Introducere in Psihanaliza I

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ

SEMESTRUL I

Tema întâi

Ce este psihanaliza?

1.Psihanaliza — sistem de discipline

axat pe ideea de inconstient

Disciplinele psihanalitice — psihoterapia, psihopatologia,psihologia, metapsihologia si psihanaliza aplicată — se aflăîn interrelatii cronologice si logice. Din punct de vederecronologic, prima a fost psihoterapia psihanalitică. Acestfapt documentează factualitatea psihanalizei: ea pornestede la o experientă clinică absolut nouă, ceea ce demon-strează că acuzatiile aduse de ideologia comunistă, con-form cărora ideile lui Freud ar fi derivate din filosofia „bur-gheză“ a lui Schopenhauer si Nietzsche, nu pot fi susti-nute. Teoretizarea experientei psihoterapeutice a condusla constituirea psihopatologiei psihanalitice, care, la rân-dul său, a stat la baza psihologiei psihanalitice. Pe temeiulacesteia s-a clădit metapsihologia si psihanaliza aplicată.Structura de rezistentă a acetsei clădiri multietajate o for-

mează ideea de inconstient. Psihoterapia psihanalitică aînregistrat inconfundabil faptul că în spatele simptome-lor nevrotice se află continuturi inconstiente. Altfel spus,că inconstientul poate deveni în anumite circumstantepatogen. Psihopatologia a teoretizat această constatare,iar psihologia afirmă că inconstientul nu este apanajulnevroticilor, că si oamenii „sănătosi“ au inconstient. Dela psihologie, Freud trece la antropologie si ontologie,avansând, pe temeiul ideii de inconstient, idei tot maigenerale si mai îndepărtate de psihoterapia fondatoare.În sfârsit, psihanaliza aplicată studiază produsele cultu-rii majore din perspectiva inconstientului, demonstrândcă arta, literatura, religia, filosofia încorporează într-oformă încifrată continuturi inconstiente.

2

2.Psihoterapia. Caracteristici generale

Psihanaliza este prima si cea mai importantă formă depsihoterapie cunoscută de cultura europeană. Ea este „in-ventată“ de Freud, care se pregătise cu toată seriozitateapentru a deveni neurolog si care obtinuse rezultate nota-bile în neurologia de laborator, într-o perioadă când psi-hiatria considera că orice disfunctie psihică, inclusiv ne-vroza, are un substrat organic, de ordin cerebral. La în-ceput împreună cu Joseph Breuer, prietenul si mentorulsău pentru un timp, apoi singur, Freud a învătat de lapacientele sale isterice că prin mijloace strict psihice se poa-te actiona asupra simptomelor în sensul vindecării (dis-paritia simptomelor). Ca „metodă cathartică“, psihanali-za îsi propune, utilizând mai întâi hipnoza si apoi asocia-tia liberă, să dezgroape evenimentul traumatic si să eli-bereze afectul blocat împreună cu acesta, ceea ce nu deputine ori conducea la disparitia simptomelor.

Treptat, psihanaliza se desprinde de această opticămedicală, centrată pe simptom, transformându-se din-tr-o hermeneutică a simptomului într-o hermeneutică afundamentelor personalitătii, ceea ce echivalează cu odeplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Nu atâtdisparitia simptomelor preocupă psihanaliza matură, ciconflictele psihice structurale generatoare de diverse

simptome punctuale. Dacă dizolvarea unui simptomprin dezvăluirea cauzelor sale inconstiente directe nu ex-clude aparitia unui alt simptom, analiza conflictelor debază ale nevrozei, cum ar fi conflictul oedipian, face pu-tin probabilă aparitia altor simptome de tip nevrotic.

Exemplu:Dacă pacienta despre care vorbeste Freud în studiul

„Predispozitia la nevroza obsesională“ ar fi beneficiat,după prima manifestare a nevrozei sale (isterie de an-goasă), de un tratament psihanalitic adecvat, ea nu ar fischimbat această formă pe o alta mai gravă (nevroza ob-sesională). Analiza initială nu s-ar fi limitat la fixatia oe-dipiană care a produs nevroza de angoasă, ci ar fi cu-prins si fixatia mai veche din faza pregenitală (sadic-a-nală) cauzatoare a nevrozei obsesionale.

Psihanaliza este o psihoterapie cauzală, fie că abordeazăsimptomul, ca în faza începuturilor („Studii asupra isteriei“), fiecă abordează fundamentele personalitătii ca în faza matură.

Disparitia simptomelor, care-l preocupa pe Freud laînceput, nu se realiza prin actiunea psihică asupra simp-tomelor, ca în cazul abordării prin sugestie hipnotică, ciprin constientizarea „traumei infantile“, care se afla labaza simptomului. „Vindecarea“ ca maturizare psihică,presupunând interesul pentru conflictele fundamentaleale personalitătii, caracteristică pentru psihanaliza ma-tură, se realizează prin constientizarea si depăsirea res-pectivelor conflicte, care se manifestă ca disfunctii psi-hice (trecute, prezente si viitoare).

Ca o consecintă directă a orientării cauzale a psihana-lizei ca psihoterapie, trebuie mentionat caracterul nondi-

Vasile Dem. Zamfirescu4

rectiv. Psihanalistul nu urmăreste să modifice comporta-mentul analizandului său orientându-l într-o anumită di-rectie prin sugestie sau recomandări directe, utilizând as-cendentul psihic pe care-l are fată de acesta. O asemeneamodificare de comportament produsă prin influenta psi-hoterapeutului riscă să fie pasageră, adică să dureze doaratâta timp cât această influentă se exercită, ceea ce presu-pune instituirea unei relatii de dependentă fată de tera-peut. Din punct de vedere psihanalitic, un comportamentpoate fi modificat durabil doar prin accesul la motivatiasa profundă (inconstientă), prin constientizarea sa, moti-vatie care se dovedeste de cele mai multe ori anacronică(neadaptată) personalitătii adulte. Doar extinderea Euluiconstient prin includerea motivatiilor inconstiente datânddin perioadele timpurii ale formării personalitătii asigu-ră, într-o primă fază a psihanalizei, un control mai bunasupra comportamentului, pentru ca în faza terminală siîn cea care urmează încheierii terapiei să se instalezemodificări durabile ale comportamentului.

Psihanaliza este o psihoterapie nondirectivă

Deoarece accesul direct al unui tert la desfăsurareaprocesului psihanalitic este imposibil, profanul doritorde informatii are la dispozitie doar surse indirecte, cumar fi: prezentări de caz realizate de psihanalisti, printrecare si cele cinci cazuri celebre analizate de însusi înte-meietorul psihanalizei, descrierile literare de tipul roma-nului, realizate de pacienti sau de analisti, dintre care, înRomânia, este cunoscut Cuvinte care eliberează. Romanulunei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precumsi Nu ti-am promis niciodată o grădină de trandafiri deHannah Green (Editura Trei), filmele care prezintă prin

Ce este psihanaliza? 5

intermediul imaginilor secvente din psihanalize fictive.Desi în momentul de fată sunt tări (Germania) în care sepractică sistematic, bineînteles cu acordul pacientilor, în-registrarea sonoră a dialogului psihanalitic sau filme încare pot fi vizionate simulări ale unor faze ale psihotera-piei analitice (de exemplu, interviul preliminar), profa-nul, situatie în care se află studentul la psihologie au-dient al prezentului curs de introducere în psihanaliză,dispune doar de informatii din prima categorie. Carac-terul indirect al acestora poate induce idei false desprenatura psihoterapiei psihanalitice. Printre cele mai răs-pândite idei de acest tip este aceea că psihanaliza ca psi-hoterapie este un demers exclusiv intelectual în care dia-logul dintre terapeut si pacient urmăreste interpretareamaterialului furnizat de cel din urmă: simptome, vise,acte ratate, asociatii verbale, amintiri etc. Hermeneuticaaceasta de tip intelectual ar conduce la constientizareamotivatiilor inconstiente si, implicit, la disparitia simp-tomelor sau a conflictelor profunde. De fapt, asa cum co-munica o analizandă, „niciodată înainte de a începe ana-liza nu m-am gândit că urmează să simt ceva pentrupsihanalist“ — factorul afectiv este foarte important înpsihanaliză.

Transferul, fenomenul psihic pe care se bazează psihanali-za, este de natură preponderent afectivă.

Descoperit pe parcursul dezvoltării psihanalizei siteoretizat pentru prima dată sistematic în 1912 în arti-colul lui Freud „Despre dinamica transferului“, trans-ferul devine treptat motorul curei psihanalitice, iar in-terpretarea transferului, principalul instrument tehnic.Freud a folosit termenul german „Übertragung“ pentru


a desemna fenomenul central al psihanalizei, deoareceel descrie foarte bine ceea ce se întâmplă: în conditiilespecifice cadrului psihanalitic, analizandul proiecteazăasupra analistului atitudini, moduri de relationare simai ales dorinte si sentimente pe care, în prima sa copi-lărie, le-a dezvoltat fată de figurile parentale, precum sifată de alte figuri familiale apropiate. Transferul este înmod esential o repetitie, o retrăire a trecutului în legă-tură cu persoana analistului. Dacă una dintre cele maivechi, mai puternice si mai constante dorinte ale uma-nitătii este miscarea liberă în timp, atât înspre viitor, câtsi înspre trecut, atunci psihanaliza poate satisface aceas-tă dorintă cel putin sub aspectul întoarcerii în trecut.Senzatia de realitate a trăirii transferentiale este sufi-cient de puternică pentru a sustine această afirmatie.De aceea, psihanaliza mai poate fi definită si ca o re-trăire prescurtată a vietii.

Interventia psihanalistului în raport cu transferul con-stă în esentă în a pune în evidentă caracterul inadecvatal atitudinilor si sentimentelor transferentiale, inadecva-re care se manifestă sub trei aspecte principale: temporal,al persoanei vizate si al Eului analizandului. Motivatia sicomportamentul persoanei presupun, alături de aspecte-le constiente, si aspecte inconstiente, care tin de anii pri-mei copilării, anacronice fată de prezent, adresate, înfond, nu analistului, ci părintilor si, prin urmare, egodis-tone (neacceptabile pentru părtile mature ale Eului). Prininterpretarea transferului, care constientizează aceste ina-decvări, analizandul este pus în situatia de a realiza o re-trăire corectivă. Modificarea schemelor de gândire, afec-tive si de comportament, este rezultatul înregistrării in-confundabile si repetate pe parcursul analizei, a caracte-rului inadaptat al acestora, ceea ce deschide posibilitatea


depăsirii blocajelor de dezvoltare si adoptării de moda-lităti noi, mature (adaptate) de relationare.

Desi transferul este un fenomen care se produce întoate situatiile de viată, cadrul analitic urmăreste, prinparticularitătile sale, să-l favorizeze. Dacă în orice situa-tie de viată, dar în special în relatiile de autoritate (pro-fesor – elev sau student, medic – pacient, supraordonatierarhic – subordonat ierarhic), precum si în relatiile deiubire, trecutul nostru este prezent în proportii diferite,uneori îngrijorător de mari, fără ca această prezentă săpoată fi controlată, psihanaliza, prin cadrul în care sedesfăsoară, îsi propune să stimuleze actualizarea trecu-tului pentru a-l putea controla. Particularitătile cadruluipsihanalitic menite a stimula transferul sunt: constantasi neutralitatea ambiantei. Atât constanta, cât si neutra-litatea permit realizarea a ceea ce în etologie se numeste„experiment de izolare“. Subiectul este ferit de stimuliimediului său obisnuit, întotdeauna personalizati, si pusîn situatia de a proiecta continuturile psihicului său.

Din punctul de vedere al neutralitătii, cabinetul idealar trebui să fie o încăpere cu peretii albi, în care să nu seafle decât mobilierul strict necesar procesului analitic,adică divanul pentru analizand si fotoliul analistului,precum si o masă cu două scaune de cealaltă parte a ca-merei pentru întrevederile preliminare, asa cum am vă-zut la presedintele Societătii Germane de Psihanaliză,domnul Boehleber. În ultimele numere ale revistei Aso-ciatiei Psihanalitice Internationale sunt prezentate fotogra-fii ale cabinetelor diferitilor psihanalisti din tările Euro-pei, ceea ce permite înregistrarea gradelor de abatere dela neutralitatea absolută. Astfel, putem vedea pe peretifie diplome care atestă competentele profesionale alepsihanalistului, fie tablouri. De asemenea, divanul pre-


zintă diferite grade de austeritate, deci de neutralitate,fapt care relativizează cerinta neutralitătii cadrului.

Mai importantă, poate, decât neutralitatea cadrului, ne-utralitatea analistului nu se reduce la aspectele exterioa-re, cum ar fi vestimentatia (care trebuie să fie discretă siconstantă) sau comportamentul, exprimat paradigmaticprin zâmbetul binevoitor, ci se exprimă esential prin di-mensiunea interioară: psihanalistul nu trebuie să introdu-că în relatia terapeutică problemele personale, fapt care arîngreuna sau chiar ar face imposibilă analiza transferului.

Cadrul psihanalitic nu creează, ci doar stimulează transferul.

Una dintre cele mai sugestive metafore pentru ilus-trarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea si analizatransferului este cea cinematografică: analizandul pro-iectează pe „ecranul alb“ pe care-l reprezintă psihanalis-tul filmul vietii sale, ceea ce-i permite, datorită interven-tiilor acestuia, în special a interpretărilor transferului, săconstientizeze si să deblocheze punctele de blocaj aledezvoltării sale. Dar este si poate fi psihanalistul într-a-devăr un ecran alb? Istoria mai îndepărtată si mai recen-tă a psihanalizei demonstrează că nu.

Psihanalistul dezvoltă reactii afective inconstiente fată deanalizand — transfer si contratransfer.

Ca orice fiintă umană, psihanalistul manifestă înmod spontan reactii afective inconstiente de tipul trans-ferului fată de ceilalti oameni, inclusiv fată de anali-zand. Începuturile psihanalizei, când analizele de for-mare erau foarte scurte, sunt marcate de cazuri în carepsihanalistii nu-si puteau controla reactiile transferen-


tiale fată de pacienti pentru că nu se cunosteau suficientla nivel profund. Într-o astfel de situatie s-a aflat, deexemplu, celebrul psihanalist maghiar Sandor Ferenczi,care s-a îndrăgostit de una dintre pacientele sale, cucare voia să se căsătorească (Elma Palos). Interventialui Freud, cu care face trei transe de analiză între 1914si 1916, îl determină să renunte la proiectul său matri-monial. Acest caz si altele asemănătoare au condus laintroducerea analizei personale ca un element obliga-toriu al formării psihanalitice (1925). În felul acesta seurmărea ca „petele albe“ de pe harta psihică a psihana-listului să fie cât mai putine, asa încât reactiile saletransferentiale să poată fi controlate.

Spre deosebire de transferul analistului, care este re-actia spontană la analizand, contratransferul este reac-tia inconstientă a psihanalistului la transferul analizan-dului. Istoria psihanalizei a înregistrat si în această pri-vintă treceri la act contratransferentiale, cazul cel maicunoscut fiind, poate, cel al lui Jung, care răspunde sen-timentelor pacientei sale Sabine Spielrein, o altă figurăcelebră a psihanalizei. Cartea Un triunghi psihanalitic,Sabine Spielrein între Jung si Freud, publicată în 2001 deEditura Trei si Editura Curtea Veche, contine detaliiletulburătoare ale acestei relatii, care a depăsit cadrulterapeutic. Alături de analiza personală, supervizareaeste un alt element al formării psihanalitice al căruiscop este de a evita astfel de derapaje. Candidatul careîncepe să practice conduce primele două cazuri subîndrumarea unui psihanalist experimentat, numitpsihanalist formator si supervizor, unul dintre scopu-rile principale ale supervizării fiind contratransferulcandidatului, ceea ce permite constientizarea si contro-lul acestuia.


Atât transferul analizandului, cât si contratransferulpsihanalistului au fost privite în moduri diferite, în mo-mente diferite ale istoriei psihanalizei. Ambele au fostconsiderate, în momentul descoperirii lor de către Freud,drept piedici în desfăsurarea curei. Ulterior, Freud si-areconsiderat pozitia fată de transfer, considerându-l mo-torul curei psihanalitice, aspectul fără a cărui prezentă,controlată, psihanaliza nu poate avea loc. În ce privesteutilizarea constructivă a contratransferului, abia în 1954se poate vorbi de o cotitură clară, când s-a constatat că,întrucât contratransferul este indus de analizand prin in-termediul identificării proiective, el poate deveni un mij-loc extrem de important pentru cunoasterea inconstien-tului pacientului.

Relatia dintre psihanalist si analizandul său nu estedoar o relatie fantasmatică, „de la inconstient la incon-stient“, ci este, în acelasi timp, si o relatie de la Eu la Eu,de la constient la constient, numită în teoria tehnicii psih-analitice „aliantă terapeutică“. La diferiti autori, acelasifenomen este denumit si „aliantă de lucru“, „transfer ra-tional“ (Stone, 1967), termen pe care nu-l recomand pen-tru că reprezintă o contradictie în termeni, transferul fi-ind în mod esential irational, „transfer matur“, „legătu-ră realistă“ (Kohut).

În sens larg, alianta terapeutică desemnează totalitateafactorilor care mentin pacientul în tratament si-l fac capa-bil să depăsească fazele de rezistentă si transfer ostil. Însens restrâns, singurul adecvat pentru a distinge aliantaterapeutică de transfer, termenul se referă la o serie de ca-racteristici ale Eului analizandului: a) capacitatea de a ficonstient de disfunctia sa psihică. Dacă această capacita-te este diminuată sau chiar absentă, perspectivele de reu-sită ale terapiei psihanalitice sunt corespunzător diminua-


te sau chiar absente; b) aspectul constient al dorintei devindecare, care motivează, împreună cu aspectul incon-stient, solicitarea ajutorului competent al unui terapeut;c) capacitatea de a accepta în mod constient scopurile simijloacele terapiei psihanalitice („contractul“ initial cupsihanalistul); d) capacitatea de autoobservare; e) capaci-tatea de a accepta efortul, durerea si conflictul intern.

Alianta terapeutică are o importantă deosebită pentrudesfăsurarea terapiei psihanalitice si de aceea detectareala pacient a capacitătii de a dezvolta alianta terapeuticăare valoare de pronostic în ce priveste posibilitatea sauimposibilitatea angajării într-o psihanaliză reusită.

Între psihanalist si analizand există si o relatie de colabora-re constientă, care presupune anumite calităti ale Eului anali-zandului.


3.Psihopatologia psihanalitică

Experienta psihoterapeutică, initial cu totul inedită silipsită de prejudecăti teoretice, a fost treptat sintetizată lanivelul teoriei, ceea ce a dat nastere psihopatologiei si te-oriei tehnicii psihanalitice. În esentă, prima este o teorie aconflictului inconstient. Disfunctiile de tip nevrotic au,după Freud, drept miză conflictul dintre tendintele in-stinctuale, în special sexuale, tinând de sexualitatea in-fantilă, asa cum se manifesta în etapa oedipiană, si cerin-tele culturale, care le interzic. La baza psihopatologieipsihanalitice a stat la început etiologia sexuală a nevrozelor.Conflictul patogen era, după Freud, în exclusivitate unconflict între dimensiunea instinctuală sexuală si norme-le culturale, ceea ce a dat nastere, în cadrul miscării psih-analitice, la numeroase dispute si a condus la separareacâtorva discipoli importanti, cum ar fi Adler si Jung, demaestru. Adler este primul care sustine despre conflictulnevrotic că se poate desfăsura si între continuturi psihi-ce noninstinctuale (nonsexuale); conflictele patogene celemai importante se petrec între continuturi care tin de di-mensiunea socială a omului, adică între dorinta de auto-afirmare, care pentru Adler nu este de natură biologică,ci strict psihică, si simtul social (normele culturale). Ne-vroza este expresia esecului de a socializa dorinta de

autoafirmare, de a găsi căi acceptabile social de manifes-tare pentru dorinta de autoafirmare. Și la Jung, care de-fineste nevroza ca pe o dezvoltare unilaterală, dezechi-librată, ca pe o dificultate a Eului în relatia cu unul saumai multe complexe, importanta factorului sexual ca ge-nerator de conflicte nevrotice scade considerabil.

Dezvoltarea teoriilor etiologice în psihanaliză a accen-tuat tendinta de relativizare a factorului sexual. Astfel,Heinz Hartmann, unul dintre cei mai importanti repre-zentanti ai psihologiei Eului, subliniază importanta ma-joră a agresivitătii ca factor instinctual nonsexual pentruaparitia nevrozelor. Conflictele interne se structureazădrept conflicte între nevoile instinctuale libidinale si ne-voile instinctuale agresive. Ulterior au fost puse în evi-dentă, pe măsură ce psihologia psihanalitică a dezvoltă-rii s-a maturizat, noi surse de conflict. Astfel, o mare im-portantă au dobândit conflictele dintre nevoia de depen-dentă, sprijin, legătură si nevoia de autonomie, indepen-dentă, separare. Psihologia sinelui (Kohut) a introdus înteoria conflictului factorul narcisic, orientat pe de o par-te spre asigurarea valorii proprii si a mentinerii aceste-ia, iar pe de altă parte, spre sigurantă si bună functiona-re a organismului. Nevoile narcisice pot intra în conflictatât cu nevoile instinctuale si cu nevoile care tin de de-pendentă, pe de o parte, cât si cu nevoile de independen-tă, pe de altă parte.

Prelucrarea psihică a conflictelor ireconciliabile se re-alizează prin producerea formatiunilor de compromis.Simptomele nevrotice si trăsăturile de caracter nevroti-ce constituie astfel de formatiuni de compromis. Carac-teristica unor astfel de formatiuni de compromis pato-logice constă în aceea că partea de satisfacere a compor-tamentelor instinctuale, ca si a dorintelor inconstiente


de relationare este mult prea mică, din cauza unor re-glementări extrem de restrictive, pentru ca înlăturareasentimentelor de neplăcere insuportabile să reusească.Rezultatul este aparitia unor fenomene de dezechilibru,de autodistrugere, precum si perturbarea anumitorfunctii ale Eului.

Simptomul nevrotic este o formatiune de compromis re-zultată din prelucrarea psihică a unui conflict inconstient.


4.Psihanaliza ca psihologie a inconstientului

Când a constatat, pe baza identitătii structurale întresimptomul nevrotic, pe de o parte, si vis, act ratat, cu-vânt de spirit, produse culturale, pe de altă parte, că în-tre „normal“si „patologic“ există doar o deosebire degrad, si nu una de natură, Freud a trecut de la psihopa-tologie la psihologie. Într-un curs ulterior voi dezvoltasi argumenta pe larg punctul de vedere psihanalitic asu-pra relatiei boală – sănătate psihică.

În calitate de psihologie, psihanaliza este o psiholo-gie a inconstientului, spre deosebire de psihologia pre-freudiană, care este o psihologie a constiintei. Marea ma-joritate a disciplinelor pe care vi le însusiti la Facultateade psihologie tin de categoria cuprinzătoare a psiholo-giei constiintei, adică a acelei psihologii care studiază fe-nomenele psihice constiente sau accesibile în mod directconstiintei. Spre deosebire de aceasta, psihologia inconstien-tului studiază acele fenomene psihice care nu sunt accesibileîn mod direct constiintei, ci doar datorită interventiei inter-pretării de tip psihanalitic. Psihanaliza inconstientului nuanulează psihologia constiintei, ci o completează. Din mo-mentul aparitiei psihanalizei, psihologia încetează să maifie doar o psihologie a fenomenelor constiente. De altfel,descoperirea inconstientului psihic va revolutiona nu nu-

mai psihologia, ci si celelalte stiinte ale omului: filosofia,antropologia, sociologia, estetica etc. Dacă ar fi să for-mulez în putine cuvinte si într-un mod sugestiv esentapsihologiei inconstientului, as spune că ea constă înideea că si oamenii sănătosi, nu numai nevroticii, au in-constient. Iar inconstientul oamenilor sănătosi are ace-leasi continuturi ca si inconstientul nevroticilor.

Primele continuturi ale inconstientului descoperite depsihanaliză au fost de natură instinctuală (acele compo-nente ale sexualitătii umane neacceptate de cultură). Ceamai adecvată formulare despre inconstient datând dinperioada începuturilor psihanalizei îi apartine lui Freud,care afirma că inconstientul este preistoria dezvoltării li-bidoului. Cu alte cuvinte, întemeietorul psihanalizei aconstatat că tendintele sexualitătii cele mai expuse refu-lării datorate cenzurii culturale apartin sexualitătii infan-tile, acelei sexualităti care se manifestă până la vârsta desase ani. Desi diferite aspecte ale sexualitătii infantile aufost dintotdeauna observate, Freud este primul care leteoretizează. O expunere a teoriei freudiene despre se-xualitatea infantilă voi face peste câteva cursuri, după cevoi fi prezentat principalele produse psihice în care in-constientul are o pondere majoră.

Dezvoltarea psihanalizei ca psihologie a inconstien-tului s-a realizat în mai multe directii. Alături de adân-cirea descoperirilor lui Freud, noi si noi continente aleinconstientului au fost descoperite. Adler, care trecedrept primul disident, pune în atentie continuturile so-ciale ale inconstientului. Dorinta de autoafirmare, carereia nietzscheana vointă de putere si corelativele sen-timente de inferioritate, se află în prim-planul atentieilui Adler. Un alt disident important din prima pe-rioadă de dezvoltare a psihanalizei, C.G. Jung, descrie


o altă zonă a inconstientului, suprapersonală, adică in-dependentă de experientele individuale ale ontogene-zei, si anume inconstientul colectiv. Psihanaliza jungia-nă demonstrează că, alături de continuturile incon-stientului personal, există continuturi ale inconstien-tului colectiv — arhetipurile —, care ar proveni din ex-perientele fundamentale (filogenetice) ale omului caspecie. Ultima parte a cursului va fi dedicată contribu-tiei lui Jung.

Freud însusi, în cea de a doua parte a operei sale, dedupă 1920, îsi modifică viziunea asupra inconstientului,acceptând alături de „inconstientul de jos“, produs derefulări, si un „inconstient de sus“, un inconstient alcă-tuit din norme culturale interiorizate afectiv în prima co-pilărie. Această instantă superioară este numită de FreudSupraeu. În ultima conceptie despre psihic a lui Freud,chiar Eul avea o dimensiune inconstientă. Expunerile de-dicate conceptiei freudiene despre structura psihiculuivor dezvolta acest câmp teoretic.

Procesul de „desexualizare“ a inconstientului si, im-plicit, a psihanalizei este continuat de teoria „relatiei cuobiectele“, initiată de Melanie Klein. Paradigmatică pen-tru această orientare este conceptia lui Fairbairn desprerefulare. Desi aceasta rămâne un proces de apărare im-portant, ea nu mai vizează continuturi instinctuale, cistructuri ale Eului si obiecte interne. Ideea poate fi ilus-trată de modul în care functionează refularea în relatiacu mama. Initial copilul scindează imaginea mamei înobiect bun si obiect rău cu scopul de a-i diminua ambi-valenta. Apoi, pentru a realiza un control mai bun, in-teriorizează obiectul rău, care este supus refulării. Cumanumite părti ale Eului rămân legate de obiectul refu-lat, procesul refulării vizează si anumite părti ale Eului.


Indiferent de modul în care este abordat si conceputde diferitele scoli ale psihanalizei, inconstientul este re-cunoscut de toate acestea ca un factor dinamic, ceea cea adus psihanalizei si denumirea de psihologie dinami-că. Caracteristica dinamismului inconstientului se refe-ră la tendinta acestei zone obscure a psihicului de a semanifesta la nivelul constientului. O astfel de manifes-tare este rareori nemijlocită: când este vorba de continu-turi refulate, manifestarea în planul constiintei va fi de-formată, încifrată, mascată pentru a o face de nerecunos-cut pentru instantele socializate; chiar atunci când nusunt în joc continuturi refulate, cum este cazul incon-stientului colectiv, manifestarea acestuia la nivelul con-stiintei este una simbolică, prin urmare, tot indirectă.


5.Metapsihologia

Sensul în care este utilizat termenul „metapsiholo-gie“ se referă la dimensiunea cea mai generală si maiîndepărtată de experientă a psihologiei inconstientului.Este vorba mai ales de modele conceptuale de tipul ce-lei de a doua viziuni asupra aparatului psihic, divizatîn instante (Se, Eu, Supraeu). Principiile, conceptelefundamentale, modelele teoretice, precum si perspecti-va dinamică, topică si economică dau continut meta-psihologiei. Lucrările în care sunt expuse ideile meta-psihologice ale lui Freud au titluri semnificative: „Pro-iect de psihologie“ (1895), „Formulări asupra celordouă principii ale functionării psihice“ (1911), „Dinco-lo de principiul plăcerii“ (1920), „Compendiu de psih-analiză“ (1940).

Desi însusi Freud vede în metapsihologie o modali-tate de a-si satisface înclinatiile filosofice manifeste încădin prima tinerete, asa cum reiese dintr-o scrisoare cătreprietenul său Fliess, prezentările acestei dimensiuni apsihanalizei neglijează acest aspect.

Din punctul meu de vedere, sensul propriu al terme-nului de „metapsihologie“, termen construit după mo-delul termenului „metafizică“, termen care literal însem-na „după fizică“, adică disciplina care trata principiile

Elemente de istoria psihanalizei 20

prime ale lumii fizice, naturale, este acela de filosofie pri-mă, de ontologie psihanalitică. Aici se încadrează în modindiscutabil cea de a doua teorie despre instincte a luiFreud, formulată începând cu 1921.

Însusi întemeietorul psihanalizei recunoaste că a datfrâu liber vocatiei sale filosofice, speculatia depăsind cumult materialul faptic (clinic), care-i serveste ca punctde plecare. Cele două instincte fundamentale desprecare vorbeste Freud acum, Eros si Thanatos, depăsesc,în ce priveste semnificatia, cu mult sfera psihologiei saubiologiei, având functia teoretică, asemeni principiilorprime din filosofia elină, de a explica o regiune a exis-tentei si anume biosfera. „Secretul vietii“, cum se expri-ma Freud, ar consta în lupta eternă dintre Eros si Tha-natos, dintre instinctul vietii si instinctul mortii. Încursul dedicat ultimei teorii despre instincte, voi expu-ne pe larg conceptia lui Freud si controversele pe carele-a provocat.


6.Psihanaliza aplicată

Prin termenul de „psihanaliză aplicată“ trebuie înte-leasă aplicarea cunostintelor obtinute în terapia psihana-litică la întelegerea produselor culturii. Mai concret, estevorba de dezvăluirea filonului inconstient din marile ope-re culturale si a modului în care inconstientul este încifrat,deghizat, la nivelul textului literar, filosofic, religios etc.În termeni mai putin tehnici, se poate spune că nu numaioamenii „sănătosi“ au inconstient, asemeni nevroticilor,ci si marii creatori, inconstientul lor îmbrăcând forme spe-cifice de manifestare în produsele spirituale. Trecerea dela psihopatologie la psihanaliza aplicată este mijlocită depsihologia inconstientului. Precizez că psihanaliza aplica-tă nu reduce spiritul la suflet (psihic), ci demonstreazăconvingător prezenta continuturilor psihice inconstienteîn marile opere culturale, fără să conteste specificul aces-tora, de exemplu, ireductibilitatea valorii estetice. Asta în-seamnă că nu continutul psihic (inconstient sau constient)produce valoarea estetică, ci talentul creatorului.

Tendintele oedipiene refulate produc la nevrotic simptome,la omul sănătos psihic, disconfort psihic, iar la creatorul degeniu, opere literare de mare valoare, cum este „Hamlet“ deShakespeare.



Cele mai frecventate dimensiuni ale psihanalizei apli-cate sunt psihanaliza literaturii si psihanaliza artei. Fap-tul acesta se explică nu numai prin dorinta lui Freud sia altor psihanalisti de a-si verifica teoriile în legătură cudouă dintre domeniile cele mai importante ale vietii spi-rituale, ci si prin încercarea de a populariza psihanalizaprin modalităti accesibile profanului. Într-unul dincursurile ulterioare, voi ilustra prin câteva exemple psih-analiza literaturii.

BIBLIOGRAFIE

1. H. Thomä, H. Kächele, Tratat de psihanaliză contemporană,vol. I, Editura Trei, Bucuresti, 1999.

2. H. Thomä, H. Kächele, Tratat de psihanaliză contemporană,vol. II, Editura Trei, Bucuresti, 2000.

3. P. Gay, Freud. O viată pentru timpul nostru, Editura Trei,Bucuresti, 1998.

4. S. Freud, „Predispozitia la nevroza obsesională“, în Ope-re, vol. VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, Bucu-resti, 2002.

5. M. Cardinal, Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihana-lize, Editura Trei, Bucuresti, 2002.

6. J. Laplanche, Vocabularul psihanalizei, B.P. Pontalis, Hu-manitas, Bucuresti, 1994.

7. É. Roudinesco, M. Plon, Dictionar de psihanaliză, EdituraTrei, Bucuresti, 2002.

8. A. Carotenuto, Un triunghi psihanalitic, Editura Trei siEditura Curtea Veche, Bucuresti, 2001.

9. A. Heigl, F. Heigl, J. Otto, Lehrbuch der Psychotherapie,Gustav Fischer Verlag, 1994.

10. Eugen Papadima, Psihanaliză si psihoterapie psihanaliti-că, Editura Jurnalul Literar, Bucuresti, 2002.

11. H. Green, Nu ti-am promis niciodată o grădină de trandafiri,Editura Trei, Bucuresti, 2006.

Tema a doua

Elemente de istoria psihanalizei

Situatia specială a psihanalizei în România postbeli-că, absenta acesteia ca psihoterapie, dar si ca orientareculturală, absentă impusă de interzicerea psihanalizei decătre ideologia comunistă, face necesară o succintă pre-zentare a stadiului actual al psihanalizei în Occident siîn România, cu accentul pe antecedentele sale interbeli-ce. Doar astfel vă veti putea da seama de efectele distruc-tive ale ideologiei comuniste si veti putea întelege cau-zele reale ale rămânerii în urmă a României fată de Oc-cident în ceea ce priveste psihanaliza. În timp ce înOccident psihanaliza s-a dezvoltat organic si continuutimp de un secol, în România, în pofida debutului extremde promitător, difuzarea si dezvoltarea psihanalizei acunoscut mai multe începuturi.


1.Psihanaliza în România interbelică

Excelentă din punct de vedere cultural, perioada in-terbelică este surprinzător de bogată si din punctul devedere al psihanalizei. Primul lucru care ne surprindeplăcut este sincronicitatea receptării psihanalizei. Încă din1911, Nicolae Vaschide publica la Paris cartea Somnul sivisele, în care, printre primii în Europa, ia atitudine înfavoarea teoriei freudiene a visului. Contributia sa e re-marcată de cunoscutul psihanalist francez Angelo Hes-nard. În 1913, M. Ilian îsi sustinea teza de doctorat înmedicină la Facultatea de Medicină din Bucuresti cutema Starea actuală a psihanalizei. Pe plan international,după 1910 psihanaliza abia începea să depăsească cer-cul restrâns al psihanalistilor vienezi grupati în jurul luiFreud. În Franta, un punct de referintă important pen-tru cultura română, astăzi una dintre marile puteri înpsihanaliza mondială, cercurile medicale s-au arătatmult mai reticente fată de psihanaliză în perioada ante-belică. Mai curând mediile literare (suprarealismul) aufost acelea care au contribuit decisiv la introducereapsihanalizei în Franta.

O a doua particularitate a receptării psihanalizei înRomânia interbelică o constituie faptul că principalii pro-


motori ai freudismului au fost medici. Exemplele pe careG. Brătescu le dă în excelenta sa carte Freud si psihanali-za în România sunt convingătoare nu numai prin numă-rul lor. În 1923, neurologul Gheorghe Marinescu, perso-nalitate de anvergură internatională, publică la Paris, în„Revue générale des sciences pures et appliquées“ (Re-vista generală de stiinte pure si aplicate), un studiu am-plu dedicat psihanalizei, intitulat: „Introducere în psih-analiză“. Studiul, împărtit într-o parte expozitivă si unacritică, contine luări de pozitie personale, multe dintreele favorabile psihanalizei.

Tot în 1923, Constantin Vlad, un alt medic interesatde psihanaliză, care va juca un rol important în răspân-direa descoperirilor lui Freud în România, îsi publicăteza de doctorat intitulată Contributiuni la studiul trata-mentului psihanalitic. Remarcabil este faptul că lucrareacontine sase prezentări de caz ale unor pacienti din via-ta militară. Constantin Vlad a practicat psihanaliza fărăsă fi fost analizat, ceea ce în epocă era un lucru obisnuitprintre pionierii domeniului. Abia în 1925 s-a introdusîn miscarea psihanalitică internatională reglementareacare stipula necesitatea analizei personale pentru viito-rii practicanti ai psihanalizei. Constantin Vlad este si au-torul unei ample lucrări de informare (326 de pagini) de-spre psihanaliză intitulată În domeniul inconstientului,unde expune fundamentele freudismului.

Psihanaliza aplicată este si ea reprezentată cu succesde acelasi Constantin Vlad. În volumul Iubirea, ura si fri-ca, din 1928, cititorul poate parcurge analize ale perso-nalitătii lui Dostoievski si a „Mesterului Manole“. Însălucrarea de psihanaliză aplicată prin care ConstantinVlad rămâne în cultura română este Mihai Eminescu, dinpunct de vedere psihanalitic, publicată în 1932, a cărei re-


ceptare a constituit un adevărat test de mentalitate. Esteadevărat că autorul pune un accent mult prea apăsatasupra perspectivei medicale, avansând, în prima partea cărtii, diagnosticul de schizoidie, din care ar fi derivatschizofrenia lui Eminescu, ceea ce, asa cum arată G. Bră-tescu, este discutabil si, într-o anumită măsură, inexact,si este, de asemenea, adevărat că datorită anumitor stân-găcii autorul nu subliniază îndeajuns că este vorba detendintele inconstiente ale poetului. Aceste scăderi in-contestabile nu anulează însă contributiile cărtii la cer-cetarea inconstientului eminescian, precum si la stabili-rea de relatii între opera poetului si viata sa psihică pro-fundă. Foarte multi dintre criticii vremii nu au fost ca-pabili să adopte o atitudine echilibrată fată de îndrăz-neata lucrare si, lezati în prejudecătile cele mai solide, augăsit de cuviintă să răspundă prin invective si atacuri lapersoană. Astfel, E.D. Boroianu, în recenzia publicată înCalendarul, îl sfătuieste pe Constantin Vlad să-si ia unconcediu de la casa de sănătate, pentru că e pândit depericolul nebuniei. Din păcate, nici măcar eruditul Geor-ge Călinescu, destul de bun cunoscător al psihanalizei,nu-i acordă lui Constantin Vlad vreun merit esential.

Un alt medic cu importantă contributie la răspândi-rea psihanalizei în România este Ion Popescu-Sibiu. În1927 el îsi sustine teza de doctorat în medicină cu lucra-rea Doctrina lui Freud (208 pagini). Atitudinea oficialită-tilor stiintifice ale vremii fată de această carte ilustreazăreceptivitatea mediilor academice fată de psihanaliză:Constantin I. Parhon a fost presedintele comisiei de doc-torat si prefatatorul volumului apărut; la recomandarealui Gheorghe Marinescu, premiul Academiei Româneeste acordat în 1932 lucrării lui Ion Popescu-Sibiu. Rea-mintesc că peste 20 de ani Academia Română, subordo-


nată ideologiei comuniste, condamnă necrutător psih-analiza. Devenită carte, lucrarea lui Ion Popescu-Sibiu acunoscut patru editii, dintre care ultima în 1947, însu-mând 509 pagini.

Numărul medicilor interesati de psihanaliză, autoride lucrări în domeniu, este mult mai mare. Iosif West-fried publică în 1926, împreună cu Mina Minovici, stu-diul „Medicina legală în fata psihanalizei“, iar în 1928cartea Instinctul sexual (202 pagini), care beneficiază deo prefată a lui Sigmund Freud, având, după G. Brătes-cu, un caracter mai curând protocolar. Gheorghe Rete-zeanu îsi sustine teza de doctorat în medicină (la Cluj)cu o temă de avangardă în psihanaliză — Visul în demen-ta precoce. Consideratii psihanalitice. Abordarea psihanali-tică a psihozelor devine, în Occident, abia după cel de aldoilea război mondial, o temă frecventată. Ipoteza me-dicului român este că principala cauză a declansării bo-lii ar fi educatia inadecvată care perturbă sexualitatea in-fantilă. De asemenea, în 1928, Traian Corozel îsi sustineteza Corelatiuni între psihogeneza viselor si a simptomelorpsihonervoase, conducătorul lucrării fiind profesorulAlexandru Obregia.

Spre deosebire de medici, oamenii de cultură din Ro-mânia s-au arătat mai retinuti fată de psihanaliză, ceeace reprezintă inversul perfect al situatiei din Franta. Prin-tre cei care au scris favorabil despre psihanaliză sau auadoptat pozitii moderate se numără Constantin Rădu-lescu-Motru, care vorbeste despre doctrina lui Freud încursul său de psihologie tipărit în 1923. De asemenea, înPersonalismul energetic, autorul apreciază contributia luiFreud la o mai bună cunoastere a relatiei dintre naturăsi cultură. Mihai Ralea dedică un studiu amplu teorieipsihanalitice („Problema inconstientului“), dar obiecti-


ile pe care i le aduce se alimentează din prejudecătileepocii (pansexualism). Pedagogul G.G. Antonescu sus-tine o conferintă extinsă cu titlul semnificativ „Psihana-liză si educatie“, în care avansează, poate pentru primadată în cultura română, ideea educatiei permisive, inspi-rată de descoperirile lui Freud. Profesorul de psihologiede la Universitatea din Cluj, Nicolae Mărgineanu, pre-zintă, în lucrarea sa din 1930 Psihologia germană contem-porană, psihanaliza într-un capitol concentrat pe 30 depagini, care reuneste si criticile diverse care i-au fostadresate. Autorul subliniază importanta psihanalizei. Tu-dor Vianu încearcă în Estetica sa să valorifice anumite cu-nostinte din freudism.

Un loc aparte în seria personalitătilor care se arată re-ceptive fată de psihanaliză trebuie acordat filosofului siscriitorului Lucian Blaga. Asimilarea psihanalizei, maiîntâi în variantă feudiană si apoi în variantă jungiană,atinge la el un grad înalt. Blaga nu numai că scrie desprepsihanaliză pentru a-si informa conationalii, dar îsi ba-zează si creatia, literară si filosofică, pe idei psihanaliti-ce. Piesele de teatru din anii ’20 „Ivanca“ si „Fapta“ sebazează pe idei freudiene despre complexul Oedip, iarfilosofia culturii expusă în Trilogia culturii, pe ideea deinconstient colectiv. Blaga introduce în limbajul filosofictermenul de „noologie abisală“, disciplină care studiazăspiritul inconstient relevat de psihanaliză.

Dintre personalitătile interbelice care s-au opus psih-analizei, cele mai proeminente sunt George Călinescu siNae Ionescu. Cel mai înversunat în expresie s-a dove-dit a fi, poate, Henric Sanielevici, pentru care psihana-liza este o „spurcată teorie“, iar Freud „un sarlatan fărăscrupule“.


Două fenomene ale psihanalizei interbelice în Româ-nia care i-au influentat negativ dezvoltarea, lipsind-o depremisele durabilitătii, pot da nastere la interogatii fe-cunde. Cel mai important dintre ele este inapetenta ce-lor care au practicat psihanaliza în această perioadă —după G. Brătescu, cu aproximatie zece medici — de a sesupune unei analize personale cu întemeietorul psihana-lizei, la Viena, asa cum au procedat pionierii psihanali-zei din alte tări. Motivul acestei inapetente urmează a fidescoperit, el tinând mai putin de obstacolele obiective.În al doilea rând, frapează, în acest interval de eferves-centă psihanalitică, absenta traducerilor, stiut fiind că nupoate exista cultură natională într-un domeniu fără tra-duceri. Fără îndoială că intelectualii preocupati de psih-analiză aveau acces la limba originalului (germană) saula traducerea în alte limbi de circulatie, însă faptul cănici unul dintre ei nu a simtit nevoia să initieze tradu-ceri în limba română ar putea indica un interes reduspentru difuzarea noilor idei în cercuri mai largi. De ase-menea, lipsa de comunicare cu cercurile psihanalitice in-ternationale în curs de constituire si dezinteresul pentruasociere în interiorul României, împreună cu faptul cătoate revistele dedicate psihanalizei n-au depăsit primulnumăr, trebuie să dea de gândit.


2.Psihanaliza în Occident

Asa cum decenii întregi comunistii au vorbit despreprăbusirea capitalismului, fără ca decesul anuntat si do-rit să se producă vreodată — între timp vestitorii catas-trofei au dispărut de pe scena istoriei o dată cu siste-mul comunist —, tot astfel a fost si mai este încă pre-vestită iminenta disparitie a psihanalizei. Care este si-tuatia reală a psihanalizei, dincolo de inevitabilele fluc-tuatii ale pozitiei sale în cultura occidentală? Cu altecuvinte, dincolo de relativul reflux al psihanalizei înOccident, reflux pe care îl consider mai curând o iesiredin modă, sunt astăzi periclitate premisele existenteipsihanalizei?

a. Spre deosebire de România, unde excelentul în-ceput a fost blocat pentru o jumătate de secol de instau-rarea comunismului, în Occident, psihanaliza a benefi-ciat de o dezvoltare continuă, chiar dacă în tări ca Ger-mania sau Austria totalitarismul fascist a perturbat se-rios miscarea psihanalitică. Continuitatea a fost asigura-tă de tări ca Anglia sau SUA, ferite de efectele totalita-rismului, unde au emigrat psihanalistii din Europa.

b. În al doilea rând, în Occident psihanaliza a benefi-ciat de o dezvoltare organică. Inventată în Occident, pro-dus al vietii culturale si sociale occidentale, destinul noii



teorii psihologice si al psihoterapiei a rămas legat de via-ta culturii occidentale pe care a însotit-o si determinat-ode-a lungul a 100 de ani. Astfel, schimbarea mentalităti-lor în Occident este de neconceput în afara psihanalizei,cel putin în privinta „revolutiei sexuale“ si a miscărilortinerilor din anii ’60-’70.

Ca urmare a acestei situatii, psihanaliza este în mo-mentul de fată un element constitutiv al vietii sociale siculturale occidentale. Asistenta psihiatrică si cea psiho-logică sunt de neconceput fără participarea psihanalizei.În Franta, de exemplu, în legătură cu care beneficiez deo experientă trăită, psihanaliza nu reprezintă doar o prac-tică privată extrem de extinsă, ci si o prezentă marcantăîn institutiile psihiatrice. Cea mai puternică impresie aprodus-o asupra mea vizita la o institutie al cărei obiec-tiv era îngrijirea autistilor. Surprinzător pentru mine afost mai întâi faptul că numărul personalului de îngriji-re era de patru ori mai mare decât numărul persoanelorasistate. La această surpriză a normalitătii s-a adăugato surpriză legată de psihanaliză. În ultimul timp, super-vizarea de care personalul de îngrijire beneficiase dinpartea unor psihanalisti, câteva ore pe săptămână, con-dusese la o evidentă îmbunătătire a stării de sănătate apacientilor. Mentionez, de asemenea, institutia creată lasugestia psihanalistei Françoise Dolto, numită „Lamaison verte“, unde părintii cu copii foarte mici veneaupentru a întâlni alti părinti aflati în aceeasi situatie, pre-cum si psihoterapeuti, printre care si psihanalisti, pen-tru a discuta problemele cele mai preocupante legate denoua situatie, scopul fiind de initiere si preventie.

În învătământul mediu si superior, pentru a mă referitot la Franta, psihanaliza reprezintă, de asemenea, o pre-zentă importantă. Facultătile de psihologie de la Paris

VII si Paris XIII sunt dominate de transmiterea psihana-lizei, predată si la unele facultăti de medicină. O infor-matie anecdotică, pe care am obtinut-o cu ocazia primeisederi în Franta (1990), mi se pare extrem de concluden-tă pentru importanta acordată la un moment dat psih-analizei în învătământul superior. Mi s-a vorbit despreideea care circulase un timp, fără a fi fost vreodată pusăîn practică, idee în conformitate cu care studentii care seorientau spre psihiatrie ar fi urmat să treacă printr-o ana-liză personală, fie că practicau, fie că nu practicau psih-analiza. Experienta propriului inconsient le-ar fi asigu-rat un mai bun acces la psihicul pacientilor.

Publicatiile psihanalitice sunt foarte numeroase si ex-trem de diversificate. Pot documenta această afirmatietot prin realitătile culturii franceze, despre care am maimulte date. Societătile psihanalitice din această tară, înnumăr de peste douăzeci, detin fiecare cel putin o revis-tă de specialitate. Societatea Psihanalitică din Paris, în-temeiată în 1926, detine trei reviste, Asociatia Psihana-litică Franceză, cinci, iar Scoala Freudiană din Paris aavut la un moment dat nu mai putin de sapte reviste.Nu numai asociatiile din interiorul unei culturi patro-nează publicatii, ci si asociatiile internationale. Ofertade cărti este si ea extrem de bogată. Oricine are ocaziasă ajungă la Paris si are curiozitatea să intre în librăriiva putea constata că raioanele dedicate psihanalizei suntdintre cele mai extinse. Edituri mari si prestigioase cumar fi Press Universitaire de France, Gallimard, Flamma-rion, Seuil au colectii cu un număr mare de aparitii anu-ale dedicate psihanalizei, unele dintre ele coordonate depsihanalisti importanti. Temele abordate sunt în primulrând clinice, dar interrelatiile psihanalizei cu alte stiin-te ale omului constituie un domeniu foarte frecventat.


În ceea ce priveste traducerile din opera lui Freud, cul-tura franceză a ajuns la a treia generatie de traduceri.Colectivul de traducători care îsi propune să retraducătoate volumele seriei de opere complete este coordonatde Jean Laplanche, psihanalist de notorietate internatio-nală, autor, împreună cu Pontalis, al Vocabularului psih-analizei, tradus încă din 1994 si în limba română. În ul-timii ani a crescut interesul psihanalistilor francezi pen-tru contributiile anglo-saxone, ceea ce se repercuteazăsi în planul traducerilor.

Psihanalistii se asociază în organizatii profesionale,numite de cele mai multe ori „societăti de psihanaliză“,care au fost întotdeauna părti componente ale societătiicivile, niciodată patronate de stat. În felul acesta îsi păs-trează independenta fată de ingerintele oficiale. În toatetările civilizate există cel putin o societate de psihanali-ză. Chiar si în culturile orientale, în Japonia si India, exis-tă de mai mult timp astfel de societăti. Majoriatea func-tionează si ca institute de psihanaliză, pregătindu-i prin-tr-un program specific pe viitorii psihanalisti. Formareaîn psihanaliză este, de regulă, o formare postuniversita-ră, nici o facultate nedând prin sine însăsi dreptul lapracticarea psihanalizei, nici măcar medicina sau psiho-logia. Aceasta pentru că fundamentul formării în psih-analiză îl constituie analiza personală, care nu constituiesi nu poate constitui obiect de învătământ în nici o facul-tate.

Desigur că întrebarea care vă interesează cel mai multîn momentul de fată al prezentării este „cine poate de-veni psihanalist?“, în conformitate cu reglementările oc-cidentale. Răspunsul diferă în functie de cultură. În toa-te tările în care se formează psihanalisti sunt admisi pen-tru formare medicii si psihologii a căror pregătire uni-


versitară le asigură o bază de cunostinte utilizabilă sipentru practicantul psihanalizei. În tări ca Franta, Aus-tria, SUA sunt admisi pentru formarea psihanalitică sialti nemedici, în afara psihologilor: pedagogi, filosofi,teologi si chiar persoane fără o formatie universitară pre-alabilă. Acest ultim aspect este prevăzut expres în Legeapsihoterapiei din Austria promulgată în 1992. Ceea cearată că tările cu experientă în domeniu încearcă să evi-te, prin reglementări prea rigide, excluderea de la forma-rea psihanalitică a persoanelor cu vocatie, dar care, da-torită accidentelor vietii, nu s-au putut angaja pe dru-mul studiilor universitare. Cel mai concludent exempluîn favoarea ideii că psihanaliza poate fi practicată cu suc-ces în absenta formării universitare îl constituie MelanieKlein, care a revolutionat psihanaliza, dispunând ca for-mare doar de două transe de analiză personală: una cuSandor Ferenczi si alta cu Karl Abraham.

În decizia ca nemedicii să fie admisi la formarea psih-analitică în vederea practicării psihanalizei un rol impor-tant a fost jucat de însusi Freud, care, în 1926, publică olucrare intitulată literal: „Problema analizei practicate denemedici“. Prilejul exterior a fost interzicerea dreptuluide practică a psihanalizei pentru colegul vienez Theo-dor Reik, amenintat si cu un proces pentru practicareailegală a medicinei. Desi s-a născut pe terenul medici-nei, psihanaliza are un specific propriu, care o desprin-de de medicină, afirmă categoric întemeietorul psihana-lizei. Mai mult decât atât, Freud îsi îndrepta atacul spreacei medici care practică psihanaliza fără să o fi întelessi învătat. Pentru că fondul problemei era continutulformării pentru psihanaliză, Freud sustinea că organi-zarea unui învătământ superior psihanalitic va presu-pune includerea, alături de cunostintele medicale, a


unor discipline cum ar fi istoria civilizatiilor, mitologia,literatura etc. Principiul care sustine o astfel de progra-mă de învătământ este autonomia psihicului fată de so-matic.

Pozitia lui Freud a fost reluată de Lacan în alt con-text, cel al Frantei postbelice. Și el a insistat asupra spe-cificitătii activitătii psihanalitice, principalul pericol ve-nind, în viziunea sa, din partea psihologiei (constiintei).Lacan îsi îndemna discipolii să studieze medicina saufilosofia tocmai pentru a contracara pericolul psiholo-gismului.

„Cum devine cineva psihanalist?“ este a doua întreba-re practică legată de această profesie atât de putin cunos-cută în România. Elementul central al formării pentrupsihanaliză este analiza personală, care mai demult eranumită analiză didactică, devenită din 1925 obligatoriepentru cei care urmează să devină psihanalisti. Analizapersonală oferă experienta trăită a propriului inconstientsi asimilarea acestuia, ceea ce pentru viitorul analist pre-zintă un dublu avantaj profesional: conferă convingereadespre existenta inconstientului si elimină „petele albe“ale autocunoasterii analistului, care l-ar împiedica să vadăproblemele similare ale analizandului. Astfel, dacă ana-listul nu s-a confruntat pe parcursul analizei sale cu pro-pria homosexualitate inconstientă, el nu va reusi să ana-lizeze acest aspect al psihicului pacientului său. Durataanalizei personale cu scop de formare ia ca reper o mediede 500 de sedinte desfăsurate de-a lungul a patru-cinciani. Ritmul sedintelor variază cultural, în Franta (si Ro-mânia) admitându-se un ritm minim de trei sedinte pesăptămână, în timp ce în spatiul anglo-saxon se respectăcu strictete ritmul considerat optim de cinci sedinte pesăptămână. Se consideră că frecventa sedintelor influen-


tează intensitatea si amploarea transferului si, totodată,calitatea analizei sale (profunzime si extensiune). În încer-carea de a se apropia de standardele occidentale, Societa-tea Română de Psihanaliză a adoptat media de 500 de se-dinte pentru ca analiza personală să fie recunoscută.

Durata analizei de formare a crescut pe măsură ce noidimensiuni ale inconstientului erau descoperite. Dacă laînceput analizele de formare pe care le făcea Freud du-rau câteva săptămâni si constau în special în analiza vi-selor, ulterior durata lor a crescut până la câtiva ani, con-centrându-se în special asupra perioadei între trei si saseani cu problematica oedipiană. O dată cu perspectivakleiniană, care acordă o atentie deosebită primului an deviată si relatiei precoce cu mama, durata analizei acrescut si mai mult, încercând să refacă si parcursul vie-tii celei mai timpurii a analizandului.

Al doilea element al formării psihanalitice îl consti-tuie supervizarea. Candidatul la pozitia de analist efec-tuează primele două analize sub controlul unui analistexperimentat, recunoscut de societatea respectivă ca ana-list formator si supervizor. Supervizarea fiecăruia dintrecele două cazuri durează doi ani, într-un ritm de o se-dintă pe săptămână. Obiectivul activitătii de superviza-re este, în primul rând, contratransferul analistului, adi-că reactia sa inconstientă la transferul analizandului. Su-pervizarea îl ajută pe candidat să constientizeze contra-transferul si să-l controleze, ceea ce permite dezvoltareaprocesului analitic.

Formarea teoretică, al treilea element al formării psih-analitice, este, de asemenea, un aspect specific. În nici oaltă formă de învătământ nu se predă psihopatologiapsihanalitică sau tehnica psihanalitică. Principalul instru-ment al formării teoretice îl constituie seminariile orga-


nizate de institutele de psihanaliză. Participarea la semi-narii se poate suprapune cu ultimii ani ai analizei per-sonale si cu supervizarea.

„Marile puteri“ în psihanaliza contemporană suntStatele Unite ale Americii, Franta si tările Americii deSud. SUA, care au absorbit, în timpul celui de al doi-lea război mondial, o bogată emigratie din Europa(Germania, Austria, Ungaria, Italia), trec, după Élisa-beth Roudinesco si Michel Plon, drept salvatoarele denazism ale psihanalizei. Aici s-au dezvoltat principa-lele curente ale psihanalizei, care au dominat, în pe-rioada de după cel de al doilea război mondial, dez-voltarea disciplinei introduse de Freud: psihologiaEului, psihologia sinelui, neofreudismul, culturalis-mul. Cu aproximativ 20 000 de psihanalisti, grupatiîn mai multe societăti de psihanaliză, SUA constituie„motorul“ psihanalizei mondiale.

În Europa, acelasi rol e jucat de Franta. Cu aproxima-tiv 6 000 de psihanalisti, Franta se singularizează în mis-carea psihanalitică mondială printr-o reusită si echilibra-tă integrare a psihanalizei atât în plan terapeutic (psihia-trie, psihologie, psihologie clinică si institutiile corespun-zătoare), cât si în plan cultural (literatură, filosofie, poli-tică si institutiile corespunzătoare ale învătământului su-perior). În pofida bunei receptări a psihanalizei în dife-ritele planuri ale vietii, cultura franceză a produs doar osingură orientare originală, cea initiată de Jacques La-can. De altfel, lacanismul divizează psihanaliza france-ză în non sau antilacanieni si adepti ai teoriei si practi-cii lui Jacques Lacan.

O surprinzător de bună primire si o rapidă dezvolta-re a cunoscut psihanaliza în tările Americii de Sud,spulberând prejudecata că tările latine nu constituie un


teren propice pentru implantarea psihanalizei. Faptul s-areflectat si în aceea că unul dintre presedintii AsociatieiPsihanalitice Internationale a fost de origine sud-ameri-cană (Horacio Etchegoyen). Lacanismul s-a bucurat deun remarcabil ecou în aceste tări.

Pe lângă asociatiile profesionale nationale ale psih-analistilor există si asociatii internationale, dintre carecea mai veche si cea mai puternică este InternationalPsychoanalytical Association (I.P.A.), în traducere ro-mânească — Asociatia Psihanalitică Internatională, lacare a aderat si Societatea Română de Psihanaliză.Orientarea I.P.A. este freudiană. Înfiintată în 1910 laNürnberg de către Freud si Ferenczi, I.P.A. a cunoscuto dezvoltare continuă, ajungând astăzi, dacă luăm înconsiderare si candidatii, la un număr de peste 10 000de membri. Din punct de vedere doctrinar, I.P.A. ac-ceptă în interiorul său divergentele, dacă derivă dinfreudism. Regulile tehnice însă sunt impuse cu stricte-te: obligativitatea analizei personale; durata si frecven-ta acesteia, precum si durata sedintei, analistii forma-tori si supervizori — toate acestea sunt stabilite în con-formitate cu un sistem standardizat la nivel internatio-nal. Unul dintre motivele pentru care Lacan a părăsitI.P.A. a fost inovatia sa tehnică a sedintelor cu duratăvariabilă. Revista stiintifică a I.P.A. este, în momentulde fată, „International Journal of Psychoanalysis“, carea fost fondată în 1920 de către psihanalistul englezErnest Jones.



3.Psihanaliza în România de după 1990.

Societatea Română de Psihanalizăsau premisele unei implantări durabile

a psihanalizei în România

Fondarea în 1990 a Societătii Psihanalitice Române,care astăzi poartă numele de Societatea Română dePsihanaliză, pare să fi creat pentru prima dată premi-sele unei dezvoltări durabile a psihanalizei în Româ-nia. Directiile în care s-a orientat activitatea Societătiisi a membrilor ei au conlucrat pentru a crea aceste pre-mise. Printre scopurile grupului psihanalitic român s-aaflat nu numai promovarea teoriei si practicii psihana-litice în România sau certificarea dreptului la practicapsihanalizei, ci si asigurarea formării pentru psihana-liză, precum si integrarea miscării psihanalitice româ-nesti în comunitatea psihanalitică internatională si înorganizatiile I.P.A.

Aceste ultime două scopuri au presupus, pe de oparte, o sincronizare tot mai pronuntată a practiciipsihanalitice si a criteriilor formării cu standardele oc-cidentale în domeniu, iar pe de altă parte, un contactpermanent cu psihanalistii occidentali. La apropiereapsihanalistilor din România de psihanaliza occidenta-


lă au contribuit în primul rând psihanalistii olandezisi psihanalistii francezi.

În al doilea rând, pentru prima dată în istoria cul-turală a României, în 1994 a fost creată o editură, al că-rei scop principal este publicarea lucrărilor de psihana-liză (Editura Trei). Când vă vorbesc, colectia „Bibliote-ca de psihanaliză“ a publicat deja 90 de titluri, printrecare masivul Tratat de psihanaliză contemporană deThomä si Kächele, în două volume care depăsesc 1 000de pagini, masivul Dictionar de psihanaliză de ÉlisabethRoudinesco si Michel Plon, care însumează aproape1 000 de pagini, iar seria operelor complete ale lui Sig-mund Freud a ajuns la cel de al cincisprezecelea vo-lum. Cărtile Editurii Trei sunt folosite nu numai ca ma-terial didactic, în învătământul superior al psihanali-zei si psihologiei, ci creează si mentin un public pentrupsihanaliză.

În al treilea rând, tot pentru prima dată în istoria Ro-mâniei, psihanaliza a devenit în mod oficial obiect destudiu obligatoriu sau optional la mai multe facultăti dinBucuresti si, poate, din tară. În această ultimă privintănu detin informatii sigure. Dumneavoastră, studentii Fa-cultătii de psihologie ai Universitătii „Titu Maiorescu“,aveti privilegiul de a beneficia de două cursuri obligato-rii de psihanaliză. Prezenta psihanalizei în învătămân-tul superior face posibilă transmiterea teoriei întemeiatede Freud către oamenii tineri, care arată un mare interesfată de acest domeniu.

Ca urmare a acestei activităti sustinute si convergen-te, patru dintre membrii grupului psihanalitic român(Brândusa Orăsanu, Eugen Papadima, Vera Șandor, Va-sile Dem. Zamfirescu) au fost examinati de o comisie aI.P.A. si au fost acceptati ca membri directi (1997), ceea

ce a dat posibilitatea grupului român să devină „studygroup“ în cadrul I.P.A. Din toamna anului 2000, „Spon-soring committee“, desemnat de I.P.A. si alcătuit din treipsihanalisti importanti — Gianpaolo Klutzer (Italia), pre-sedinte, Louis Rodrigues de la Sierra (Anglia), MichelVincent (Franta) —, vine anual la Bucuresti, timp detrei-patru ani, pentru a valida noi membri directi si can-didati si pentru a organiza Societatea Română de Psih-analiză ca institut de psihanaliză. În 2000 si 2001 au fostacceptati încă trei membri directi ai I.P.A. (Silvia Cristu-tiu-Papadima, Alfred Dumitrescu si Rodica Matei), pre-cum si, în 2002, Ioana Ene si treisprezece candidati. Eta-pa următoare pe care o are de parcurs grupul psihanali-tic român este de a deveni societate provizorie în cadrulI.P.A., statut conditionat de existenta a zece membri di-recti în I.P.A.

BIBLIOGRAFIE

1. G. Brătescu, Freud si psihanaliza în România, Humanitas,Bucuresti, 1994.

2. Valentin Protopopescu, „Rusia si psihanaliza — o întâl-nire pe nedrept uitată“ în Dincolo de seninătate, Editura Trei,Bucuresti, 2001.

3. Vasile Dem. Zamfirescu, „Psihanaliză si comunism“ înÎn căutarea sinelui, Cartea Românească, Bucuresti, 1994.

4. Max Scheler, Omul resentimentului, Editura Trei, Bucu-resti, l998.

5. Sigmund Freud, „Disconfort în cultură“ în Studii despresocietate si religie, Opere, vol. IV, Editura Trei, Bucuresti, 2000.

6. Élisabeth Roudinesco, La bataille de cent ans. Histoire de lapsychanalyse en France, Editura Ramsy, Paris, 1982.

7. Élisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dictionar de psihana-liză, Editura Trei, Bucuresti, 2002.


8. H. Thomä, H. Kächele, Tratat de psihanaliză contemporană,vol. I, Editura Trei, Bucuresti, 1999.

9. Élisabeth Roudinesco, Jacques Lacan. Schita unei vieti. Is-toria unui sistem de gândire, Editura Trei, Bucuresti, 1998.

10. „Istoria grupului psihanalitic român“, în revista Psih-analiza nr. 1-2/ Bucuresti, 1998.

Conceptia psihanalitică despre raportul dintre… 44

Tema a treia

Conceptia psihanaliticădespre raportul dintre

sănătate si boala psihică

Unul dintre pilonii psihanalizei ca un sistem de dis-cipline centrat în jurul notiunii de inconstient este con-ceptia specifică despre raportul dintre sănătate si boalapsihică. Introdusă de Freud si preluată explicit sau im-plicit de toti continuatorii săi, conceptia psihanalitică arela bază ideea novatoare că între boala psihică si sănăta-tea psihică deosebirea este doar de grad (cantitativă), sinu de natură (calitativă).

Această conceptie, ale cărei baze empirice si argu-mentative le voi prezenta ceva mai departe, face posi-bilă trecerea de la practica psihoterapeutică si psihopa-tologia psihanalitică la psihologia stării de sănătate, pede o parte, si de la aceeasi psihopatologie la psihanali-za aplicată, pe de altă parte. Doar datorită descopeririiunitătii de natură între sănătate si boala psihică sau, alt-fel spus, a faptului că deosebirea dintre cele două stări


este doar graduală, se poate vorbi despre psihanaliză castiintă a inconstientului. Indiferent de domeniul asupracăruia se aplică — boala psihică, starea de sănătate psi-hică, domenii importante ale culturii, cum ar fi arta, re-ligia, morala, filosofia —, psihanaliza foloseste aceeasiperspectivă a inconstientului psihic. În partea finală aacestui curs voi ilustra modul în care Freud si alti psih-analisti utilizează cunostinte de psihopatologie în înte-legerea unor aspecte ale fenomenului religios sau a altorfenomene culturale.

Observatie terminologică: După cum ati observat, pre-fer perechea de termeni „sănătate – boală psihică“ perechiiconcurente, mai uzuală: „normal – patologic“. Ratiunile suntde cel putin două tipuri. Este vorba în primul rând de faptulcă, în timp ce perechea „normal – patologic“ se bazează doarpe criterii statistice, exterioare, perechea „sănătate – boală“tine seama, în primul rând, de criterii intrinseci calitative.Din perspectivă statistică, care defineste „normalul“ în func-tie de media statistică a unei populatii, iar anormalul (pato-logicul) prin abaterea de la medie, un fenomen rar, dar însine pozitiv cum este inteligenta superioară poate apărea capatologie. În istoria culturii europene, ideea că geniul este oaltă fată a nebuniei a avut o largă circulatie. Și invers, con-form aceleiasi perspective, cotele statistice înalte ale uneidisfunctii într-o populatie i-ar anula caracterul maladiv, trans-ferând-o în domeniul normalitătii. Dacă în populatia româ-nească, disfunctiile nevrotice, de exemplu, ating proportiade 80 %, înseamnă acest fapt că nevroza îsi pierde caracte-rul maladiv?

În al doilea rând, preferinta mea tine seama de pregnantatermenilor. „Sănătatea psihică“ si „boala psihică“ atât în lim-bajul prefreudian, cât si în cel curent sugerează mai pregnant



deosebirea calitativă a celor două stări, care a fost relativizată

de psihanaliză.

Uzajul terminologic al psihiatriei contemporane, DSM III,

de exemplu, poate si sub influenta psihanalizei, tinde să renun-

te atât la prima, cât si la a doua pereche de termeni, înlocuind

„boala“ sau „patologia psihică“ prin termeni cum ar fi „dis-

functie“ sau „tulburare“.

1.Cum a ajuns Freud la noua conceptie?

Încep prin a preciza că formatia de om de stiintă nui-ar fi permis lui Freud să avanseze o idee nouă desprerelatia dintre starea de sănătate si boala psihică în absen-ta unei baze empirice. Conceptia despre diferenta doargraduală dintre boală si sănătate, în plan psihic, nu estespeculativă, ci se bazează pe experienta de psihoterape-ut a întemeietorului psihanalizei. Anul 1904, când Freudpublică lucrarea Psihopatologia vietii cotidiene, marcheazăconfirmarea ipotezei născute din compararea simptomu-lui nevrotic, abordat din perspectiva sensului în Studiiasupra isteriei (1895), cu visul, care face obiectul monu-mentalei lucrări de peste 600 de pagini care este Interpre-tarea viselor (1900). Nu numai visul, ci si cele mai banaledisfunctii ale vietii cotidiene, cum ar fi greselile de lec-tură, auditie, scriere etc., cunoscute de la Freud încoacesub denumirea generică de „acte ratate“, au o structurăidentică cu cea a simptomului. Toate cele trei serii de fe-nomene, simptomul tinând de ceea ce în mod traditio-nal se consideră a fi boala psihică, iar visul si actul ratatde sfera sănătătii psihice, au o structură identică: conti-nutul lor manifest, adică accesibil constiintei, este o for-matiune de compromis, o rezultantă provenită din întâl-nirea dintre două tendinte antagoniste. Confruntarea

Vasile Dem. Zamfirescu49 Conceptia psihanalitică despre raportul dintre…

dintre dorinta inconstientă, adică interzisă, tinând deceea ce cultura nu acceptă din zestrea naturală a omu-lui, si cenzura culturală generează formatiuni substitu-tive prin care se satisfac ambele tendinte aflate în luptă.Asadar, simptomul nevrotic („boala“) nu se mai deosebeste devis sau act ratat („sănătatea“) prin natură, ci doar gradual,pentru că natura le este identică: un continut manifest prinintermediul căruia se exprimă un continut latent.

Exemple:Desi fiecare dintre fenomenele mentionate mai sus va

fi tratat pe larg în cursurile următoare, pentru ilustrareaideii despre identitatea structurală dintre sănătatea siboala psihică sunt necesare câteva exemple.

1.1 Structura si sensul simptomului

În capitolul „Sensul simptomelor“ din Introducere înpsihanaliză, Freud prezintă actiunea compulsivă a uneipaciente care, de mai multe ori pe zi, trecea din cameraei în camera învecinată, unde se aseza la masa plasată înmijlocul camerei, chema femeia de serviciu, căreia îi dă-dea o însărcinare oarecare sau o concedia imediat, apoirevenea în camera ei. Iată un comportament pede-a-ntregul absurd, fără sens, inaccesibil întelegerii ra-tionale! veti spune, pe bună dreptate. Pentru că avemde-a face cu un fenomen psihic în care influenta incon-stientului este preponderentă si care nu-si oferă sensuldoar prin continutul manifest, adică prin ceea ce este ac-cesibil constiintei.

Accesul la sensul inconstient sau continutul latent estemijlocit de asociatiile pacientei, adică de gândurile si trăiri-


le care-i trec prin minte în legătură cu simptomul. În urmăcu zece ani, respectiva doamnă s-a căsătorit cu un bărbatmult mai în vârstă. În noaptea nuntii, acesta a trecut demai multe ori din camera sa în camera sotiei, încercând,fără succes, să realizeze actul sexual. Pentru a evita rusi-nea la care l-ar fi expus în ochii servitoarei un asternutimaculat, dimineata sotul a vărsat o sticlă de cerneală ro-sie în patul conjugal. Dacă adăugăm la aceste informatiisi pe aceea că, pe fata de masă din camera alăturată, undese ducea mereu tânăra femeie, se afla o pată vizibilă,atunci avem elementele pentru a aproxima sensul simbo-lic al actului compulsiv, strâns legat de fortele psihice înconflict care-l produc. Prin comportamentul său, tânăradoamnă ar fi vrut parcă să-si spună siesi, dar si servitoa-rei: „Nu e adevărat, el nu are de ce să se rusineze“.

În acest caz, conflictul era structurat, pe de o parte,de cerinta morală a fidelitătii (ne aflăm în plină perioa-dă victoriană, asa că nu este nimic neobisnuit, din punc-tul de vedere al spiritului vremii, în aceea că pacienta,desi despărtită în fapt de sotul ei însă nu si juridic, seizolase de lume, pentru a evita orice ispită), iar pe de altăparte, de dorinta de a-si reface viata, bazată pe adevărulcă sotul este impotent.

1.2 Structura si sensul visului

Asemenea simptomului, visul are un continut mani-fest (ceea ce este constient sau poate fi constientizat) siun continut latent — dorinta inconstientă de natură in-stinctuală sau pulsională. Continutul manifest este re-zultanta întâlnirii dintre dorinta de a dormi, care tine desistemul constient–preconstient, si dorintele inconstien-


te, care tin de interzisul cultural, a căror pătrundere înconstiintă ar perturba somnul.

Exemplu:Pentru ilustrare, am ales, în functie de nivelul cunos-

tintelor dumneavoastră de psihanaliză din acest mo-ment, un vis al lui Freud, primul supus interpretăriiprin metoda psihanalitică. Este vorba despre visul fon-dator al psihanalizei făcut în noaptea de 23/24 iulie1895, cunoscut sub numele de visul despre injectia fă-cută Irmei. În seara respectivă Freud s-a culcat frămân-tat de problemele legate de tratamentul unei paciente,probleme reactualizate de vizita unui prieten, care o în-tâlnise pe respectiva pacientă la tară, unde se afla pen-tru vacanta de vară. La întrebarea lui Freud despre sta-rea Irmei, prietenul i-a răspuns: „Îi merge bine, dar nufoarte bine“. În urma discutiei, lui Freud i-a devenitconstient doar un sentiment de enervare si impresia căprietenul său exprimă un repros (personal sau al rude-lor pacientei) legat de rezultatele nu întru totul satisfă-cătoare ale terapiei.

Din visul în care pacienta lui Freud este personajulprincipal, purtând pseudonimul „Irma“, voi reproducedoar partea finală, importantă pentru întelegerea sensu-lui visului. Infectia de care suferea Irma în vis fusese pro-vocată de o injectie, făcută de cine credeti? De chiar prie-tenul si interlocutorul lui Freud, numit Otto, medic si el,care a folosit o substantă inadecvată si o seringă nesteri-lizată. „… Știm în mod exact de unde vine infectia. Prie-tenul Otto i-a făcut nu de mult, când nu se simtise bine,o injectie cu o solutie de propil, propilenă… acid propio-nic… trimetilamină… Asemenea injectii nu se fac cu atâ-ta usurintă… Probabil că nici seringa nu era curată.“


Dorinta lui Freud, care se realizează prin acest vis esteaceea de a nu fi fost răspunzător pentru suferintele pa-cientei sale. În plus, visul „îl răzbună“ pe Freud pentrupresupusul repros al prietenului său referitor la vinde-carea incompletă a pacientei sale, atribuindu-i acestuiaîntreaga răspundere. În stare de veghe, în conditii de de-plină functionare a constiintei morale, Freud nu si-ar fipermis să se elibereze de orice răspundere si să se răz-bune pe prietenul său, învinovătindu-l. Nici în timpulsomnului cele două tendinte nu se pot manifesta nestin-gherit, interventia cenzurii morale atenuate exprimân-du-se în complicatiile si ciudăteniile visului.

Mă opresc aici cu analiza acestui exemplu. Detalii de-spre dorinta care se exprimă si se realizează în vis într-oformă modificată vă voi oferi în cele trei cursuri dedica-te visului.

1.3 Structura si sensul actului ratat

La fel ca în cazul simptomului sau visului, actul ratat,numit sugestiv de Freud paradigma „psihopatologiei“vietii cotidiene, este o formatiune de compromis rezulta-tă din întâlnirea unei activităti constiente (cititul, scrisul,auditia, anumite gesturi etc.) si a unei tendinte subiacen-te, preconstientă sau inconstientă, care, în esentă, constăîn impulsuri reprimate datorită educatiei morale. Putemdeci distinge si în acest caz un continut manifest si un con-tinut latent, sensul actului ratat fiind dat de ultimul.

Exemplu:Respectând nevoia de consecventă a exemplificării,

despre care presupun că vă apartine si dumneavoas-


tră, nu numai mie, voi apela la un act ratat al lui Freud,comunicat în lucrarea Psihopatologia vietii cotidiene.Printre însemnările lunii septembrie, Freud găseste, cuocazia unei revederi, data de 20 octombrie. Avem de aface cu o greseală de scriere de tipul anticipatiei. Do-rinta care perturbă pe 20 septembrie notatiile lui Freudeste aceea ca pacienta care îsi anuntase revenirea pen-tru 20 octombrie să fi venit mai devreme, în septem-brie, când Freud, odihnit după vacantă, avea încă pu-tini pacienti.


2.Reactia istorică la inovatia freudiană

Desi conceptia gradualistă preexistă în medicinăpsihanalizei, fiind introdusă de Claude Bernard, care atrăit între anii 1813 si 1878, pozitia freudiană a fost în-tâmpinată cu o reactie de respingere vehementă. De alt-fel, una dintre obiectiile mai vechi aduse psihanalizei,obiectie reluată ori de câte ori ideile sale încep să-si cro-iască drum în interiorul unei culturi, adică tocmai ceeace se întâmplă de saisprezece ani în cultura română, sereferă tocmai la stergerea granitelor dintre boală si să-nătatea psihică. Niciodată descoperirea de către medi-cină a faptului că multe boli organice sunt cauzate desimple variatii cantitative nu a avut asemenea efecte.Este cazul hipertensiunii arteriale. Explicatia este des-tul de accesibilă: în timp ce bolile organice de tipul hi-pertensiunii arteriale nu produc nimănui disconfort psi-hic, afirmatia că toti suntem, cel putin potential, bol-navi psihic generează o puternică leziune narcisică. În-totdeauna omenirea s-a împotrivit vehement si înde-lung teoriilor care i-au lezat narcisismul, de la concep-tia heliocentrică la darwinism si psihanaliză.

Că este vorba de o reactie afectivă o demonstrează sineluarea în considerare a unor precizări importante alelui Freud din care reiese cu claritate că întemeietorul


psihanalizei nu stergea orice limită între sănătate si boa-la psihică. Astfel, vorbind despre psihopatologia vietiicotidiene, Freud a subliniat întotdeauna că este vorba deperturbări trecătoare, care nu afectează functiile psihicevitale, spre deosebire de „psihonevroze“, care afecteazădurabil functii importante ale subiectului, cum ar fi tes-tarea realitătii.

De asemenea, s-a pierdut din vedere semnificatia an-tropologică a ideii freudiene despre deosebirea doar gra-duală dintre sănătate si boala psihică, si anume faptul cănu numai nevroticul are inconstient, ci si omul sănătos.Cum simptomele sunt produsul actiunii patogene a in-constientului, dacă între sănătate si boală deosebirea estedoar cantitativă, atunci si omul sănătos are inconstientcare, în cazul său, nu produce îmbolnăvire, ci doar „pa-tologiile“ benigne ale vietii cotidiene, de exemplu, sauprodusele culturii înalte, când capacitatea de sublimarea energiilor instinctuale reprimate se întâlneste cu talen-tul artistic.


3.Continuatorii lui Freud

Dintre continuatorii importanti, Jung si Melanie Kleinau extins valabilitatea descoperirii freudiene de la nevro-ze la psihoze. În fiecare dintre noi există nu numai pre-misele nevrozei, dar si cele ale psihozei.

În conceptia lui Jung, psihoza este cauzată de co-plesirea Eului de către continuturile inconstientuluicolectiv (arhetipuri). Deoarece, din cele mai diversetimpuri si locuri, aceleasi continuturi sunt identifica-te în cele mai diverse creatii culturale, de la religie siliteratură la filosofie si stiintă, trebuie să admitem,împreună cu Jung, că, alături de inconstientul perso-nal (format în ontogeneză), există în fiecare dintre noiun inconstient colectiv, care tine de experienta filoge-netică a speciei. Aceasta se poate manifesta, în func-tie de circumstante particulare determinate, sanogen,în produsele culturii, sau patogen, în tulburările psi-hotice.

După importanta psihanalistă Melanie Klein, oriceindivid sănătos parcurge în dezvoltarea sa psihică sta-dii în care predomină procesele psihotice. Astfel, „po-zitia paranoidă“ e universală, caracterizând primeleluni de viată ale oricărui individ uman. Particularită-tile acestei faze, întâlnite si la adultul psihotic, sunt ur-


mătoarele: pulsiuni agresive puternice, obiect partialsi clivat în obiect bun si obiect rău (sânul matern), in-troiectia si proiectia reprezintă procesele psihice pre-dominante, angoasa foarte puternică este de naturăpersecutorie.

Concluzie: În urma dezvoltărilor anterioare, pot reformulaconcluziv conceptia psihanalitică asupra raportului dintre să-nătate si boala psihică atât în ce priveste nevroza, cât si în cepriveste psihoza: „sănătatea“ si „boala“ psihică sunt de faptconstructe mentale, care descriu capetele ideale ale unui con-tinuu, un fel de +α si –α. Între limitele ideale ale acestui con-tinuu există o infinitate de pozitii intermediare, reale, care di-feră între ele doar cantitativ, printr-un plus sau un minus.


4.Semnificatia conceptiei psihanalitice

pentru teoria cunoasterii

Descoperirea identitătii de natură între fenomenelevietii psihice sănătoase si maladive a oferit cunoasteriisecolului XX o cale de acces la fenomenele complexe aleumanului: dacă deosebirea dintre „boala“ si „sănătatea“psihică este doar de grad, atunci „boala“ poate fi folosi-tă ca model pentru studiul stării de sănătate, deoarece fe-nomenele complexe, bine integrate ale stării de sănătatesunt mult mai putin favorabile cunoasterii decât feno-menele maladive, în care dereglarea mecanismului îipune în evidentă piesele componente. În Psihopatologiavietii cotidiene, Freud scria în acest sens: „…cum se în-tâmplă adesea în biologie, fenomenele normale si celecare se apropie de normal reprezintă obiecte de studiumai putin favorabile decât fenomenele anormale“.

Întreaga psihanaliză aplicată constituie o ilustrare aacestei modalităti de cunoastere initiată de psihanaliză.În Totem si tabu, Freud foloseste cunostintele de psiho-patologie psihanalitică pentru a întelege, dintr-o per-spectivă nouă, fenomenul religios al totemismului. Co-respondentul psihopatologic este zoofobia infantilă, pri-mul pas al demersului freudian constând în descriereaacesteia.


Desi atitudinea copilului fată de animale diferă multfată de cea a adultului civilizat, copilul aflându-se de obi-cei în relatii foarte apropiate cu ele, totusi uneori la bă-ietii în jurul vârstei de cinci ani apare o disfunctie nevro-tică, a cărei manifestare principală constă în frica de ani-malele care până în acel moment fuseseră obiectul unuiinteres si al unei afectiuni evidente. Fobia nu se referă laun exemplar anumit, ci la o întreagă categorie: cai, câini,pisici, mai rar păsări, gândaci, fluturi. Din punct de ve-dere psihanalitic, esenta acestei fobii constă în deplasa-rea asupra unui animal a fricii inspirate de tată în tim-pul fazei oedipiene a dezvoltării psihosexuale.

Exemple:1. În cazul „micului Hans“ este vorba de frica fată de

cai, care mergea până acolo încât copilul refuza să maiiasă pe stradă. De asemenea, Hans, un băietel de cinciani, se temea ca nu cumva calul să intre în camera sa sisă-l muste. Explicatia acestui fenomen misterios, dar nicipe departe singular, constă în proiectarea si deplasareasentimentelor ostile ale băiatului fată de tată asupra unuiobiect de substitutie. În dezvoltările dedicate acestui caz,Freud indică beneficiile psihice ale acestui procedeu: ate-nuarea conflictului ambivalentei afective fată de tată prindeplasarea sentimentelor negative (provocate de rivali-tatea pentru mamă în situatia oedipiană) asupra unui su-rogat de tată.

2. Un alt băiat aflat la vârsta de nouă ani suferea depatru ani de fobia fată de câini. Când vedea un câine pestradă începea să plângă si striga: „Dragă câine, să nu-mifaci nimic, pentru că voi fi cuminte“. A fi cuminte însem-na să nu mai cânte la vioară, adică să nu se mai mastur-beze, activitate autoerotică interzisă de tatăl său. Depla-


sarea fricii fată de tată asupra câinelui este în acest cazcât se poate de clară.

3. Cazul micului Arpad, descris de psihanalistul San-dor Ferenczi, se distinge prin identificarea cu animalulfobogen. Pe când se afla la tară, la vârsta de doi ani si ju-mătate, micul Arpad a vrut să urineze într-o poiată, însăo găină i-a ciupit penisul. Anul următor, revenind la tară,si-a închipuit că este el însusi o găină: cârâia si cotcodă-cea în loc să vorbească. După ce si-a recăpătat graiul, nuvorbea decât despre păsările din curte. Pe lângă intere-sul deosebit pentru păsări, în atitudinea sa era prezentăsi dimensiunea negativă: jocul său preferat era de-a tă-iatul găinilor. În spatele ambivalentei sale fată de găinise ascundea identificarea cu tatăl castrator: „Tatăl meueste cocos“, a spus odată, iar cu alt prilej: „Acum suntmic, sunt un puisor. Când voi creste mare, o să mă facgăină, iar când o să fiu si mai mare, voi fi cocos“. Îi ame-ninta pe altii cu castrarea, asa cum fusese si el amenin-tat din cauza gesturilor autoerotice.

În a doua etapă a demonstratiei sale, Freud descriearhaica religie totemică, al cărei nucleu constă în ambi-valenta afectivă fată de totem. Animalul sau planta tote-mică simbolizează strămosii tribului respectiv. Totemuleste tabu: el nu poate fi, în conditii normale, ucis, vân-dut sau vătămat. Totusi, în anumite regiuni ale lumii(Australia), totemul poate fi ucis si consumat cu ocaziaunei sărbători anuale. Obiceiul „prânzului totemic“, des-coperit de Robertson Smith, parte integrantă a religieitotemice, ar reprezenta, după Freud, rememorarea uci-derii tatălui hoardei primitive („crima originară“), carear sta la baza principalelor institutii culturale (religia,morala, dreptul). După crima fiilor reuniti pentru înlă-turarea tiranicului strămos, partea pozitivă a ambivalen-



tei fată de tată s-ar fi reactivat si le-ar fi impus o supu-nere retrospectivă fată de tată. Asa ar fi apărut interdic-tia uciderii totemului-substitut al tatălui si exogamia (in-terzicerea relatiilor sexuale cu femeile din acelasi trib),adică exact ceea ce nu permitea defunctul tată originar.

Concluzia lui Freud bazată pe faptul esential al am-bivalentei afective, comun zoofobiei si totemismului, estecă asa cum instantele superioare ale personalitătii indi-viduale apar în urma declinului complexului Oedip, totastfel institutiile înalte ale umanitătii îsi au originea înrelatia cu tatăl originar.

5.„Vindecarea“ în psihanaliză

Dacă psihanaliza relativizează notiunile de „boală“ si„sănătate psihică“, atunci si notiunea medicală de vin-decare capătă alt sens. Pornind de la deviza terapeuticăa lui Freud, „acolo unde a fost Se-ul, trebuie să vină Eul“(„Wo es war, soll ich werden“), pot spune că din punctde vedere psihanalitic vindecarea echivalează cu matu-rizarea psihică, asa cum nevroza echivalează cu infanti-lismul (Jung). Prin constientizarea continuturilor psihi-ce inconstiente, Eul dobândeste autonomia necesară în-deplinirii rolului de instantă de comandă si control a per-sonalitătii, reusind să medieze între cerintele realitătii ex-terne si cerintele realitătii interne (instincte, Supraeu).

După Melanie Klein, indicatorii unei personalităti psi-hice mature ar fi: a) capacitatea de a accepta gratificatiisubstitutive pentru dorintele infantile; b) capacitatea de atrăi plăcerea într-un mod neconflictual, ceea ce, împreunăcu primul aspect, ar da continut maturitătii emotionale;c) echilibru între viata interioară si adaptarea la realitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză, Opere, vol. 10,Editura Trei, Bucuresti, 2003.


2. Sigmund Freud, Interpretarea viselor, Opere, vol. 9, Editu-ra Trei, Bucuresti, 2003.

3. Sigmund Freud, Zur Psychopathologie des Alltagslebens,Gesammelte Schriften, Band IV, Internationaler Psychoanaly-tischer Verlag, Leipzig, Wien, Zürich, 1924.

4. Sigmund Freud, „Micul Hans“, în Opere, vol. 2, Nevrozala copil, Editura Trei, Bucuresti, 2000.

5. M. Foucault, Histoire de la folie à l’âge classique, Paris, Gal-limard, 1972.

Psihanaliza ca psihologie a inconstientului 64

Tema a patra

Psihanaliza ca psihologiea inconstientului


1.Ideea si conceptul de inconstient

înainte de Freud

Descoperirea inconstientului s-a produs cu multtimp înainte de aparitia psihanalizei. Atât filosofii, câtsi scriitorii (romantici) au intuit existenta inconstien-tului. Majoritatea filosofilor care au scris despre incon-stient l-au gândit însă ca pe o constiintă latentă, ceeace în psihanaliză este cunoscut ca preconstient. Estevorba despre continuturi psihice latente, care sunt ac-cesibile constiintei fără mijlocirea unui demers de in-terpretare. Această prezentă a ideii de inconstient înlucrările filosofilor poate fi ilustrată prin nume cum arfi Leibniz, Baumgarten, Kant. Primul vorbeste despre„perceptiile mici“, din care, prin stimulare reciprocă,ia nastere constiinta.

Extrem de interesantă este pozitia lui Kant care, înlucrarea Antropologie din perspectivă pragmatică, intro-duce termenul de „reprezentări întunecate“, menit adesemna reprezentările care le avem fără a fi constientide ele, adică, în termeni contemporani, reprezentărileinconstiente. Desi filosoful german vorbeste de fapt totdespre preconstient, în aceeasi lucrare anticipează cusurprinzătoare claritate câteva idei freudiene. Astfel,


la întrebarea cum putem sti că avem reprezentări in-constiente dacă ele nu sunt accesibile constiintei, Kantdă un răspuns în spiritul psihanalizei: în mod mijlocit,prin intermediul unui fel de interpretare. Apoi, în ceeace priveste raportul cantitativ între reprezentările in-constiente si cele constiente („clare“), Kant afirmă căprimele pot fi echivalate cu o imensitate, pe fundalulcăreia cele din urmă apar ca simple puncte. Ceea ceconstituie o altă anticipare a pozitiei psihanalizei. Însfârsit, Kant nu ezită să evidentieze influenta pe carereprezentările întunecate o exercită asupra activitătiiintelectuale constiente. Aceasta din urmă poate deveniun „simplu joc“ al reprezentărilor inconstiente.

Alături de inconstientul psihologic, filosofii propunsi un inconstient „metafizic“, care prezintă interes dinperspectiva psihanalizei jungiene. Nume ca Fichte,Schelling, Carl Gustav Carus, Eduard von Hartmannpot fi invocate aici. Poate cea mai concludentă defini-re a inconstientului metafizic îi apartine celui dinurmă: „Fiinta metafizică unitară din cosmos, cu atri-butele vointei inconstiente si ale reprezentării incon-stiente“.

Primul care vorbeste cu adevărat despre inconstientîn sens psihanalitic este Fr. Nietzsche, de altfel singu-rul filosof luat în considerare si chiar elogiat de mis-carea psihanalitică aflată la începuturile ei. La congre-sul din 1911, care a avut loc la Weimar, unde se aflausi arhivele Nietzsche, o delegatie a psihanalistilor pre-zintă surorii filosofului omagiile miscării psihanaliti-ce pe cale de a se internationaliza. Este singurul cazde acest fel din istoria psihanalizei.

În Omenesc, prea omenesc, Nietzsche descrie incon-stientul ca pe un cuprins al continuturilor psihice la


care Eul constient nu are acces direct. În altă lucrareimportantă a filosofului, Genealogia moralei, este de-scris chiar procesul îndepărtării din constiintă a con-tinuturilor indezirabile, numit „uitare activă“, adicămijlocul de apărare al Eului numit de Freud refulare.Nietzsche îl anticipează pe Freud prin aceea că recu-noaste importanta sexualitătii pentru viata sufleteas-că si spirituală a omului, dar si pe Adler, atunci cândsubliniază rolul decisiv al dorintei de autoafirmarepentru lumea interioară a omului, dimensiune pe careo numeste sugestiv prin sintagma „vointă de putere“,devenită între timp celebră.

Curentul romantic este de mentionat în istoriaprepsihanalitică a ideii de inconstient nu atât datorităfaptului că recunoaste existenta inconstientului, cât prinmodul extrem de pozitiv în care îl valorizează. Asa cumafirma Lucian Blaga, romanticii aveau un adevărat„cult“ al inconstientului. Cu cât o operă de artă îsi avearădăcinile mai adânc împlântate în inconstient, cu atâtvaloarea sa artistică era mai asigurată.


2.Contributia lui Freud

Spre deosebire de filosofi sau de reprezentantii cu-rentului romantic, Freud dezvoltă o teorie despre in-constient, asa cum am mai mentionat în primelecursuri, în alt context, pornind de la o experientă psi-hoterapeutică. Nu speculatia sau introspectia îi alimen-tează consideratiile teoretice asupra inconstientului, cicontactul nemijlocit cu simptomele produse de actiu-nea patogenă a inconstientului si cu efectul vindecătoral integrării inconstientului în constient. Formatia deom de stiintă a lui Freud, precum si începutul activită-tii sale profesionale, care stă sub semnul neurologiei delaborator, nu lăsau să se întrevadă nimic din evolutiasa spre psihanaliză, ceea ce arată că psihanaliza s-a năs-cut pe o bază factuală, fără preconceptii teoretice. Înacelasi sens, trebuie mentionat si faptul că marileschimbări din psihanaliză au avut, de asemenea, o bazăpsihoterapeutică, si nu doctrinară. Adler, care realizea-ză prima desexualizare majoră a inconstientului, por-neste de la clientela sa recrutată din categoriile defavo-rizate ale capitalei Imperiului Austro-Ungar, pentrucare principalele probleme psihice erau legate de posi-bilitătile de afirmare socială si nu de reprimarea sexu-alitătii, ceea ce caracteriza burghezia mijlocie a Vienei,


care furniza clientela lui Freud. Teoria inconstientuluicolectiv, avansată de Jung, se alimentează, la rândul ei,dintr-un nou material clinic, si anume din terapia si cer-cetarea psihozelor, pe care psihanalistul elvetian le-acunoscut în perioada de 10 ani cât a functionat ca psi-hiatru în clinica lui Bleuler de la Burghölzli. Înnoirilepsihanalizei datorate Melaniei Klein prelucrează date-le obtinute din terapia si cercetarea copilului, asa cumcea mai recentă psihanaliză americană a apărut datori-tă abordării patologiei borderline si narcisice.


3.Principalele manifestări ale

inconstientului: ACTUL RATAT

Primul capitol al fenomenologiei inconstientului si alpsihologiei inconstientului pentru uzul celor neinitiatieste dedicat fenomenului psihic celui mai accesibil — ac-tul ratat. Cel putin din două puncte de vedere se poateface această afirmatie. Spre deosebire de simptom, careeste accesibil prin natura sa celor specializati în tratareadisfunctiilor psihice (psihiatri, psihoterapeuti, psihologiclinicieni), actul ratat poate fi înregistrat cu usurintă înviata cotidiană la sine si la ceilalti. Este motivul pentrucare Freud si-a construit „psihopatologia vietii cotidie-ne“ tocmai în jurul actului ratat. În al doilea rând, printremanifestările inconstientului (simptom, vis, cuvânt despirit etc.), actul ratat este cel mai putin încifrat, de-adreptul transparent uneori.

Pentru a ilustra aceste afirmatii, vă propun câtevaexemple din viata publică pe care le-ati înregistrat, poa-te, si dumneavoastră în momentul producerii.

a) La scurt timp de la initierea schimbărilor sociale ma-jore din 1989, crainicul Cristian Topescu afirmă pe postulnational de televiziune: „De la revolutie au trecut zeceani!“, în loc de zece luni. Ce credeti că l-a determinat săfacă această greseală, destul de inofensivă, de altfel?


Student: Este efectul neatentiei. Scăderea atentiei din-tr-un motiv oarecare l-a făcut să spună zece ani în loc dezece luni. Poate era mai obosit…

V.D.Z.: Dar de ce, din cauza oboselii, care i-a pertur-bat concentrarea, nu a spus zece săptămâni, sau zece zile,ci zece ani?

Student: Nu cred că are vreo semnificatie. Întâmpla-rea a făcut să spună zece ani.

V.D.Z.: Înainte de a trece la alt exemplu, vă propunurmătoarea ipoteză. Nemultumit de nesiguranta situa-tiei care a urmat revolutiei, Cristian Topescu îsi expri-mă, prin intermediul acestei greseli, într-un moment deneatentie, provocat de oboseală, dorinta de a fi trecutzece ani de la declansarea revolutiei, ceea ce, se poatepresupune, ar fi adus multe schimbări în bine ale reali-tătilor românesti. În nici un caz nu poate fi vorba de în-tâmplare.

b) Avansând cronologic în perioada postrevolutiona-ră, vă prezint actul ratat pe care l-a făcut fostul premierNicolae Văcăroiu, în chiar momentul învestiturii sale din1992. Citez textul discursului din ziar: „În primul rând,as dori să multumesc Parlamentului pentru încredereape care a acordat-o echipei guvernamentale si, în acelasitimp, să multumesc si celor care nu au fost pentru aceas-tă echipă guvernamentală, desigur, din anumite consi-derente. Vreau să vă spun că echipa guvernamentală pecare dumneavoastră ati aporobat-o astăzi are o sarcinădeosebit de grea, stim acest lucru, însă nici un efort nu esteprea mic atunci când este vorba de tară, de România“. Carecredeti că ar putea fi greseala care s-a strecurat în dis-cursul premierului de atunci?

Studentă: În loc să spună: nici un efort nu este preamare, a spus: nici un efort nu este prea mic.


V.D.Z.: Dacă tinem seama de ipoteza din cazul ante-rior, ce tendintă subterană a perturbat discursul lui Ni-colae Văcăroiu?

Studentii: ?!?!V.D.Z.: Nu cred că trebuie să căutăm prea adânc în

spatele acestei erori de exprimare pentru a găsi factorulperturbator. Îngrijorat de dificultatea misiunii pe care oavea de îndeplinit, Nicolae Văcăroiu va fi refuzat ideeaimensului efort care era asociat cu respectiva misiune siva fi lăsat, tot într-un moment de deconcertare, să se ex-prime omeneasca, prea omeneasca dorintă ca efortul săfie cât se poate de mic.

Student: De obicei, discursurile oficiale nu sunt făcu-te de cei care le citesc, ci de persoane, să le spunem con-silieri, din anturajul personalitătilor politice. Asa că, „ac-tul ratat“, cum îi spuneti dumneavoastră, nu-i apartinefostului premier, ci altcuiva.

V.D.Z.: Nu exclud această posibilitate, după cum nuexclud nici varianta ca textul să fi fost corect si să fi fostdeformat la lectură. Dacă asa stau lucrurile, respectivdacă greseala îi apartine altcuiva, înseamnă că respecti-vul consilier era extrem de îngrijorat de efortul ce urmaa fi făcut de întreaga echipă guvernamentală, îngrijora-re ce s-a exprimat prin intermediul actului ratat.

c) În timpul campaniei electorale pentru alegerile pre-zidentiale din anul 1996, presedintele în exercitiu în acelmoment — Ion Iliescu — i se adresează cu totul surprin-zător lui Emil Constantinescu, cel care va câstiga alege-rile, spunându-i: „Domnule Ceausescu“. De data aceas-ta, mi se pare mai dificil să decelăm care era curentulmental subiacent, dar nu este exclus ca acesta să fi fostalcătuit din sentimente de ostilitate, dar si de teamă fatăde contracandidatul său, care, dacă e să ducem specula-


tia mai departe, i-l va fi amintit, prin anumite particula-rităti, pe defunctul presedinte comunist.

d) În sfârsit, presedintele Emil Constantinescu, în mo-mentul retragerii de la Cotroceni, după alegerile din anul2000, se adresează gărzii militare care-i prezenta onorulcu „la revedere“, contrazicând în felul acesta declarati-ile sale anterioare că se va retrage din politică, pentru căprin intermediul actului ratat îsi anunta intentia ascun-să, poate si fată de sine, de a reveni la Cotroceni în cali-tate de presedinte.

Desigur, nu pot încheia seria exemplelor de acte ra-tate produse pe micul ecran sau în presă, fără a preci-za că ipotezele referitoare la tendinta subiacentă, carea generat în fiecare caz în parte perturbarea discursu-lui, nu pot fi verificate în absenta asociatiilor autorilorrespectivi, în momentele următoare comiterii greselii.Totodată, aceleasi exemple constituie materialul con-cret care să permită o mai bună întelegere a definitieiactelor ratate.

Definitie: actele ratate sunt acte psihice care rezultă din in-terferenta a două intentii: una constientă si alta preconstientăsau inconstientă, prima constituind tendinta perturbată, în timpce cealaltă reprezintă tendinta perturbatoare.

Observatii:a. Nu este de mirare că actul ratat a fost introdus în

psihologie abia o dată cu aparitia psihanalizei, fapt sub-liniat de Freud în Prelegeri de introducere în psihanaliză,deoarece psihologia prefreudiană era o psihologie a con-stiintei, pentru care fenomenele psihice inconstiente erauun nonsens, în măsura în care psihicul era identificat cuconstiinta.


b. Freud nu ratează nici o ocazie pentru a sublinia au-tonomia vietii psihice în raport cu somaticul. Faptul căactul ratat este considerat a fi un act psihic înseamnă cărezultă din alte acte psihice si nu este produs de cauzeorganice. În acelasi timp, situarea sa pe palierul psihicu-lui îi conferă un sens: dincolo de nonsensul aparent alcontinutului manifest, putem identifica o intentie, o ten-dintă.

3.1 Conditiile de existentă ale actului ratat

În Psihopatologia vietii cotidiene, carte pe care Freud odedică în întregime studierii actelor ratate, sunt expusesi comentate conditiile în care o disfunctie psihică poa-te fi încadrată în categoria actului ratat. Demersul are înprimul rând scopul de a distinge patologia usoară, psi-hopatologia cea de toate zilele, de patologia „grea“, careface obiectul activitătii terapeutice a psihiatrilor si psi-hoterapeutilor. În esentă identice, patologia vietii coti-diene si patologia în sens propriu nu sunt identice dintoate punctele de vedere. Primele trei conditii de exis-tentă ale actului ratat mentionate de Freud marcheazătocmai astfel de deosebiri neesentiale.

Pentru a fi doar act ratat si nu simptom nevrotic, deexemplu, o disfunctie psihică trebuie să aibă un carac-ter punctual, să fie doar o tulburare de moment. Adoua conditie nu face decât să o dezvolte pe prima:disfunctia psihică în discutie îsi merită numele de actratat doar dacă persoana care îi este autor putea maiînainte realiza corect actul respectiv si-l poate realizacorect în orice moment. În al treilea rând, disfunctiapsihică e act ratat doar dacă cel care o suferă este ca-



pabil să recunoască justetea observatiei care îl sesizea-ză, ceea ce deosebeste actul ratat de simptomele psi-hotice, în cazul cărora nu există constiinta perturbării.În sfârsit, a patra conditie de existentă a actului ratateste, după Freud, refuzul autorului actului ratat, con-stient de greseala sa, de a-i găsi un sens, atribuindu-lhazardului sau neatentiei. Trebuie să vedem în acestrefuz o reactie de apărare în fata asumării propriuluiinconstient, a cărui manifestare contrariază în cele maimulte cazuri narcisismul nostru. „În mine nu pot exis-ta asemenea tendinte“, ne spunem si preferăm varian-ta explicativă, mult mai comodă, a interventiei hazar-dului.

3.2 Teorii explicative prefreudiene

Înainte ca Freud să vadă în actul ratat un fenomen cusens, au existat în domeniile stiintei sau în afara lor în-cercări de a-l explica. Toate aceste încercări, dincolo dedeosebirile dintre ele, au un element comun, si anumeprivarea de sens a actului ratat.

3.3 Teoriile fiziologice si psihofiziologice

Conform acestor teorii, reprezentate printre altii side celebrul Wundt, cauze fiziologice, cum ar fi rău fi-zic general, tulburări de circulatie a sângelui, sau psi-hofiziologice, cum ar fi oboseala, starea de surescita-re, distrag atentia de la activitatea constientă în curs(lectură, scriere, auditie etc.), si produc actul ratat.Asadar, diminuarea concentrării asupra desfăsurării

unei activităti poate produce perturbarea acesteia. Oasemenea explicatie, ca si explicarea visului prin di-minuarea activitătii cerebrale în timpul somnului, de-spre care voi vorbi în cursurile dedicate visului, exclu-de posibilitatea ca fenomenele respective să aibă sens.

Critica lui Freuda) Actele ratate apar si la persoane care nu sunt obo-

site, distrate, surescitate.b) Performanta psihică nu este conditionată de con-

centrarea atentiei asupra actului respectiv. O multime deacte automatizate se îndeplinesc fără a necesita concen-trarea atentiei. Pianistul versat alege clapele potrivite înmod automat, în timp ce întreaga atentie se concentrea-ză la partitură. După cum se stie, reinvestirea cu atentiea unor activităti automatizate nu creste performanta,dimpotrivă.

c) Există cazuri în care concentrarea atentiei este ine-ficientă: în pofida eforturilor constiente pe care le facem,nu ne putem aminti un nume propriu uitat.

d) Actul ratat poate fi sugerat, ceea ce, de asemenea,contrazice varianta producerii sale datorită distrageriiatentiei. Freud relatează un caz în care unui debutant în-tr-ale actoriei i se sugerează la repetitii ca în locul repli-cii „conetabilul trimite înapoi sabia“ (Schwert) să ros-tească: „confortabilul îsi trimite înapoi calul“ (Pferd). Șiîntr-adevăr, la reprezentatie, replica a fost dată în manie-ra sugerată.

Freud nu contestă contributia conditiilor psihofizio-logice la producerea actului ratat. Dar ele nu sunt cauze,nici măcar conditii necesare, ci doar conditii favorizante. Ceicare sustin rolul cauzal al conditiilor psihologice se pla-


sează într-o pozitie tot atât de absurdă cum este cea apersoanei care, atacată de hoti, pe întuneric si într-un locizolat, reclamă la politie că întunericul si locul izolat i-aufurat bunurile.

3.4 Teoriile fonetice

Reprezentantii acestor teorii, printre care se numă-rau filologul Méringer si psihiatrul Meyer, sustineaucă actele ratate ar fi cauzate de relatiile fonetice din-tre cuvinte (consonante, asonante), excluzând oriceposibilitate ca asemenea fenomene să aibă sens. Pen-tru Freud, si în acest caz este vorba doar de conditiifavorizante, si nu de cauze sau conditii necesare. Fac-torii fonetici indică doar calea pe care o urmează ac-tul ratat. Nu este suficient, îsi ilustrează Freud ideea,să am un drum în fata mea pentru a mă angaja să-lparcurg. Pentru aceasta am nevoie de un motiv si deenergia necesară.

Exemplu dintr-o analiză contemporanăÎntr-un moment dificil al unei analize, psihanalistul

face următorul act ratat: în loc să-i comunice analizan-dei că proxima sedintă va avea loc „lunea următoare“,îi spune „luna următoare“. În acest caz, asemănarea din-tre „lunea“ si „luna“, deosebite doar prin vocala „e“, nureprezintă cauza actului ratat, ci doar forma întâmplă-toare prin care s-a exprimat destul de clar dorinta ana-listului de a spatia cât mai mult cu putintă sedintele curespectiva analizandă.


3.5 Opinia comună

Spre deosebire de vis, în cazul căruia opinia comunăs-a constituit într-o adevărată „teorie“ cu îndelungatătraditie, teorie pe care Freud o apreciază în mod deose-bit, pentru că atribuie visului un sens, actul ratat nu a fă-cut obiectul unui interes deosebit, pentru că constituie operturbare de moment, lipsită în cele mai multe cazuride importantă practică. Psihanaliza, în schimb, se ghi-dează după principiul că nu trebuie să confundăm im-portanta problemei cu importanta indiciilor care ne-osemnalează, căci indicii insignifiante conduc la proble-me importante. Ca si criminologia, psihanaliza fructifi-că pe deplin indiciile neînsemnate, în special în interpre-tarea viselor. Folosind această perspectivă si în alte do-menii, cum ar fi abordarea artelor plastice, Freud a reu-sit să ofere un punct de vedere nou asupra statuii luiMoise a lui Michelangelo. Pozitia nefirească a tablelor delegi n-ar indica momentul culminant al furiei lui Moiseîn fata necredintei poporului său, ci un moment ulterior,când Moise renuntă la exteriorizarea spectaculoasă a ges-tului său, pentru a împiedica spargerea tablelor cu legi.

Când acordă atentie actului ratat, opinia comună îlatribuie hazardului, ceea ce îl privează de sens. Aceastăteză a hazardului este combătută cu fermitate si pe largde Freud, pentru care în viata psihică nu există liber ar-bitru sau hazard, totul fiind determinat în mod strict,chiar dacă medierile între efect si cauză pot fi numeroa-se. Existenta hazardului este admisă de Freud doar în lu-mea exterioară.

Demonstratia lui Freud, căreia îi consacră un capitolspecial în Psihopatologia vietii cotidiene, nu se limitează laactele ratate, ci înglobează si alte fenomene asemănătoare.


În cazul actelor ratate, impresia că s-ar datora hazardu-lui vine din faptul că fortele determinante se află în pre-constient sau inconstient, zone care scapă temporar saupermanent controlului constiintei. Când voi vorbi despreclasificarea actelor ratate, voi putea proba în fiecare cazîn parte prezenta si natura factorului determinant.

Printre fenomenele psihice considerate a sta subsemnul hazardului se numără si alegerea aleatorie denumere sau nume. Caracterul aleatoriu este, dupăFreud, o simplă impresie, asa cum o dovedeste expe-rimentul unui student citat de întemeietorul psih-analizei. Studentul la medicină care dorea să verificeteoria lui Freud o roagă pe mama sa să spună un nu-măr la întâmplare. Numărul ales este 79. Asociatiilemamei în legătură cu numărul respectiv arată că, însubsidiar, aceasta se gândea la o frumoasă pălărie pecare o văzuse în vitrina unui magazin. Pretul era de158 de mărci, adică dublul cifrei alese „la întâmplare“.Gândul preconstient care a dus la alegerea deloc în-tâmplătoare a numărului 79 era cu aproximatie urmă-torul: dacă pălăria ar fi costat jumătate, adică 79 demărci, atunci as fi cumpărat-o.

Un alt fenomen cu aură misterioasă, al cărui determi-nism ar părea să tină mai curând de suprasenzorial saumai bine zis de suprapsihic este fenomenul de déjà vu.Una dintre pacientele lui Freud, în vârstă de 37 de ani,a relatat în analiză că la vârsta de 12 ani si jumătate, întimpul unei vizite pe care o făcea unei prietene la tară, aavut senzatia inconfundabilă că a mai fost cândva aco-lo. Senzatia s-a produs nu numai când a intrat pentruprima dată în grădină, ci si când a intrat în casă, mobi-lierul si ordinea în care se succedau camerele părân-du-i-se cunoscute.


Circumstantele în care s-a petrecut vizita ne conducspre un determinism psihic incontestabil. În timpul vi-zitei a aflat că fratele mai mic al gazdei era grav bolnav.Cu câteva luni în urmă, fratele mai mic al pacientei fu-sese, la rândul său, grav bolnav (de difterie), atât degrav, încât sora sa trebuise să fie îndepărtată de acasăpentru a o împiedica să asiste la un probabil deces.După însănătosirea surprinzătoare a fratelui, primuldrum al pacientei a fost tocmai vizita la casa de la tarăa prietenei sale. Aici găseste o situatie asemănătoare, si-tuatie care ar fi trebuit să-i amintească ce a simtit în ace-le zile fată de boala fratelui ei. Acest lucru nu se produ-ce, pentru că respectivele amintiri sunt refulate. În acelemomente si-a dorit ca fratele ei să moară pentru a ră-mâne copil unic. După Freud, această dorintă nu a fostniciodată constientă sau a fost refulată după însănăto-sirea fratelui. În loc de a-si aminti de dorintele ei vino-vate, viitoarea pacientă are impresia că a mai văzutcândva casa si grădina. După Freud, este vorba de o de-plasare a rememorării de la dorintele refulate la casă sigrădină si deci de o falsă recunoastere.

3.6 Clasificarea actelor ratate

Freud grupează actele ratate în trei categorii, în func-tie de trei criterii diferite:

Primul criteriu îl constituie relatia dintre tendinta per-turbată (constientă) si tendinta perturbatoare (preconstientăsau inconstientă) sau, mai precis spus, raportul de forte din-tre cele două.

a) Prima subgrupă a acestei categorii contine aceleacte ratate în care tendinta perturbatoare înlocuieste


complet tendinta perturbată. Este cazul actului ratat fă-cut de presedintele senatului din Viena lui Freud, care,vrând să deschidă sedinta, rosteste surprinzătoareapropozitie „declar sedinta închisă“, trădându-si astfel,fără echivoc, lipsa de disponibilitate pentru activităti-le din ziua respectivă. În aceeasi situatie s-a aflat si IonIliescu, care, cu ocazia discursului tinut la CongresulPSD, a spus, în loc de „domnul Năstase“, „tovarăsulNăstase“, trădându-si astfel automatismele de tip co-munist. Această subgrupă a primei categorii ilustrea-ză cât se poate de concludent că, din perspectiva in-constientului, actul ratat este un act reusit: tendintasubiacentă, reprimată, îsi ia pe deplin revansa, mani-festându-se integral în planul discursului.

Un exemplu dintr-o analiză contemporanăVorbind despre hotărârea de a pune capăt relatiei cu

prietena sa, analizandul pronuntă în loc de calificativul„clasată“, adică încheiată, „clasificată“, respectiv „ascun-să“. În felul acesta îsi trădează intentia secretă de acontinua relatia, în pofida faptului că se dovedise a fipentru el extrem de nefavorabilă.

b) A doua subgrupă reuneste acele acte ratate în ca-zul cărora, din întâlnirea celor două tendinte, rezultă uncompromis mai mult sau mai putin lizibil. Ca exemplu,vă ofer un act ratat dintr-o analiză contemporană. Ana-lizanda vorbea despre încăpătânarea sa si, dorind să fo-losească cuvântul „obstinatie“, a rostit „obstinentă“. Deunde credeti că provine acest hibrid?

Studentă: Din întâlnirea dintre „obstinatie“ si „absti-nentă“.

V.D.Z.: Exact. Asa cum au arătat asociatiile în margi-nea actului ratat, curentul mental subteran, care dubla


discursul constient, era legat de perioada de abstinentăsexuală pe care o traversa, cu destul disconfort, în res-pectivul moment.

Un alt exemplu dintr-o psihanaliză contemporanăVorbind despre teama si simptomele pe care i le

provoacă plecarea din Bucuresti a sotului ei, analizandadoreste să-mi comunice faptul că uneori apelează lapărintii sotului pentru a-i tine companie. În loc de aspune „socrii mei“, asa cum era intentia constientă,formulează „sotii mei“. Formatiunea de compromis pedeplin transparentă rezultă din combinarea cuvintelor„sotul“ si „socrii“: socrii tin locul sotului.

A doua clasificare operată de Freud utilizează dreptcriteriu natura activitătii constiente perturbate. În functiede acesta, vor exista tot atâtea subgrupe câte activitătiperturbate. În continuare voi trece în revistă doar câte-va tipuri de acte ratate din această categorie.

a) Rostirea gresită constituie o subgrupă cu extrem denumeroase exemple. Dintre acestea, voi alege, împreu-nă cu Freud, actul ratat făcut de Stekel, unul dintre pri-mii discipoli ai întemeietorului psihanalizei. Acesta îi sa-luta pe cei doi pacienti care veneau din Triest folosindnumele celuilalt: „Bună ziua, domnule Peloni!“ în loc de„Bună ziua, domnule Ascoli!“. Tendinta subterană carese satisfăcea prin acest act ratat era de a se pune în va-loare fată de fiecare dintre cei doi, arătându-le astfel căeste un psihoterapeut vestit, pe care îl solicitau nume-rosi pacienti veniti din străinătate.

b) Scrierera gresită. Particularitatea acestei subgrupede acte ratate constă în faptul că eroarea rămâne mate-rializată în scris, ceea ce o face mai usor demonstrabilă.


Următorul exemplu demonstrează că uneori actele ra-tate pot avea o semnificatie practică majoră. Este vorbadespre un medic care prescrie acelasi medicament îndoze de zece ori mai mari la trei doamne în vârstă. DupăHitschmann, de la care Freud preia exemplul, gresealade (pre)scriere este provocată de gândurile si sentimen-tele medicului pentru mama sa. De ani de zile trăia înaceeasi casă cu aceasta si cu fratele mai mic, fapt careconstituia o piedică în calea relatiilor sale erotice. De aiciprovenea dorinta ascunsă de a-si elimina mama, pe carea văzut-o în fiecare dintre cele trei femei în vârstă.

c) Uitarea de nume sau intentii. Opinia comună a sesi-zat, fără să aibă în spate o teorie psihologică, faptul căuitarea unui nume sau uitarea unei intentii, cum ar fi, deexemplu, aceea de a merge la o întâlnire, semnifică osti-litatea si dezinteresul fată de persoanele respective.

Freud ne oferă în aceeasi Psihopatologia vietii cotidieneun exemplu interesant si convingător: aflându-se într-uncompartiment de tren cu un tovarăs de călătorie cultivat,întemeietorul psihanalizei constată că acesta omite cuvân-tul „aliquis“ dintr-un citat latin. După ce companionul decălătorie produce numeroase asociatii, Freud ajunge laconcluzia că omisiunea se datorează îngrijorării provoca-te de eventualitatea ca prietena tovarăsului de călătoriesă fi rămas însărcinată. Absenta ciclului menstrual repre-zentată prin cuvântul aliquis (fără lichid) anticipa un eve-niment neplăcut, preocupant în preconstient, asa încât,parcă pentru a influenta realitatea în sensul dorit, cuvân-tul care trimitea la evenimentul nedorit a fost eliminat.

d) Pierderea de obiecte este si ea un „simptom“ bine re-prezentat în cadrul psihopatologiei vietii cotidiene, fiindprovocată de o intentie preconstientă sau inconstientă.Preiau pentru ilustrare două exemple de la Freud. În pri-


mul dintre ele, un bărbat primese de la cumnatul său oscrisoare în care-l mustra în termeni severi: „De altfel nuam nici timp si nici nu doresc să încurajez superficialita-tea si lenea ta“. A doua zi si-a pierdut stiloul primit în darde la respectivul cumnat. Freud interpretează pierdereaca un semn al faptului că nu mai voia să-i datoreze ni-mic. Însă ar mai fi posibilă o interpretare, si anume că,pierzând stiloul primit în dar de la cumnat, domnul îndiscutie elimina un obiect care i-ar fi adus mereu amintede jignirea suferită.

Al doilea exemplu este semnificativ din mai multepuncte de vedere. În primul rând este vorba de pierdereade obiecte. Murindu-i mama, o doamnă din Viena si-a pro-pus să respecte doliul până la capăt. Totusi, cu putin îna-inte de expirarea perioadei de doliu se lasă convinsă de in-sistenta unui grup de prieteni si îsi cumpără bilet la unspectacol de teatru, care se anunta extrem de interesant.Ajunsă la teatru, în ziua spectacolului, constată că a pier-dut biletul, ceea ce înseamnă că intentia de a tine doliulpână la capăt, desi refulată, s-a impus în cele din urmă pecalea indirectă a actului ratat. În al doilea rând, acesta estesingurul exemplu din scrierile lui Freud de dinainte de1920 în care întemeietorul psihanalizei acceptă existentaunui continut refulat nepulsional tinând de valorile cultu-rale. Cu alte cuvinte, nu numai instinctualul, pulsionalulneacceptat cultural (răul) poate face obiectul refulării, ci sianumite norme culturale (binele). În acest fel, Freud anti-cipează culturalismul american, care sustine că refulareaeste activă fată de orice continut psihic, în functie de situa-tie si moment, dacă acesta este sursă de conflict.

A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actu-lui ratat. În functie de acest criteriu, actele ratate pot fisimple, caz în care avem de-a face cu un singur act ratat,


sau complexe, caz în care este vorba de o suită de acte ra-tate, provocate de aceeasi motivatie.

Din ultima categorie face parte actul ratat multiplu alunui tânăr care devine membru al unei asociatii literareîn speranta că în felul acesta va reusi să-si pună în scenăo piesă de teatru. Imediat ce a primit asigurări că piesade teatru va fi reprezentată, a început „să uite“ să se maiducă la sedintele respectivei asociatii literare. Simtindu-seculpabil, s-a hotărât să se ducă vinerea următoare. Ajunsla sediul asociatiei, a constatat cu surprindere că usileerau încuiate. Și-a dat seama că, în loc de vineri, se duse-se sâmbătă, ceea ce reprezintă al doilea act ratat.

Într-un alt exemplu, furnizat tot de Freud, autorulunor acte ratate succesive alimentate de aceeasi motiva-tie este o doamnă care îsi însoteste cumnatul, un pictorvestit, la Roma, unde urma să primească din partea co-munitătii germane o medalie antică de aur. Trebuind, ul-terior decernării, să se întoarcă în tară, doamna consta-tă că „din greseală“ a luat medalia cu ea. Îsi anuntă cum-natul telegrafic, angajându-se să-i trimită medalia a douazi. În momentul în care se pregătea să meargă la postăpentru expediere, constată că nu găseste medalia. Celedouă acte ratate au aceeasi motivatie, si anume dorintainconstientă de a păstra medalia.

3.7 Semnificatia actului ratatpentru psihoterapia psihanalitică

Datorită faptului că, în majoritatea cazurilor, prin in-termediul actelor ratate se exprimă tendinte precon-stiente, profunzimea cunoasterii psihologice oferite prinanalizarea acestora este redusă în raport cu cea oferită



de analiza visului, care permite accesul la dorintele in-constiente din prima copilărie. Pe de altă parte, atuulactului ratat în raport cu visul este că se produce nemij-locit în timpul orei de terapie, ceea ce face ca între pro-ducerea si analiza sa să nu se intercaleze un timp mailung sau mai scurt care să permită modificarea mate-rialului. Calea de a ajunge la tendinta perturbatoareeste asocierea liberă în marginea continutului manifest,ceea ce conduce, din aproape în aproape, la motivatiasubiacentă.

După Freud, această motivatie este de regulă alcătui-tă din tendinte neacceptate cultural (agresive, sexuale,de autoafirmare), condamnate de educatia morală. Ma-nifestarea lor mai mult sau mai putin directă ne convin-ge de faptul că nu suntem stăpâni nici măcar în proprianoastră lume interioară, constiinta fiind perturbată în ac-tivitătile sale de forte pe care le controlează mai mult saumai putin bine, uneori fiind chiar redusă la tăcere, cumse întâmplă în cazul actelor ratate, în care tendinta per-turbatoare se exprimă integral (vezi capitolul 4.1).

BIBLIOGRAFIE1. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză, Opere, vol. 10,

Editura Trei, Bucuresti, 2003.2. Sigmund Freud, Zur Psychopathologie des Alltagslebens,

Gesammelte Schriften, Band IV, Internationaler Psychoanaly-tischer Verlag, Leipzig, Wien, Zürich, 1924.

3. Immanuel Kant, Antropologie din perspectivă pragmatică,Editura Antaios, 2001.

4. Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconstientului, vol. 1,Editura Trei, Bucuresti, 2001.


inconstientului: VISUL

4.1 Preambul

Nu stiu ca descoperirile din stiintele omului să fie re-cunoscute si celebrate printr-un monument, asa cum seîntâmplă cu victoriile notabile din războaie (după câte oastfel de victorie, Ștefan cel Mare construia o mânăstire,de exemplu). Lucrările de specialitate acordă spatiul cu-venit unor asemenea descoperiri, dar ele nu fac obiectulunor acte de recunoastere materială. De acest rar privile-giu se bucură dezlegarea enigmei visului de către Freud.În locul casei de la Bellevue, unde întemeietorul psihanali-zei a făcut, pe 24 iulie 1895, visul interpretat pentru pri-ma dată în manieră psihanalitică, undeva pe un deal dinmarginea Vienei se află un obelisc care imortalizează eve-nimentul. Pe placa acestui monument stă scris: „Aici i s-adezvăluit doctorului Sigmund Freud, la 24 iulie 1895, se-cretul visului“. Această inscriptie este preluată integraldintr-o scrisoare adresată de Freud prietenului său Fliess,la 12 iunie 1900, în care autorul îsi exprima scepticismulcu privire la recunoasterea peste timp a meritelor sale deîntemeietor al onirologiei moderne. Scepticism infirmat,repet, în mod surprinzător, de către urmasi.


4.2 Teorii prefreudiene despre vis

Ca si în cazul actului ratat, conceptia psihanalitică de-spre vis a fost precedată de cel putin două grupuri de te-orie. Modul în care Freud se raportează, în documenta-ta „Introducere“ de 100 de pagini la Interpretarea viselor(1900), la aceste teorii este extrem de semnificativ pen-tru psihanaliză.

4.2.1 Teoriile somatice

Principala lor caracteristică este că văd în vis unfapt organic rezultat din diminuarea activitătii creie-rului în timpul somnului. Pe de o parte, acesta separăpsihicul omului de lumea exterioară, iar pe de altă par-te, micsorează numărul legăturilor intrapsihice si să-răceste materialul folosit. Gradul diminuării activită-tii psihice din starea de veghe determină gradul de în-depărtare a visului de realitate. Absurditatea visuluiindică îndepărtarea maximă de realitate. După Freud,exponentul cel mai proeminent al acestui tip de teorieeste Binz, care vedea în vis un fapt organic, „întotdea-una inutil, adesea morbid“.

Desi acest tip de teorie domina mentalitatea stiinti-fică a sfârsitului de secol XIX si desi medicul Freud fu-sese format în spiritul acestei mentalităti, cele mai mul-te critici ale întemeietorului psihanalizei vizează toc-mai teoriile somatice. Principala obiectie adusă deFreud este că o astfel de teorie nu poate explica functiavisului. De asemenea, problema interpretării visului nuse pune pentru aceste teorii, în măsura în care contestausensul visului.


4.2.2 Teoriile populare si romantice

Freud apreciază aceste teorii în primul rând pentrucă văd în vis un fenomen psihic, adică un fenomen do-tat cu sens. Astfel, în Antichitate visul era considerat a fipurtătorul unui mesaj divin. Visul era vehiculul comu-nicării dintre oameni si lumea zeilor. O altă variantă ateoriilor populare atribuie visului o valoare profetică: dinvis putem afla ce ni se va întâmpla în viitor.

Una dintre particularitătile asociate de istoria cultu-rii curentului romantic este interesul si pretuirea acorda-te visului. Și la romantici regăsim ideea că visul este unfenomen cu sens. Astfel, Novalis subliniază valoareacompensatorie a visului în raport cu viata diurnă: „Vi-sul este un antidot împotriva regularitătii, monotonieivietii; visul este jocul liber al imaginatiei; …cu siguran-tă am îmbătrâni mai repede fără vise“.

În al doilea rând, Freud apreciază teoriile popularedespre vis deoarece acestea propun metode de interpre-tare a visului. Dacă visele au un sens, atunci nu trebuiesă ne lăsăm indusi în eroare de faptul că adesea ele parde neînteles, obscure, absurde. Pentru astfel de cazuri,foarte frecvente de altfel, teoriile populare propun un setde tehnici de interpretare care permit accesul la sensulvisului dincolo de fatada confuză sau absurdă. Onirolo-gia populară a elaborat, conform cercetării lui Freud,două metode principale de interpretare: metoda simboli-că si metoda descifrării.

În esentă, metoda simbolică se caracterizează prin ur-mătoarele:

a) consideră visul ca pe un întreg;b) caută să înlocuiască acest întreg prin alt întreg in-

teligibil si analog.


Exemplu:Interpretarea pe care o dă, în Biblie, Iosif visului Fa-

raonului. Șapte vaci grase după care urmează saptevaci slabe, care le devorează pe primele = sapte ani defoamete în tara Egiptului, care vor distruge surplusulcreat de sapte ani de prosperitate.

Deficientele metodei simboliceDesi utilizarea metodei simbolice este încununată de

succes în anumite cazuri, limitele ei sunt clare din punctde vedere psihanalitic:

– visele ininteligibile îi sunt inaccesibile;– nu există o tehnică de interpretare, rolul esential ju-

cându-l inspiratia, intuitia autorului interpretării. Utili-zarea metodei simbolice este o artă netransmisibilă, caretine de aptitudinile individuale ale tălmăcitorului de vise.

Spre deosebire de metoda simbolică, metoda descifră-rii procedează prin descompunerea visului în elementelecomponente, pe care le „traduce“ cu ajutorul unui dictio-nar de simboluri — bine cunoscutele „cărti de vise“. Con-form conceptiei care stă la baza metodei descifrării, visuleste un fel de scriere cifrată, care poate fi descifrată dacăte afli în posesia cifrului respectiv. Contributia interpretu-lui constă în a reuni într-un întreg cu sens toate sensurilepartiale obtinute prin traducerea elementelor visului cuajutorul unui dictionar de simboluri onirice. În „Introdu-cerea“ la Interpretarea viselor, Freud dă câteva exemple deechivalări de acest tip: dacă în visul meu apare elementul„scrisoare“, în cartea de vise el este tradus prin „supăra-re“; aceeasi carte de vise traduce „înmormântare“ ca sim-bol pentru logodnă. Comunicându-vă aceste exemple,mi-am amintit de interpretările de acest tip pe care mi lefurniza mama mea în copilărie. Memoria mi-o furnizea-


ză pe următoarea: ori de câte ori visam că înot, că fac baie,mama îmi spunea că am să mă îmbolnăvesc.

Metoda de interpretare a viselor din psihanaliză estemai aproape de metoda descifrării în sensul că, la fel caaceasta din urmă, descompune visul în elementele com-ponente, pe care le interpretează separat. Diferenta ma-joră constă în modalitatea interpretării. Cărtile de visefolosite de metoda descifrării nu oferă nici o garantie deobiectivitate, fiind elaborate arbitrar. În acelasi timp, cir-culă într-una si aceeasi cultură mai multe cărti concuren-te de vise, nici una dintre ele nejustificând echivalărilepe care le contine. Pe de altă parte, metoda descifrării,care apelează la dictionare de simboluri, nu acordă nici oimportantă aspectului individual al sensului visului. Vi-sului meu sau visului dumneavoastră i se aplică aceeasigrilă de interpretare, netinându-se seama de diferenteleconsiderabile dintre noi. Psihanaliza face dreptate tocmaiacestui aspect personal, interpretând elementele visuluipe baza asociatiilor pe care le produce pacientul (anlizan-dul, clientul) în legătură cu elementele visului.

4.3 Conceptia freudiană asupra visului

Ceea ce deosebeste în mod esential conceptiafreudiană a visului de teoriile populare, cu care împăr-tăseste ideea că visul are un sens accesibil interpretării,este sursa sa. Și în acest caz teoria freudiană a fost con-struită pe baza experientei psihoterapeutice. Recoman-dându-le pacientilor să-i comunice asociatiile lor lega-te de simptome, Freud a constatat că acestia relatauadesea vise. Astfel, Freud a învătat de la pacientii săică visul îsi poate găsi locul pe traseul psihic care con-



duce de la o idee maladivă la o amintire a trecutului în-depărtat. Asemeni simptomului nevrotic, visul are unsens, nu este o excrescentă inutilă si fără sens a soma-ticului, ci un fenomen psihic produs de jocul fortelorpsihice. La sensul visului se poate ajunge dacă visuleste tratat ca un simptom, dacă pacientul produce aso-ciatii în marginea elementelor sale, pe care le comuni-că psihanalistului. Ca si simptomul, visul îsi are origi-nea în inconstient. Pentru Freud, visul este calea regalăde acces la inconstient.

Definitie: visul este, asemenea actului ratat, un fenomenpsihic de compromis, care satisface în acelasi timp două ten-dinte contradictorii: dorinta de a dormi, care tine de sistemulpreconstient-constient, si dorinta inconstientă sau refulată, denatură instinctuală. Visul permite o satisfacere deghizată a do-rintei instinctuale inconstiente asa încât somnul să nu fieperturbat.

4.3.1 Continut manifest si continut latent

Analiza oricărui vis prin intermediul asociatiei libereîn cadrul psihanalizei conduce la concluzia existentei adouă dimensiuni: continutul manifest si continutul latent.

Prin continut manifest se desemnează imaginile, idei-le, sentimentele pe care visătorul le păstrează în minteîn momentul în care se trezeste sau si le poate aminti.Altfel spus, continutul manifest este fateta constientă avisului, care poate fi comunicată.

Particularitătile esentiale ale continutului manifestsunt, după Freud, următoarele:

a) caracterul lacunar (între elementele textului care al-cătuieste continutul manifest legăturile sunt incomplete,

ceea ce creează pentru visător si observatorul din exteriorimpresia de text cu omisiuni); b) majoritatea viselor pe carele producem noi, adultii, sfidează logica după care ne ghi-dăm în starea de veghe. Visul ne-a obisnuit cu o lume încare este posibil orice, care se ghidează după altă logică de-cât viata constientă; c) ca o consecintă a primelor două ca-racteristici, continutul manifest este de obicei ininteligibil.Fără să apelăm la interpretare, nu-l putem întelege; d) con-tinutul manifest este uneori lipsit de orice nuantă afectivă,neutru din punct de vedere emotional.

La continutul latent nu se poate ajunge decât în ca-drul psihanalizei, prin intermediul interpretării. Prin ur-mare, continutul latent este totalitatea semnificatiilordesprinse de analiză. Mai concret, este vorba de: resturidiurne, amintiri si dorinte din copilărie, impresii corpo-rale, aluzii la situatia transferentială. Încercările pe carele veti face dumneavoastră sau pe care le-ati făcut dejade a interpreta propriile vise sau visele colegilor repre-zintă, fără îndoială, un exercitiu interesant, captivantchiar, dar ale cărui sanse de a atinge continutul latentsunt reduse, tocmai pentru că se produc în afara proce-sului psihanalitic.

Caracteristicile continutului latent constituie inversulcaracteristicilor continutului manifest. Spre deosebire decontinutul manifest care este lacunar si, în această mă-sură, falsificator, continutul latent este complet si veri-dic; continutul latent este logic si inteligibil, viata afecti-vă fiind pe deplin prezentă în cadrul său.

4.3.2 Travaliul visului si interpretarea

Continutul manifest si continutul latent constituieîn esentă acelasi continut exprimat în două limbaje di-


ferite. Trecerea de la limbajul coerent, afectiv al ideilorlatente ale visului la limbajul încifrat al continutuluimanifest, inaccesibil pentru constiinta visătorului saua observatorului profan, se face prin intermediul tra-valiului visului. Acesta constă dintr-o seamă de proce-dee si procese psihice care determină modificăriledeformatoare, care ascund continutul latent pentru apermite continuarea somnului. Interpretarea este de-mersul invers al travaliului visului: interpretarea rea-lizată de psihanalist deconstruieste, demască, desci-frează deformările impuse gândurilor visului de tra-valiul visului.

Observatie:Deoarece inconstientul este o dimensiune psihică

prezentă si la oamenii „sănătosi“, nu numai la cei„bolnavi“ (nevrotici), orice produs al activitătii psihi-ce umane, nu doar actul ratat sau visul, va fi marcatmai mult sau mai putin de participarea inconstientu-lui. De aici rezultă că aceste produse, chiar dacă vorfi produse ale culturii (morală, artă, religie), vor fistructurate, asemenea actului ratat sau visului, pedouă niveluri (continutul manifest si continutul la-tent). Procedeele travaliului visului vor fi active si înproducerea operelor literare, de exemplu, care vortransmite, alături de mesajul constient, si un mesajsubliminal (inconstient), accesibil doar printr-un tra-valiu de interpretare, identic în esentă cu interpreta-rea visului. În cursul dedicat simptomului nevrotic vaexista un capitol în care încerc să demonstrez că învis, simptom sau operă literară, continutul inconstienteste acelasi.


4.3.3 Visul despre injectia făcută Irmei— primul vis interpretat psihanalitic

Oricât de putin profundă poate părea astăzi interpre-tarea pe care o dă Freud propriului vis despre injectia fă-cută Irmei, semnificatia visului respectiv si a interpretă-rii sale rămân considerabile, constituind unul dintre mo-mentele fondatoare ale psihanalizei. Pentru prima datăFreud are revelatia că sensul visului constă în realizareaunei dorinte. Această idee va face carieră datorită capo-doperei lui Freud Interpretarea viselor, publicată în 1900.Lacunele interpretării lui Freud vor fi completate de con-tinuatorii săi, care vor scoate la suprafată noi sensuri as-cunse ale visului.

Irma este pseudonimul sub care Freud o prezintă peuna dintre pacientele sale preferate. În vacanta de vară aanului 1895, când este produs visul, tratamentul aplicatde Freud obtinuse anumite succese partiale (dispăruseangoasa isterică, nu însă si „toate simptomele somatice“).Îndoielile lui Freud sunt activate de vizita unui prietenmai tânăr, care o vizitase pe Irma la tară si care, la între-barea lui Freud despre starea sănătătii Irmei, dă un răs-puns iritant: „Îi merge bine, dar nu foarte bine“. Freudvede în acest răspuns un repros, care ar fi exprimat maicurând nemultumirea rudelor pacientei. În aceeasi seară,întemeietorul psihanalizei revede notele cazului si alcă-tuieste o prezentare pe care intentiona s-o supună aten-tiei lui Joseph Breuer, care, în vis, apare ca doctor M.,drept justificare. Peste noapte, produce visul pe care-l dis-cutăm si pe care îl analizează pe 12 pagini în Interpreta-rea viselor. În continuare, voi cita doar acea parte din con-tinutul manifest al visului care contine realizarea uneiadintre dorintele lui Freud. Cea mai usor de recunoscut.


În vis, Irma este diagnosticată ca având o infectie,confirmată si de doctorul M. Finalul visului aduce si ex-plicatia acestei situatii. Citez din visul lui Freud: „Prie-tenul Otto i-a făcut nu de mult, când nu se simtise bine,o injectie cu o solutie de propil, propilenă… acid propio-nic… trimetilamină… Asemenea injectii nu se fac cuatâta usurintă… Probabil că nici seringa nu era curată“.Cu alte cuvinte, nu Freud este vinovat pentru starea încare se află Irma, ci Otto, care i-a făcut o injectie nepotri-vită, în conditii improprii. Visul îl răzbună pe Freud, atri-buindu-i prietenului Otto, care păruse că îi reproseazăvindecarea incompletă a Irmei, cauza suferintei aceste-ia, si anume o manevră medicală gresită. Concluzia luiFreud, devenită între timp istorică, este că „el (visul) în-fătisează lucrurile conform dorintei mele; continutul săueste relizarea unei dorinte, iar motivul său, o dorintă“.

4.3.4 Dorinta în vis

Pe bună dreptate veti spune că nu este suficient unsingur vis, si încă unul personal, pentru a elabora o teo-rie general-valabilă asupra visului. Freud este de aceeasipărere si, pe parcursul celor 600 de pagini ale Interpretă-rii viselor, îsi propune să verifice ipoteza pe care i-a fur-nizat-o visul despre injectia făcută Irmei. Rezultatul estepozitiv, ceea ce-l determină pe Freud să sustină că oricevis are ca sens realizarea unei dorinte, realizare care estemai directă sau mai deghizată, în functie de natura do-rintei. Dorintele pe care visul le prezintă ca realizate suntde mai multe tipuri, dar decisivă pentru formarea visu-lui este dorinta infantilă refulată (inconstientă).

Ca si teoria despre etiologia sexuală a nevrozelor,despre care vă voi vorbi în orele dedicate simptomului


nevrotic, teoria freudiană despre vis a fost supusă, înmai multe rânduri, contestărilor, ceea ce a dus la re-strângerea valabilitătii ei, dar nu la respingerea totală.Primul care a contestat valabilitatea generală a teorieilui Freud a fost Carl Gustav Jung. Alături de visele prinintermediul cărora se realizează, deghizat, o dorintăinconstientă, acesta admite vise care exprimă simbolic,dar nu deghizat, deformat, continuturi ale inconstien-tului colectiv (arhetipale). De asemenea, în psihanalizacontemporană există autori pentru care sensul visuluipoate fi altceva decât realizarea de dorinte. Despre acestsubiect voi vorbi în partea finală a cursului despre vis.

Cea mai superficială si mai transparentă dorintă carese poate satisface pe cale onirică este dorinta diurnă (ac-tuală), acceptată de Eul visătorului, dar care, din cauzaunor circumstante exterioare nefavorabile, nu a putut firealizată. O astfel de dorintă devine, conform primei te-orii freudiene despre psihic, preconstientă.

Exemple:a) visele de tip infantil, care pot fi întâlnite si la adulti,

mai ales în situatii-limită (expeditiile în tinuturi polare),si despre care voi mai vorbi, nu sunt altceva decât do-rinte diurne, frustrate de conditiile diurne si realizateoniric. Astfel, conducătorul unei expeditii polare poves-teste că el si ceilalti membri ai expeditiei, siliti să mănân-ce putin si monoton, visau invariabil în timpul noptiimese copioase, munti de tutun, bucuriile căminului;

b) o tânără de curând căsătorită visează în timpulnoptii că i-a venit ciclul. Dorinta pe care o exprimă acestvis este de a nu rămâne încă însărcinată, de a se bucuraîncă un timp de conditia de tânără sotie si de a mai amâ-na greutătile si îngrădirile legate de maternitate.


O a doua categorie de dorinte pe care visul le poateexprima ca realizate sunt dorintele fiziologice activate întimpul somnului: sete, foame, dorinte sexuale. Abordândaceastă categorie, Freud insistă asupra rolului acestorvise în continuarea somnului. Din acest motiv, le numes-te vise de comoditate. Deosebirea fată de prima categorieconstă în momentul declansării dorintei: visele din pri-ma categorie satisfac dorinte apărute în timpul zilei, întimp ce visele din a doua categorie, dorinte care apar întimpul noptii.

Exemple:Visul despre satisfacerea setei în timpul somnului per-

mite continuarea somnului dacă intensitatea dorintei nueste extremă. Un alt vis de comoditate, care pare să fiedestul de frecvent, este cel în care visăm că ne aflăm dejala scoală, facultate sau locul de muncă, ceea ce ne permi-te să ne continuăm somnul. Visele erotice fac si ele partedin această categorie. Un prieten mi-a relatat un astfel devis în care accentul nu cădea atât asupra aspectului fizical relatiei, cât asupra faptului că era îndrăgostit de feme-ia cu care făcea dragoste. Dorinta sa era de a se îndrăgosti.

A treia categorie de dorinte pe care visul le poate satis-face reprezentându-le ca realizate o constituie dorintelediurne neacceptate de Eu si refulate, împinse în incon-stient. În timpul noptii, aceste dorinte revin si se pot rea-liza oniric în forme mai mult sau mai putin transparente.

Exemple:Unei simpatice si vesele doamne din vremea lui

Freud i se solicită părerea, de către o prietenă mai tână-ră, în legătură cu logodnicul acesteia. Desi considera că


bărbatul respectiv este un om comun, fără valoare, „unom de duzină“, simpatica doamnă nu a ezitat să-l pre-zinte prietenei sale în lumina cea mai favorabilă. Noap-tea a visat că i se punea aceeasi întrebare si că răspundeaîn conformitate cu părerea sa reală. Când am ajuns pen-tru prima dată în Occident, la Paris, în 1990, am visat demai multe ori că, în preajma întoarcerii în România, pier-deam biletele de tren sau de avion si trăiam o frică ex-trem de intensă în fata eventualitătii de a fi silit să rămânla Paris. În felul acesta se satisfăcea, nu prea încifrat, cen-zurata mea dorintă de a nu mă mai întoarce în tară.

În sfârsit, cea mai importantă categorie de dorinte carese satisfac halucinatoriu în vis o reprezintă dorintele in-fantile. Acestea nu pot depăsi în forme directe, nemodi-ficate, perimetrul inconstientului. Ele ar fi, după Freud,asemenea titanilor din mituri, care au fost zdrobiti de zeiiînvingători sub muntii pe care i-au rostogolit asupra lor,fără să fi fost omorâti. Tresăririle lor mai zguduie si as-tăzi muntii. Dorintele infantile inconstiente la care ajun-ge cu regularitate analiza viselor realizată în psihanaliză,dorinte de natură sexuală sau agresivă, sunt decisive pen-tru formarea viselor. Dorintele constiente nu pot produce unvis decât dacă reusesc să mobilizeze o dorintă inconstientă ase-mănătoare, care s-o întărească, sustine Freud.

Exemple:Visele despre moartea rudelor celor mai apropiate,

moarte însotită de afecte dureroase, realizează dorinteinconstiente sever condamnate cultural, care îsi au ori-ginea în copilărie. În astfel de vise se exprimă fie senti-mentele ostile legate de rivalitatea infantilă dintre fratisi surori, fie rivalitătile cu părintii din perioada oedipia-nă. Una dintre pacientele lui Freud are următorul vis:


„Multi copii, toti fratii, surorile, verisorii si verisoarelemele alergau pe o pajiste. Dintr-o dată s-au transformatîn păsări si au zburat“. La prima vedere, continutul ma-nifest nu are nici o legătură cu dorintele infantile ale vi-sătoarei de a-si elimina concurentii. O asociatie a pacien-tei legată de vis arată că tocmai despre astfel de dorinteeste vorba. Când nu avea decât patru ani, pacienta a în-trebat un adult din anturajul ei despre ce se întâmplă cucopiii care mor. Răspunsul a fost: se transformă în păsărisi apoi în îngeri.

Un exemplu dintr-o analiză contemporanăContinutul manifest: „Analizandul fuge de acasă cu

nasa lui, o femeie frumoasă, cu doi copii reusiti, pentrua se căsători cu ea. Apoi revine si o găseste pe sotieîntr-o cameră cu două paturi împreună cu I.G. Pascu!La început, acesta se afla în celălalt pat, apoi intră înpat cu sotia. Visătorul nu e prea supărat. Pleacăîntrebând-o dacă să se întoarcă de dimineată sau maidevreme“.

Continutul latent desprins de analiză pe baza aso-ciatiilor analizandului: prima dorintă, constientă, erade a găsi o solutie pentru dorinta sa sexuală pe care nusi-o putea satisface cu sotia însărcinată în luna a noua.Nasa este o femeie foarte atrăgătoare; a doua dorintă,de asemenea asumată, era de a avea o altă sotie, una canasa, eventual chiar ea, pentru că făcea copii reusiti; atreia dorintă, preconstientă, viza deculpabilizarea sa:dacă sotia are un amant, el se simte mai putin culpabil;a patra dorintă, cea inconstientă, constă în cultivareadimensiunii sale masculine cu nasa în dauna dimen-siunii feminine, lăsată acasă cu sotia (I.G.P. fiind consi-derat de analizand o întrupare a laturii sale feminine).


4.3.5 Dificultăti ale teoriei freudiene despre visca realizare a unei dorinte

Două tipuri de vise par a se abate de la ideea că vise-le reprezintă realizarea unei dorinte. Mai întâi este vorbade ceea ce Freud numeste „visele de pedepsire“, însotitede o mai mare sau mai mica neplacere, în timp ce viseleîn care dorintele sunt realizate halucinatoriu sunt însoti-te de plăcere sau sunt neutre emotional. De fapt, sustineFreud, si aceste vise reprezintă realizarea unei dorinte in-constiente, dar ea nu tine de Se, de instanta instinctelor,ci de Supraeu, de instanta interdictiilor culturale, care im-pune o pedeapsă pentru anumite dorinte neacceptate cul-tural.

Exemplu:Într-o analiză contemporană, pacientul, un bărbat tâ-

năr, extrem de inteligent si performant în plan profe-sional, dar tot atât de fragil afectiv, visează că pe un tes-ticul îi apăruse o infectie. Pentru a scăpa de ea se du-cea la doctor, care urma să i-o extirpe. Interpretarea pa-cientului, care avea o îndelungată experientă analitică,a fost că visul era legat de un eveniment real, care sepetrecuse cu două săptămâni în urmă. Atunci îi apăru-se în locul respectiv un cos mare, care ulterior se retră-sese si lăsase în urmă un chist. Visul ar exprima dorin-ta lui constientă de a scăpa de respectivul chist. Inter-pretarea analistului: visul exprimă, în situatia transfe-rentială, dorinta pacientului ca analistul să-l pedepseas-că (să-l castreze-opereze în zona testiculelor) pentru do-rintele sale incestuoase, asa cum se întâmplase în copi-lărie în plan imaginar, tatăl fiind atunci autorul actiu-nii punitive.


În al doilea rând, trebuie mentionat cosmarul, vis ca-racterizat de prezenta unei puternice angoase, care, însituatia când intensitatea sa atinge cote înalte, provoa-că trezirea. În acest caz este vorba nu numai de neplă-cerea provocată de angoasă, ci si de trezire, care con-trazice flagrant ideea lui Freud despre vis ca gardianal somnului. Angoasa si trezirea care însotesc anumi-te vise sunt, afirmă întemeietorul psihanalizei, tot mij-loace, desi extreme, de a împiedica dorinta interzisă,care tine de inconstient, de a pătrunde în constient. Elesunt, asemenea încifrării continutului latent, mijloacefolosite de cenzură în functie de intensitatea dorintei.Prima măsură impusă de cenzură atunci când dorintainconstientă este favorizată în dauna dorintei de adormi este de a introduce în vis ideea că tot ceea ce seîntâmplă nu este decât un vis, adică ireal. Abia ulteriorse apelează la angoasă si se produce cosmarul. Senti-mentul de frică pe care-l trăim în timpul visului esteprovocat de forta dorintelor noastre refulate, care tindsă pătrundă în planul constiintei. Ca exemplu mentio-nez visele de efractie. Foarte frecvent, analizandele, darnu numai ele, ci si persoane care nu sunt în analiză, re-latează vise în care un răufăcător încearcă să pătrundăîn locuinta lor, ceea ce si reuseste uneori, caz în careurmăreste victima cu un cutit sau cu un pistol. Astfelde vise sunt însotie de o puternică angoasă. Dorintaneacceptată si angoasantă este de obicei dorinta de aavea relatii sexuale, uneori violente (viol), dorintă ne-acceptată de cenzură.

În ultimă instantă, cenzura apelează la trezire pentrua împiedica dorinta inconstientă de a pătrunde în con-stiintă. Cenzura, spune Freud, se comportă asemeneapaznicilor din vechile orase, care aveau misiunea de a


îndepărta toate sursele de zgomot pentru a asigura som-nul concetătenilor, dar nu ezitau să-i trezească dacă pe-ricolul era considerabil.

4.3.6 Clasificarea viselor în functie de raportul dintre conti-nutul manifest si continutul latent

Prima categorie a acestei clasificări o reprezintă vise-le la care continutul manifest si continutul latent coin-cid total sau în mare parte. Ceea ce înseamnă că întrecele două continuturi nu se interpune travaliul visului.Astfel de vise sunt caracteristice pentru copiii de vârstefoarte mici, dar pot apărea si la adulti în anumite cir-cumstante. Mai sunt cunoscute si sub denumirea de vi-se de tip infantil. Pentru Freud, importanta lor constă, înprimul rând, în faptul că demonstrează cu incontestabi-lă claritate că esenta visului constă în realizarea unei do-rinte. Astfel de vise realizează dorinte constiente, trezi-te în timpul zilei, dar nesatisfăcute din cauza unor pie-dici conjuncturale. În timpul noptii, visul transformăpropozitiile optative în imagini de satisfacere: „dacăplimbarea ar fi durat mai mult!“, „dacă as fi mâncat toa-te ciresele!“, „dacă as fi mare!“ devin realităti.

Exemple:a) O fetită de doi ani este pusă la dietă din cauza unui

deranjament stomacal, pentru că, în dimineata zilei re-spective, vomitase.

Răul fiind provocat de căpsune, i se interzisese acestaliment. Noaptea visează că mănâncă tarte cu căpsune,căpsune.

b) O fetită de trei ani si trei luni, a făcut o plimbarecu vaporul, care i s-a părut mult prea scurtă, asa încât


la coborârea din vapor a izbucnit în plâns. În noapteaurmătoare a visat o interminabilă plimbare cu vapo-rul.

c) O fetită de patru ani înnoptează la o mătusă de asa, unde doarme într-un pat disproportionat de mare.Visează în schimb că doarme într-un pat mult prea mic.Astfel realizează una dintre cele mai puternice dorinteale copilăriei, si anume dorinta de a fi mare. E posibil caaceastă dorintă să fi fost activată de patul imens în carea trebuit să doarmă.

A doua categorie, care derivă din criteriul relatieidintre continutul manifest si continutul latent, conti-ne visele în care continutul manifest si continutul la-tent nu coincid, între ele interpunându-se travaliul vi-sului.

Din această categorie fac parte majoritatea viselor detip adult, care sunt fie vise clare, coerente, dar care ne ui-mesc prin lipsa lor de legătură cu situatia reală (viselecare figurează moartea unei rude apropiate, fără ca înrealitate să existe temei pentru aceasta), fie vise în apa-rentă lipsite de sens, incoerente, absurde.

4.3.7 Travaliul visului

Pentru formarea visului decisive sunt constituireagândurilor latente ale visului si transformarea lor în con-tinut manifest. Acest ultim aspect dă continut travaliu-lui visului în sens strict. Principala caracteristică a trava-liului visului este absenta caracterului creator: travaliulvisului reprezintă doar o operatie de traducere în limba-jul continutului manifest. Procesele esentiale care asigu-ră această traducere sunt: condensarea, deplasarea, figura-bilitatea, elaborarea secundară.


4.3.7.1 CondensareaDacă definim condensarea din punctul de vedere al

rezultatului, atunci actiunea sa cea mai evidentă constăîntr-o prescurtare a continutului manifest în raport cucontinutul latent. În timp ce continutul manifest are doarcâteva rânduri, continutul latent dezvăluit de analiză sepoate întinde pe pagini întregi. Prescurtarea nu se reali-zează prin rezumare, pentru că una si aceeasi idee laten-tă poate fi reprezentată de mai multe elemente ale con-tinutului manifest. O imagine grafică a relatiilor dintreelementele continutului latent si elementele continutu-lui manifest ar putea arăta în felul următor:

Continut manifest: E1 + E 2 + E 3

Continut latent: e1 e2 e3 e4 e5 e6 e 7

Din punctul de vedere al modalitătii de realizare, con-densarea constă în înlocuirea mai multor lanturi asocia-tive printr-o singură reprezentare, aflată la intersectia lor.Energia psihică aferentă respectivelor lanturi asociativeeste preluată de reprezentarea care le înlocuieste.

Desi actiunea condensării este mai evidentă în vis, nueste vorba despre un proces specific visului. Am întâl-nit-o în cazul actului ratat si o vom regăsi în cazul simp-tomului si al cuvântului de spirit. Mai mult decât atât,condensarea este o particularitate a functionării proce-selor psihice inconstiente, fiind unul dintre mijloacele fo-losite datorită interventiei cenzurii (Supraeu).

În ceea ce priveste modalitătile de realizare ale con-densării, ele pot fi reduse la două: utilizarea asemănă-


rii si a contrarietătii între elementele visului. Cel maiadesea, condensarea se realizează pe baza asemănărilorîntre elementele continutului latent. Astfel, Irma, perso-najul principal din visul despre injectia făcută Irmei, estereprezentanta mai multor persoane feminine din viatalui Freud, paciente, fiica si sotia sa, asa cum în viata po-litică democratică un deputat sau un senator reprezin-tă multimea oamenilor care i-au dat votul. Nu numai opersoană, ci si o temă poate deveni „punct nodal“ alunui vis, reprezentând alte teme conexe. De acest tipeste visul despre „monografia botanică“ făcut de Freud.Continutul manifest este următorul: „Am scris o mono-grafie despre o specie de plante (nedeterminată). Car-tea se află în fata mea si tocmai o răsfoiesc, privind oplansă colorată. Exemplarul contine si un specimen us-cat al plantei“. Elementul cel mai pregnant al visului,numit de Freud „monografie botanică“, condensează omultime de elemente din continutul latent: o impresiediurnă (în ziua respectivă văzuse în vitrina unei libră-rii o monografie despre specia „ciclamă“); referirea lalucrarea dedicată de Freud cocainei; de aici gândul ladoctorul Königstein, care a contribuit la această lucrareetc. Iată doar trei dintre elementele reprezentate de mo-nografia botanică.

Figurile compozite din vise sau produsele mitologice(centaurul, cerberul) sunt realizate reunind trăsăturile adouă sau mai multor persoane, pe baza uneia sau maimultor trăsături comune. Doctorul M. din acelasi vis de-spre injectia făcută Irmei vorbeste si actionează ca J. Bre-uer, dar arată si schiopătează asemenea fratelui mai mareal lui Freud. Paloarea si faptul că amândoi nu au fost deacord cu Freud într-o anumită privintă constituie trăsă-turile comune.


Visul unei femei numite Maria ilustrează condensareape bază de contrarii: purta o ramură cu flori asemănătoa-re cu aceea a îngerului din anumite tablouri cu Buna Ves-tire, ceea ce ar simboliza Inocenta. Florile sunt însă albesi grele, asemănătoare cameliilor, ceea ce reprezintă o alu-zie la dama cu camelii, adică la contrariul inocentei.

Exemplu sintetic:Continutul manifest al visului făcut de o tânără anali-

zandă într-o analiză contemporană este extrem de con-centrat, ceea ce indică o masivă interventie a condensării:„Bunica mea adormise în mijlocul unei grămezi de păstăide fasole“. Elementul din continutul manifest „bunica“,punctul nodal al acestui vis, trimte mai întâi la o aminti-re din copilărie, când visătoarea, aflându-se la casa de latară a acesteia, a vrut să culeagă o păstaie de fasole de peun arac din vie. Sub frunzele vitei de vie se afla încolăcitun sarpe. În felul acesta, păstaia de fasole s-a asociat cusarpele, care este un simbol falic universal. Despre aceastăcategorie de simboluri va fi vorba în cursul următor, cred.O altă amintire „condensată“ în personajul „bunica“ sereferă la o fotografie (sau o scenă?) în care aceasta stăteaîntr-o grămadă de păstăi de fasole. Tot bunica o reprezin-tă pe visătoare nu numai datorită rudeniei de sânge, darsi datorită relatiei cu boabele de fasole, respectiv păstăilede fasole. Boabele sunt continute de păstăi, asa cum copiiisunt continuti de părinti. Elementul diurn, declansator alvisului, este faptul că după ce a făcut dragoste cu priete-nul ei, acesta adoarme pentru câteva secunde. Visătoareacomentează: „Era fie prea obosit, fie pe deplin satisfăcut.Atunci am simtit din nou că-l domin“.

Dorinta visului, legată de elementele de mai sus si re-alizată pe deplin, vizează să compenseze o insatisfactie


sexuală: mai întâi insatisfactia superficială că asemeneascene de dragoste se produc foarte rar si, apoi, insatis-factia profundă care trimite la dorinta de penis. Și-ar pu-tea domina mai bine partenerul si orice partener dacă ardispune de o grămadă de penisuri, nu de unul singur,ca acesta.

4.3.7.2 DeplasareaÎn timp ce actiunea condensării asupra continutului

latent produce comprimarea acestuia, actiunea deplasă-rii constă în schimbarea intensitătii reprezentărilor: ceeace în continutul latent era accentuat, important, devineîn continutul manifest neînsemnat, lipsit de intensitate,sau lipseste, accentul fiind preluat de alte reprezentărilegate de primul. Și invers: ceea ce în continutul latenteste lipsit de importantă capătă în continutul manifestun relief deosebit. Deplasarea este o răsturnare, o inver-sare a valorilor psihice, afirmă Freud.

Asemenea condensării, deplasarea poate fi mai usoridentificată în vis, dar actionează în orice produs al in-constientului, inclusiv în cazul simptomelor nevrotice.După Laplanche si Pontalis, teoria deplasării presupuneipoteza unei energii libere, aptă să se detaseze de repre-zentări si să circule de-a lungul lanturilor asociative. Învis, deplasarea lucrează în favoarea cenzurii. Deplasa-rea, care actionează împreună cu condensarea si celelal-te procedee ale travaliului visului, are un rol decisiv încrearea aspectului obscur al visului. Visele în care nu in-tervine deplasarea sunt clare si inteligibile.

Exemple:În visul despre „monografia botanică“, accentul con-

tinutului manifest cade asupra aspectului „botanic“, în


timp ce în continutul latent importante sunt aspecte alerelatiilor dintre colegi. De asemenea, în visul despre bu-nica adormită în grămada de păstăi de fasole, continu-tul manifest ascunde complet elementele esentiale alecontinutului latent — sentimentul de frustrare sexualăsi dorinta de penis —, punând în prim-plan aspecte in-diferente.

4.3.7.3 FigurabilitateaÎn Interpretarea viselor, Sigmund Freud consideră

luarea în considerare a figurabilitătii drept o variantă adeplasării. În timp ce prima variantă, care poate fi con-siderată deplasarea în sens strict, constă în înlocuireaunei reprezentări prin alta, „figurabilitatea“ se referă laînlocuirea expresiei abstracte a unui gând al visului printr-oimagine, mai ales vizuală. Cu alte cuvinte, este vorba despretrecerea dintr-un limbaj în altul. Importanta pe care o areposibilitatea de a găsi un corespondent concret, imagis-tic, pentru formarea visului derivă din faptul că visuleste un fenomen regresiv. Este vorba, după Freud, de otriplă regresie: topică (fenomenele se apropie de extremi-tatea perceptiei), temporală (se realizează întoarcerea laformatiunile psihice mai vechi, respectiv la scenele in-fantile înregistrate vizual), formală (modurile de expre-sie evoluate (verbale) sunt înlocuite cu cele primitive(imagini vizuale). Înlocuirea expresiilor abstracte prinexpresii concrete contribuie substantial la aspectul ab-surd, incomprehensibil al continutului manifest. Și în fe-lul acesta sunt servite interesele cenzurii. Concret, lua-rea în considerare a figurabilitătii operează în felul ur-mător: dintre diferitele ramificatii ale principalelor gân-duri ale continutului latent, vor fi preferate cele apte deo prezentare vizuală.


Exemple:Deoarece exemplele pe care le dă Freud în Interpreta-

rea viselor sunt extrase din vise relativ complicate si si-arpierde relevanta în afara contextului oniric amplu, difi-cil de redat, am preferat să aleg pentru exemplificare ex-perimentul lui Herbert Silberer, citat tot de Freud (în edi-tia din 1914). Acesta a constatat că în stare de oboseală,în faza premergătoare somnului, se întâmpla ca anumi-te gânduri să fie înlocuite prin imagine. Fenomenul afost numit de Silberer „autosimbolizare“. Procesul poa-te fi reprodus experimental:

a) Gândul de a înlocui, într-un articol, un pasaj neci-zelat a produs imaginea autorului slefuind o bucată delemn.

b) Experimentatorul pierde firul într-o înlăntuire degânduri. Încercarea de a-l regăsi este zadarnică. În planvizual, situatia a apărut sub forma unei scrieri din careau dispărut ultimele rânduri.

În experienta psihoterapiei psihanalitice este un faptfrecvent ca trăsăturile psihice pe care analizandul leatribuie analistului să fie reprezentate în visele sale printrăsături fizice: statură înaltă, constitutie atletică, fortăfizică.

Observatie:Reprezentarea prin imagini a aspectelor abstracte nu

este singura modificare impusă de regresia care caracte-rizează visul. Acesta are o logică diferită de activitateapsihică constientă. Relatiile logice dintre elementele vi-sului apar ca unitate de timp si loc a desfăsurării eveni-mentelor onirice. Relatia cauzală poate apărea ca succe-siune în timp a secventelor visului sau ca transformarea unui lucru în altul. Contrariile sunt exprimate, ca în


limbile arhaice, prin acelasi element. Conflictul dintreimpulsuri (conflictele vointei) este figurat prin bine cu-noscuta senzatie a incapacitătii de miscare. Nu stiu dacădumneavoastră ati experimentat această senzatie, dar, înceea ce mă priveste, o trăiam destul de frecvent si cumarcată neplăcere înainte de a începe analiza persona-lă. După aceea a dispărut.

4.3.7.4 Utilizarea simbolurilorȘi folosirea simbolurilor în vis constituie o variantă a

deplasării, în măsura în care simbolizarea face parte din-tre modalitătile de reprezentare indirectă. Specificitateasimbolizării în raport cu alte forme de reprezentare in-directă constă în constanta legăturii dintre elementulsimbolizat, care tine de continutul latent, si simbolul careface parte din continutul manifest. Simbolurile oniricepot fi individuale, generale sau universale. Psihanalizafreudiană acordă o deosebită importantă simbolurilor in-dividuale, la a căror descifrare se ajunge pe baza asocia-tiilor analizandului, simboluri valabile doar pentru o sin-gură persoană. Ca exemplu, fără îndoială socant, dar cuatât mai concludent, de simbol individual poate functio-na asocierea, caracteristică unui analizand, între pescuitsi masturbare, pe care va trebui s-o recunoasteti ca fiindîntr-adevăr singulară. Realizată cu ocazia unei partidede pescuit solitare, care l-a inspirat la masturbare, res-pectiva asociere apărea frecvent în vise. Ori de câte orivisa că pescuieste, pescuitul simboliza o dorintă sexua-lă interzisă. Nu numai dorinte autoerotice, dar si homo-sexuale, de exemplu.

Freud a recunoscut si existenta simbolurilor universa-le, fără să dezvolte o teorie amplă a lor. Carl GustavJung a fost psihanalistul care a acordat un rol central


simbolurilor universale, pe care le-a numit simboluri ar-hetipale. Acestea fac parte din teoria despre inconstien-tul colectiv, despre care voi vorbi în ultima parte a anu-lui. Pentru a reveni la Freud, convingerea despre exis-tenta simbolurilor universale a dobândit-o tot pe bazaexperientei de psihoterapie psihanalitică. În analiza vi-selor din cadrul terapiei apar simboluri în marginea că-rora pacientul nu poate produce asociatii. Cauza nueste rezistenta pacientului, ci imposibilitatea efectivăde a furniza asociatii. Astfel de simboluri preexistăexperientei individuale. Freud a numit astfel de simbo-luri „mute“, tocmai pentru că nu produc asocieri. Lasensul unor asemenea simboluri se poate totusi ajungeapelând la comparatia cu produse culturale înrudite cuvisul, cum ar fi basmele, miturile, proverbele, cuvintede spirit, limbajul poetic sau chiar limbajul comun. Prinaceastă idee, Freud prefigurează „metoda amplificării“practicată de Jung, prin care acesta stabilea caracterularhetipal al anumitor simboluri. Apelul la comparatiasimbolurilor onirice cu simbolurile culturale deosebes-te psihanaliza de cărtile populare de simboluri, în careechivalentele sunt stabilite arbitrar.

Din punctul de vedre al utilizării viselor în terapiapsihanalitică, Freud pledează pentru o îmbinare a utili-zării simbolurilor individuale cu cele universale, priori-tatea revenind primelor.

Exemple de simboluri universale:Dintre exemplele numeroase din Interpretarea viselor

le-am ales pe cele caracteristice psihanalizei freudiene:a) Impărat, împărăteasă, rege, regină reprezintă pă-

rintii visătorului, în timp ce print, printesă simbolizeazăvisătorul sau visătoarea.


b) Cutitul, pumnalul, umbrela, bastonul sau pestele,melcul, soarecele, pisica, dar în special sarpele constituiesimboluri falice.

c) Cutiile, casetele, dulapurile, sobele, pesterile, nave-le, precum si toate receptaculele simbolizează corpul fe-meii, caracterizat de functia receptivă si reproductivă.

d) Potecile abrupte, scările, faptul de a urca sau cobo-rî scara simbolizează actul sexual.

e) În vis, castrarea este reprezentată simbolic prin: cal-vitie, tăierea părului, pierderea unui dinte, decapitarea.Apărarea fată de castrare este simbolizată în vis prinaparitia obiectelor falice. Poate cel mai sugestiv simbolde acest tip este sopârla, care este un animal capabil săîsi regenereze coada, după ce a pierdut-o.

Observatie:Predominanta simbolurilor sexuale printre simbolu-

rile universale este explicată de Freud ca reminiscentă aunei limbi originare, care, initial, s-ar fi dezvoltat în le-gătură cu necesitatea comunicării în plan sexual, ulteriorfiind extinsă si asupra activitătii de muncă a oamenilor.

4.3.7.5 Elaborarea secundarăAsa cum sugererază termenul folosit de Freud, este vor-

ba de un timp secund al travaliului visului, care se aplicăasupra rezultatelor condensării, deplasării, luării în consi-derare a figurabilitătii. Efectele elaborării secundare con-stau în adăugiri sau remanieri. Scopul urmărit este de a davisului un aspect mai coerent, asemănător cu cel al uneireverii. Rezultat al activitătii cenzurii, elaborarea secunda-ră intervine în momentele premergătoare trezirii sau întimpul relatării visului. Visele sau pasajele de vis clare in-dică interventia elaborării secundare, în timp ce visele sau


pasajele ininteligibile, obscure, trădează esecul elaborăriisecundare. Acest procedeu, care este activ nu numai în vis,ci si în produse psihopatologice, cum ar fi fobiile, obsesi-ile, delirurile (în special paranoice), corespunde nevoiimintii omenesti de coerentă, inteligibilitate.

4.3.8 Functia visului: dorinta si cenzura

După Freud, functia visului este de a fi gardianul som-nului, în al cărui spatiu se dezvoltă tocmai în acest scop.Pentru a-si realiza functia, visul absoarbe si prelucreazătoate excitatiile interne si externe capabile să întrerupăsomnul. Dintre excitantii externi cei mai frecventi, men-tionez zgomotele, lumina foarte puternică, mirosurile, iardintre cei interni, durerea, nevoile fiziologice (setea, foa-mea, nevoia de a urina, nevoia sexuală), interese psihicepersistente, dorinte actuale sau dorinte infantile refulate.Din toti acesti stimuli, visul produce o halucinatie, de obi-cei vizuală, aptă să satisfacă atât dorinta de a dormi pro-prie sistemului preconstient-constient (Eului din a douateorie despre psihic), cât si dorinta inconstientă, de natu-ră instinctuală. Visul permite manifestarea deghizată adorintei inconstiente, asa încât somnul să poată continua.

Un exemplu extrem de sugestiv despre capacitatea vi-sului de a prelucra excitantii externi îl constituie ceea ceRank a numit visul „bonei franceze“. Este vorba de optimagini dintr-un ziar umoristic maghiar (vezi paginaurmătoare) care înfătisează tot atâtea secvente ale unuivis. Prima scenă reprezintă prima reactie la stimulul carear trebui să producă trezirea; la solicitarea copilului careexprimă nevoia de a urina, visul înlocuieste camera custrada. A doua scenă îl prezintă pe copil urinând, ceeace permite continuarea somnului. Cum stimulul nu se


opreste, visul foloseste mijloace simbolice asigurătoare,care să permită continuarea somnului: urina emisă decopil se transformă într-un curs de apă, din ce în ce maiamplu, pe care pot circula ambarcatiuni din ce în ce maimari. Abia ultima secventă prezintă trezirea bonei carese arată în sfârsit dispusă să-si facă datoria.

Un rol decisiv în protejarea somnului îl joacă prelu-crarea dorintei inconstiente de către travaliul visului,care actionează în folosul cenzurii si al dorintei de adormi. Când cenzura esuează, protectia somnului se re-alizează prin modalitătile paradoxale ale angoasei si tre-zirii (cosmarul). În general, dorintele inconstiente suntdorinte blamabile din punct de vedere social, etic si es-tetic. În aceste dorinte se exprimă egoismul fără limiteal visătorului. Mai concret, este vorba, după Freud, dedorinte sexuale condamnate cultural, al căror obiectpoate fi nu numai sotia/sotul prietenului/prietenei, darsi rudele cele mai apropiate, frati, surori, părinti (dorin-tele incestuoase) sau persoane de acelasi sex (dorintehomosexuale). De asemenea, dorintele de natură agre-sivă se pot exprima oniric în forme încifrate: ura, dorin-ta de răzbunare, dorinta de a-i elimina pe rivali, chiardacă fac parte din categoria persoanelor celor mai apro-piate (visele despre moartea rudelor apropiate).

Justifică oare dezvăluirea de către psihanaliză a latu-rii întunecate a omului, a acestor dorinte pe care consti-inta morală le poate aprecia ca monstruoase, acuzatiacare i s-a adus freudismului că ar fi o disciplină denigra-toare a naturii umane, acuzatie adusă atât de fascism, câtsi de comunism? Contraargumentele la această acuzatiesunt două: a) psihanaliza dezvăluie umbra omului, darnu neagă existenta dimensiunii sale luminoase; b) psih-analiza nu exaltă fortele obscure din psihicul uman, nu


recomandă trăirea lor; constientizarea dorintelor incon-stiente creează premisele pentru sublimarea energiei carele corespunde, pentru utilizarea acestei energii în sco-puri înalt valorizate social si cultural.

Cenzura, căreia, asa cum am văzut, îi revine un rolimportant în formarea visului, constă, în esentă, în nor-mele culturale (sociale, etice, estetice) interiorizate de su-biect, în special în prima copilărie. Cenzura se manifestăsi în anumite fenomene caracteristice psihoterapiei psih-analitice. Pe de o parte, trebuie să recunoastem interven-tia cenzurii în refuzul visătorului de a asocia în margi-nea elementelor visului, iar pe de altă parte, în respin-gerea interpretării psihanalistului.

Actiunea cenzurii în vis este conditionată de naturadorintei si de natura cenzurii. Ea va fi cu atât mai pro-nuntată, cu cât dorintele sunt mai blamabile si cenzuramai severă.

4.4 Interpretarea visului înpsihanaliza contemporană

Fată de perioada începuturilor psihanalizei, când in-terpretării visului îi revenea o importantă de prim ordin(multe din analizele efectuate de Freud constau, mai cu-rând, în interpretarea viselor produse de pacient), psih-analiza contemporană, datorită îmbogătirii considerabi-le a experientei clinice si a teoriei, a restrâns considera-bil rolul interpretării viselor. Principalele surse de infor-matii despre inconstientul pacientilor le constituie astăzianaliza transferului si analiza contratransferului. Pe dealtă parte, conceptia freudiană despre functia visului carealizare de dorinte a fost îmbogătită cu aspecte noi.


Încă din 1913, Adler a atras atentia asupra valorii pros-pective (nu doar regresive) a visului si a rolului său în re-zolvarea problemelor. La rândul său, Jung, prin teoria vi-selor „mari“, arhetipale, a introdus ideea despre functia deautoexprimare a visului, care este simbolică în mod natu-ral, fără să presupună deghizarea si deformarea. Aceste în-ceputuri au fost dezvoltate de autori importanti, cum ar fiErickson si Kohut, ceea ce a presupus si o reconsiderare asemnificatiei continutului manifest, care nu mai este pri-vit ca o coajă nefolositoare, care trebuie aruncată pentru aputea ajunge la continutul latent, care reprezintă miezul.Astfel, Kohut vorbeste despre visele care exprimă stareasinelui. Astfel de vise apar frecvent în analiză folosindsimbolul casei pentru a descrie starea sinelui: la începutulanalizei, sinele apare ca o casă în curs de demolare saurenovare; spre sfârsit, ca o casă nouă, gata de locuit.

Încă din anii ’60 a început un dialog al teoriei psih-analitice cu cercetările de neurofiziologie axate pe temavisului, cu speranta posibilitătii de a ajunge la o teoriesintetică. După psihanalistul german Wolfgang Mertens,etapa sperantelor a fost urmată de dezamăgire, deoare-ce progresele în neurobiologia somnului si viselor nu potfurniza nici un instrument pentru a explica sensul indi-vidual al visului.

4.5 Aplicare a tehnicii de interpretare a visuluila fenomenele culturale

Relatia dintre psihanaliză si produsele culturii este bi-univocă: nu numai miturile, arta, religia, basmele con-tribuie la stabilirea simbolurilor onirice universale, deexemplu, ci si psihanaliza poate contribui la o întelege-


re mai profundă a produselor culturii, utilizând mai susnumitul simbolism oniric. Una dintre cele mai reusiteilustrări pentru ultima situatie o oferă Freud în eseul„Motivul alegerii casetei“.

Scena alegerii dintre trei casete din „Negutătorul dinVenetia“ de Shakespeare contine un element de neînte-les fără interventia psihanalizei. Frumoasa si înteleaptaPortia va lua de bărbat, conform hotărârii tatălui său, pecel care va alege dintre cele trei casete (de aur, de argint,de plumb) pe cea a atribuirii în care se află portretul Por-tiei. Contrar asteptărilor noastre, cei care au ales casetade aur si de argint s-au exclus. Câstigătorul este Bassa-nio, care alege caseta de plumb. Fiecare pretendent a ti-nut un discurs, în care a elogiat metalul ales. Prima in-terventie psihanalitică a lui Freud constă în a subliniacaracterul fortat al discursului lui Bassanio. Dacă perso-najul lui Shakespeare ar fi pacient de psihanaliză, am fiîndreptătiti să afirmăm că în spatele unui asemenea dis-curs se ascund motive tăinuite, sustine Freud.

A alege între trei casete echivalează cu a alege între treifemei, deoarece caseta simbolizează, în calitate de cavi-tate, vaginul si femeia. Aceasta e a doua interventie psih-analitică a lui Freud. Motivul alegerii între trei casete estepreluat de Shakespeare din mitologie, unde mereu estealeasă cea de a treia: păstorul Paris o alege pe Afrodita,care era cea de a treia competitoare, fiul de împărat dinbasmul „Cenusăreasa“ o preferă pe cea de a treia soră etc.Însusi Shakespeare mai utilizează motivul o dată, în „Re-gele Lear“, când bătrânul rege trebuie să aleagă între treifemei. Printre calitătile acestei femei, asupra căreia cadede obicei alegerea, întâlnim, alături de perfectiunea fizi-că si morală, o calitate aparte, pe care Freud o denumes-te generic „mutenie“. Portia e simplă, discretă asemenea


plumbului. Cordelia, pentru a zăbovi încă la Shakespeare,refuză manifestările zgomotoase si se tine deoparte. Ce-nusăreasa se ascunde, dar a se ascunde echivalează cu anu vorbi. Afrodita nu este rezervată în mitul originar, darcapătă această trăsătură în libretul piesei „Frumoasa Ele-na“ de Offenbach, unde tace.

Între simbolurile onirice inventariate de psihanaliză,mutenia simbolizează moartea. Atunci, cea de a treia esteo moartă, moartea însăsi, zeita mortii (Atropos), cea dea treia dintre Moire. Dacă demersul freudian este corect,cărui fapt se datorează metamorfoza din productiile cul-turale, unde ea apare ca zeita iubirii, frumoasă si înte-leaptă la superlativ?

Răspunsul la această întrebare constituie cea de atreia interventie psihanalitică a lui Freud. Imaginaruluman refuză să accepte faptul că omul este o fiintă în-tru moarte si, pentru a modifica natura umană, apelea-ză la reprezentarea prin contrariu, procedeu care apareîn vis, dar si în alte produse ale inconstientului. Zeitamortii apare ca zeită a iubirii, fatalitatea mortii, ca ale-gere liberă. Deformările de tip oniric nu sunt perfecte,nu pot ascunde originile de la care s-a plecat: alegereatrebuie să cadă întotdeauna asupra celei de a treia, ceeace indică inevitabilitatea mortii, pentru că altfel seajunge la nenorocire, ca în „Regele Lear“. Tudor Via-nu, altfel destul de retinut fată de psihanaliză, aprecia-ză în mod deosebit această interpretare a lui Freud,considerând că revelează sensuri nebănuite ale drameishakespeariene.

BIBLIOGRAFIE1. Sigmund Freud, Interpretarea viselor, Opere, vol. 9 , Edi-

tura Trei, Bucuresti, 2003.


2. Sigmund Freud, „Motivul alegerii casetei“, în Opere,vol. I, (Eseuri de psihanaliză aplicată), Editura Trei, Bucuresti,1999.

3. Helmut Thomä, Horst Kächele, Tratat de psihanaliză con-temporană, vol. I, Editura Trei, Bucuresti, 1999.

4. Wolfgang Mertens, Einführung in die psychoanalytischeTherapie, vol. 3, Kohlhammer Verlag, Stuttgart, Berlin, Köln,1993.

5. J. Laplanche, J.B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Hu-manitas, Bucuresti, 1994.



inconstientului: SIMPTOMUL NEVROTIC

Faptul că am început enumerarea principalelor ma-nifestări ale inconstientului cu actul ratat nu trebuie săvă inducă în eroare, sugerându-vă că este vorba de or-dine cronologică în abordarea manifestărilor inconstien-tului. Freud ar fi început cu actele ratate, ar fi continuatcu visul, studiului simptomului revenindu-i cel de-altreilea loc. În realitate, în cronologia cercetării produse-lor inconstientului, primul loc revine simptomului ne-vrotic, căruia îi urmează visul si actul ratat. Inversareape care am realizat-o a fost impusă de necesitătile expu-nerii. Începând cu actul ratat si visul, fenomene accesi-bile observatiei si autoobservatiei curente, am putut asi-gura o avansare gradată în psihologia psihanalitică.

Asemenea actului ratat sau visului, simptomul nevro-tic este un fenomen cu sens, chiar dacă sensul este de celemai multe ori ascuns, inconstient. Întrucât psihanalizaeste în primul rând o psihoterapie — descoperirea incon-stientului în acceptie contemporană s-a bazat pe expe-rienta psihoterapeutică, înnoirile teoretice ulterioare por-nind si ele de la un nou material clinic —, ideea că simp-tomul nevrotic este un fenomen cu sens, adică un feno-men psihic, are o semnificatie deosebită pentru statutul


psihanalizei. Spre deosebire de psihiatria epocii (Kraepe-lin), pentru care orice disfunctie psihică avea un substratorganic, fiind în fond o boală a creierului, Freud scoatenevroza din câmpul somaticului si o reasază pe terenulpsihicului si al psihologiei. În acelasi timp, psihanalizaiese din cadrul medicinei, devenind cel mult o disciplinăparamedicală. Asa se explică si pozitia lui Freud în dis-puta legată de problema practicării psihanalizei de cătrenemedici. Nu numai că întemeietorul psihanalizei a fostfavorabil psihanalistilor nemedici, disponibili prin for-matie pentru dimensiunea psihică si spirituală, dar a con-siderat si că formatia biologică a medicilor poate consti-tui uneori un obstacol în practicarea psihanalizei.

Ca si în cazul actului ratat sau visului, factorul soma-tic detine pentru simptomul nevrotic un rol secundar.Ideea poate fi ilustrată concludent prin notiunea de „dis-ponibilitate somatică“. Exprimarea simbolică a conflic-tului psihic în conversia isterică „alege“ un anumit or-gan care, datorită particularitătilor sale înnăscute sau do-bândite pe parcursul istoriei individuale, devine apt pen-tru această exprimare a tendintelor sexuale reprimate.După Otto Fenichel, autorul tratatului Teoria psihanaliti-că a nevrozelor, ale cărui două volume însumează aproxi-mativ 900 de pagini, alegerea zonei somatice afectate deconversie este determinată de mai multi factori:

a) Natura fixatiilor inconstiente. Astfel, o persoană cufixatii orale va dezvolta simptome orale, asa cum se în-tâmplă cu Dora, pacienta lui Freud, care îsi localizeazăsimptomele — afonie, tuse — în zona aparatului fona-tor, pentru că în copilărie fusese o adevărată „sugătoa-re“, stimulând sustinut si prelungit zona orală.

b) Particularitătile anumitor organe determinate consti-tutional sau de către o boală. După Fenichel, un miop va


dezvolta, în cazul unei îmbolnăviri isterice, tulburări vi-zuale.

c) Un alt factor care poate influenta localizarea con-versiei este situatia în momentul în care s-a produs refula-rea: „Organele cele mai active în perioada respectivă saucele care au constituit sediul celor mai puternice tensiunisunt cele mai apte să exprime astfel de tulburări“, scrieFenichel (vol. I). Ca exemplu oferă următorul caz: o pa-cientă care suferea de dureri abdominale reproducea ast-fel durerile de apendice resimtite în copilărie, care îl de-terminaseră pe tatăl ei să-i arate o tandrete deosebită.Durerile vârstei adulte exprimau dorinta de a beneficiade tandretea paternă, precum si frica de operatia carele-a succedat în copilărie.

5.1 Sensul simptomului nevrotic

Ca si în cazul visului sau actului ratat, sensul simp-tomului nu se oferă de la sine, ci este obtinut prin inter-pretarea continutului manifest în care este încifrat. La felca actul ratat sau visul, simptomul nevrotic este o formatiu-ne de compromis în care se înfruntă si se satisfac simultan ten-dinta interzisă (care, după Freud, este întotdeauna de naturăsexuală) si apărarea împotriva acestei tendinte. Desi Freudsubliniază identitatea structurală dintre simptomul ne-vrotic si fenomene psihice ale vietii cotidiene, deci „nor-male“ sau „sănătoase“, el nu pierde din vedere diferen-tele care există între ele. În timp ce psihopatologia vietiicotidiene (actul ratat), de exemplu, afectează pasagerfunctii psihice neesentiale, simptomul nevrotic perturbădurabil functii psihice vitale, cum ar fi simtul realitătii,capacitatea de relationare socială, ceea ce se repercutea-


ză negativ asupra performantei profesionale. La diferen-tierile făcute de Freud adaug ceea ce, în calitate de me-dic, va fi stiut mai bine ca oricine si tocmai de aceea l-aconsiderat subînteles, si anume suferinta care însoteste îndiferite grade simptomul nevrotic. Suferintă psihică sifizică despre care putem spune că ilustrează cât se poa-te de concludent valentele patogene ale inconstientului.

În ceea ce priveste fortele care se înfruntă în conflic-tul nevrotic, Freud a sustinut constant ideea unei etiologiisexuale, ceea ce înseamnă că sexualitatea reprezintă, în-tr-o formă sau alta, elementul indispensabil. Într-o pri-mă încercare de a explica psihogeneza nevrozei, Freudelaborează, între 1895 si 1897, teoria seductiei. Conformacesteia, nevroza ar fi cauzată de un abuz sexual real pe-trecut în istoria personală a pacientelor, experientă careulterior este uitată (refulată), fără ca datorită acestui faptsă devină ineficientă psihic. Freud ajunge la această te-orie pe baza relatărilor pacientelor sale de la sfârsitul se-colului XIX, relatări care contineau invariabil mărturii deacest tip si care s-au dovedit în parte simple fictiuni.

După 1897, Freud renuntă la teoria seductiei, pe careo înlocuieste treptat cu teoria sexualitătii infantile, aso-ciată cu teoria fantasmei si a realitătii psihice. Dacă în te-oria seductiei sexualitatea era impusă copilului din ex-terior de către adult, teoria sexualitătii infantile afirmăcaracterul endogen al sexualitătii încă de la nastere.Freud constată, folosind mai multe surse de informatie,printre care sexologia vremii, dar în primul rând propriaexperientă psihoterapeutică, prezenta activitătilor sexu-ale în primii ani de viată ai individului uman. Aceste ac-tivităti, spre deosebire de sexualitatea adultului, nu ur-măresc reproducerea, ci plăcerea ca scop în sine. Acesteactivităti se alimentează din surse diverse numite de


Freud „zone erogene“ si parcurg o evolutie în timp. Ceamai importantă dintre fazele dezvoltării psihosexualepentru aparitia nevrozei este considerată a fi „stadiul ge-nital“, când se dezvoltă si se rezolvă „complexul Oedip“.Freud l-a numit „complexul central al nevrozei“. Asacum indică si numele, este vorba de un ansamblu de do-rinte amoroase (incestuoase) si ostile fată de părinti, maiprecis de dorinte sexuale fată de părintele de sex opus side rivalitate si ură fată de părintele de acelasi sex. Asacum complexul Oedip reprezintă culmea dezvoltării se-xualitătii infantile, depăsirea sa reprezintă încununareaeforturilor de prelucrare culturală a instinctelor si dorin-telor pe care acestea le alimentează.

De modul în care individul parcurge complexul Oe-dip depinde „alegerea“ nevrozei sale viitoare. Pentru is-terie sunt considerate caracteristice fixatiile oedipiene(si orale), iar ca mijloc de apărare, refularea, în timp cepentru nevroza obsesională, fixatiile în stadiul sadic-a-nal (imediat anterior stadiului falic) si regresia. Indife-rent care este punctul de localizare, fixatia într-unul dinstadiile sexualitătii infantile este considerată drept oconditie esentială pentru aparitia nevrozei adultului. Totatât de importantă este considerată frustrarea afectivăsi sexuală în anii maturitătii sau, altfel spus, esecul sen-timental si sexual. O astfel de frustrare produce regre-sia până la punctul de fixatie infantilă a libidoului, ceeace reactivează conflictele copilăriei, care se rezolvă însimptome.

Nevroza este o disfunctie specific umană, deoareceomul e singura fiintă care trăieste în cultură, ceea ce im-pune restrictii tendintelor sale naturale. Mai precis, in-terzicerea incestului, care poate fi constatată în orice cul-tură, chiar si în cele mai primitive, constituie semnul dis-


tinctiv al omului în raport cu restul lumii vii. Nevroticuleste, după Freud, o persoană care n-a reusit să realizezepe deplin trecerea de la natură la cultură, care rămânesuspendat între natură si cultură, simptomele sale expri-mând tocmai această oscilatie.

5.2 Inhibitiile sexualitătii: impotenta sifrigiditatea

După Otto Fenichel, inhibitiile sexualitătii reprezintăsimptomele nevrotice cele mai frecvente, prezente în toa-te tipurile de nevroză. Prin intermediul lor se exprimă în modpregnant apărarea fată de anumite tendinte sexuale. Individulatins de aceste simptome consideră în mod inconstient căactivitatea sexuală este periculoasă. Apărarea, care impu-ne evitarea actului sexual, mobilizează dimensiunea fizio-logică. Astfel, impotenta „este o perturbare fiziologică pro-venind din actiunea defensivă a Eului, care împiedică re-alizarea unei activităti instinctuale considerate periculoa-se“ (Teoria psihanalitică a nevrozelor, vol. I). Mai precis, te-merea care provoacă impotenta este frica de castrare, ele-ment important al constelatiei oedipiene. Cu alte cuvinte,datorită unui atasament inconstient fată de mamă, existăsi temerea inconstientă că intromisia presupune pericolulrănirii penisului. Atasamentul inconstient fată de mamăsi corelativa frică de castrare, ambele vestigii ale comple-xului Oedip, perturbă atât în plan superficial, cât si în planprofund activitatea sexuală. În plan superficial, nici o par-teneră nu este satisfăcătoare, pentru că nici una dintre elenu este mama, în timp ce în plan profund, atasamentulsexual nu trebuie realizat, pentru că orice parteneră repre-zintă (inconstient) mama.


Din aceleasi surse infantile (oedipiene) ale sexualită-tii provin si oscilatiile de potentă ale multor bărbati: întimp ce în relatiile cu un anumit tip de femeie există obună functionare sexuală, în relatiile cu un alt tip de fe-meie, respectivii esuează sexual. Una dintre cauzele celemai frecvente este incapacitatea de a sintetiza curentultandru si curentul senzual al sexualitătii. Astfel de băr-bati sunt impotenti cu femeile pe care le iubesc si careinconstient le sugerează mama, în timp ce cu femeile cucare au doar relatii fizice, de exemplu, prostituatele, nuau probleme de erectie.

Frigiditatea, pandantul feminin al impotentei, repre-zintă, după acelasi Otto Fenichel, o inhibitie a satisfac-tiei sexuale complete. Cauza este asocierea cu acest tipde satisfacere a unui pericol inconstient. Acest fapt indi-că persistenta inconstientă a unor tendinte ale sexualită-tii infantile, reprimate pe parcursul dezvoltării psihose-xuale individuale. Desi în cazul femeii tendintele sexu-ale infantile care perturbă din inconstient sexualitateagenitală adultă sunt mai variate, factorii oedipieni joacăun rol important: comparatii inconstiente între partene-rul sexual si tată pot perturba satisfactia sexuală comple-tă. O cauză cu un rol important în frigiditate este „iden-tificarea masculină“, care are drept consecintă faptul căexcitatia clitoridiană, specifică debutului fazei falice, nucedează locul, la vârsta adultă, excitatiei vaginale. În ast-fel de cazuri, frigiditatea este doar partială, vaginală.

5.3 Angoasa si fobia

Dacă angoasa este, asa cum afirmă Otto Fenichel înTeoria psihanalitică a nevrozelor, forma cea mai simplă de


compromis între tendinta instinctuală si apărarea fată derespectiva tendintă, isteria de angoasă este cea mai sim-plă formă de nevroză. În ultimul caz, angoasa apare le-gată de o situatie determinată, ceea ce dă continut fobiei.

Atât angoasa ca temă fără obiect precizat, cât si fobiaca frică de o persoană, animal, situatie determinată, potfi ilustrate excelent prin cazul „micului Hans“, unul din-tre cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. De la început,întemeietorul psihanalizei tine să sublinieze că băietelulde cinci ani pe care-l tratează prin intermediul tatăluisău, Max Graf, un apropiat al cercului psihanalitic vie-nez, este pe deplin sănătos din punct de vedere somatic.Această precizare vizează psihiatria epocii, care ar fidiagnosticat simptomele lui Hans ca fiind provocate deo „degenerescentă“ organică. Sensul simptomelor luiHans este dat, asa cum vom vedea, de conflictele oedi-piene.

Desi dotat cu o constitutie robustă, micul Hans se îm-bolnăveste psihic, dezvoltând un comportament nemo-tivat la prima vedere. După o perioadă în care teama fărăobiect determinat a predominat, se declansează fobia.Principalul element al continutului manifest al simpto-mului este frica de a nu fi muscat pe stradă de un cal.Acesta ar putea chiar să intre seara în camera sa. În mo-mentele de maximă intensitate a fobiei, Hans refuză sămai iasă pe stradă sau în curte, rămânând în balcon. Ală-turi de fobia principală se manifestă fobii adiacente: lagrădina zoologică îi este frică de animalele mari; îi maieste frică de camioanele încărcate cu multe pachete si deposibila prăbusire a calului.

Continutul manifest este de neînteles nu numai pen-tru constiinta lui Hans, ci si pentru cea a părintilor săi.Hans nu a avut niciodată experiente negative cu


vreunul dintre animalele sau obiectele care-i inspiră fri-că. Sensul (continutul latent) este dat de constelatia oe-dipiană, de lupta împotriva tendintelor incestuoase careo vizau pe mama sa si a tendintelor agresive la adresatatălui său. Manifestările, interesele, gândurile si fan-tasmele care îl caracterizează pe Hans începând cu vâr-sta de trei ani si jumătate justifică pe deplin afirmatialui Freud că ne aflăm în fata unui „mic Oedip“. Unadintre fantasmele sale — „fantasma cu girafa“ — con-tine principalii curenti afectivi ai triunghiului oedipian:„Noaptea erau în cameră o girafă mare si una sifonatăsi cea mare a tipat pentru că am luat-o de pe cea sifo-nată. Atunci ea a început să tipe încontinuu si apoi eum-am asezat pe girafa sifonată“. Planul imaginar reflec-tă atât nevoia de tandretea maternă, cât si dorinta pen-tru organul genital al mamei (girafa sifonată), dar si in-terventia interdictivă a tatălui (girafa cea mare).

Fobia de cai a micului Hans exprimă deformat conflic-tul ambivalentei afective fată de tată. În situatia oedipia-nă, acesta nu este doar obiectul iubirii, ci si un rival, fatăde care Hans simte gelozie si ostilitate. Însă sentimente-le negative fată de tată vor fi cu necesitate refulate cel pu-tin din două motive: în primul rând datorită sentimente-lor pozitive fată de tată si apoi datorită raportului de for-te dintre tată si fiu, net defavorabile celui din urmă. Înafară de refulare, fobia mai presupune proiectia si depla-sarea. Agresivitatea lui Hans la adresa tatălui său este pro-iectată asupra acestuia, care, datorită acestui fapt, este re-simtit ca ostil si amenintător, si apoi deplasată asupra ca-lului. Frica de a fi muscat pe stradă de un cal exprimă fri-ca de castrare, ca o pedeapsă paternă pentru activitătilesale autoerotice legate de dorinta pentru mamă. Ca rival,tatăl este instanta interdictivă si punitivă. Frica de anima-


lele mari de la grădina zoologică este o altă formă pe careo îmbracă frica de castrare: disproportia dintre penisulacestora si penisul său îi induce teama că ar fi fost cas-trat. Din frica de posibila prăbusire a calului transparedorinta lui Hans ca tatăl său să cadă, adică să moară.

Fobia ca rezolvare a conflictului ambivalentei afecti-ve fată de tată are nu numai beneficii psihice. Benefici-ile pragmatice sunt, de asemenea, importante. MiculHans, care, ca orice copil obisnuit, trebuie să-si vadă ta-tăl în fiecare zi, îsi face viata usoară, arată Freud, depla-sând ura asupra calului. În acest mod tatăl rămâne doarobiectul iubirii, în timp ce calul, care preia ura lui Hans,poate fi evitat prin rămânerea în casă… Când obiectulde substitutie este un lup, ca în cazul „omului cu lupi“,evitarea este mult mai facilă, animalul fobogen putândfi întâlnit cel mult la grădina zoologică.

5.4 Conversia

Particularitatea acestui simptom extrem de bine stu-diat în psihanaliză constă în utilizarea somaticului ca te-ren de manifestare pentru conflictul psihic. Întrucât con-flictele care se exprimă prin simptomele de conversie tinde sexualitate, saltul în somatic se explică prin legăturadintre sexualitate si celelalte functii vitale ale organismu-lui. În copilărie, activitătile sexuale se dezvoltă sprijinin-du-se pe functia de hrănire sau pe functiile de excretie,ceea ce în psihanaliză poartă denumirea de anaclisis. Caorice simptom nevrotic, conversia exprimă deformat ten-dinte sexuale refulate. În măsura în care istericul se de-fineste prin fixatii puternice în stadiul falic, nedepăsindniciodată alegerile de obiect incestuoase, conversiile ex-


primă în primul rând fantasme oedipiene într-un moddirect sau indirect.

Marea criză isterică, devenită o raritate în lumea con-temporană, este, arată Otto Fenichel, „expresia pantomimi-că“ a fantasmelor oedipiene si a derivatelor acestora. Utili-zând tehnica de interpretare a visului, se poate ajunge lacontinutul latent. Natura sexuală a acestuia devine eviden-tă când respectiva criză se termină cu un adevărat orgasm.În alte cazuri, criza pune în scenă rezultatele activitătii se-xuale: sarcina si nasterea. După Fenichel, cel mai conclu-dent exemplu de acest tip este pseudosarcina isterică. Deasemenea, vomismentele isterice pot avea această origine.

Asemenea vomismente constituie exemple despre mo-dul în care complexul Oedip este mascat de fantasme in-termediare de natură pregenitală. Exemplul pe care îl pre-zint în continuare l-am preluat din cartea lui Fenichel.Este vorba de o pacientă care suferea de greturi si vomis-mente. Pe parcursul analizei, pacienta si-a dat seama căaceste simptome nu apăreau decât atunci când mâncapeste. Explicatia pe care ea o dădea era aceea că vedea însimptome o reactie la actul de cruzime pe care-l reprezin-tă faptul de a mânca animale si în special pesti, pentru căacestia au suflet: în germană, intestinele de hering se nu-mesc „seele“, cuvânt care are si semnificatia de „suflet“.Cum tatăl pacientei era mort, ideea de a-i mânca sufletul(ceea ce îi sugera ingerarea pestilor) era o modalitate de-ghizată în manieră orală de unire sexuală cu el.

5.5 Obsesiile si compulsiile

În nevroza obsesională, conflictul esential rămâne ace-lasi, respectiv conflictul oedipian. Diferenta fată de iste-


rie constă în modalitatea de a-l solutiona. Spre deosebi-re de isterie, care apelează la refulare ca principal mijlocde apărare împotriva tendintelor oedipiene, obsesionalulutilizează, în vederea atingerii aceluiasi scop, regresia lastadiul anterior de evolutie al libidoului (stadiul sadic-a-nal). Acest fapt explică imaginea stranie si derutantă pecare o oferă nevroza obsesională care satisface dorinteleoedipiene în manieră sadic-anală, caracterizată de agre-sivitate, cruzime.

Unul dintre exemplele oferite de Fenichel, socant pen-tru profani, ilustrează excelent ideea anterioară. Este vor-ba de un pacient dominat de două obsesii: de câte ori ve-dea o femeie, se simtea constrâns ulterior să gândească:„As putea ucide această femeie“, iar când vedea un cu-tit: „As putea să-mi tai penisul“. Sensul inconstient alprimei obsesii, revelat de analiză, este, la un prim nivel,dorinta de a-si ucide mama; extensia acestei dorinte latoate femeile reprezintă o deformare prin generalizare;la un al doilea nivel de profunzime, dorinta ucigasă as-cundea sub forma sa crudă atasamentul incestutos fatăde mamă. Cea de a doua obsesie a acestui simptom bi-fazic exprimă transparent pedeapsa (castrarea) pentrudorintele incestuoase.

Un simptom celebru — marea temere obsesivă a„omului cu sobolani“, pacientul lui Freud — ilustreazăsi el faptul că agresivitatea, trăsătură definitorie pentrustadiul sadic-anal, caracterizează gândirea si comporta-mentul obsesionalilor. De altfel, recurgerea la tratamen-tul psihanalitic i-a fost impusă pacientului tocmai decontinutul aberant al simptomului. Doctor Lorenz, alias„omul cu sobolani“, ia cunostintă prin intermediul unuicoleg, în perioada unei concentrări ca ofiter în rezervă,de o cumplită pedeapsă orientală: peste fesele condam-


natului se aplică un vas cu sobolani, care pătrund înanus. Imediat pacientul s-a gândit că o astfel de pedeap-să s-ar putea aplica unor persoane dragi, respectiv tatăluisi prietenei sale. Ulterior, simptomul a devenit obsesiv.Caracterul aberant al simptomului provenea în primulrând din faptul că tatăl său era mort de nouă ani.

Agresivitatea crudă si excesivă a „omului cu sobo-lani“ nu era doar expresia resentimentelor fată de tată,ci în primul rând rezultatul regresiei la stadiul sadic-a-nal. Conform ipotezei lui Freud, regresia a fost provoca-tă de o pedeapsă severă pe care tatăl său i-a aplicat-o lavârsta de sase ani pentru activităti masturbatorii carac-teristice complexului Oedip.

Pe parcursul vietii, Doctor Lorenz a dorit de mai mul-te ori moartea tatălui. La doisprezece ani, îndrăgostit desora unui prieten, care nu era suficient de afectuoasă fatăde el, i-a trecut prin minte că dacă i s-ar întâmpla o ne-norocire, de exemplu, să-i moară tatăl, mica prietenă ardeveni mai tandră. Cu sase luni înainte de moartea tată-lui, i-a venit o idee: „Dacă moare tata, voi avea mijloa-cele necesare pentru a mă căsători cu doamna X“, pen-tru ca apoi să se autopedepsească, dorind să fie dezmos-tenit de tatăl său.

Faptul că agresivitatea a devenit a doua sa natură esteilustrat de atitudinea „omului cu sobolani“ fată de iubi-ta sa, fără ca în relatia lor să existe vreun eveniment tra-umatic. Este o agresivitate care îmbracă o formă distruc-tivă nu numai în gândul obsesiv de a aplica si prieteneisale pedeapsa orientală, ci si în alte simptome. Într-o va-cantă de vară, pe care o petrece împreună cu prietena sasi care debutează cu o neîntelegere între cei doi, pacien-tul lui Freud produce mai multe simptome alimentatede tendinte agresive inconstiente, îndreptate împotriva


ei. Astfel, compulsia de a o proteja, care opera în timpulunei plimbări cu vaporul, avea drept continut manifestideea „nu trebuie să i se întâmple ceva“, iar în plancomportamental, insistentele ca Gisela să-si pună gluga.Ideea latentă a simptomului, fată de care continutul ma-nifest reprezintă o apărare, avea sensul contrar.

Comentariul lui Freud explică asemenea simptomeprin natura realitătii psihice a pacientului, evenimente-le exterioare neputându-le justifica: „Știm că tendinteleostile ale pacientului nostru sunt extrem de violente, ase-mănătoare unei furii fără sens; considerăm deci că, înciuda împăcării ulterioare cu doamna, această furie acontribuit în continuare la formarea de obsesii“.

O altă caracteristică a stadiului sadic-anal pe care oregăsim în simptomele obsesionale în general, precumsi în simptomele „omului cu sobolani“ în particular esteambivalenta afectivă. Aflându-se pe stradă în ziua plecă-rii prietenei sale, Doctor Lorenz se simte constrâns inte-rior să înlăture o piatră care se afla pe drumul pe undeurma să treacă Gisela cu trăsura, spunându-si că în felulacesta va evita un accident. După câteva minute si-aspus că gestul său este absurd si, presat de o nouă con-strângere interioară, a reasezat piatra în mijocul drumu-lui. După Freud, astfel de simptome în doi timpi expri-mă succesiv atitudinea pozitivă si negativă, de intensi-tăti egale, fată de aceeasi persoană.

Există în cazuistica psihanalitică o dovadă „aproapeexperimentală“, cum o numeste Fenichel, despre legătu-ra indisolubilă dintre nevroza obsesională si regresia lastadiul sadic-anal al dezvoltării libidoului. În studiul„Predispozitia la nevroza obsesională“, Freud descrie ca-zul unei paciente care înlocuieste o nevroză de angoasă,de care suferise timp de câtiva ani, cu o nevroză obse-


sională gravă. Prima nevroză a apărut după ani buni deviată echilibrată si satisfăcătoare, ca reactie la o frustra-re majoră — imposibilitatea de a avea copii cu bărbatulpe care îl iubea, sotul ei. Conflictul patogen a avut ca ter-meni opusi tendintele erotice exprimate fantasmatic, aso-ciate dorintei de a avea copii, pe de o parte, si normelereferitoare la fidelitate si familie, pe de altă parte. Nevro-za obsesională, cea de-a doua nevroză, a apărut după de-valorizarea vietii genitale cauzată de impotenta sotului.Principalele simptome — nevoia constrângătoare de a sespăla si măsuri preventive fată de vătămările pe carele-ar putea aduce celor apropiati — au în spate, în pri-mul caz, tentatia murdăriei si tendinte sadice, în al doi-lea. De fapt, simptomele sunt, asa cum afirmă Freud, for-matiuni reactionale fată de două din tendintele caracte-ristice ale stadiului sadic-anal.

Un alt exemplu utilizat de Freud pentru a-si ilustrateza mentionată îl constituie modificările caracterialecare intervin la femei după menopauză, adică după re-nuntarea la functia genitală. Această abandonare condu-ce, în cazurile în care există fixatii, la regresia la stadiulsadic-anal, ceea ce se reflectă în plan caracterial, dacă nuîn simptome. Agresivitatea, meschinăria, avaritia pe carele manifestă la vârsta a treia cele care au fost cândva ti-nere femei gratioase, sotii iubitoare si mame tandre sunttrăsături de caracter care tin de stadiul sadic-anal.

După părerea mea, nici bărbatii nu sunt feriti, la vâr-sta a treia, de regresie la stadiul sadic-anal, ulterior pier-derii sau diminuării functiei genitale. Și la ei vom întâlniaceleasi distorsiuni comportamentale ca în cazul femei-lor, ceea ce arată că existenta fixatiilor la stadiul sadic-a-nal este decisivă pentru astfel de distorsiuni, si nu apar-tenenta la un anumit sex.


Dacă regresia la stadiul sadic-anal caracterizează ne-vroza obsesională, „alegerea“ acestei nevroze este de-terminată de factorii care favorizează regresia. DupăFenichel, principalul factor este fixatia la stadiul sadic-a-nal. Conditiile care favorizează fixatia sunt: a) un gradsporit de erogenitate al zonei anale, determinat consti-tutional; b) satisfactiile si frustratiile severe ale erotismu-lui anal; c) alternanta unor satisfactii exagerate cu frus-tratii exagerate. Importanta decisivă revine influentelorculturale care se exercită prin intermediul educatiei sfinc-teriene. Momentul ales pentru a o efectua, precum si mo-dalitatea în care se realizează prevalează asupra factoru-lui constitutional.

Un alt factor semnalat de Fenichel este natura orga-nizării falice. Slăbiciunea acesteia predispune la regre-sie, deoarece o pozitie insuficient consolidată a dezvol-tării este mai usor abandonată decât una consolidată. Po-zitia falică poate fi slăbită de o reprimare traumatică aactivitătilor erotice specifice acestei etape, respectiv de oamenintare explicită cu castrarea, de tipul celei căreia i-acăzut victimă „omul cu sobolani“.

Al treilea factor notabil enumerat de Fenichel îl con-stituie particularitătile dezvoltării Eului. Eul care apelea-ză la regresie si-a dezvoltat de timpuriu functia critică sicapacitatea intelectuală, în timp ce gândirea are încă oorientare magică. Un asemenea Eu se poate raporta cri-tic la instincte, folosind însă mijloace defensive imature.

5.6 Complexul Oedip în literatură

Abordarea psihanalitică a actului ratat, visului sisimptomului a arătat că inconstientul psihic, care îsi face


simtită prezenta în diferite grade la nivelul constiintei,este depozitarul tendintelor naturale pe care cultura lerespinge. Printre aceste tendinte, continuturile care tinde sexualitatea infantilă joacă un rol important mai alesîn vis si în simptomul nevrotic. În ultimul caz, constela-tia oedipiană este, după Freud, decisivă. Faptul că si înliteratura mare regăsim, la nivelul continutului latent,aceeasi constelatie demonstrează corectitudinea tezeifreudiene despre diferenta doar graduală dintre sănăta-tea si boala psihică, precum si omniprezenta inconstien-tului. El este activ nu numai în psihicul individual sănă-tos sau maladiv, ci se insinuează si în planul creatiilorspirituale majore, cum ar fi operele literare.

Una dintre capodoperele literaturii universale în careFreud înregistrează prezenta complexului Oedip esteHamlet de Shakespeare. Acelasi motiv apare si în Oediprege de Sofocle sau în Fratii Karamazov de Dostoievski. Înacestea, motivul oedipian este suficient de accesibil, întimp ce în Hamlet încifrarea se apropie prin rezultate deininteligibil. Pentru întemeietorul psihanalizei, precumsi pentru un alt psihanalist, Ernest Jones, care a dedicato carte întreagă relatiei dintre Oedip si Hamlet, celebrasovăială hamletiană, atât de discutată în exegeza litera-ră, este expresia cea mai pregnantă a complexului Oedip.

Înaintea psihanalizei, ipotezele explicative ale sovăie-lii hamletiene s-au orientat în trei directii (după ErnestJones): a) Ipotezele subiective, reprezentate de autori con-sacrati, cum ar fi Goethe, Coleridge, Schlegel, atribuie in-hibitia lui Hamlet unei slăbiciuni a naturii sale. DupăGoethe, aceasta ar consta în „hipersensibilitate“; dupăColeridge, în hipertrofierea facultătilor contemplative;după Schlegel, în lasitate si nehotărâre, marcate de o „cir-cumspectie a reflexiei“; b) Ipotezele obiective derivă nepu-



tinta lui Hamlet de a actiona pentru a-si răzbuna tatăl dindificultatea misiunii, care ar putea descuraja pe oricine;c) Ipotezele spirituale: Hamlet s-ar îndoi de justificareamorală a răzbunării, ceea ce-l inhibă fiind comandamen-tele moralei crestine, sau ar prefera pedeapsa legală pri-mitivei răzbunări familiale.

Interpretarea psihanalitică propusă de Freud în Inter-pretarea viselor si dezvoltată de E. Jones în Hamlet et Oe-dip porneste de la observarea unui detaliu semnificativ,si anume de la faptul că Hamlet era nehotărât si inactivîntr-o singură privintă: pedepsirea unchiului său, carei-a ucis tatăl si s-a căsătorit cu mama sa, misiune pe carei-o încredintează spiritul tatălui său într-o scenă impre-sionantă. În afara acestei situatii, Hamlet îl ucide fără ezi-tare pe Polonius, care-l spiona din spatele unei draperii,sau plănuieste cu sânge rece moartea curtenilor pusi să-lsuprime.

Psihanaliza explică acest comportament contrastant curestul personalitătii printr-un conflict inconstient. DupăErnest Jones, unchiul lui Hamlet, Claudius, a realizat do-rintele cele mai ascunse ale lui Hamlet, adică tocmai do-rintele oedipiene inconstiente de a-si ucide tatăl si a se că-sători cu mama sa. Într-un sens, a-l ucide pe unchiul săuînseamnă pentru Hamlet, de fapt, a se sinucide în ce aremai profund. De aici ezitarea sa. Cu alte cuvinte, Hamletar fi un isteric, caracterizat de un complex Oedip nerezol-vat. S-ar părea că Shakespeare a scris Hamlet la putin timpdupă moartea tatălui său, starea de doliu reactivându-isentimentele infantile nutrite fată de acesta.

As îndrăzni să afirm că Hamlet este visul lui Shake-speare, îmbinând elemente reale cu elemente fantasma-tice. Asa cum se întâmplă în vis, visătorul apare caprint — fiul regelui. Ca în realitate, tatăl său, regele, a

murit. Însă trecerea sa în nefiintă nu s-a produs natural,ci a fost provocată prin otrăvire de către un rival caredorea să-i ia pozitia si femeia, ceea ce reprezintă deghi-zarea prin deplasare (asupra unei rude) a dorintelor in-fantile oedipiene ale scriitorului.

5.7 Alte conflicte nevrotice

5.7.1 Conflicte legate de agresivitate

Desi Freud nu a acordat suficientă atentie agresivită-tii, această temă a fost dezvoltată de continuatorii săi. Văvoi vorbi, în continuare, despre relatia cauzală dintreagresivitate si depresia nevrotică. După psihanalistulgerman Dietmar Stiemerling, numerosi autori post-freudieni au văzut în agresivitatea reprimată una din ca-uzele importante ale depresiei nevrotice. Astfel, KarlAbraham, unul dintre analistii Melaniei Klein, afirma cădepresia provine din agresivitatea refulată, asa cum an-goasa provine din libidoul refulat. Margaret Mahler siE. Jakobson văd în conflictele legate de agresivitate sur-sa principală a depresiei. Precizez că, după Stiemerling,cauzalitatea depresiei poate fi, în anumite cazuri, desprecare voi vorbi în continuare, de altă natură.

În ceea ce priveste agresivitatea, aceasta produce re-zultatul depresiei pe două căi diferite: calea „clasică“,mentionată încă de Freud, constă într-un conflict „intra-sistemic“, în conflictul dintre Supraeu si Eu. Cea de adoua cale presupune un conflict „intersistemic“. Unobiect exterior agresează sau frustrează obiectul, care nureactionează, nu-si descarcă agresivitatea provocată, ceeace conduce la devitalizare, la depresie.


Voi începe cu prezentarea celei de a doua variante, careeste mai simplă. În acest caz, esentială este constituirea,pe parcursul istoriei individuale, a inhibitiilor care îm-piedică descărcarea agresivitătii. După Stiemerling, ori-ce copil, pe parcursul istoriei sale, este expus la diversefrustrări, la care, în mod natural, reactionează prin com-portamente agresive, care merg de la expresia mimică afuriei până la gesturi de lovire a părintilor. Motivele careîi fac pe acestia să nu tolereze agresivitatea naturală a co-piilor lor sunt diverse. Stiemerling enumeră zece dintreele: reactiile agresive ale copilului la frustrare lezeazănarcisismul mamei, care nu se mai poate închipui omamă perfectă; în fata acelorasi reactii, anumiti tati potsimti că autoritatea lor este pusă în discutie, agresivita-tea copilului întristează mama, care se ghidează după unideal al existentei fără conflicte; reactia la frustrare a co-pilului poate contraria pretentia la recunostintă a părin-tilor etc.

Pentru a elimina agresivitatea copilului, astfel de pă-rinti amenintă cu retragerea iubirii sau chiar o retragpentru un timp (obiceiul destul de răspândit, cel putinîn România, de a nu mai vorbi cu copilul), îl pedepsescmoral (reprosuri, certuri, condamnări) sau fizic (bătăi,consemnare în casă). Atitudinile de acest tip ale părinti-lor „demonizează“ răspunsul agresiv si îl elimină dincomportament. La limită, impulsurile agresive sunt re-fulate, nu mai ajung la constiintă.

La adult, datorită inhibitiilor privitoare la agresivita-te induse de educatia familială, impulsul agresiv, nepu-tându-se descărca în exterior, se orientează spre interiorsi conduce la devitalizare, care subiectiv este resimtităca depresie (episod depresiv de scurtă durată). În anu-mite cazuri, când cuantumul de agresivitate este consi-


derabil si nu mai poate fi controlat psihic, apar acteleautoagresive, de tipul celor relatate de o pacientă a luiStiemerling, care, atunci când era părăsită de prietenulei, se dădea cu capul de pereti în sensul cel mai propriu.

Calea „clasică“ de producere a depresiei din surseagresive a fost descrisă de Freud în studiul „Doliu si me-lancolie“. După doi autori contemporani, Blanck G. siBlanck R. (1974), în acest caz depresia este consecinta pier-derii unui „obiect“ (persoane apropiate) si a patologiei Su-praeului. Pierderea obiectului iubirii poate să fie nu nu-mai fizică (deces), ci si psihică (despărtire). Succesiv pier-derii obiectului se produce identificarea Eului cu obiectulpierdut, ceea ce anulează pierderea. Datorită ambivalen-tei fată de obiectul iubirii pierdut si recuperat prin iden-tificare, ambivalentă însemnând că sentimentele pozitivesunt dublate de sentimente negative, Eul devine obiectulsentimentelor negative. Autoreprosurile melancoliculuinu i se adresează, scrie Freud, ci privesc obiectul preluatîn Eu. Tendintele sinucigase au acelasi sens, vizând prinintermediul Eului obiectul pierdut. Chinuirea si devalo-rizarea Eului sunt resimtite subiectiv ca depresie. Princi-pala conditie pentru producerea pe această cale a depre-siei este existenta unui Supraeu imatur, care rămâne ex-terior Eului si se raportează la acesta ca tatăl la fiu.

5.7.2 Conflicte legate de individuatie

Pe parcursul dezvoltării psihanalizei au fost descope-rite si alte surse ale simptomelor nevrotice, alături deconflictele legate de sexualitate si agresivitate. O astfelde sursă o reprezintă conflictele legate de individuatie,care produc depresie nevrotică. Pe această linie o contri-butie importantă o reprezintă, după Stiemerling, lucră-


rile lui Riemann (1901). Simptome de acest tip apar,conform acestui autor, la persoane care, din cauza con-ditiilor familiale, nu au ajuns la un grad suficient de au-tonomie. În special influentele materne care împiedicădezvoltarea si creează dependentă sunt răspunzătoarepentru aceasta. Copilul este împiedicat să dobândeascăacele competente specifice vârstei sale, să se afirme, săse impună. Adultul imatur în privinta individuatiei tră-ieste existenta în registrul dependentei, dăruirii, apro-pierii si resimte toate situatiile care necesită independen-tă ca pe un pericol de separare. Situatiile cele mai obis-nuite pentru declansarea conflictului dintre tendintelespre dependentă si tendintele spre independentă sunt:despărtirea de părinti, despărtirea de partener, resimtitca un substitut parental, situatiile noi de viată care pre-supun asumarea răspunderii (o functie nouă, nastereaunui copil). În plan subiectiv, conflictul inconstient întredependentă si independentă este resimtit ca depresie.

5.8. Nevroza si conditia umană

Omul este singura fiintă care trăieste în cultură si, deaceea, singura fiintă expusă riscului nevrozei. Conflictelecare produc simptome nevrotice, respectiv conflictele le-gate de sexualitate, agresivitate sau individuatie sunt con-flicte între natură si cultură. Toti oamenii sunt, datorităacestui fapt, expusi disfunctiilor nevrotice. Cei la care îm-bolnăvirea nevrotică se produce efectiv sunt caracterizatide conflicte infantile defectuos rezolvate. Astfel, în ce pri-veste conflictele legate de sexualitate, la nevrotic fixatiileinfantile au o pondere covârsitoare, în timp ce la omul să-nătos reziduurile dezvoltării sexuale infantile sunt mini-


me. Pentru a relua, împreună cu Fenichel, o comparatiemilitară a lui Freud, la omul „sănătos“ doar o mică partea trupelor dezvoltării psihosexuale a rămas în spate, înpozitia complexului Oedip. Marea masă a armatei dez-voltării psihice a atins pozitiile genitalitătii adulte orien-tate spre reproducere, făcându-l pe individ apt de alte ale-geri de obiect decât cele infantile. Dimpotrivă, la nevro-tic, cea mai mare parte a trupelor dezvoltării a rămas înpozitia complexului Oedip si doar o infimă parte a avan-sat. La cea mai mică dificultate, avangarda, putin nume-roasă, revine la pozitiile consolidate din spate.

BIBLIOGRAFIE1. Otto Fenichel, La Théorie psychanalytique des Névroses, vol.

1 si 2, Press Universitaires des Frances, Paris, 1953.2. Sigmund Freud, „Analiza fobiei unui băietel de 5 ani“ în

Opere, vol. 2, (Nevorza la copil), Editura Trei, Bucuresti, 2000.3. Sigmund Freud, „Remarce asupra unui caz de nevroză

obsesională“, în Opere, vol. 7 (Nevroză, psihoză, perversiune),Editura Trei, Bucuresti, 2002.

4. Dietmar Stiemberling, 10 Wege aus der Depression. Tiefen-psychologische Erklärungsmodelle und Behandlungskonzepte derneurotischen Depression, Verlag J. Pfeiffer, München, 1995.

5. Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconstientului, vol. I,Editura Trei, Bucuresti, 2001.



inconstientului: CUVÂNTUL DE SPIRIT Freud că,ori de câte ori avansează într-un domeniu al stiinte-lor spiritului, are doar un punct de vedere psiholo-gic, dacă nu psihologist, reducând spiritul la suflet.Cel putin în privinta cuvântului de spirit, situatia

este diferită. Freud îl studiază ca estetician, concen-trându-se asupra formei, fără de care nu există efec-tul comic al râsului. Expunerea ideii care stă la baza

unui cuvânt de spirit în afara formei specifice nuproduce efectul comic. Punctul de vedere psihologicnu este abandonat, Freud încercând să stabilească le-gătura dintre tehnică si inconstient, ceea ce reprezin-

tă un demers de pionierat.

Definitie: Cuvântul de spirit este fenomenul în care o ideepreconstientă este livrată pentru un moment unei prelucrări in-constiente, rezultatul acestei prelucrări fiind imediat perceputla nivel constient.

Care sunt argumentele pe care le invocă Freud în spri-jinul tezei sale că inconstientul alimentează substantialcuvântul de spirit?


a) Spontaneitatea cuvântului de spirit: desi pretindemcă noi producem cuvântul de spirit, constiinta noastrănu face decât să înregistreze rezultatul unei activitătisubliminale.

b) Nu dispunem după cum dorim de rememorareacuvântului de spirit, ceea ce demonstrează legătura sacu straturile profunde ale psihicului.

c) Identitatea de structură între travaliul visului si tra-valiul cuvântului de spirit, care constituie argumentulhotărâtor. Dacă aceleasi procese psihice pe care le-amidentificat la baza visului, simptomului, actului ratatsunt regăsite în cazul cuvântului de spirit, putem inferacă si acesta îsi trage substanta din inconstient.

7.1 Concizie si condensare

Una dintre trăsăturile formale evidente ale cuvân-tului de spirit este concizia. Cu alte cuvinte, la fel ca încazul visului, o comparatie între cuvântul de spirit caprodus finit (continutul manifest) si ideea care-i stă labază (continutul latent) arată că aceasta este mult maibogată. Concizia cuvântului de spirit este rezultatul ac-tiunii condensării care prescurtează continutul latent,aceeasi condensare pe care, în calitate de proces pri-mar specific inconstientului, am văzut-o la lucru în vis.Particularitatea actiunii condensării la nivelul glumei,bancului etc. constă în respectarea cerintei comunica-bilitătii. Încifrarea nu trebuie să depăsească anumite li-mite.


ÎNTREBARI

Tema întâi: Ce este psihanaliza

1. Care este ideea pe care se axeaza sistemul dediscipline al psihanalizei?2. Care sunt caracteristicile psihanalizei capsihoterapie?3. Care este relatia dintre psihanaliza si psihologiaconstiintei?4. La ce se refera termenul "metapsihologie"?5. Ce se întelege prin "psihanaliza aplicata"?

Tema a doua: Elemente de istoria psihanalizei

1. Care sunt reprezentantii psihanalizei în Romaniainterbelica?2. Care sunt elementele formarii psihanalitice?

Tema a treia: Conceptia psihanalitica despre raportul dintresanatate si boala psihica

1. Care este conceptia specifica psihanalizei cuprivire la raportul dintre sanatate si boala psihica?2. Ce este "vindecarea" din punctul de vedere alpsihanalizei?3. Care sunt indicatorii unei personalitati maturedupa Melanie Klein?


Tema a patra: Psihanaliza ca psihologie a inconstientuluiActul ratat

1. Care este definitia actului ratat?2. Care sunt conditiile de existenta ale actului ratat?3. Care este critica pe care o aduce Freud teoriilorexplicative prefreudiene ale actului ratat?4. Cum clasifica Freud actele ratate? Exemple. 5. Care este semnificatia actului ratat pentrupsihoterapia psihanalitica?

Visul

6. Care este conceptia freudiana despre vis?7. Care sunt diferentele dintre continutul manifestal visului si continutul sau latent?8. Care este relatia dintre travaliul visului siinterpretare?9. Care sunt tipurile de dorinte pe care visul leprezinta ca realizate?10. Ce dorinta este realizata în visele de pedepsire?11. Care este mecanismul cosmarului?12. Cum se clasifica visele în functie de raportuldintre continutul manifest si continutul latent?13. Care sunt procesele esentiale ale travaliuluivisului?14. Care este functia visului?

Simptomul nevrotic

15. Care sunt asemanarile dintre simptom nevrotic,act ratat si vis?


16. Care este conceptia freudiana cu privire laetiologia nevrozei?17. Care sunt cauzele inhibitiilor sexualitatii?18. Care sunt cele doua etape ale formariisimptomului în fobie? Exemplificati în cazul miculuiHans. 19. Care este explicatia aparitiei conversiei?20. Ce legaturi exista între nevroza obsesionala sistadiul sadic-anal?21. Care sunt factorii care favorizeaza regresia?22. Care sunt conditiile unei fixatii?23. Care sunt cauzele depresiei nevrotice?


Introducere in Psihanaliza I

Documents

Transcript of Introducere in Psihanaliza I