Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”

Mănăstirea Neamţ

Întreita slujire a Mântuitorului

- lucrare de atestat -

Îndrumător:

Pr. Prof. Vasile Păvăleanu

Candidat:

Bostan Cristian-Constantin

Mănăstirea Neamţ

2010

2

CUPRINS

I. ARGUMENT ........................................................................................................... 3

II. INTRODUCERE ..................................................................................................... 4

III. LEGĂTURA DINTRE CONSECINŢELE PĂCATULUI STRĂMOŞESC ŞI

ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUI ................................................................. 6

IV. CHEMAREA PROFETICĂ ..................................................................................... 8

V. SLUJIREA ARHIEREASCĂ.................................................................................. 12

VI. DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ ........................................................................ 17

VII. RAPORTUL DINTRE CELE TREI SLUJIRI ALE MÂNTUITORULUI ........... 21

VIII. ILUSTRAREA ÎNTREITEI SLUJIRI ÎN SIMBOLUL CREDINŢEI .................. 24

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 27

3

I. Argument

„Crezul sau Simbolul Credinţei este cea mai concisă şi mai exactă expresie

existentă a temeiurilor credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei

Liturghii. Îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale”1.

Potrivit îndemnului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2010

ne aminteşte de osteneala Sfinţilor Părinţi, care acum 1685 de ani s-au reunit la

Sinodul I ecumenic de la Niceea pentru a pune capăt ereziilor ce au tulburat viaţa

Bisericii de până atunci şi au formulat primele şapte articole ale Simbolului de

Credinţă. Drept urmare, am considerat de cuviinţă ca în lucrarea mea de atestat să

abordez învăţătura despre întreita slujire a Mântuitorului, plecând întocmai de la

îndreptarul lăsat nouă de vrednicii de pomenire Părinţi de la Sinoadele ecumenice din

Niceea (325) şi apoi Constantinopol (381).

Tema este vastă, cu implicaţii adânci şi sens profund. Instens dezbătută şi

analizată, opera de mântuire a lui Iisus Hristos a rămas totuşi o taină, necuprinsă pe

deplin de mintea omenească. Coborât până la noi, Dumnezeu, făcându-Se părtaş firii

noastre stricăcioase, a arătat omului posibilitatea de se face şi el părtaş lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, în speranţa că aprofundând lucrarea mântuitoare a lui

Hristos, voi învăţa şi cum să mă apropii de ţinta propusă de El, voi purcede cu gândul

la întreita Sa slujire, încercând să desluşesc, măcar în parte, tainele mântuirii prin

Iisus Hristos.

1 Sf. Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului: Credinţa poporului lui Dumnezeu, prefaţă de Mitropolitul Iriney, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2010, p. 7

4

II. Introducere

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, aşa cum mărturisim în Simbolul de

Credinţă “pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

Conform Teologiei Ortodoxe mărturisim că Iisus are trei slujiri: învăţătorească,

arhierească şi împărătească. Prin aceste trei demnităţi, slujiri sau misiuni, Hristos

îndeplineşte lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta se îndreaptă spre firea Sa omenească,

pe care ,,o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi

moartea, de pe urma păcatului strămoşesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi

toţi, pentru ca prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o

transmite prin firea Lui umană să ne elibereze şi pe noi în viaţa aceasta de păcat, iar

în cea viitoare, de afecte, de coruptibilitate şi de moarte”2.

Prin aceste slujiri Mântuitorul se îndreaptă şi spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi

prin împăcarea noastră cu El (Efeseni 2, 16: “Şi să-I împace cu Dumnezeu pe

amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”), prin eliberarea

noastră din robia păcatului şi prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune acestea despre rostul împăcării: ,,Pentru pace este

întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu,

pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl (…). Şi El Însuşi nu numai că a

venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când

zice: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» (Matei 5,

9)”3.

În definitiv, această împăcare reprezintă împăcarea dintre cer şi pământ, liantul

între Hristos şi omenire: ,,împăcarea omenirii cu Dumnezeu era irealizabilă dacă

Dumnezeu, din nemăsurata Sa iubire şi milostivire faţă de om, nu promitea venirea

Fiului Său în Lume ca să aducă jertfa cea mântuitoare”4.

2 Mihai Rădulescu, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei, Bucureşti, 2003, p. 60

3 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 32

4 Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2, martie – aprilie,

1990, pp. 12 -13

5

Vedem aşadar că deşi direcţiile acestei lucrări sunt trei, lucrarea însăşi nu se

desparte, fiind un tot unitar şi numai prin împlinirea acestor trei intenţii se împlineşte

scopul ei mântuitor. Putem privi lucrarea mântuitoare a lui Hristos din aceste trei

laturi ale ei, însă acestea nefiind despărţite, privind pe una dintre ele, nu putem face

abstracţie de celelalte.

În toată activitatea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa

omenească, cu Tatăl şi cu oamenii, ca Învăţător, Arhiereu şi Împărat. Opera

mântuitoare a lui Iisus se împlineşte „prin jertfa Trupului Său, prin învăţătura şi pilda

de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni,

asupra morţii prin înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă

în vederea mântuirii”5.

Această întreită lucrare a Mântuitorului nu este o inovaţie a raţiunii omeneşti,

ci se bazează în primul rând pe Sf. Scriptură. Încă din Vechiul Testament există

demnităţile de profet, preot şi împărat, preînchipuind şi simbolizând slujba întreită a

Domnului. Profeţiile mesianice anunţă pe Mântuitorul ca profet (Deuteronom 18, 15:

„Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul

tău; pe Acela să-L ascultaţi.”), preot (Psalmi 109, 4: „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va

părea rău: «Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec»”) şi împărat

(Psalmi 2, 6: „Iar Eu sunt pus Împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui,

vestind porunca Domnului”). Însă ceea ce în Vechiul Testament este simbol şi

profeţie, în cel Nou este adevăr şi realitate.

Este adevărat că Sfinţii Părinţi, încercând să ţină piept ereziilor referitoare la

persoana Domnului, n-au tratat în special despre opera Lui. Abia mai târziu, când s-a

început expunerea sistematică a teologiei, s-a vorbit mai mult despre cele trei

demnităţi ale lui Hristos.

În cele ce urmeză vom încerca să aprofundăm, după puterile proprii, învăţătura

creştină despre întreita misiune a Domnului.

5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 224

6

III. Legătura dintre consecinţele păcatului strămoşesc şi

întreita slujire a Mântuitorului

Starea originară, primordială a omului a fost o stare de perfecţiune şi fericire. O

stare pe care omul, din cauza neascultării şi căderii sale în păcatul strămoşesc, a

pierdut-o.

Starea decazută în care a intrat neamul omenesc, ca urmare a păcatului lui

Adam, consta în trei aspecte esenţiale: alterarea chipului lui Dumnezeu din om

(întunecarea raţiunii şi slăbirea voinţei), pierderea comuniunii harice o omului cu

Dumnezeu şi căderea omului sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Astfel, pentru a

reface natura umană decăzută, Răscumpărătorul trebuia să realizeze trei lucruri: să

refacă chipul lui Dumnezeu din om, luminându-i mintea printr-o învăţătură divină, să

refacă comuniunea harică a omului cu Dumnezeu şi să scoată pe om de sub

stăpânirea morţii şi a celui rău6.

Aşadar, Mântuitorul a îndeplinit trei slujiri: chemarea profetică sau

învăţătorească, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. Ca profet, ne învăţă,

revelând învăţătura divină despre Fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre mântuire,

Însuşi Mântuitorul spunând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va

umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Ca arhiereu, reface prin

jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu, precum înţelegem din cuvântul

Sf. Ap. Pavel către Evrei: „Întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui

Iisus Hristos, o dată pentru totdeuna.” (Evrei 10, 10). Ca împărat, învinge puterile

diavolului, conducându-l pe om spre adevărata lui menire, căci „I-ai dat stăpânire

peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.”

(Ioan 17, 2).

6 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.

218

7

Aceste trei aspecte ale operei mântuitoare sunt numite fie chemări, fie slujiri,

fie dregătorii, fie misiuni, fie demnităţi. Însă, de obicei, pentru a se evita confuziile,

se folosesc numirile: „chemare profetică, slujire arhierească, demnitate împărătească,

deşi toate sunt şi slujiri, şi demnităţi”7.

Aceste trei demnităţi existau şi în Vechiul Testament, însă fiecare era în câte o

persoană, nimeni putând îndeplini toate aceste slujiri deodată, decât Domnul nostru

Iisus Hristos, care le împlineşte pe toate deodată şi în mod desăvârşit. Faptul că

Mântuitorul este Profet desăvârşit, Arhiereu desăvârşit şi Împărat desăvârşit rezultă şi

din Însuşi numele Său, Hristos, care înseamnă Unsul, căci „în Vechiul Testament

erau instituiţi prin ungere cu untdelemn sfinţit numai proorocii (III Regi 19, 16: „pe

Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi prooroc în locul tău!”), preoţii (Ieşire

28, 41: „...să îmbraci cu acestea pe fratele tău Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui,

să-i ungi, să-i întăreşti în slujbele lor şi să-i sfinţeşti ca să-Mi fie preoţi”) şi regii (I

Regi 9, 16: „Mâine pe vremea asta, voi trimite la tine pe un om din ţinutul lui

Veniamin şi tu îl vei unge cârmuitor al poporului Meu Israel...”). Iisus Hristos este

Unsul prin excelenţă, căci El concentrează în Persoana Sa toate cele trei demnităţi”8.

Totodată trebuie menţionat că acestei trei demnităţi constituie o unică lucrare

mântuitoare. Toate trei sunt îngemănate în toată viaţa pământească a Mântuitorului şi

în veşnicie, „căci Acelaşi Iisus Hristos este profet, arhiereu şi împărat, lucrarea Sa

mântuitoare nefiind împărţită în sectoare deosebite”9. Ele nu pot fi separate, între ele

existând o legătură indisolubilă desăvârşită, întemeiată pe unicitatea Persoanei lui

Iisus Hristos. El este în acelaşi timp Profet, Arhiereu şi Împărat, însă se poate oberva

o anumită ordine cronologică a actelor mântuitoare ale lui Hristos: propovăduirea Sa

(Prooroc), urmată de jertfa de pe Cruce (Arhiereu) şi de biruinţa asupra morţii, prin

Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui (Împărat).

Pentru aceasta, prezenta lucrare va înfăţişa cele trei slujiri în ordinea

menţionată, luând seama şi de practica majorităţii teologilor.

7 Ibidem.

8 Pr. Asist. Vasile Mihoc, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca profet, arhiereu şi împărat), în rev. „Mitropolia

Ardealului”, nr. 10-12, 1981, p. 770 9 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 218

8

IV. Chemarea profetică

Chemarea profetică a Mântuitorului este activitatea lui de învăţător şi

descoperitor al adevărului religios absolut despre Dumnezeu, al normelor morale,

confirmând toate şi prin viaţa Lui, ca pildă supremă de viaţă desăvârşită: „Deci iarăşi

le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla

în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Ca şi profeţii Vechiului

Testament, aleşi şi trimişi de Dumnezeu ca să-L vestească pe El şi voia Lui, să

îndrume poporul şi să vegheze asupra vieţii lui religioase şi morale, şi Iisus Hristos,

ca profet, învaţă adevărul dumnezeiesc, pe care îl ilustrează cu viaţa Sa, o adevărată

pildă de desăvârşire în virtute pentru noi. „Ca şi profeţii Vechiului Testament, care îşi

dovedeau trimiterea de la Dumnezeu prin minuni şi profeţii, şi Mântuitorul însoţeşte

propovăduirea Sa cu săvârşirea de minuni şi cu anunţarea de evenimente viitoare,

cum sunt cele referitoare la căderea Ierusalimului şi la viaţa Bisericii”10

.

Însă Hristos nu este asemenea celorlalţi profeţi. El este profetul profeţilor,

fiindcă ceilalţi profeţi vestesc şi învaţă lumea prin puterea dată lor de Dumnezeu.

Hristos, fiind Însuşi Dumnezeu, vesteşte pe ale Sale, care sunt şi cele ale Tatălui. „El

este identificat cu învăţătura Sa. Şi învăţătura Lui nu poate izvorî decât din El. El e

Profet într-un sens unic şi suprem. (...) El e Cel ce propovăduieşte şi Cel ce Se

propovăduieşte. El e chiar prin aceasta Proorocul eminent, pentru că învăţătura Lui

arată adevăratul drum de desăvârşire al umanităţii. Iar în aceasta El nu face decât să

Se tălmăcească pe Sine Însuşi, fiind şi drumul spre desăvârşire şi desăvârşirea

însăşi”11

.

Prin Hristos s-a făcut plinirea Revelaţiei, după El nu mai poate fi un alt

prooroc, fiindcă nu ar mai fi ce să ni se descopere despre Dumnezeu. Hristos,

arătându-Se lumii, ni-L arată pe Însuşi Dumnezeu.

10

Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 40 11

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 116

9

„Ca învăţător desăvârşit, ca lumină a noastră a tuturor, Mântuitorul trebuia să

fie Dumnezeu-Om. Căci nimeni nu ne putea vesti despre Dumnezeu-Tatăl decât

Cuvântul Său ipostatic, întrupat. Şi cum noi nu putem fi luminaţi decât cu ochii noştri

proprii, de aceea şi Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să vină în maximă apropiere de

noi, făcându-Se ca noi, dar fără întinăciuni”12

.

Încă din Vechiul Testament, Profetul cel Mare este vestit de către prooroci.

Moise previne pe fiii lui Israel de venirea în mijlocul lor a unui profet mai mare decât

el, pe care trebuie să-L asculte: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine,

îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultaţi.” (Deuteronom 18, 15),

cuvinte profetice confirmate apoi şi de Dumnezeu, Care a adăugat că Noul Profet va

vorbi ceea ce El îi va spune: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum

eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu.”

(Deuteronom 18, 18). Astfel, aceste două texte mesianice scot în evidenţă slujirea

profetică a Mântuitorului Hristos.

Hristos este desăvârşitul învăţător despre fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi cel mai

iscusit predicator al cuvântului plin de viaţă al Creatorului, pe care ni-l împărtăşeşte

nemijlocit. „Acceptând limitele formale ale profetismului biblic, Mântuitorul Hristos

a ridicat această instituţie vechitestamentară la treapta cea mai înaltă, căci

imperfecţiunea de care au dat dovadă în viaţă profeţii Vechiului Testament a fost

înlocuită cu perfecţiunea activităţii publice a Fiului lui Dumnezeu”13

.

În Noul Testament, Iisus este prezentat ca profetul zilelor celor mai de pe

urmă, căci „În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit prin Fiul, pe care L-a pus

moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1, 2), ca rabi, învăţător şi

mare prooroc, puternic în faptă şi în cuvânt: „...Iisus Nazarineanul, Care este

prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor”

(Luca 24, 19), Care prin venirea Sa în lume ne arată viaţa veşnică şi ne dă puterea de

a-L vedea şi a-L pricepe pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă ştim că „Fiul lui

Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel

12

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 307 13

Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1983, p. 92

10

adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus

Hristos.” (I Ioan 5, 20).

„Iisus vine să anunţe «Vestea cea bună», adică, prezenţa şi lucrarea personală a

lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, un Dumnezeu voind să elibereze poporul Său şi

toate popoarele”14

, iar această „Veste bună” înseamnă şi desăvârşirea Legii mozaice,

fiindcă Hristos este împlinirea Legii şi a proorocilor: „sfârşitul Legii este Hristos”

(Romani 10, 4). Prin predania Sa, „Hristos Se descojeşte pe Sine Însuşi de umbra care

era aşezată în lege asupra Lui, ieşind din planul indirect în care se afla în timpul

Vechiului Testament, în planul dialogului direct”15

.

Mântuitorul ne învaţă în propovăduirea Sa despre Dumnezeu, despre lume,

despre om. Ca Fiu al lui Dumnezeu ni-L descoperă pe Dumnezeu Cel în Treime

lăudat, ca Logos creator ne dă sens existenţei noastre în cadrul creaţiei, ca Fiu al

Omului ne oferă modelul desăvâşit la care este chemată să ajungă umanitatea.

„Adevărul propovăduit de El este, după cuprins, învăţătura despre Sine, despre opera

şi împărăţia Sa şi în aceelaşi timp completare a legii mozaice”16

.

Iisus Hristos este Învăţătorul veşnic care ne îndeamnă la mântuire, din

cuvintele Sale izvorând direct dumnezeirea Sa, de care ne bucurăm primind

învăţătura Evangheliei. „Subliniem că Hristos n-a vorbit şi deci n-a îndeplinit slujirea

de Prooroc numai cât a fost pe pământ. (...) El vorbeşte şi îndeplineşte slujirea de

Prooroc şi acum prin cei ce vorbesc în numele Lui; mai ales prin cei ce sunt investiţi

prin harul Lui, cu o răspundere de a vorbi în numele Lui şi despre El”17

.

Iisus Îşi îndeplineşte chemarea profetică direct, predicând El Însuşi adevărul

Evangheliei Sale, însă, indirect, lucrarea Lui e continuată, în Biserică, prin Apostoli şi

prin urmaşii lor, episcopii şi preoţii, pe care Duhul Sfânt îi luminează, pentru

propovăduirea neîntreruptă şi corectă a adevărului dumnezeiesc, până la sfârşitul

veacurilor, după porunca dată de Mântuitorul: „Învăţându-le să păzească toate câte

14

Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 131 15

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 120 16

Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, pp. 225-226 17

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 342

11

v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Amin.” (Matei 28, 20).

„Demnitatea Sa profetică se împărtăşeşte într-un fel şi oamenilor, prin faptul că

le dă puterea de a urmări, a afla şi a stărui consecvent în Adevăr, ceea ce este totuna

cu a trăi în Dumnezeu”18

.

18

Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 240

12

V. Slujirea arhierească

Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei Sale slujiri.

Ea este lucrarea prin care Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu prin toate suferinţele

îndurate de El, de la Întrupare până la Moarte, toate, precum mărturisim în al treilea

articol al Crezului: „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

Din cauza gravităţii căderii, omul a pierdut legătura harică cu Dumnezeu.

Drept consecinţă, el nu se mai putea mântui prin propriile sale puteri, ci doar cu

ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, împăcând dreptatea şi

nespusa Lui iubire faţă de oameni, a hotărât mântuirea oamenilor prin Întruparea şi

Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-

Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,

16). „În mântuire, prin Patimile şi Moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură

propriu-zis vina şi pedeapsa pentru păcatul omului şi se restaurează natura lui

căzută”19

.

Din Sfânta Scriptură şi din gândirea Sfinţilor Părinţi reiese ideea că slujirea

arhierească a lui Hristos e îndreptată în trei direcţii. În primul rând, slujirea de

Arhiereu prin care Mântuitorul Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod

direct spre Tatăl. În acelaşi timp, ea implică şi o direcţie îndreptată spre oameni,

întrucât scopul ei este răscumpărarea umanităţii, iar întrucât pentru îndeplinirea

acestui scop, Hristos aduce ca jertfă propria Lui fire umană, înţelegem că este

cuprinsă în ea şi o direcţie îndreptată spre aceasta. 20

În Epistola către Evrei se spune:

„orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către

Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate.” (Evrei 5,1). Însă între aceste

trei direcţii este o legătură osmotică, încât ele nu pot fi nicidecum separate.

19

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 220 20

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 228

13

Teologia apuseană, atât cea catolică, cât şi cea protestantă, nu socotesc efectul

slujirii arhiereşti a Mântuitorului asupra firii umane şi astfel, o dezbracă de ceea ce

este, probabil, cel mai important aspect al ei: restabilirea firii omeneşti prin jertfa de

pe Cruce, reducând-o la o simplă operaţie juridică de satisfacere a onoarei lui

Dumnezeu în numele oamenilor care L-au jignit cu păcatul lor, neimplicând în niciun

fel firea omenească.

Romano-catolicii afirmă că păcatul n-a slăbit în niciun fel firea umană, ci

numai la jignit pe Dumnezeu, făcându-L să retragă de la noi darurile supraadăugate.

Deci jertfa nu avea ce să îndrepte în firea noastră, „ci doar să înlăture supărarea lui

Dumnezeu cel jignit, ca firea să fie iarăşi admisă în relaţie cu El şi împodobită cu

etajul darurilor supranaturale”21

. Protestanţii, pe de altă parte, susţin că prin păcat, nu

numai că Dumnezeu a fost jignit, dar şi firea omenească a fost alterată complet, încât

nu mai poate fi restaurată, „ci ajunge să se obţină, prin ispăşirea vinei în faţa Lui,

promisiunea restaurării ei în viaţa viitoare”22

.

Că moartea de pe Cruce a lui Iisus Hristos este jertfă adevărată pentru păcatele

omului, se adevereşte prin multe texte scripturistice incluzând profeţii mesianice,

cuvintele Mântuitorului Însuşi şi cuvintele Apostolilor. În cartea lui Isaia se spune

despre Hristos: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a

împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese

străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost

pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi

umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă

asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a

deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea

celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a

ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru

fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.” (Isaia 53, 4-8). Ioan

Botezătorul zice despre Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul

21

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 129 22

Ibidem.

14

lumii.” (Ioan 1, 29). Mântuitorul zice despre Sine: „Fiul Omului n-a venit să I se

slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

(Matei 20, 28); „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi...” (Luca 22,19); „Că

acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea

păcatelor.” (Matei 26,28).

Sfântul Nicolae Cabasila afirmă şi el că: „Hristos S-a făcut dreptate de la

Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe

Dumnezeu cu noi”23

.

În Epistola către Evrei găsim o analiză detaliată a operei arhiereşti a

Mântuitorului Hristos. Cartea îşi propune să demonstreze superioritatea lui Hristos în

toate domeniile. Ca Prooroc, El este mai mare decât toţi proorocii; El este mai mare

decât îngerii şi decât Moise; fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Domn, El este

Împărat veşnic al universului. Dar mai presus de toate, Epistola către Evrei vrea să

arate superioritatea totală a preoţiei lui Hristos faţă de preoţia Vechiului Testament.

„Meritul fără egal al Epistolei către Evrei este acela de a fi construit o

hristologie completă axată pe demnitatea arhierească a Mântuitorului”24

. Iisus este

numit în Epistola către Evrei arhiereu după rânduiala lui Melchisedec: „Unde Iisus a

intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui

Melchisedec.” (Evrei 6, 20). În Vechiul Testament nu putea oricine să fie preot.

Numai Aaron şi urmaşii săi au fost investiţi de Dumnezeu cu preoţia: „Ca să-şi

aducă aminte fiii lui Israel că nimeni din alt neam, care nu e din seminţia lui Aaron,

să nu se apropie să aducă tămâiere înaintea Domnului...” (Numerii 16, 40). Spre

deosebire de preoţia lui Aaron, aceea a lui Hristos, cel fără antecesori şi fără

succesori, după chipul lui Melchisedec, este preoţie eternă şi universală, servire unică

şi sublimă. „Hristos n-a uzurpat calitatea de Arhiereu, deşi nu era din neamul lui

Levi, ci din neamul lui Iuda. El are chemare divină şi preoţia Sa este întemeiată prin

23

Nicolae Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu, (Ή θεομὴτωρ), Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, Atena, 1974, p. 88, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 130 24

Pr. Asist. Vasile Mihoc, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983, p. 183

15

jurământ dumnezeiesc, ceea ce înseamnă mult mai mult decât chemarea familiei lui

Aaron”25

.

Prin apariţia şi lucrarea preoţiei lui Hristos, preoţia iudaică e desfiinţată.

„Valabilitatea preoţiei iudaice a fost provizorie, astfel încât să nu poată poată

continua în noua fază a istoriei. Melchisedec, regele Salemului, preot al Dumnezeului

Celui Prea Înalt, preînchipuie pe Hristos Însuşi. (...) Avraam este blagoslovit de

Melchisedec, care este fără tată şi fără mamă, fără spiţă a neamului (Hristos este fără

mamă ca Logos de dinainte de veci şi fără tată ca Logos întrupat), şi Avraam se

obligă să-i dea zeciuială din prăzile sale, în conformitate cu cele ce ulterior vor fi în

vigoare, pentru preoţii din neamul lui Levi. Melchisedec, ca rege al Salemului şi

preot, i-a oferit pâine şi vin. În faţa lui Avraam, care este strămoşul întregului popor

al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează şi

primeşte şi zeciuială din prăzi; în acest fel l-a binecuvântat nu numai pe Avraam, ci şi

pe potenţialii preoţi leviţi care ar putea ieşi din Avraam. Prin urmare, spune autorul

Epistolei către Evrei, Melchisedec este superior preoţilor iudei, deasupra preoţiei

iudaice”26

.

Însă jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal, răscumpărarea omului

din robiei păcatului, are şi unele scopuri secundare: adeverirea misiunii Sale

dumnezeieşti şi a adevărului învăţăturii Sale; pecetluirea şi sfinţirea Legii celei noi;

dovedirea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,

încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să

aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16); să înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia

lumesc: „Împărăţia aceasta nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) şi arătarea unui

exemplu desăvârşit de umilinţă, de răbdare, de ascultare şi lepădare de Sine27

.

Slujirea arhierească, ca întreaga operă mântuitoare, e continuată de Mântuitorul

şi după Înălţarea Sa la cer, în mod deosebit, prin actualizarea Jertfei de pe Cruce în

Biserică, în Sfânta Liturghie, în chip nesângeros: „Căci de câte ori veţi mânca

această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.”

25

Ibidem. 26

Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 227-228 27

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 221

16

(I Corinteni 11, 26). În Sfânta Liturghie, Hristos este Jertfitor şi totodată Jertfă şi

Primitor; Cel ce Se aduce şi Cel ce primeşte. Astfel El îşi continuă lucrarea

arhierească până la sfârşitul veacului, Hristos fiind unicul arhiereu etern şi desăvârşit.

„Demnitatea arhierească a Mântuitorului se comunică oamenilor mai ales prin

aceea că le dă puterea de a-şi depăşi egoismul şi a se jertfi pentru alţii”28

.

De aceea, ca să intrăm în comuniune cu Tatăl trebuie să ne aflăm în comuniune

cu Hristos. Hristos nu este numai Învăţătorul şi învăţătura prin Sine, ci şi Arhiereu şi

Jertfă prin Sine.

28

Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241

17

VI. Demnitatea împărătească

Demnitatea împărătească a lui Hristos se evidenţiază în măreţia şi puterea

Dumnezeului-Om, Mântuitor, Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al

adevărului, Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al împăraţilor.

„Prin chemarea profetică şi prin servirea arhierească, Iisus Hristos Îşi manifestă

mai mult starea de umilinţă, mărirea Sa neapărând decât ochilor spiritului. Pentru

îndeplinirea operei mântuitoare, trebuia să arate şi măreţia şi puterea corespunzătoare

însuşirilor Sale de Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Trebuia să fie deci şi împărat, şi

Împărat este, dar nu împărat al deşertei măriri lumeşti”29

.

Adeverirea demnităţii de împărat o găsim în numeroase texte scripturistice.

Hristos este numit Împărat, şi în profeţiile mesianice, şi de unii dintre contemporanii

Săi, de El Însuşi şi de creştinii de pretutindeni. Activitatea Sa, minunile Sale şi mai

ales cele făcute cu Sine Însuşi, ca Schimbarea la Faţă, Coborârea la iad, Învierea din

morţi, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui dovedesc încă o dată demnitatea

Sa împărătească, demnitate exercitată de Mântuitorul prin „întemeierea, stăpânirea şi

conducerea împărăţiei harului, Biserica, pe care o desăvârşeşte în viaţa viitoare”30

.

În profeţiile Vechiului Testament, Mesia e înfăţişat ca împărat care stă în veac

pe tronul lui David, judecând şi făcând dreptate ca împărat şi mântuitor, stăpân până

la marginile pământului şi împărtăşind bunuri dumnezeieşti pentru toate neamurile.

Profeţiile mesianice vorbesc despre Împăratul Hristos: „Împărat peste Sion” (Psalmi

2, 6); „Iată că un rege va stăpâni prin dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu

dreptate” (Isaia 32, 1); „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David

Odraslă dreaptă şi va ajunge Rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi

dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată

numele cu care-L voi numi: «Domnul-dreptatea-noastră!»” (Ieremia 23, 5-6);

29

Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof., Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 42 30

Ibidem.

18

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată,

Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul

asinei” (Zaharia 9, 9).

În Noul Testament, îngerul, vestind Naşterea Mântuitorului, Îl numeşte

„Împărat veşnic” (Luca 1, 33), iar magii Îl caută pe „regele Iudeilor” (Matei 2, 2),

căruia I se închină şi Îi aduc daruri; aclamat de popor ca un împărat la Intrarea în

Ierusalim: „Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinare Lui şi strigau:

«Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului», Împăratul lui

Israel” (Ioan 12, 13), Iisus recunoaşte în faţa lui Pilat demnitatea Sa împărătească:

„Şi l-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu

zici.” (Matei 27, 11), El fiind „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I

Timotei 6, 15).

În viaţa şi activitatea Sa pământească, Mântuitorul şi-a arătat demnitatea

împărătească prin diferite minuni, cu deosebire în cele săvârşite asupra morţii: prin

învierea fiicei lui Iair, a tânărului din cetatea Nain, a prietenului Său, Lazăr, şi mai

ales prin propria Sa Înviere. „Puterea Lui s-a manifestat înainte de înviere nu numai

ca o putere simţită în suflete de cei ce s-au apropiat de El (...), ci şi ca o putere asupra

naturii prin fapte de vindecare a unor bolnavi şi de înviere a unor morţi. Când

«ceartă» vântul şi marea şi acestea se potolesc, oamenii miraţi exclamă: «Cine este

acesta, că şi vântul şi marea l-ascultă?» (Matei 8, 27). Sfinţii părinţi au explicat

această ascultare, ca şi spaima de care au fost cuprinse stihiile la moartea Domnului,

prin referinţa lor faţă de Stăpânul creator şi susţinător al lor”31

.

După moarte, primul act al demnităţii Sale de împărat este coborârea la iad:

„cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3,

19). „Coborârea la iad este în acelaşi timp confirmarea morţii Domnului şi a

existenţei sufletului omenesc în El şi înfăţişarea reală a intrării Lui triumfale, surpând

puterea morţii şi a diavolului”32

.

31

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 154 32

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 352

19

Învierea Sa din morţi este cel mai mare act al demnităţii Sale de Împărat şi

punctul culminant al acesteia. „Învierea lui Hristos înseamnă cu adevărat că moartea

a încetat să mai fie elementul ce domină existenţa omului şi că, prin urmare, omul

este de asemenea liber din robia păcatului”33

.

„Dar slava la care este ridicat Hristos prin Învierea Sa din morţi nu o ţine

pentru Sine, ci o revarsă peste noi, căci pentru noi a primit-o ca om, El fiind

Dumnezeu”34

. Unii teologi contemporani consideră că Hristos a fost înviat de Tatăl

ca o recompensă pentru jertfa Lui de pe cruce, prin care a răscumpărat ofensa adusă

lui Dumnezeu de către oameni. Învăţătura ortodoxă învaţă însă clar, prin Sfinţii

Părinţi că „învierea lui Hristos nu a fost numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a

fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea prin Ipostasul Lui

dumezeiesc care purta şi natura omenească”35

. Atribuirea alternativă a actului Învierii

în textele scripturistice când Tatălui, când Fiului arată o împreună-lucrare a Lor.

„Învierea este desăvârşita împlinire a proorocilor; este minunea minunilor, ea

nu se poate înlătura din viaţa Bisericii, fiind misterul mântuirii şi baza răscumpărării

noastre”36

.

Învierii îi urmează alte două acte ale demnităţii de Împărat: Înălţarea lui Hristos

la cer întru slavă de-a dreapta Tatălui şi Judecata universală de la sfârşitul veacurilor:

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea

pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). După Înălţare trimite Duhul Sfânt peste

Apostoli, „semn că introduce împărăţia Sa veşnică în istorie”37

. În prezent, Hristos se

manifestă ca Împărat prin conducerea operei de mântuire. Credincioşii creştini cred

şi mărturisesc că El „iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui

împărăţie nu va avea sfârşit” (art. 7 din Simbolul Credinţei).

Continuarea demnităţii Sale împărăteşti şi după Înălţarea la cer se face în

Biserică, asemenea celorlalte două slujiri, prin ierarhia bisericească, aceasta fiind

33

John Meyendorff, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 218 34

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), op. cit., p. 352 35

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 233 36

Pr. Lect. Univ. Marin Stamate, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 125 37

Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 133

20

investită cu puterea harică pentru continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului. Astfel,

slujitorii sfinţiţi învaţă pe credincioşi adevărul dumnezeiesc, îi sfinţesc prin Sfintele

Taine şi le călăuzesc sufletele spre mântuire, această ultimă misiune corespunzând

demnităţii împărăteşti a Mântuitorului. „Hristos ca împărat a creat temeliile

edificiului trupului ecclesiastic; a zdrobit puterile diavoleşti, a nimicit puterea morţii,

a făcut minuni şi, în final, El Însuşi a înviat. Această biruinţă este împărătească şi

începutul rolului transformator şi transfigurator al Bisericii însăşi prin intermediul

Sfintelor Taine”38

.

„Puterea Lui împărătească se comunică oamenilor mai ales prin ajutorul pentru

a se autocontrola, pentru a învinge păcatul şi condiţia umană degradată de păcat”39

.

38

Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225 39

Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241

21

VII. Raportul dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului

Deşi sunt trei laturi din care lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită,

lucrarea însăşi nu se împarte. Toate cele trei demnităţi constituie, în ansamblu, o

unică lucrare şi toate sunt îngemănate în întreaga viaţă pământească a Mântuitorului

şi în veşnicie. Iar întrucât ele nu sunt despărţite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu

poate face abstracţie de celelalte. A face o separaţie între ele nu înseamnă nicidecum

o separare lor, în Hristos. „El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului,

stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărţite în mod real,

căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două”40

.

Hristos, când învaţă, manifestă puterea Sa împărătească, săvârşind minuni; ca

arhiereu, descoperă în patimile Sale pe cruce învăţături despre credinţă şi iubire, iar

ca împărat al Bisericii, împărtăşeşte credincioşilor bunurile lucrării Sale profetice şi

arhiereşti.

„Deci deşi direcţiile lucrării sunt trei, lucrarea însăşi nu se împarte. Lucrarea de

restabilire şi de îndumnezeire a firii proprii este în acelaşi timp lucrare de slăvire a lui

Dumnezeu; căci în natura omenească astfel restabilită şi îndumnezeită se arată slava

lui Dumnezeu şi natura însăşi slăveşte pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se face

vădită de asemenea în eliberarea oamenilor de păcat. Căci ei încetează să mai fie

duşmanii lui Dumnezeu, odată ce Hristos i-a împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său,

adică prin puterile dumnezeieşti extinse în ei prin trupul Său; ei pot «slăvi acum pe

Dumnezeu în trupul lor şi în duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6,

20)”41

.

Hristos realizează mântuirea şi desăvârşirea oamenilor prin toate cele trei slujiri

la un loc, într-un mod pur şi în gradul cel mai înalt, neseparându-se cu totul una de

alta pentru a se identifica fiecare cu un anumit stadiu din viaţa Mântuitorului. Ele au

40

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 113 41

Idem., p. 112

22

coexistat permanent, cu toate că, în anumite momente, a ieşit în evidenţă mai mult

una dintre ele. Mesia a unit aceste trei slujiri, astfel încât de fiecare dată când lucrează

o operă ca Împărat nu lipseşte Proorocul şi Arhiereul; acelaşi lucru se întâmplă şi de

câte ori lucrează ca Prooroc şi Arhiereu. „În Persoana Sa nu există niciun conflict

între aceste autorităţi harismatice, aşa cum se poate întâlni în istoria poporului lui

Israel. Totuşi, această unitate a autorităţilor este dictată şi de identitatea ipostatică a

lui Hristos şi, totodată, de structura însăşi a trupului ecclesiastic. În interiorul acesteia

nicio lucrare nu este înţeleasă doar ca împărătească sau profetică, sau ca sacerdotală.

O scindare oarecare constituie o cădere din însăşi unitatea trupului harismatic al

Bisericii”42

.

Datorită unităţii desăvârşite a celor trei slujiri, înţelegem că numai prin toate

trei la un loc s-a putut realiza mântuirea şi desăvârşirea oamenilor. „Căci oamenii

trebuie să fie luminaţi ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu;

trebuie să depăşească duşmănia dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul

lor şi la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o

puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o

jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârşit,

trebuie să fie susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei

vieţi de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învăţătura atotadevărată şi

atotluminoasă”43

.

Slujirea arhierească este îndreptată atât spre propriul trup, cât şi spre

Dumnezeu şi spre oameni; slujirea profetică sau învăţătorească este îndreptată către

oameni, însă rolul ei este de a pune în relief voia Tatălui şi slava Lui; iar prin puterea

exercitată asupra naturii, asupra morţii şi asupra oamenilor, Hristos slăveşte puterea

lui Dumnezeu în Treime, ca una care Îi este proprie, dar arată şi puterea pe care a

dat-o trupului Său.

Se poate spune că centrul întreitei slujiri a lui Hristos îl constituie lucrarea Sa

arhierească, prin care realizează refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu,

42

Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225 43

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 114

23

împăcarea cu Dumnezeu. Chemarea profetică luminează prin învăţătură, pregătind

sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruieşte harul

împăcării şi desăvârşeşte pe credincioşi.

„Fiul lui Dumnezeu este Învăţător şi Împărat al lumii şi înainte de întrupare –

deşi altfel decât prin întrupare, neintrând în raport personal direct cu omul şi

neexercitând puterea de învăţător şi conducător ca slujbă a mântuirii –, dar arhiereu,

mijlocitor ca om la Dumnezeu, devine numai după aceasta. Desigur, puterea

arhiereiei o are tot în temeiul divinităţii Sale, căci dacă n-ar fi şi Dumnezeu, iar nu

numai om, n-ar putea fi arhiereul mântuitor. Căci n-ar putea reface legătura dintre om

şi Dumnezeu, decât aparţinând şi omenităţii şi Dumnezeirii”44

.

„În Persoana Cuvântului întrupat aceste trei demnităţi pe care, după teologia

Părinţilor ortodocşi, le-a condus El Însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod

indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii. Biserica, ca trup al

vieţii, ca edificiu a «pietrelor vii», nu poate fi înţeleasă fără puterea şi autoritatea

împărătească, proorocească şi sacerdotală, peste tot în cadrele liturgice şi

harismatice”45

.

44

Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 39 45

Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225

24

VIII. Ilustrarea întreitei slujiri în Simbolul Credinţei

Întrucât ţinta ereziilor din primele veacuri creştine era mai mult persoana

Mântuitorului şi mai puţin lucrarea Sa de mântuire a lumii, Părinţii primelor două

Sinoade ecumenice nu au ilustrat în mod precis întreita slujire a Mântuitorului în

Simbolul Credinţei. Totuşi, fiind baza misiunii lui Mesia, ea nu a fost nici trecută cu

vederea, fiecare dintre demnităţile lui Hristos putând fi descoperită prin aprofundarea

cuvintelor Crezului.

Sfinţii Părinţi au rezervat celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi un număr

de şase articole din Simbolul Credinţei: de la articolul al doilea, până la al şaptelea. În

ele găsim cuprinsă întreaga învăţătură ortodoxă despre Mântuitorul Hristos. „Ele ne

spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a

înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi

Învierea din morţi, după care S-a înălţat la ceruri întru slavă, de-a dreapta

Tatălui”46

.

În primul rând, mărturisim credinţa „întru Unul Domn Iisus Hristos”. Numele

„Hristos” înseamnă „Uns”. La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, iar

Iisus, având în mod deplin toate aceste demnităţi, este „Unsul” sau „Hristosul” în

înţelesul desăvârşit. El este Arhiereul, Împăratul şi Proorocul cel mai înalt. „Precum

vedem, şi numele de Hristos I se potriveşte în chip desăvârşit (...). Însuşi Iisus spunea

despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise despre El şi

proorocul Isaia (61, 1): „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a

binevesti săracilor...” (Luca 4, 18)”47

.

Sfinţii Părinţi au spus despre Mântuitorul că este „Lumină din Lumină” nu

doar pentru a arăta consubstanţialitatea şi egalitatea Fiului cu Tatăl, ci şi pentru că

asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită lui Hristos. El este Luminătorul lumii,

46

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 67 47

Idem., p. 78

25

arătându-ne calea către Tatăl, împărtăşindu-ne învăţătura Sa dumnezeiască: „Eu sunt

Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina

vieţii” (Ioan 8, 12). Fiind Lumină, El ne arată „dumnezeieştile taine imperceptibile,

invizibile, intangibile din nenumăraţii munţi de taine ale naturii”48

, care, altfel, ne-ar

fi rămas în întuneric, nedescoperite.

Apoi, mărturisim că Iisus Hristos a venit pe pământ „pentru noi şi pentru a

noastră mântuire”. Pentru a îndeplini acest scop, El trebuia să vindece rănile lăsate

de păcatul strămoşesc, misiune pe care o îndeplineşte prin cele trei demnităţi ale Sale

de Profet, Arhiereu şi Împărat.

„Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a

îngropat”, iar toate acestea le-a făcut pentru izbăvirea noastră, pentru scoaterea

noastră de sub jugul păcatului, jertfindu-Se pentru noi. „Mântuitorul a suferit toate

aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din ceruri cu cele de pe

pământ”49

. Hristos, Arhiereul cel Veşnic, a adus această jertfă ca om, vărsând un

sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor de jertfă şi al tuturor oamenilor şi

răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele.

Apoi, ca să ne arate că am fost cu desăvârşire mântuiţi, „a înviat a treia zi,

după Scripturi” şi ne-a scos de sub robia morţii ce domnea peste firea noastră. „Acest

extraordinar vizitator la pământului este Împăratul împărăţiei cereşti prefăcut în om,

în om adevărat. După cum Învirea Sa din mormânt e conformă cu puterile Sale, la fel

şi Înălţarea Sa la ceruri e pe măsura măreţiei Sale”50

– „şi S-a înălţat la ceruri şi şade

de-a dreapta Tatălui” – „Oare nu era normal ca un împărat să se întoarcă în împărăţia

sa după ce a ieşit victorios din război? (...) El S-a înălţat la Împărăţia Sa de origine,

veşnică şi nemuritore, unde a pregătit câte un loc pentru cei din cealaltă împărăţie a

Sa care Îl urmează, cei ce formează Biserica Sa de pe pământ”51

.

Însă „iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va

avea sfârşit”, iar atunci se va arăta tuturor slava Sa dumnezeiască, căci „dacă prima

48

Sf. Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului: Credinţa poporului lui Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 51-52 49

Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 214 50

Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 78 51

Idem., pp. 78, 82

26

dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ «coborându-Se», a venit în chip de rob, S-a

smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să

se poată decide în toată libertatea, a doua oară va veni cu «slavă»”52

şi stăpânirea Sa

nu va înceta vreodată, ci va dura veşnic.

Aceasta este credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, aceeaşi cu a strămoşilor

noştri nevinovaţi şi sfinţi. Aceasta este credinţa ce nu a fost niciodată ruşinată,

credinţa ortodoxă, credinţa luminii adevărului şi consolării. „Aceasta este credinţa

poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine. La judecată

ei vor fi numiţi «binecuvântaţi»”53

.

52

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă,Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 109 53

Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 59

27

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

2. ***, Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 2000.

3. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi Tiparul

Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930.

4. Bria, Pr. Prof. Ion, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România

Creştină, Bucureşti, 1999.

5. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.

6. Chiţescu, Prof. Nicolae, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. Ion Petreuţă,

Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

7. Corniţescu, Diac. Asist. Emilian, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după

Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1983.

8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în rev.

„Studii Teologice”, nr. 2, 1990.

9. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti,

1997.

10. Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină,

Bucureşti, 2006.

11. Meyendorff, John, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare,

Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

12. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în

rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983.

13. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca

profet, arhiereu şi împărat), în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12, 1981.

14. Nicolae Velimirovici, Sfântul, Tâlcuirea Crezului: Credinţa poporului lui

Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010.

28

15. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 2005.

16. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 1986.

17. Rădulescu, Mihai, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei,

Bucureşti, 2003.

18. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba

Iulia, 2000.

19. Stamate, Pr. Lect. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după

epistolele pauline, teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,

2000.

20. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.

21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1978.

22. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia

Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.