturale în sens antropologic, presupunându-se că fiecare grup etnic reprezintă o unitate culturală cvasi-închisă, caracterizată de o cultură comună proprie, ce include atât formele mai elaborate ale culturii înalte, cât şi aspecte ce ţin de organizarea vieţii cotidiene; (d) loialitatea primordială – se presupune că grupul etnic reprezintă o sursă primordială (primară, naturală şi incontestabilă) a loialităţii, atracţia faţă de comunitatea etnică depăşeşte cu mult atracţia reprezentată de alte sisteme de raportare (clasă, comunitate religioasă, etc.).

Discursul din ultimele decenii al sociologiei şi antropolgiei insistă asupra faptului că manifestările socio-culturale analizate sub egida termenului de etnic reprezintă o realitate complexă, dinamică şi arareori conturată clar şi univoc în termeni de congruenţă perfectă dintre etnie-cultură-comunitate. Dealtfel, inclusiv la articolul etnicitate din diferite dicţionare contemporane se accentuează natura difuză, elastică a conceptului de etnic, dându-se definiţii foarte cuprinzătoare. De exemplu, etnicitate este un concept „utilizat în cazul unor grupuri care se consideră sau care sunt percepute ca avînd în comun o combinaţie a unor caracteristici culturale, istorice, rasiale, religioase sau lingvistice. Etnicitatea adesea presupune origini ancestrale comune, ca atare se suprapune prin semnificaţie conceptului de popor folosit mai demult, sau anumitor concepţii mai moderne ale rasei.”2

Ca atare, conceptualizările şi teoretizările din acest domeniu s-au îndreptat mai degrabă către conturarea unor perspective de analiză şi de interpretare a fenomenului, decît spre elaborarea unor definiţii cu pretenţia de putea captura în mod exhaustiv dimensiunile esenţiale ale diferitelor manifestări ale etnicului. Următoarele capitole oferă o sinteză a celor mai importante perspective de analiză şi modalităţi de interpretare a etnicităţii.

2.1.1.1. Obiectiv versus subiectiv.

Isajiw, trecând în revistă definiţiile date etnicităţii în studiile din 16 reviste de specialitate, apărute în deceniile cinci şi şase al secolului douăzeci (1974), constata existenţa a două direcţii majore de definire a etnicităţii: definiţiile obiective, respectiv subiective.

2 "ethnicity"   Dictionary of the Social Sciences. Craig Calhoun, ed. Oxford University Press 2002. Oxford Reference Online. Oxford University Press.   London School Econ and Political Science.  11 October 2005  <http://www.oxfordreference.com/views/ENTRY.html?subview=Main&entry=t104.e556>

82

Definiţia obiectivă reprezintă un proces de clasificare a grupurilor, respectiv de includere a unor persoane în anumite grupuri etnice. O asemenea definiţie implică enumerarea unor criterii necesare şi suficiente, pe baza cărora un observator exterior se poate decide dacă o anumită comunitate poate fi considerată sau nu un grup etnic, respectiv se poate judeca aparteneţa unui individ la un anumit grup etnic. Prin prisma acestei definiţii, o etnie separată există dacă o comunitate satisface criteriile enumerate în lista caracteristicilor considerate definitorii pentru grupul etnic, respectiv un individ poate fi inclus într-un anumit grup etnic, dacă şi numai dacă posedă şi/sau manifestă aceste caracteristici. Criteriile cele mai des invocate de definiţiile obiective sunt: (a) descendenţa comună (în sens biologic sau antropologic de credinţă a originii comune); (b) cultură/obiceiuri comune (elemente, caracteristici particulare ale organizării vieţii cotidiene şi un grad de separare a instituţiilor comunitare), comunitate de religie, trăsături fizice, comunitate de limbă, şi, eventual, instituţii separate (Isajiw 1974:117-118).

Definiţiile subiective consideră etnicitatea un proces de identificare, o modalitate a conştientizării diferenţelor culturale, deci ţine de modul cum subiecţii reflectează despre cultura lor şi despre semnificaţia conferită diferenţelor dintre culturi. În conformitate cu aceste definiţii, grupul etnic este comunitatea acelor persoane care se consideră (şi de regulă sunt considerate de către alţii) ca fiind fundamental diferite de alţii şi pornind de la aceste diferenţe au credinţa că ei constiutuie o comunitate aparte. O definiţie subiectivă este oferită de Max Weber, care consideră că grupurile etnice reprezintă un grup de oameni legaţi prin credinţa subiectivă într-un strămoş comun, cultivarea acestei convingeri având un rol major în inducerea unor procese de coagulare comunitară (Weber 1992:96; despre, vezi Horváth 1995).

2.1.1.2. Unitate structural-culturală versus apartenenţă simbolică.

Identitatea etnică se poate manifesta în diferite grade, forme şi niveluri de organizare instituţională şi socio-culturală. Pot exista situaţii în care grupul etnic se suprapune aproape perfect cu o comunitate distinctă, integrată, delimitată clar de restul societăţii (Abruzzi 1982), deci etnicitatea să fie organizată în termeni de multitudine de instituţii particulare, constituindu-se ca segment structural-cultural aparte al unor societăţi complexe. În acest caz particularităţile etnice se pot manifesta în mai toate dimensiunile, formele şi aspectele organizării socio-culturale: la nivelul codului vestimentar, sau a dietei specifice sau prin faptul că grupul etnic are instituţii formale proprii. Chiar mai mult, pot exista situaţii în care anumite activităţi sau segmente din economia unor societăţi complexe să fie dominate de un anumit grup etnic.

Etnicitatea nu implică în mod necesar existenţa unor instituţii care să structureze în mod aparte majoritatea relaţiilor cotidiene, viaţa economică sau politică a comunităţii. Mai ales în cazul societăţilor industrializate, unde s-a produs o omogenizare accentuată a vieţii cotidiene (atât sub aspect instituţional cât şi cultural), stilurile de viaţă reflectă din ce în ce mai puţin anumite particularităţi etnice. Ca atare, este din ce în ce mai dificil să identificăm etnicitatea subiecţilor la nivelul organizării instituţionale comunitare şi a practicilor culturale cotidiene. În asemenea cazuri, etnicitatea nu mai funcţionează ca o formă particulară de organizarea a vieţii cotidiene, culturale sau economice, ci mai degrabă un set de practici cu valoare emblematică (participarea la anumite serbări cu caracter etnic, sărbători cu semnificaţie aparte pentru grupul etnic, alegerea unor destinaţii turistice cu semnificaţie etnică, etc.) prin care identitatea şi apartenenţa la grup sunt periodic reiterate (Alba 1990, Gans 1979, Gans). Deci particularitatea etnică a unor grupuri devine simbolică, fiind redusă la anumite activităţi, gesturi, manifestări bine delimitate în termeni de context.

83

2.1.1.3. Primordial versus situaţional.

Primordialismul3 reprezintă un mod de a înţelege etnicitatea ca un (a) ataşament comunitar profund înrădăcinat în natura afectivă (situându-se sub straturile raţionalului) a persoanelor, (b) ce funcţionează ca o formă naturală a solidarităţii şi a legăturilor comunitare (fiind conceput ca având mai degrabă surse spirituale decât sociologice), ce formează straturile cele mai profunde ale identităţii, ca atare preced şi au un impact determinant asupra oricăror alte loialităţi sau solidarităţi (Eller, 1993 #19). Se impune să distingem între primordialismul considerat din perspectiva analistului şi cel considerat din perspectiva actorului. Primordialismul analistului înseamnă interpretarea etnicităţii în sensul de acea practic singura legătură socială autentică, pornind de la care putem înţelege individul, lumea socialului şi a politicii. Din perspectiva primordialistă a analistului apartenenţa etnică este văzută ca fiind stratul cel mai profund al identităţii persoanei, reprezentând practic esenţa sinelui socio-cultural al persoanei, determinând (ca un fel de structură structurantă) manifestarea oricăror alte forme de asumare a unor apartenenţe cum ar fi cel de gen, clasă, categorie socială, identificare politică, etc. (Parker, 2001 #89). Sub aspect politic, problema majoră, implicată de interpretările primordialiste constă în a considera că anumite comunităţi politice sunt autentice şi pe deplin funcţionale numai şi numai dacă se bazează pe o singură comunitate etnică. Se consideră că alogenii (cei care nu fac parte din popor în sens etnic) nu pot fi pe deplin şi în mod autentic loiali comunităţii politice din care fac parte (vezi cazul populaţiilor imigrante, a minorităţilor din statele naţionale, etc.).

O atare viziune a stat la baza unor genocide comise în ideea creării unei comunităţi politice omogene, cum ar fi shoahul (exterminarea în masă a evreilor în al doilea război mondial) sau aremenocidul (exterminarea de către turci a mai mult de un milion de armeni în 1915). Dar şi în state cu un regim democratic există – mai ales în situaţie de criză – tentaţia de a gestiona relaţiile interetnice în conformitate co logici primordialiste. Astfel, în timpul celui de al doilea război mondial, în contextul instaurării stării de război între SUA şi Japonia, autorităţile americane au internat în lagăre de concentrare o mare parte a comunităţii nipone din America (indiferent dacă erau a doua generaţie de imigranţi sau dacă erau proaspăt imigranţi), nu pe criteriul colaborării cu statul japonez, ci doar pe criteriul potenţialului pericol reprezentat de originea lor.

3 Termenul aparţine lui Edward Shills (1957)

84

În contrast cu viziunea primordialistă, situaţionalismul consideră etnicitatea ca un repertoriu cultural la dispoziţia indivizilor care, în mod contextual, poate marca interacţiunea, dar acesta depinde de dispoziţiile afective şi de interesele strategice ale indivizilor aflaţi într-o situaţie determinată. Deci anumite situaţii generează un comportament ghidat de normele asumate de apartnenţa etno-culturală a individului, care (în anumite limite) poate alege să construiească interacţiunea în funcţie de alţi parametri definitorii ai identităţii lui.

Etnie

Gen

Clasă

PoliticăModelul identitar primordialist

85

Primordialismul antropologic, sau primordialismul înţeles din perspectiva actorului, consideră că pentru actori etnicitatea este o formă de conştientizare a mediului cultural de origine. O socializare primară într-o anumită limbă, religie, un anumit set de practici cotidiene şi legături sociale rezultă într-o asumare a acestui mediu cultural şi social ca un dat obiectiv, de la sine înţeles, fără alternative, având un statut epistemic similar cu fundamentele biologice ale existenţei. Deci în această perspectivă primordialismul se referă la modul în care actori au experienţa experienţa culturii lor ca fiind cadrul dat, natural, primar al existenţei individului ca fiinţă socio-culturală (Geertz 1963). În acest context, Geertz consideră că în majoritatea societăţilor legăturile sociale ce fundamentează coeziunea societăţii sunt de natură primordială, legăturile civice se constituie dificil, ca rezultat al unor revoluţii catartice şi a unor eforturi conştiente şi constante de reconstruire ideologică a legăturilor sociale.

2.1.1.4. Tradiţional versus modern

Politică

Clasă

Gen

Etnie

Modelul identitar situaţionalist

86

Tradiţionaliştii (sau perenialiştii) susţin că etnicitatea reprezintă o formă de identitate colectivă persistentă în istorie, temporalitatea etnicităţii (în sensul unei manifestări istorice susţinute) reprezentând unul dintre atributele ei fundamentale. Moderniştii consideră că în perspectiva ultimelor secole asistăm la o schimbare radicală a modalităţilor de formare şi producere a identităţilor colective, implicând identificări şi colectivităţi calitativ diferite de formele tradiţionale de comunitate şi identitate etnică.

Probabil cel mai cunoscut dintre tradiţionalişti este A. D. Smith cu teoria etnosimbolismului (Smith 1986, Smith 2002), care susţine atât o continuitate istorică de durată a grupurilor etnice, şi a legătură directă dintre etniile premoderne şi naţiunile moderne. Conform teoriei lui A.D. Smith etnicitatea reprezintă un proces istoric îndelungat, grupurile etnice fiind considerate „populaţii umane cu mituri ale originii, cu o istorie şi cultură comună, asociate cu un anumit teritoriu şi nutrind sentimente de solidaritate”, care se constituie pe baza unui „sentiment al continuităţii, al memoriei comune [...], adică prin linii de afinitate culturală materializată în mituri, memorii, simboluri şi valori păstrate de un segment cultural delimitat al populaţiei” (1986 :32,29). Continuitatea etnicităţii la Smith înseamnă persistenţa istorică a grupului etnic, a cărei coeziune de durată este asigurată de complexul de mituri şi simboluri etnice (denumit de el mythomoteur). Sub acest aspecte el consideră etnicitatea ca un proces dialectic a două dimensiuni distincte care se presupun şi se reîntăresc reciproc: pe de o parte memoria mitologică pe de alta experienţa istorică comună. Memoria originii comune trebuie înţeleasă ca şi credinţa în descendenţa comună manifestată prin asumarea aceluiaşi sistem de mituri, şi pe baza acestei credinţe asumarea unui sentiment al apartenenţei comune (în sens de rudenie simbolică extinsă). Pe baza acestei credinţe a originilor comune şi a asumării existenţei comunitare, populaţiile vor conştientiza diferitele întâmplări şi procese istorice ca fiind evenimente (încercări, eşecuri, realizări, tragedii, etc.) ale comunităţii, reiterând prin aceasta sensul comunitar originar. Transpusă într-un limbaj al psihologiei sociale, teoria etnosimbolismului susţine că etnicitatea reprezintă:

a) situaţia minimală de grup: un număr de indivizi se consideră şi se recunosc reciproc ca având o origine comună (chiar dacă acel ceva este iluzoriu, lipsit de un fundament real în sens istoric cum sunt miturile);

b) asumarea identităţii de grup: calitatea de membru al grupului înseamnă atât manifestări de solidaritate faţă de alţi membri, cât şi identificarea cu soarta grupului; ceea ce se întâmplă (sau s-a întâmplat, într-o perspectivă istorică) cu grupul, se instituie ca experienţă colectivă, fiind asumată ca parte a unei biografii comune.

A. D. Smith consideră că etnicitatea este un proces de grup îndelungat şi cu o continuitate istorică multiseculară, înşişi naţiunile moderne fiind considerate ca o continuare, ca forme de organizare politice ale acestor identităţi.

Moderniştii consideră că modernitatea implică o ruptură majoră în care diferitele identităţi sunt configurate, modernitatea aducând schimbări majore atât în ceea ce priveşte structurile socio-economice în care aceste identităţi sunt produse, cât şi sub aspectul organizării comunicării sociale.

Astfel, Ernest Gellner (1987) consideră că modul de integrare a societăţilor industriale diferă radical de societăţile agrare. Societăţile agrare tradiţionale erau insulare şi imobile, segmentarea şi relativa izolare socio-culturală a comunităţilor relativ restrânse teritorial fiind regula şi nu excepţia. În acest context al unei izolării şi imobilităţi a comunităţilor locale formele de organizare şi expresie culturală erau pronunţat regionalizate, oferind imaginea unui pluralism cultural pronuţat. Elitele (politice, militare şi religioase) care integrau aceste societăţi, dădeau

87

puţin, dar şi cereau puţin de la aceste comunităţi (Grillo 1998), context în care diferite aspecte ale culturiilor populare (excepând apartenenţa confesională şi practicile religioase) nu prezentau interes. Transmiterea culturală în aceste comunităţi nu era organizată ca un proces separat şi coordonat de o autoritate, ci se producea în contextul interacţiunilor cotidiene ale comunităţii (Volktransmitted culture – cum a denumit Gellner procesul) , ceea ce implica o reproducere şi reiterare a particularităţilor şi a pluralismelor locale.

Comparativ cu acest model, societăţile industriale au dezvoltat un model radical diferit de organizare socială şi transmisie culturală. Producţia industrială implica resurse de forţă de muncă compusă din actori liberi juridic şi capabili să se adapteze la dinamica schimbătoare a cererii pieţii muncii. Acest ultim aspect presupunea nu numai disponibilitatea de a fi mobil (a se muta acolo unde era cererea pentru forţa de muncă), ci şi o capacitate radical transformată de adaptabilitate culturală. În acest context, elitele economice şi politice devin interesate de profilul cultural al populaţiei, şi acest interes nu este unul abstract, ci subordonat programului (cu finalitate economică, şi nu numai) de a produce o minimă omogenitate culturală a populaţiei, cu scopul de a avea actori interşanjabili, care nu implică probleme majore de comunicare şi adaptare culturală. În acest context se extinde exosocializarea (un proces de socializare care promovează forme de expresie culturală, cunoaşteri şi valori exterioare comunităţilor din care cei supuşi socializării fac parte) prin învăţământul public, obligatoriu (School transmitted culture – Gellner). Urmărind să integreze populaţii culturalmente diferenţiate, promovarea în masă a unei culturi publici minimale (alfabetizare de masă, impunerea unor standarde lingvistice, familiarizarea cu noţiunile de bază şi viziunea fundamentală a ştiinţei moderne occidentale, etc.) devine unul dintre obiectivele majore ale şcolii.

Date fiind aceste evoluţii, omogenitatea culturală a unor populaţii relativ extinse teritorial, înţeleasă ca şi condiţie şi formă de manifestare a unei comuniuni etnice este (cel puţin în formele în care ne este dată astăzi) de dată relativ recentă. Mai mult, ea nu este rezultatul unor evoluţii spontane a unei nevoi mistice de unificare culturală a populaţiilor, ci este rezultatul activităţii organizatorice desfăşurate de elite politice şi economice, angajate în mod conştient în reformarea peisajului cultural al statelor. O descriere detaliată a acestui efort instituţional o oferă Eugene Weber în cartea lui (devenită deja o operă clasică) despre procesul de inducere la scală la largă a identităţii colective şi moderne franceze, intitulată Peasants into Frenchmen: The Modernization of Rural France, 1870-1914 (1976).

O altă contribuţie la teza modernistă o aduce Hobsbawm care, între altele, aduce în discuţie ideea de continuitate şi tradiţionalitate a comunităţilor etno-naţionale (Hobsbawm 1983, Hobsbawm, 1983 #87). El scoate în evidenţă diferitele modalităţi prin care elitele produc trecutul (în sensul de memorie colectivă ca şi formă de reprezentare a trecutului) şi ideea de legătură istorică a comunităţilor etnice cu acest trecut. El consideră că prin ritualuri publice sau alte practici simbolice, a căror dimensiune centrală o reprezintă invocarea trecutului şi a continuităţii comunităţii, elitele promovează noi norme şi valori (urmărind controlul asupra maselor). Ca atare trecutul comunitar, în sens de identitate temporală (strămoşi, evenimente ce marcheză trecutul, personalităţile majore ale istoriei, etc.) a grupului etno-naţional, este considerat un construct în jurul căreia se crează o nouă identificare.

Benedict Anderson consideră comunitatea etnică ca o comunitate imaginată. Imaginată nu în sensul de produs (lipsit de orice substrat real) al fanteziei, ci mai degrabă trebuie înţeleasă în sens de apartenenţă la o comunitate reprezentată. El introduce această dihomotomie între comunităţi bazate pe contacte şi interacţiuni efective personale (faţă în faţă) între membri, şi comunităţi în care, datorită numărului mare de membri, indivizii au doar o reprezentare la nivel

88

mental (imaginare) al grupului. Sau cum spune el „... nici membrii celei mai mici naţiuni nu îi vor cunoaşte niciodată pe cei mai mulţi din compatrioţii lor, nu-i vor întâlni şi nici măcar nu vor auzi de ei, totuşi în mintea fiecăruia trăieşte imaginea comuniunii lor” (Anderson 2000:11). Noutatea introdusă de modernitate nu constă neapărat în apariţia unor asemenea comunităţi imaginate (căci şi în epocile anterioare modernităţii diferitele macro-comunităţi în perspectiva cărora se construiau anumite identităţi colective au fost reprezentate, imaginate într-un anumit fel), ci în facilităţile culturale (comunicarea de masă, harta, recensământul, muzeul, etc.) pe baza cărora aceste reprezentări se configurează. Invenţia tiparului crează posibilitatea unei comunicări de masă standardizată, cu un impact asupra unui volum incredibil de mare de populaţie. Recensămintele (generalizate tot în modernitate) încep de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea să înregistreze apartenenţa etnică a populaţiei, ceea ce crează posibilitatea de a imagina grupul etnic în termeni de volum şi structură (femei, bărbaţi, copii, bătrâni, orăşeni, săteni, etc.). Harta ca mijloc de reprezentare a spaţiului devine o facilitate culturală de masă, oferind posibilitatea reprezentării în spaţiu a grupului etnic. Muzeele, şi ele apar ca o creaţie a modernităţii, sunt considerate de Anderson adevărate „capsule ale timpului”, agregând într-un spaţiu restrâns mărturii despre trecut. Ele facilitează imaginarea în timp (ca subiect istoric) a comunităţii etnice.

2.1.1.5. Etnicitatea esenţă sau relaţie (şi graniţă)

Esenţialismul este o filozofie a ştiinţei ce presupune căutarea caracteristicilor esenţiale, definitorii ale obiectelor atât din lumea naturală cât şi din cea socială. În conformitate cu acest mod de a asuma obicetul cercetat, etnicitatea este văzută de fiind un grup închis către exterior, relativ omogen în interior, format din indivizi care în mod obiectiv şi ineluctabil sunt purtători ai unei esenţe culturale adînc înrădăcinate şi în mod exclusiv definitorie pentru sinele lor social (Parker, 2001 #89, Brubaker, 2002 #14, Grillo, 2003 #90). În această viziune indivizii incluşi aceleiaşi categorii etnice, au, în mod obiectiv, caracteristici inerente şi inalienabile chiar dacă acestea nu sunt date întotdeauna observatorului exterior, sau nu sunt asumate întotdeauna ca atare de către indivizii „purtători” ai acestei esenţe.

În opoziţie cu această viziune, antropologia, pornind de la analizele lui Leach efectuate în Burma (Leach, 1954 #2), tinde să considere etnicitatea ca o relaţie, ca un proces social şi nu neapărat ca o totalitate integrată a diferenţelor culturale. Sau, după cum spune Thomas Hyland Eriksen, a înţelege etnicitatea în sens izolat este la fel de absurd şi imposibil ca aplaudatul cu o mână, sugerînd că etnicitatea înseamnă relevarea şi accentuarea în şi prin interacţiune a diferenţelor culturale (Eriksen, 2002 #91). Cea mai cuonscută teorie relaţională aparţine lui Frederik Barth, care consideră că este greşită viziunea conform căreia etnicitatea reprezintă o sumă sau o sinteză a diferenţelor culturale ce produce subiecţi radical diferiţi din punct de vedere cultural. Etnicitatea trebuie văzută mai degrabă ca un mod aparte de a organiza repretoriul cultural al grupurilor, care selectează anumite caracteristici culturale şi le promovează ca marcatori culturali (graniţe). Aceste dimensiuni ale culturii grupurilor devin embleme prin care se identifică şi sunt identificaţi membrii grupului. Ca atare o etnicitate funcţionează într-un sistem cultural complex, înlăuntrul căreia subiecţii diferitelor comunităţi pot să prezinte (şi nu o dată prezintă) similarităţi culturale majore, dar fiind demarcate de practici culturale cu valoare emblematică (Barth, 1969 #94).

89

2.1.1.6. Determinat biologic versus instrumental.

Sociobiologia reprezintă o continuare a programului de analiză iniţiat de Darwin despre evoluţie şi selecţie naturală, punând un accent deosebit pe comportamentul strategic al indivizilor menit să asigure supraviţuirea celui mai adaptat. Dimensiunea sociologică a analizei sociobiologice rezultă din încercarea de a explica altruismul şi în mod implicit comportamentul colectiv ca strategie de adaptare biologică (Rosenberg 1998). Eward O. Wilson (considerat unul dintre figurile marcante ale acestei orientări) consideră că unitatea de analiză de la care trebuie pornit în analiza problemei evoluţiei o reprezintă genele şi nu organismele individuale. Corpul uman, în viziunea lui Wilson, reprezintă doar un vehicul, un mijloc extrem de elaborat menit să asigure prezervarea şi multiplicarea genelor cu cea mai mică perturbare biochimică posibilă (1980:3). Conform acestui raţionament, altruismul, preferenţialităţile în grup (la urma urmei comportamentul colectiv) pot fi explicate pornind de la modul în care genele, urmărind calea cea mai eficientă de multiplicare, determină comportamentul individului. Ideea este relativ simplă: pentru a asigura un mediu propice multiplicării cât mai neperturbate a genelor, sunt preferaţi indivizii purtători ai genelor cu caracteristici apropriate. Deci genele, tocmai pentru a asigura succesul reproductiv (minimizarea perturbărilor biochimice, a alterării fondului propriu, ce poate interveni în contextul reproducerii), determină individul să se comporte în mod altruist cu o anumită colectivitate umană, cu care se potriveşte din punct de vedere al informaţiei genetice (potrivirea selectivă).

Pornind de la aceste teze ale sociobiologiei s-a formulat o teorie a etnicităţii denumită Teoria Similarităţii Genetice (Genetic Similarity Theory), potrivit căreia etnicitatea reprezintă un mecanism cvasi-inconştient al sociabilităţii, ce poate fi descris în modul următor: cu cât similitudinile dintre fenotipurile4 indivizilor sunt mai mari, cu atât ei tind să manifeste atitudini mai pozitive, să fie mai deschişi colaborării şi mai concilianţi (Rushton 1999), determinând creşterea probabilităţii schimbului de gene în populaţia respectivă. Deci această teorie îşi asumă realitatea obiectivă a unei descendenţe biologice comune a celor care fac part dintr-un grup etnic, şi promovează ideea că procesele de grup, considerate în dubla ipostază de (a) închidere faţă de alţii (preferinţe de a procrea cu parteneri din acelaşi grup) şi (b) solidaritate pronunţată faţă de cei din grupul propriu reprezintă o strategie a genelor care astfel îşi măresc succesul reproductiv. Această perspectivă teoretică mai este denumită şi primordialism biologic.

În contrast cu ideea conform căreia etnicitatea este un mecanism al sociabilităţii neasumat la nivel conştient de actorii sociali, perspectiva instrumentalistă avansează ideea că etnicitatea reprezintă un instrument strategic de care actorii se folosesc în vederea accesului la anumite resurse. În conformitate cu teoriile instrumentaliste, asumarea şi manifestarea etnicităţii sau conformarea la anumite norme de comportament impuse de solidaritatea etnică pot fi analizate şi descrise în termeni de balanţa costurilor şi beneficiilor. Un exemplu ar fi situaţia părinţilor minoritari care trebuie să decidă limba în care copiii urmează să frecventeze şcoala. Ei pot să considere avantajele instrucţiei în limba majorităţii („copilul va avea mai multe şanse şi oportunităţi”) dar pot să aibă reţineri datorate costurilor relaţionale implicate de o asemenea decizie (rudele, vecinii, prietenii ar putea să dezaprobe şi să-şi manifeste acest lucru în termeni de distanţare, de răcire a relaţiilor). Unul dintre autorii cei mai cunoscuţi identificaţi cu punctul de vedere instrumentalist aste Abner Cohen. El consideră etnicitatea ca o asociere informală a cărei coeziune este asigurată de anumite patternuri comportamentale complexe (folosirea unei anumite limbi, participarea la anumite ritualuri religioase şi publice, etc.). Obiectivul acestei

4 Trăsăturile exterioare determinate de variaţiunile genetice existente înlăuntrul unei specii.

90

asocieri este adânc înrădăcinat în organizarea economică şi socială a societăţii şi poate consta în menţinerea sub controlul grupului a unei nişe ecologice în sistemul diviziunii muncii, accesul la anumite poziţii sociale, sau, dimpotrivă, menţinerea privilegiilor de acces la anumite statusuri (Cohen, 2004 #95).

Bibliografie:

Horváth I. (1995) 'Concepţia lui Max Weber despre etnicitate' în Rotariu T., Poledna R. şi Roth A. (ed.) Studii weberiene Cluj-Napoca: Clusium, pp. 230-241.5

Anderson, Benedict (2000[1983]) Comunităţi imaginate Bucureşti: Editura Integral, pp. 7-49;Anselme, J.L. (2002 [1995]) Etnie, trib – concepte universale în Cordellier, S. - Poisson É. coord. Naţiuni şi naţionalisme Bucureşti: Corint, pp. 139-140Barth, Frederik (1969) Introduction în Barth, Frederik ed. Ethnic Groups and Boundaries: The Social Organization of Culture Difference Oslo: Scandinavian University Press pp. 9-38.Beissinger, Margaret H. (2001) ‘Constructing Identity among Professional Romani (Gyspsy) Musicians in Romania’ in Slavic Review Vol. 60, [4] pp. 24-49.Cordellier, S. - Poisson É. coord. (2002 [1995]) Naţiuni şi naţionalisme Bucureşti: Corint: 59-70.Grillo, Ralph D. Cultural essentialism and cultural anxiety in Anthropological Theory Vol 3(2): 157–173Rex, J. (1998[1986]) Rasă şi etnie Bucureşti: Editura DU Style, pp. 121-127.Smith, Anthony D. (2002) Naţionalism şi Modernism Chişinău: Epigraf, pp. 178-205 (recomandat 127-151, 153-177) – cartea se găseşte la CCRIT.

5 Notă: O –bibliografie obligatorie. R – bibliografie recomandată.

91

Capitolul 13

Discriminare şi minoritate

Excluderea, tratamentul diferenţiat în defavoarea indivizilor făcând parte dintr-un anumit grup etnic, doar pe baza apartenenţei lor etnice, este un criteriu suficient pentru a considera membrii grupului respectiv ca minoritate în cadrul societăţii respective. Ca atare, tratarea celor două fenomene împreună nu este întâmplătoare: situaţia de minoritate înseamnă o probabilitate mai mare de fi dezavantajat, discriminat doar pe criteriul apartenenţei la un anumit grup etnic, însemnând în fond şanse statistic diferenţiate de reuşită socială, ceea ce poate implica o asimetrie a grupurilor etnice la nivelul structurii sociale.

1. Discriminarea şi drepturile omului.

Discriminarea – în sensul cel mai larg al termenului – înseamnă o raportare diferenţiată ce comportă consecinţe negative pentru membrii unui out-grup. Este de menţionat că nu orice act de preferenţialitate poate fi considerat discriminatoriu, ci doar acele acte care, raportate la un sistem de norme, sunt considerate ilicite, indezirabile. Deci nu anumite acte în sine sunt discriminatorii, ci acele acte pot fi evaluate drept discriminatorii din perspectiva unui sistem de norme şi valori. Ca atare, în studierea discriminării trebuie să pornim de la studierea sistemului de norme specifice, raportat la care în anumite societăţi, în anumite situaţii şi în legătură cu anumite categorii de persoane tratamentul preferenţial este considerat ilegal.

În epoca noastră sistemul cel mai general (şi larg acceptat) de norme din perspectiva căruia anumite forme de preferenţialitate sunt ilicite îl reprezintă perceptele legate de drepturile omului, mai ales ideea de egalitate. Astfel că Adunarea Naţională Franceză în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 august 1789) în articolul 1 statua „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică.” 6. Acest principiu al egalităţii în drepturi între indivizi, respectiv principiul diferenţierii exclusiv pe baza performanţelor individuale şi a utilităţii publice a fost reiterat şi detailat de mai multe documente juridice internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite7), şi inclus în legislaţia majorităţii ţărilor lumii (între care şi România). Astfel că înţelegerea modului în care anumite tipuri de raportări sunt evaluate din perspectiva ideii de egalitate „a devenit o trăsătură esenţială a societăţilor moderne, iar principiul egalităţii este folosit mai ales pentru a legitima atât acţiunile celor ce guvernează, cât şi ca valoare din punct de vedere moral al societăţii.” (Turner 1997:70)

Deci norma cea mai generală (într-un anumit sens constitutivă în modernitate) o reprezintă principiul judecării indivizilor pornind de la calitatea lor universală de cetăţean, unicul criteriu de diferenţiere fiind doar utilitatea socială a actelor lor. Ca atare, orice raportare care se bazează pe presupoziţii bazate pe faptul apartenenţei indivizilor la anumite categorii (sex, vârstă, religie, apartenenţă etnică sau rasială, convingeri religioase sau politice, etc.) şi care limitează afirmarea individului poate fi considerată discriminatorie.

Numai acele tratamente diferenţiate sunt acceptabile care sunt bazate pe criterii obiective, sunt rezonabile şi legate funcţional de anumite sarcini pentru care se face selecţia. De exemplu dacă dorim să angajăm un inginer de sistem vom selecta candidaţii

6 Vezi textul original la http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_2/Materialien/dokument_4.htm, descărcat la data de 30 august 2005.7 Menţionăm cele mai importante: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), respectiv Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (19 decembrie 1966).

92

pe baza unor criterii obiective predefinite (prezentarea anumitor diplome, capacitatea de a rezolva anumite probleme). Criterii cu un grad mare de subiectivitate de gen „dorim persoane prezentabile” sunt considerate o portiţă pentru manifestarea unor discriminări, deorece standardele estetice nu sunt nicidecum universale, ţin de subiectivitatea celor care fac selecţia. Deasemenea nu pot să impun criterii nerezonabile de genul „să fie sub 35 de ani”. Cu toate că vârsta este un criteriu obiectiv, pe de o parte, nu este rezonabil să impui un asemenea criteriu excluzând persoane care nu vor fi capabile să îndeplinească criteriul vârstă, pe de alta, nu există un temei funcţional, legat de natura muncii prestate, pentru ca un inginer de sistem să fie neapărat sub 35 de ani.

Acest ethos al tratamentului nediferenţiat reprezintă doar un prim nivel al analizei sistemului normativ din perspectiva căruia anumite manifestări de preferenţialitate sunt calificate drept discriminative. Celelalte două niveluri ar fi sistemul legal, politicile publice promovate de autorităţi, respectiv opinia publică.

a.) Nivel principial – din perspectiva principiului general aproape filosofic al egalităţii şi a documentelor internaţionale considerate constitutive pentru ordinea politică a modernităţii ce se poate considera ca un tratament diferenţiat ilicit.

b.) Nivel codificat – normele legale, instituţiile şi procedurile instituţionale implementate în mod efectiv la nivelul unei unităţii legislative (ţară, stat federal dintr-o confederaţie). De exemplu, anumite ţări pot tolera un tratament diferenţiat faţă de minorităţi sexuale, altele să declare ilicit diferenţierea în funcţie de orientarea sexuală. Sau poate exista o legislaţie completă de protejare a unor minorităţi etnice, fără ca să existe instituţii competente de monitorizare şi implementare. De exemplu, se poate stipula că accesul la muncă nu poate fi îngrădit pe criteriul etnic, dar nici o instituţie să nu aibă în competenţă să se autosesizeze în situaţiile în care publicitatea pentru ofertele de locuri de muncă exclud anumite categorii pe criterii etnice (Ex. Angajăm paznici de noapte! Exclus rromi!)

c.) Nivelul normelor şi practicilor instituţionalizate la nivel social – Eficienţa unui sistem normativ constă în gradul şi formele de interiorizare şi transformare în modele comportamentale ale unor norme. Există cazuri în care normele sunt total exterioare contextelor sociale la care se referă, neexistând la nivelul actorilor implicaţi nici măcar informaţia nu despre conţinutul normei, ci măcar despre eventualitatea normării relaţiilor într-un anumit domeniu. Sau poate exista o presiune morală pentru a se implementa o anumită legislaţie (legem contra mores).

Statele diferă foarte mult între ele, nu atât în cea ce priveşte aderarea la principiile generale ale renunţării la tratamentul diferenţiat, cât în promovarea unor măsuri efective menite să sancţioneze, să limiteze şi eventual să prevină anumite acte ce pot fi considerate discriminatorii, existând o dinamică proprie a ceea ce este considerat discriminare. Această dinamică se poate observa la două niveluri distincte:

- sfera categoriilor vulnerabile cărora li se acordă o atenţie specială- sfera relaţiilor la care se aplică standardele de drepturi (minime) universalePentru a înţelege idea de sferă a categoriilor vulnerabile cărora li se acordă o atenţie specială

trebuie să constatăm: cu toate că principiile de tratament nediferenţiat sunt proclamate universale, au existat întotdeauna categorii vulnerabile al căror tratament diferenţiat, discriminatoriu a fost tolerat, în anumite situaţii chiar promovat în mod sistematic. Ca atare, diferite documente internaţionale sau sisteme normative naţionale au ţinut să evidenţieze aceste

93

categorii vulnerabile, atrăgând atenţia asupra nevoii de a acorda a atenţie specială, sporită acestor categorii. În timp, putem constata o extindere a listei care atrage atenţia asupra acelor categorii în cazul cărora se impune o atenţie specială, pentru a evita tratamentul lor diferenţiat. Dacă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a ONU (10 decembrie 1948) erau enumerate următoarele categorii: rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări, la aceste categorii se mai adaugă în 1950, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei se mai precizează şi o altă categorie vulnerabilă: apartenenţa la o minoritate naţională. Evoluţia continuă, legislaţia din România Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede, în afară de categoriile vulnerabile mai sus menţionate şi altele: sex sau orientare sexuală, etnie.

În cee ce priveşte sfera relaţiilor la care se aplică standardele de drepturi (minime) universale, şi în care anumite raporturi de preferenţialitate sunt declarate ilicite, acestea au avut o dinamică proprie în timp. Iată această cronologie, evoluţie în timp a extinderii principiului tratamentului nediferenţiat în diferite sfere relaţionale (după cum descrie Thomas Humphrey Marshall, dezvoltat ulterior de de Bryan S. Turner). :

a.) Sfera relaţiilor legale şi libertăţilor civice;b.) Sfera drepturilor politice (dreptul la vot, dreptul de organizare politică, alte

drepturi conexe, cum ar fi accesul la funcţii publice);c.) Drepturile sociale – accesul nediferenţiat pe piaţa forţei muncii şi promovarea

bazată doar pe competenţă, accesul nediferenţiat la servicii publice, nediferenţierea în accesul la un habitat decent, etc.;

d.) Drepturi culturale – dreptul de a păstra şi promova identitatea.

94

Tipologiile discriminării

2.1 Subiectiv versus calificatDiscriminarea subiectivă poate fi înţeleasă ca un mecanism de atribuire: considerarea de

către subiecţi că la originea unor experienţe frustrante stau acte de discriminare. Deci ceea ce se numeşte discriminare subiectivă ţine exclusiv de reprezentările şi evaluările subiecţilor, de ceea ce ei consideră ca fiind normele care definesc un tratamanet preferenţial ca fiind ilicit, respectiv de modul cum ei reprezintă actele, motivaţia celorlalţi actori participanţi la interacţiune. Desigur, considerarea de către persoane care au avut experienţa frustrante că acestea au la sursă comportamentul discriminator al unor persoane sau instituţii nu reprezintă un criteriu suficient pentru a accepta acest lucru ca fiind adevărat. Aceasta înainte de toate pentru că ţine de mecanismele de protecţie ale sinelui să atribuim eşecurile noastre lipsei de corectitudine a altor persoane ami degrabă decât capacităţilor, abilităţilor sau pregătirii noastre precare. Cu toate acestea, discriminarea subiectivă nu poate fi tratată ca un moft, ca o formă de „falsă asumare” a unor situaţii. În multe situaţii în care subiecţii consideră că au fost discriminaţi este foarte probabil că în gestionarea interacţiunii au fost elemente care şi pentru o terţă persoană neimplicată ar fi reprezentat o sursă de dubiu privind corectitudinea şi buna credinţă celui care a dominat situaţia.

Discriminarea calificată înseamnă etichetarea unor acte de către terţe persoane (non-angajate şi competente) ca reprezentând forme ilicite de tratament preferenţial. Non-angajamentul implică o raportare nepărtinitoare, neutră în raport cu părţile implicate, competenţa înseamnă cunoaşterea normelor ce califică anumite tratamente ca discriminatorii, respectiv o cunoaştere a mecanismelor de funcţionare a discriminării. Trebuie menţionat că unui număr considerabil de mare de actori li se atribuie sau îşi atribuie această calitate de a califica anumite acte sub aspectul caracterului licit sau ilicit al unor diferenţieri promovate: persoane implicate în procesul de justiţie (procurori, judecători, avocaţi), funcţionari sau alte persoane abilitate ale unor agenţii guvernamentale8, activişti ai unor organizaţii non-guvernamentale de profil, specialişti din sfera academică, mass-media, etc. Diferenţa majoră dintre aceste calificări o reprezintă înainte de toate consecinţele calificării unor acte ca fiind discriminatorii: în anumite situaţii avem de-a face cu consecinţe pur morale (exercitarea unui control social şi încercarea de a promova norme), în alte situaţii pot exista sancţiuni prevăzute de lege (amenzi, interzicerea exercitării unor activităţi, etc.). În rest, interesele, sensibilitatea, obiectivele diferiţilor actori nefiind identice, probabil că vor exista şi diferenţe atât în instrumentarea unui caz, cât şi în rezultatul la care se ajunge în evaluarea unei situaţii date.

Trebuie menţionat că este relativ dificil să instrumentezi şi să dovedeşti în mod indubitabil despre o situaţie că este un caz de discriminare calificată. Pe de o parte, cei cărora li se atribuie că ar fi discriminat pot să invoce o raportare diferenţiată pe un criteriu mai rezonabil. De exemplu, nu este probabil că vor afirma public şi asuma deschis că un candidat la un loc de muncă a fost refuzat pentru că este femeie, ci vor invoca un criteriu mai acceptabil pentru a diferenţia între aplicanţi, cum ar fi vechimea în muncă sau în activitatea ce urmează să fie prestată, disponibilitatea aplicanţilor de a presta ore suplimentare, etc.

2.2. Acte calificate versus consecinţe.

8 În Romînia membrii Consiliului Naţional de Combatere a tuturor Formelor de Discriminare.

95

Este extrem de dificilă identificarea şi calificarea univocă, fără dubii a unor acte individuale ca fiind discriminatorii. Cu toate acestea, existenţa discriminării poate fi demonstrată prin dovedirea în termeni de consecinţe, anume dacă există o asimetrie în termeni de acces la anumite resurse (educaţie, locuri de muncă, locuire), dacă există diferenţe majore în termeni de venituri, condiţii de viaţă, prezenţă în anumite sectoare imporante ale vieţii sociale (angajaţi în sectorul public, reprezentare la niveluri superioare ale puterii, etc.). De exemplu, în România, salariul mediu brut obţinut de angajaţii de sex feminin este în mod sistematic mai mic decît cel obţinut de angajaţii de sex masculin. Şi cu toate că nu putem localiza seria situaţiilor de discriminare calificată, din imaginea de statistică de ansamblu putem avea o viziune a consecinţelor şi putem presupune că discriminările au loc în mod sistematic şi instituţionalizat.

Salariul mediu brut pe sexe pe luna octombrie a anului respectiv Anul Femei Bărbaţi % salariu femei comparat cu salariu bărbaţi1996 415325 546315 76,02

1997 853832 1120686 76,19

1998 1231820 1538433 80,07

1999 1781439 2149957 82,86

2000 2707434 3243123 83,48

2001 3846876 4713851 81,61

2002 4796940 5805487 82,63

2003 6100171 7402974 82,4

*Compilat de autor sursa NHDR 2005:124Ca atare, de la aceste asimetrii dintre categoriile etnice (sau orice alte categorii al căror

tratament este sau se presupune că ar fi diferenţiat) se stabileşte prin analiza consecinţelor asimetriilor şi presupunerea că cel puţin o parte se datorează discriminării.

2.3. Izolat versus instituţionalizat.

Discriminarea poate avea un impact diferenţiat în ceea ce priveşte şansele de viaţă (posibilitatea de afirmare, posibilitatea de acces la diferite resurse, servicii, etc.) a celor care fac parte dintr-o categorie supusă discriminării. Pot exista cazuri izolate de discriminare, deci situaţii în care avem de-a face cu indivizi care sunt supuşi ocazional unui tratament diferenţiat. De exemplu, pot exista patroni de unităţi de alimentaţie publică care refuză să servească rromi. Cu toate că este probabil să existe un număr de asemenea situaţii, şansele de viaţă a celor care aparţin acestei categorii etnice nu vor fi semnificativ influenţate. Nu pentru că asemenea situaţii nu ar fi neplăcute, ci pentru că sunt relativ izolate şi localizate ca să nu aibă un impact general asupra categoriei. Deci este mai degrabă probabil că majoritatea celor care doresc să aibă acces la asemenea servicii vor avea.

Similar, pot exista situaţii în care, relativ localizat şi delimitat, persoanele aparţinând anumitor categorii etnice sunt tratate diferenţiat. De exemplu, poate exista un număr de închisori în care deţinuţii de o anumită etnie să fie trataţi diferenţiat şi defavorabil, de exemplu să fie evaluaţi pe baza unor criterii mai severe, astfel devenind mai dificil să să obţină eliberarea

96

condiţionată. Dacă aceste instituţii sunt într-un număr redus, avem de a face cu discriminare de grup izolată. Dar dacă este o practică generalizată în tot sistemul de penitenciare atunci avem de a face cu o discriminare instituţionalizată.

2.4. Discriminare, prejudecată şi/sau conformism: tipologia lui Merton.

Există tendinţa de a considera prejudecata, mai precis diferitele manifestări ale ei ca fiind detereminate de diferitele predispoziţii ale individului, deci cauza majoră a comportamentului marcat de prejudecăţi este identificată la nivelul unei structuri voliţionale şi normative interorizate ale actorilor sociali. Robert Merton propune o tipologie care arată determinarea duală a prejudecăţilor.

AT

ITU

DIN

I

MANIFESTĂRI

Tolerant

Discriminative Non-discriminative

Tolerant bigot Tot timpul tolerant

Cu prejudecată

Tot timpul cu prejudecăţi Bigot cu prejudecăţi

Tolerantul bigot este persoana care, cu toate că are convingeri liberale, în contextul unor presiuni exterioare are un comportament discriminativ, marcat de prejudecăţi. Exemplul clasic îl reprezintă situaţia unui proprietar de imobil care, cu toate nu are prejudecăţi faţă de cei de culoare şi aderă la valorile liberale nu dă în chirie apartamente persoanelor de culoare. Motivul este o probabilă scădere a valorii imobilelor, căci cei din clasa de mijloc cu prejudecăţi tind să evite acele imobile în care stau cei de culoare. Ca atare, pentru a evita anumite pierderi datorate comportamentului discriminativ al altor persoane, persoana tolerantă, ţintind să evite anumite pierderi probabile, va manifesta la rândul său un asemenea comportament. Persoana tot timpul

O tipologie a discriminării în funcţie de gradul de instituţionalizare a practicilor discriminatorii

Nivelul, gradul instituţionalizării în societate

Nu există Moderat Semnificativ

Discriminare individuală izolată

Discriminare de grup izolată

Instituţionalizare în societate

97

tolerantă va avea un comportament concordant cu convingerile sale indiferent de presiunile externe, de balanţa câştiguri-pierderi.

Bigotul cu prejudecăţi este persoana care are atitudini negative, de respingere faţă de anumite grupuri, fără ca acestea să se traducă într-un comportament discriminativ, motivul cel mai probabil fiind evitarea sancţiunilor implicate de un asemenea comportament. Persoana tot timpul cu prejudecăţi este aceea care, indiferent de costuri, de presiunile la care este supusă încearcă să se conformeze comandamentelor care izvorăsc din convingerile sale intime şi valorile interiorizate.

Această tipologie invocă dubla determinare a comportamentelor sociale: pe de o parte, aceste comportamente sunt determinate de motivaţiile, atitudinile interne, valorile interiorizate, pe de alta de conformarea la normele sociale în vigoare şi promovate în mod efectiv în anumite circumstanţe interacţionale. Deci anumite comportamente marcate de prejudecată se instituţionalizează şi devin modele comportamentale de care actorii sociali nu pot să nu ţină seama. Nerespectarea lor implică anumite costuri suplimentare, chiar şi sancţiuni din partea acelora care consideră că aceste modele comportamentale exprimă convingerile lor intime şi valorile cu care se identifică. Ca atare, pot exista anumite situaţii în care conformismul legat de normele promovate în legătură cu o anumită situaţie determină un comportament marcat de prejudecăţi (suporterii unei echipe de fotbal, indiferent de atitudinile lor faţă de un anumit grup etnic, vor scanda sloganurile cu conţinut rasist, marcat de prejudecăţi).

Dar putem întâlni şi situaţii contrare, dominanţa unor modele comportamentale care exprimă toleranţa şi idealul de egalitate, care, indiferent de eventualele atitudini discordante ale subiecţilor se impun ca modele comportamentale obligatorii, nerespectarea lor putând implica diferite sancţiuni.

Ca atare, putem conchide: prejudecata şi comportamentele aferente (mai ales discriminarea) nu sunt manifestări pe care să le putem explica doar făcând referire la predispoziţii sau atitudini individuale, trebuie să luăm în considerare şi normele şi modelele comportamentale aferente promovate de diferite segmente ale societăţii.

2.5. Situaţia de minoritate.Una dintre sursele problemelor legate de coexistenţa mai multor grupuri etnice în cadrul

unor societăţi complexe rezultă din asimetriile existente între aceste grupuri în termeni de proprietate, prestigiu, putere, care, de cele mai multe ori, sunt însoţite şi de diferenţe de volum între cele două populaţii. Începând ani treizeci ai secolului 20, segmentele etnice subordonate din cadrul acestor societăţi se numesc minorităţi. Studierea funcţionării şi dinamicii acestor relaţii minoritate-majoritate este o temă centrală a sociologiei relaţiilor interetnice, poziţie ilustrată şi de faptul că în anumite universităţi domeniul de cunoaştere legat de dinamica relaţiilor interetnice este denumit sociologia minorităţilor.

2.5.1. Definiţia minorităţii din perspectivă demografică şi sociologică.

Pentru o mai bună înţelegere a relaţiilor descrise de cuplul terminologic majoritate – minoritate, trebuie să distingem între dimensiunea demografică şi cea sociologică a acestor tipuri de relaţii. Sub aspect demografic relaţia majoritate – minoritate descrie o situaţie de diferenţă de volum dintre două segmente diferenţiate etnic, ce co-există într-un cadru administrativ teritorial, de obicei pe teritoriul unui stat. În sens sociologic, raporturile de minoritate – majoritate descriu

98

o situaţie de asimetrie dintre grupuri în termeni de putere sau autoritate, în esenţă un raport de subordonare a comunităţii(comunităţilor) minoritare de către o majoritate dominantă.

Distincţia între cele două perspective - demografică şi sociologică - se impune dintr-un motiv foarte simplu: modalităţile instituţionalizate de gestionare a relaţiilor de putere şi autoritate nu se suprapun neapărat cu raporturile demografice. Sau, mai simplu formulat: puterea nu aparţine întotdeauna celor mulţi, ci grupurilor care controlează resursele de putere şi autoritate într-o societate, care pot fi minoritare în sens demografic. Exemplul clasic este cel al (fostului) regim apartheid din Africa de Sud, unde albii (cu toate că reprezentau o minoritate în sens demografic) deţineau controlul asupra populaţiei de culoare (majoritară în sens demografic). Aceasta se întâmpla prin impunerea unui sistem de reprezentare politică diferenţiat rasial, ceea ce însemna că albii îşi asigurau dominanţa în sistemul legislativ şi executiv. În consecinţă, legile care erau adoptate susţineau acest sistem politic de asimetrie rasială, respectiv instituţiile statului (inclusiv organele represive: armata şi poliţia) erau controlate tot de albi. Pe scurt, cu toate că albii erau numeric mai puţini, ei se aflau în poziţii dominante, având monopolul legitim al violenţei, deci erau majoritari în sens sociologic.

2.5.2. Tipologia lui Schermehorn.

Pornind de la acest dublu sens al termenului de minoritate, Schremehorn (1964, 1970) propune o matrice combinând criteriul demografic (cel a raportului de volum de populaţie) cu cel sociologic (cel al puterii), rezultând o tipologie nuanţată a relaţiilor minoritate majoritate.

Relaţii de putere* Raporturi de volum**Majoriate dominantă + +Elită dominantă + -Mase subordonate - +Grupuri minoritare - -

*”+” controlează, „–„ nu controlează resursele de putere**”+” reprezintă, „–„ nu reprezintă segmentul etnic cel mai voluminos din societate.

Majoritatea dominantă este acea configuraţie a relaţiilor interetnice în care grupul majoritar reprezintă segmentul etnic cel mai voluminos din populaţie, şi controlează şi pârghiile puterii. Elitele dominante, cu toate că sunt în minoritate în sens demografic, controlează statul, sau alte pârghii ale exercitării instituţionalizate a puterii (vezi situaţia mai sus prezentată din Africa de Sud), subordonând masele, adică grupurile aflate în majoritate demografică. În situaţia „tipică” de minoritate sunt acele grupuri care nici nu sunt într-o poziţie de autoritate dominantă dar, comparativ cu alte grupuri etnice din societatea respectivă, sunt şi mai puţini.

2.5.3. Situaţia de minoritate şi inegalităţile sociale şi de statusCu toate că asimetriile în termeni de putere şi influenţă sunt esenţiale (necesare şi

suficiente) pentru stabilirea existenţei unei relaţii de minoritate-majoritate etnică, aceasta nu este singura dimensiune; foarte frecvent apar şi în alte dimensiuni, asimetrii ce însoţesc relaţiile minoritate-majoritate. Dimensiunile cele mai frecvente în care se mai manifestă aceste asimetrii sunt stratificarea socială şi prestigiul social sau statusul.

Sociologii folosesc teremenul de minoritate marginală în situaţiile în care între grupul, grupurile majoritare şi minoritate există diferenţe nu numai sub aspectul puterii şi influenţei dar

99

şi în termeni de clasă, de poziţie în structura socială. Altfel spus, există o şansă destul de mare ca apartenenţa etnică şi o anumită poziţie de clasă să coincidă, deci minoritarii, statistic vorbind, să aparţină mai degrabă claselor inferioare, marginale din cadrul sistemului de stratificare din societatea respectivă. Această situaţie de suprapunere dintre delimitările etnice şi cele ale stratificării sociale a fost denumită sistemul stratificării etnice (vezi, în limba română, în Rex 1998 şi Wieviorka 1994). Modelul formal al stratificării etnice la W. Lloyd Warner

Grupul etnic A

Clasa de jos

Clasa de sus

Grupul etnic B

Clasa de mijloc

Sociologii folosesc termenul de minoritate cu status scăzut (sau grupuri etnice stigmatizate) pentru acele grupuri care, pe lângă faptul că sunt subordonate în termeni de relaţii de putere, li se mai atribuie anumite caracteristici negative. Cei făcând parte din acest grup sunt consideraţi (sub anumite aspecte) inferiori faţă de majoritate, existând norme sociale referitoare la evitarea anumitor contacte şi relaţii cu indivizii aparţinând categoriei etnice respective.

Situaţia de minoritate implică prin definiţe un acces diferenţiat la resursele de putere, dar nu implică în mod necesar şi o asimetrie în termeni de bunăstare şi prestigiu. Altfel formulat: grupul etnic care controlează statul, sau alte pârghii ale exercitării instituţionalizate a puterii politice, nu este în mod necesar grupul cel mai prestigios sau cel mai bogat în societatea respectivă. În asemenea situaţii, miza competiţiei dintre grupurile etnice poate fi tocmai accesul la poziţiile sociale ce se bucură de apreciere în societate. O situaţie istorică de această natură este descrisă în cartea Irinei Livezeanu (1995).

Bibliografie:

*** Institutul pentru Politici Publice (2003) Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia publică, pp. 33-45, 63-65, 71-76, se găseşte la http://www.gallup.ro/romana/poll_ro/releases_ro/pr031016_ro/pr031016_ro.htmAchim, Viorel (1998) Ţiganii în istoria României Bucureşti: Editura Enciclopedică, pp: capitolul VII.Lévi-Strauss, Claude (1982) 'Rasă şi istorie' în n.a. Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti: Editura Politică, pp. 3-47.Merton, Robert K. (1976) Discrimination and the American Creed în Merton, Robert K. Sociologycal Ambivalence and Other Essays New York: The Free Press, pp. 189-199.

100

Oişteanu Andrei (2001) Imaginea evreului în cultura românã Bucureşti: Humanitas, Bucureşti, subcapitolul Imagologia etnică, din Introducere.Paul, I. - Tudoran, M. – Chilariu, L. (2005) Românii şi Maghiarii. Reprezentări in-group, out-group în cazul grupurilor etnice din România în Bădescu, G. – Kivu, M. – Robotin, Barometrul Relaţiilor Etnice 1994-2002. O perspectivă asupra climatului interetnic din România. Cluj: Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, pp. 89-117.Rex, J. (1998[1986]) Rasă şi etnie Bucureşti: Editura DU Style, pp. 57-58.Todorov, Tzvetan (1999[1989]) Noi şi ceilalţi Iaşi: Institutul European, pp. 36-57.Turner, Bryan S (1997[1988]) Statusul Bucureşti: Editura DU Style, pp.87-93.Winant, H. (2000) „Race and Race Theory” in Annual Review of Sociology Vol. 26, pp. 169-185.

101