1

CUPRINS

CUPRINS ...................................................................................................................................1

Capitolul I. Discriminarea ...........................................................................................................2

1.1. Scurt istoric.......................................................................................................................2

1.2. Noțiune .............................................................................................................................2

1.3. Conținutul și formele discriminării ....................................................................................4

1.4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental .........................................................8

Capitolul II. Cauze de discriminare ........................................................................................... 10

2.1. Discriminare bazată pe sex în acordarea și calcularea contractelor de asigurare. .............. 10

2.2. Discriminare în baza credinței religioase ......................................................................... 11

2.3. Discriminare bazată pe naștere ........................................................................................ 11

2.4. Discriminare rasială ........................................................................................................ 12

Capitolul III. Interzicerea discriminării ...................................................................................... 14

3.1. Reglementare .................................................................................................................. 14

3.2. Instrumente şi mecanisme europene privind eliminarea discriminării ............................. 14

3.3. Noile generații de Directive în materia nediscriminării în Uniunea Europeană ................ 18

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................... 20

2

Capitolul I. Discriminarea

1.1. Scurt istoric

Europa este leagănul unei mari diversități de tradiții și culturi. Prăbușirea "cortinei de

fier", care în anii '80, a condus la întâlnirea dintre Est și Vest, împreună cu suprimarea aproape

totală a controlului la granițele dintre statele membre ale Uniunii Europene, vor face - cu timpul -

această diversitate din ce în ce mai pregnantă. Prin intermediul societății deschise, animate de un

spirit tolerant, această varietate de culturi va continua să se transforme într-o mare bogăție

spirituală pentru popoarele Europei.

Pe parcursul istoriei sale, Europa a traversat experiența multor amenințări la adresa

coexistenței tradițiilor și culturilor. Persecuțiile religioase din secolele al XVI-lea și al XVII-lea,

pogromurile îndreptate împotriva evreilor în toată Europa, exterminarea în lagăre de concentrare

a evreilor, țiganilor, a persoanelor handicapate și a homosexualilor în timpul celui de-al doilea

Război Mondial și, mai recent, ororile "purificării etnice" din fosta Iugoslavie, constituie unele

dintre cele mai grave exemple de intoleranță.

Culoarea, misterul și infinita splendoare a vieții sunt date de faptul că grupurile de

oameni diferă între ele în privința obiceiurilor, modului de viață, credinței, culorii pielii, modul

de a se îmbrăca și așa mai departe. Acest "alt fel de a fi" al diverselor comunități poate să fie,

desigur, acceptat cu înțelegere și toleranță drept un lucru care îmbogățește viața, poate să fie

onorat și respectat, poate să fie, chiar, un prilej de bucurie.

1.2. Noțiune

Principiul egalităţii, conform căruia toate fiinţele umane au drepturi egale şi ar trebui

tratate egal pentru că dispun de demnitate umană, stă la baza noţiunii de drepturi ale omului şi îşi

găseşte realizare în funcţie de demnitatea inerentă fiecărui individ. Însă acest principiu natural al

egalităţii nu a fost asigurat niciodată pe deplin tuturor fiinţelor umane, nici în trecut, nici în

prezent. Inegalitatea apare aproape în orice societate, iar discriminarea nu este un produs al

contemporaneităţii.

3

Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii pentru practicarea discriminării. Potrivit

unor teorii, discriminarea este „produsul stratificării sociale bazate pe distribuţia inegală a puterii

statului şi a bogăţiei între grupuri” . Grupurile dominante încearcă să îşi menţină poziţia apelând

la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii

grupurilor cu statut superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor

subordonate.

Teoria conflictelor reale, elaborată de Sherif în anul 1956, susţine că discriminarea apare

în condiţiile competiţiei dintre două grupuri pentru resurse limitate. În aceste situaţii indivizii

tind să favorizeze membrii propriului grup.

O altă serie de explicaţii ale fenomenului discriminării leagă tratamentul diferenţiat

aplicat anumitor persoane sau grupuri de identitatea socială. Potrivit teoriei identităţii sociale

elaborate de Henry Tajfel în anul 1981, indivizii au tendinţa să discrimineze în favoarea grupului

din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie superioară altor grupuri. Acest fapt

conduce la dobândirea unei identităţii sociale pozitive la nivel individual.

Teoria interacţiunii comportamentale, elaborată de Rabbie, consideră că discriminarea în

favoarea propriului grup este un lucru pur raţional, instrumental şi economic. Indivizii au

tendinţa să îi favorizeze pe membrii propriului grup şi, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor

grupuri, pentru a-şi maximiza câştigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului

căruia simt că îi aparţin, indivizii se aşteaptă ca şi aceştia, la rândul lor, să îi favorizeze, conform

normelor de reciprocitate.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din punct de

vedere economic. Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a discriminării, într-o anumită societate,

vor întâmpina dificultăţi de integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura

calificării sau vor fi plătiţi mai puţin decât cei care aparţin grupurilor favorizate), vor avea

dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice.

Astăzi, ca o consecinţă a experienţelor istorice, interzicerea discriminării este stipulată în

multe tratate internaţionale şi legi naţionale care se referă la drepturile omului. Cu toate acestea,

discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie, precum şi pe religie, gen, orientare sexuală etc., este

o formă de violare a drepturilor omului cu cea mai largă răspândire în întreaga lume.

Termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al științelor

umane și politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul de

4

conștientizare, astăzi, a existenței unei problematici a discriminării și mobilizarea pe care

obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure1.

În concluzie, prin noţiunea de discriminare înţelegem orice tratament diferit şi inegal,

care se realizează prin distincţie, excludere, restricţie şi preferinţă, pe baza de sex, rasă,

naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii,

apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială,

disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau alte criterii ori semne

individuale, care are ca scop sau rezultat anularea sau lezarea drepturilor omului şi a protecţiei

lor, violarea principiilor egalităţii, non-discriminării şi a demnităţii umane.

1.3. Conținutul și formele discriminării

Discriminarea se manifestă sub diferite forme, cum ar fi: discriminarea directă;

discriminarea indirectă; discriminarea multiplă; discriminarea prin asociere; tratamentul

defavorizat; hărţuirea; intenţia declarată public de a discrimina; instigarea la discriminare;

victimizarea; ordinul de a discrimina; segregarea etc.

Discriminare directă – orice acţiune sau inacţiune în raport cu o persoană, bazată pe

unul dintre criteriile: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie,

convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală,

stare civilă, stare materială, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau

pe bază de alte criterii sau semne individuale, stabilite prin lege. Spre exemplu, în contextul

angajării, refuzul de a angaja o femeie căsătorită din cauza faptului că are obligaţii familiale sau

poate să aibă copii constituie discriminare directă pe criteriul sexului şi al situaţiei familiale sau

atunci când unui copil diagnosticat cu HIV i se refuză înscrierea la școala unde, de altfel, ar fi

fost repartizat avându-se în vedere domiciliul său.

Discriminare indirectă – orice prevedere, criteriu sau practică aparent neutră care

dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică,

cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea

sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică

necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite

prin lege. Această formă de discriminare este deseori confirmată de datele statistice care

1 Gabriel Andreescu, Combaterea discriminării, București, 2011, pag. 4.

5

demonstrează un efect disproporţionat. Constituie excepţii de la această regulă situaţiile în care

prevederea, criteriul sau practica sunt justificate în mod obiectiv de un scop legitim, iar măsurile

folosite pentru atingerea acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Discriminarea directă tinde să se focuseze pe dezavantajul pe care îl suferă o persoană în

mod individual, iar noţiunea de discriminare indirectă se concentrează mai mult asupra unui grup

dezavantajat. Totuşi, aceasta nu înseamnă că discriminarea directă are loc numai faţă de persoane

fizice, iar discriminarea indirectă – numai faţă de grupuri.

De exemplu, Ministerul Educației, Învățământului, Cercetării și Sportului hotărăște ca la

orele de educație fizică, elevii să poarte un costum special de sport; deși măsura „este generală”,

ea dezavantajează pe elevii săraci care nu-și pot permite o astfel de îmbrăcăminte, deloc necesară

pentru participarea la activități sportive.

Discriminare multiplă – orice faptă de discriminare bazată pe două sau mai multe

criterii: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri,

educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare

civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe

baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege.

Discriminare prin asociere – orice faptă de discriminare săvârşită împotriva unei

persoane care, deşi nu face parte dintr-o categorie identificată conform criteriilor: sex, rasă,

naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii,

apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială,

disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori

semne individuale, stabilite prin lege, este asociată cu una sau mai multe persoane aparţinând

unei asemenea categorii de persoane.

Segregare – orice faptă care are drept scop sau consecinţă separarea fizică neuniformă pe

baza unuia sau mai multor criterii: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine

socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă,

orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare

a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege.

Tratament defavorizat – orice act, acţiune sau inacţiune care afectează direct sau

indirect drepturile şi interesele legale.

6

Intenţie de a discrimina – orice declaraţie făcută în public privind săvârşirea faptei de

discriminare.

Comportament discriminatoriu – orice comportament care, prin efectele pe care le

generează, favorizează sau defavorizează nejustificat un grup de persoane sau o comunitate faţă

de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi.

Instigare la discriminare – orice acţiune sau inacţiune care determină cu intenţie pe

cineva să săvârşească o faptă de discriminare. Instigarea la discriminare constituie o formă de

manifestare a discriminării, care presupune instigarea unei persoane la discriminarea altei

persoane din cauza faptului că aceasta aparţine uneia dintre categoriile protejate. Spre exemplu,

proprietarul unui restaurant instigă chelnerul să nu deservească romii sau directorul unui liceu

insistă pe lângă unii părinți să amenințe cu retragerea copiilor lor dacă inspectoratul școlar

hotărăște înscrierea unor elevi romi la liceul respectiv, pe liste speciale.

Complicitate la discriminare – fapta persoanei care facilitează sau ajută în mod

intenţionat o persoană la săvârşirea unei fapte de discriminare. De asemenea, se consideră

complicitate la discriminare fapta persoanei de a promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei

de discriminare, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu a

fost îndeplinită.

Asociere pentru săvârşirea unei fapte de discriminare – fapta de a se asocia sau de a

iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor fapte de discriminare ori

aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.

Hărţuire – orice formă de comportament, verbal sau non-verbal, în raport cu o fiinţă

umană, manifestat conştient pe baza criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie,

origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii,

vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă,

infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege.

Hărţuirea poate lua formă fizică, verbală, nonverbală. Spre exemplu, hărţuirea sexuală este

orientată spre o persoană, în virtutea sexului acesteia, fie că este femeie sau bărbat, şi, posibil, în

virtutea orientării sale sexuale. Există trei elemente de bază pentru a demonstra hărţuirea: victima

trebuie să aparţină unei categorii protejate; victima a fost supusă la un comportament nedorit,

verbal sau fizic, în temeiul apartenenţei sale la o categorie protejată; comportamentul respectiv a

7

creat un mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Angajatorii vor fi

responsabili pentru hărţuirea comisă faţă de angajaţi.

Hărţuire sexuală – orice formă de comportament cu caracter sexual exprimat în mod

fizic, verbal sau în orice alt mod, care încalcă demnitatea sau onoarea persoanei ori creează un

mediu, atitudine sau practică ostilă, degradantă sau intimidantă; în mod special, cazul în care

refuzul de a accepta un astfel de comportament sau constrângere ar influenţa luarea de decizii şi

ar afecta persoana.

Victimizare – orice comportament negativ ca urmare a unei plângeri în justiţie cu privire

la încălcarea principiului non-discriminării; tratament defavorizat al unei persoane în cazul în

care persoana respectivă a întreprins sau se presupune că a întreprins ori va întreprinde acţiuni

pentru protecţia împotriva discriminării; tratament defavorizat al unei persoane care a refuzat să

discrimineze în condiţiile date. Statele membre trebuie să aplice măsurile necesare pentru a

proteja indivizii împotriva oricăror forme de tratament advers (precum concedierea) ca reacţie la

o plângere, acţiune sau alte proceduri prin care se urmăreşte respectarea principiului egalităţii de

tratament. Această prevedere urmăreşte protecţia nu numai a persoanei discriminate, ci şi a celor

care pot oferi probe utile în procedura nondiscriminare sau care sunt, într-un fel sau altul,

implicaţi în această procedură.

Faptele de discriminare se incadrează în general în rândul faptelor contravenționale și se

sancționează în funcție de gravitate cu:

- Avertisment

- Amenda contravențională

Când fapta de discriminare vizează o persoană fizică: amenda este de la 400 de RON la

4000 de RON;

Când fapta de discriminare vizează un grup de persoane sau o comunitate: amenda este

de la 600 de RON la 8000 de RON – conform art. 26 din Ordonanța Guvernului 137/2000

republicată în februarie 2007.

Formele de manifestare a discriminării pot fi clasificate, după gravitatea lor, în două

categorii: forme uşoare de manifestare a discriminării şi forme grave de manifestare a

discriminării.

8

Din categoria formelor uşoare de manifestare a discriminării fac parte: discriminarea

directă, discriminarea indirectă, comportamentul discriminatoriu, hărţuirea, inclusiv cea sexuală,

instigarea la discriminare, intenţia declarată public de a discrimina, victimizarea, discriminarea

prin asociere, asocierea în vederea săvârşirii unei fapte de discriminare, complicitatea la

discriminare săvârşite cu privire la o persoană, un grup de persoane sau o comunitate.

Din categoria formelor grave de discriminare fac parte: segregarea; discriminarea

multiplă; instigarea la discriminare săvârşită de o persoană care se află pe o poziţie de autoritate

faţă de cel instigat; discriminarea săvârşită de două sau mai multe persoane; săvârşirea în mod

repetat a unei fapte de discriminare, chiar şi după pedepsirea acesteia.

Nu vorbim despre discriminare atunci când diferența de tratament e motivată de natura

activităților sau situațiilor particulare ori a contextului în care se manifestă, constituind o cerință

cu obiectiv legitim, iar cerința este proporțională2. Astfel, rezultatele concursului desfășurat la

ocuparea unui post pot răspunde unei cerințe legitime și proporționale care face diferența dintre

candidatul sau candidata angajat(ă) și cei declarați că nu au reușit.

1.4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental

Cetățenii României, instituțiile statului ca și persoanele care se află sub jurisdicția statului

român se bucură de protecția Convenției europene a drepturilor omului (Cedo), cel mai elaborat

instrument internațional dedicat protecției drepturilor fundamentale.

Relevanța normelor definite de Convenție nu se datorează doar valorii enunțului lor, ci și,

esențial, jurisprudenței3 dezvoltate în timp prin aplicarea Cedo de către statele membre ale

Consiliului Europei. Importanța Convenției europene este legată și de existența unui sistem

foarte puternic de control: posibilitatea acordată persoanelor aflate sub jurisdicția țărilor membre

ale Consiliului Europei care se simt victime ale încălcării drepturilor și libertăților fundamentale,

de a se adresa unei instanțe supranaționale, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO),

ale cărei decizii sunt obligatorii; posibilitatea de sancționare a statului care nu aplică hotărârile

CEDO, de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei (prin suspendare sau excludere din

Consiliu).

2 A se vedea formularea din Directiva Consiliului 2000/43/CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea

principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică. 3 Ansamblul hotărârilor luate de instanțele de judecată, în acest caz, ansamblul hotărârilor luate de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului care, în acest fel, au dat interpelări drepturilor și libertăților înscrise in Cedo.

9

Întrucât Convenția europeană a drepturilor omului și judecata CEDO reprezintă cele mai

înalte autorități în materia drepturilor și libertăților fundamentale, legislația privitoare la

aplicarea principiului nediscriminării, ca și activitatea și deciziile diferitelor instituții implicate în

combaterea discriminării trebuie raportate la hotărârile CEDO. Astfel, în momentul în care

CNCD sau CNA iau o măsură care restrânge un drept pentru a împiedica acte de discriminare, li

se cere, la nivel principal, să urmeze procedura impusă de Cedo: să evalueze dacă restrângerea

este prevăzută de lege; dacă are un scop legitim; dacă este necesară într-o societate democratică,

ceea ce înseamnă că este proporțională și rezonabilă etc.

Mai este de avut în vedere, în acest context, că statele care au ratificat Cedo au o „marjă

de apreciere”, adică, între anumite limite, pot alege o politică specifică în susținerea unui drept,

ceea ce implică eventuala ingerință în exercițiul altor drepturi4.

4 Gabriel Andreescu, op. cit., pag. 12-13.

10

Capitolul II. Cauze de discriminare

2.1. Discriminare bazată pe sex în acordarea și calcularea contractelor de asigurare.

Luarea în considerare a criteriului sexului persoanei asigurate ca factor de risc în

contractele de asigurare constituie o discriminare.

Prevederile Directivei 2004/113/CE interzic discriminarea bazată pe criterii de sex în

ceea ce privește prestarea de servicii, printre care se numără și încheierea contractelor de

asigurare. Astfel, începând cu data de 21 decembrie 2007, în termen de 5 ani, statele membre UE

sunt obligate să elimine criteriul sex din categoria factorilor de risc în calcularea primelor și

prestațiilor din contractele de asigurare.

Având în vedere însă utilizarea la scară largă a acestui criteriu, directiva a prevăzut o

excepție. Potrivit acesteia, până la expirarea termenului limită de transpunere a directivei (21

decembrie 2012), statul membru poate autoriza derogări de la norma privind primele și prestațiile

unisex, cu condiția să poată garanta că datele actuale și statisticile adiacente pe care se bazează

calculele sunt fiabile, actualizate periodic și puse la dispoziția publicului.

Ca urmare a unei acțiuni în anularea legii belgiene de transpunere a directivei, instanța

belgiană a solicitat Curții de Justiție să aprecieze validitatea derogării enunțate în directivă în

raport cu principiul egalității între femei și barbați consacrat de dreptul Uniunii.

În hotărârea sa, Curtea apreciază că excepția menționată în directivă permite legiuitorului

punerea în aplicare a normei privind primele și prestațiile unisex, în mod gradat și cu perioade de

tranziție adecvate. Cu toate acestea, în lipsa din cadrul directivei a unei dispoziții cu privire la

durata aplicării acestor diferențe, statele membre care au utilizat posibilitatea menționată sunt

autorizate să permită asigurătorilor să aplice acest tratament inegal pe o perioada nelimitată.

Această posibilitate este însă contrară realizării obiectivului egalității de tratament între

femei și bărbați. Prin urmare, Curtea declară că, începând cu 21 decembrie 2012, în sectorul

serviciilor de asigurări derogarea de la norma generală a primelor și prestațiilor unisex este

nevalidă.

11

2.2. Discriminare în baza credinței religioase

Curtea a examinat relativ puține cazuri în care era încălcat dreptul la libertatea de religie

sau credință în combinație cu art. 14. Până la finele anului 2003, Curtea a stabilit o singură

încălcare a articolului 9 aplicat în combinație cu articolul 14, în cauza Thlimmenos c. Greciei

(2000). În această cauză un Martor al lui Iehova a fost acuzat de săvârșirea unei crime pentru

faptul că a refuzat să poarte uniformă militară.

Ulterior lui i-a fost refuzată posibilitatea de a se angaja în calitate de contabil titular pe

motiv că fusese acuzat de crimă. Curtea a considerat că deși Statul putea să aibă un interes

legitim în excluderea unor infractori din anumite profesii, convingerea de a refuza din motive

religioase sau filozofice de a purta uniformă militară nu poate fi considerată ca fiind dezonoare

sau rușine morală care să ducă la excluderea unei persoane dintr-o anumită profesie. Rezultă că

nu a existat nici o justificare obiectivă sau rezonabilă de a aplica față de reclamant un tratament

diferit în raport cu alți acuzați de săvârșirea unor crime.

2.3. Discriminare bazată pe naștere

În numeroase cazuri mai vechi în care reclamantul denunța o discriminare față de copiii

născuți în afara căsătoriei, Curtea a stabilit următorul principiu important: orice diferență de

tratament operată de Stat între indivizi aflați în situații similare trebuie să-și găsească o justificare

obiectivă și rezonabilă.

În cauza Mazurec c. Franței (2000), spre exemplu, reclamantul era un copil adulterin care

nu putea pretinde decât la jumătate din moștenirea care i-ar fi revenit dacă s-ar fi născut în cadrul

căsătoriei; a fost deci stabilită o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu

articolul 14 din Convenție. În cauza Camp și Bourimi c. Olanda (2000), judecătorii de la

Strasbourg au conchis o încălcare a articolului 8 combinat cu articolul 14 deoarece un copil – al

cărui tată natural decedase înaintea nașterii sale și care fusese declarat legitim (dar fără efect

retroactiv) peste doi ani – a fost exclus din moștenirea tatălui său pe motiv că s-a născut în afara

căsătoriei și nu a fost legitim recunoscut de tatăl său5.

5 Donna Gomien, Ghid al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Haga, Olanda, 2006;

12

2.4. Discriminare rasială

HOTĂRÂREA Nr. 1 din 5 iulie 2005

(soluţionare amiabilă) în cauza Moldovan şi alţii împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 796 din 1 septembrie 2005

Reclamanţii sunt toţi cetăţeni români de origine romă care au locuit în acelaşi sat. În

septembrie 1993 s-a iscat o ceartă între 3 bărbaţi romi şi un alt sătean, ce a condus la moartea

fiului celui din urmă, care a încercat să intervină. Cei 3 bărbaţi s-au refugiat într-o casă din

apropiere. O mulţime numeroasă şi furioasă, în care s-au aflat comandantul postului local de

poliţie şi câţiva poliţişti, s-a adunat în faţa casei. Casa a fost incendiată. Doi dintre bărbaţi au

reuşit să iasă din casă, dar au fost urmăriţi de mulţime şi omorâţi în bătaie. Cel de-al treilea a fost

împiedicat să iasă din clădire şi a murit în incendiu. Reclamanţii au susţinut că poliţiştii au

încurajat mulţimea să distrugă şi alte bunuri ale romilor din sat. Până a doua zi, 13 case ale

romilor au fost complet distruse, iar alte câteva au fost avariate grav. Multe dintre obiectele

personale ale reclamanţilor au fost, de asemenea, distruse.

După incident, locuitorii romi din Hădăreni au formulat o plângere penală la parchet.

Petiţionarii au identificat un număr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20

septembrie 1993. Printre cei identificaţi se aflau câţiva poliţişti.

La scurt timp după atacul asupra bunurilor romilor, Guvernul român a alocat suma de

25.000.000 lei) pentru reconstrucţia caselor avariate sau distruse. Numai 4 case au fost

reconstruite din aceste fonduri. În noiembrie 1994, Guvernul a alocat încă 30.000.000 lei), alte 4

case fiind reconstruite. Reclamanţii au depus fotografii care arată că aceste case au fost

reconstruite foarte prost. Reclamanţii au arătat că, în general, în urma evenimentelor din

septembrie 1993, au fost nevoiţi să locuiască în coteţe de păsări, cocini (Rozalia Rostaş), beciuri

fără ferestre (Bazil şi Lucreţia Moldovan) sau în condiţii deplorabile, fără încălzire: 16 persoane

într-o singură cameră fără încălzire, 7 persoane într-o cameră cu podea de pământ, familii

dormind pe pământ sau podele de beton, fără îmbrăcăminte adecvată, încălzire sau pături

(Ghioloanca Lăcătuş, Maria Lăcătuş, Octavian şi Eleonora Rostaş, Petru "Petrişor" Lăcătuş,

Valentina Rostaş), 31 de victime ale evenimentelor într-o singură casă (Ferdinand Lăcătuş,

Lucaci Moldovan, Rozalia Rostaş, Adrian şi Silvia Moldovan), 14 persoane înghesuite în două

camere mici, fără electricitate şi cu încălzire inadecvată (Ferdinand Lăcătuş); 12 persoane au

locuit timp de un an într-o bucătărie de vară fără acoperiş corespunzător, uşă sau ferestre (Adrian

13

Moldovan) etc. Aceste condiţii au persistat timp de mai mulţi ani, iar în unele cazuri continuă

încă.

Declaraţiile privind soluţionarea amiabilă:

Prin scrisorile din 18 mai şi 19 octombrie 2004, Guvernul a făcut următoarea declaraţie:

"Declar că Guvernul României se oferă să plătească ex gratia către reclamanţii menţionaţi în

anexa la prezenta declaraţie suma totală de 262.000 euro (două sute şaizeci şi două de mii de

euro) în vederea soluţionării amiabile a cererilor acestora înregistrate sub numerele 41.138/98 şi

64.320/01. Sumele individuale sunt specificate în anexa la prezenta declaraţie.

Această sumă, care acoperă şi cheltuielile de judecată determinate de cauză, nu va fi

impozitată şi va fi plătită în euro, fiind convertită în lei la cursul de schimb aplicabil la data

plăţii, într-un cont bancar indicat de reclamanţi şi/sau de reprezentanţii lor autorizaţi. Această

sumă va fi plătită în termen de trei luni de la data comunicării hotărârii pronunţate de Curte în

temeiul art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului. De la data expirării termenului de

trei luni menţionat mai sus şi până la data plăţii, la suma menţionată se va plăti o dobândă la o

rată egală cu rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană în perioada de

neplată la care se adaugă trei puncte procentuale. Această plată va reprezenta soluţionarea

definitivă a cauzei, inclusiv a pretenţiilor civile ale reclamanţilor în faţa instanţelor interne.

2. Guvernul regretă sincer faptul că ancheta penală nu a reuşit să clarifice toate

împrejurările care au condus la distrugerea caselor şi bunurilor reclamanţilor şi i-au obligat să

locuiască în condiţii improprii, forţându-i astfel pe unii dintre ei să-şi părăsească satul şi a făcut

dificilă posibilitatea introducerii, de către reclamanţi, a unei acţiuni civile. Regretă, de asemenea,

durata procesului civil care s-a aflat pe rolul instanţelor civile, precum şi anumite remarci făcute

de unele autorităţi cu privire la originea romă a reclamanţilor.

Opinia Curţii:

Curtea ia notă de acordul la care au ajuns părţile (art. 39 din Convenţie). Consideră că

acordul se bazează pe respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în Convenţie sau în

protocoalele sale (art. 37 § 1 in fine din Convenţie şi regula 62 § 3 din Regulamentul Curţii).

În consecinţă, cauzele, în măsura în care îi privesc pe Bazil Sami Lăcătuş, Adrian Moldovan şi

soţia sa, Silvia Moldovan, Ferdinand Lăcătuş, Ghioloanca Lăcătuş, Lucaci Moldovan, (casa nr.

195A), Mariana Moldovan, Maria Lăcătuş, Petru "Gălbinuş" Lăcătuş, Valentina Rostaş, Petru

"Petrişor" Lăcătuş, Bazil Moldovan şi soţia sa, Lucreţia Moldovan, vor fi scoase de pe rol.

14

Capitolul III. Interzicerea discriminării

3.1. Reglementare

Articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Exercitarea drepturilor și

libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată,

în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau

socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

3.2. Instrumente şi mecanisme europene privind eliminarea discriminării

Drepturile omului, egalitatea şi non-discriminarea sunt elemente-cheie şi preocupări

principale ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, a fost nevoie de cincizeci de ani pentru a

introduce prevederea cu referire la interzicerea generală a discriminării în CEDO. Consiliul

Europei consideră că discriminarea constituie o ofensă adusă demnităţii umane. Aceasta este ca

un venin ce distruge ţesuturile societăţii noastre. Foarte des, victimele discriminării aparţin celor

mai vulnerabile grupuri din societate, precum imigranţii, membrii minorităţilor etnice şi

naţionale, vârstnicii sau persoanele cu dizabilităţi. Egalitatea şi non-discriminarea sunt

indivizibile. Şi deoarece fiecare formă de discriminare îşi are trăsăturile sale distinctive şi

necesită o atenţie specială, modalităţile de combatere a acestora trebuie să fie căutate în acelaşi

principiu fundamental.

În textul CEDO, interzicerea discriminării este prevăzută în termeni largi. Articolul 14

stipulează: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să

fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,

naştere sau orice altă situaţie.” Articolul respectiv prevede aplicarea principiului non-

discriminării doar în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor protejate în cadrul Convenţiei, iar

Protocolul nr.12 stabileşte dreptul absolut de a nu fi supus discriminării. Protocolul nr.12

reprezintă o garanţie generală ce se aplică în lege şi în toate sferele de activitate publică,

constituind un cadru flexibil care permite judecătoriilor naţionale şi Curţii Europene a

15

Drepturilor Omului să aplice principiul fundamental al non-discriminării în contexte specifice.

Astfel, Protocolul nr.12 complementează şi uniformizează aplicarea legislaţiei naţionale.

Protecţia juridică împotriva discriminării, prevăzută în Protocolul nr.12, este suplimentată de

activităţile Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI), care, prin ghidurile

sale pentru legislaţiile naţionale, joacă un rol esenţial în combaterea rasismului şi intoleranţei în

Europa.

Criteriile de discriminare acoperite de Protocolul nr.12 oferă un instrument flexibil în

combaterea diverselor forme de discriminare. În contrast cu acesta, legislaţia UE privind

nondiscriminarea divizează discriminarea în categorii care nu întotdeauna corespund realităţii

sociale. De exemplu, interzicerea discriminării pe bază de rasă, etnie şi religie a devenit mult mai

pronunţată din anul 2000, însă mai puţin în ceea ce priveşte comunităţile islamice ale

migranţilor. Separarea din dreptul UE a etnicităţii şi religiei rămâne a fi o problemă. Totodată,

criteriile de discriminare stabilite în Protocolul nr.12 permit adaptarea la schimbările sociale.

Când Uniunea a adoptat Directiva privind egalitatea rasială, ea a perceput larg discriminarea

rasială şi etnică – ca o problemă ce are legătură cu comunităţile de migranţi în Europa.

Extinderea Uniunii în anul 2004 a evidenţiat provocări sociale suplimentare:

- situaţia minorităţilor naţionale istorice (de exemplu, ungurii din România);

- excluderea socioeconomică a comunităţilor de romi;

- poziţia comunităţilor ruseşti din Ţările Baltice.

Mecanismele europene în domeniul prevenirii şi combaterii formelor de discriminare

reprezintă structuri organizaţionale specializate, abilitate cu funcţia de control în acest domeniu.

Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI) condamnă toate formele

de rasism, discriminare rasială, xenofobia, antisemitismul, intoleranţa. Scopul declarat al creării

Comisiei a fost combaterea fenomenelor date la nivel european. Astfel, în anul 2002, Comitetul

de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat un nou statut al CERI, consolidând rolul său într-un

mecanism independent de monitorizare.

Rapoartele CERI conţin analize şi recomandări cu privire la formularea şi remedierea

problemelor identificate din ţara respectivă. Astfel, abordarea actuală a CERI este de a urmări

implementarea propunerilor şi recomandărilor din rapoartele pe ţară şi de a furniza informaţii de

ultimă oră cu privire la conţinutul general, luând în consideraţie noile schimbări şi posibilele

16

probleme ale statului. În această activitate, CERI îşi concentrează atenţia asupra următoarelor

aspecte:

• legislaţia naţională şi opiniile autorităţilor şi instituţiilor naţionale relevante, inclusiv miniştrii,

ombudsmenii etc.

• materialul propriu al CERI, inclusiv recomandările de politică generală şi rapoartele pe ţară;

• rapoartele pe ţară, observaţiile şi comunicările individuale din partea organelor de monitorizare

ale ONU, precum Comitetul cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,

Comitetul pentru drepturile omului, Comitetul împotriva torturii etc.;

• rapoartele pe ţară prezentate Consiliului Europei cu referire la Convenţia-cadru privind

protecţia minorităţilor naţionale, Carta Socială Europeană, Carta europeană a limbilor regionale

sau minoritare şi rapoartele Comisarului pentru Drepturile Omului;

• deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului;

• documentele Centrului European de Monitorizare a Rasismului, Xenofobiei şi Intoleranţei;

• documentele OIM, ÎCNUR, UNICEF şi OSCE;

• materialele publicate de către alte agenţii, instituţii sau guverne, inclusiv prezentările experţilor,

manuale, articole, ziare, comunicate de presă etc.;

• informaţiile pe care le deţin organizaţiile neguvernamentale, în special Amnesty Internaţional,

fosta Federaţie Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, Human Rights Watch, Centrul

European cu privire la Drepturile Romilor, Comitetele Helsinki naţionale şi “de umbră”

(shadow) sau rapoartele alternative prezentate de ONG-uri la organele de monitorizare ale ONU

şi la Consiliul Europei.

În ceea ce priveşte activităţile Comisarului pentru Drepturile Omului în domeniul

prevenirii şi combaterii discriminării, acesta organizează seminare şi conferinţe, de exemplu, cu

privire la relaţia dintre religie şi drepturile omului. În cursul vizitelor sale în statele membre,

Comisarul îşi concentrează atenţia asupra respectării drepturilor persoanelor care aparţin

grupurilor vulnerabile. Astfel, situaţia romilor, precum şi problema integrării comunităţilor

străine, constituie o îngrijorare continuă a Comisarului.

Cele mai importante sarcini ale Comisarului sunt:

• promovarea educaţiei şi conştientizării drepturilor omului în statele-membre;

• promovarea respectului pentru drepturile omului;

• identificarea deficienţelor din legislaţiile şi practicile statelor-membre.

17

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (CEM) a fost înfiinţat în

anul 1997 (începându-şi activitatea în 1998) de către Uniunea Europeană, ca organism

independent menit să contribuie la combaterea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului în

Europa. Obiectivul principal al CEM, care îşi are sediul la Viena (Austria), este de a oferi

Comunităţii şi statelor sale membre informaţii şi date obiective, credibile şi comparabile legate

de fenomenele de rasism, xenofobie şi antisemitism în UE, cu scopul de a ajuta UE şi statele

membre să ia măsuri sau să adopte anumite direcţii de acţiune împotriva rasismului şi

xenofobiei, potrivit Programului de lucru din 2006 al CEM.

În susţinerea unui proces mai eficient şi a unei informări mai bune la nivelul UE, CEM

cooperează cu societatea civilă, lucrând asupra problemelor legate de rasism şi xenofobie.

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la

Varşovia, este una dintre instituţiile OSCE responsabile de promovarea drepturilor omului,

democraţiei şi a statului de drept.

Prin semnarea Actului Final de la Helsinki, OSCE a creat, în anul 1992, Înaltul Comisar

pentru Minorităţi Naţionale, în scopul de a asigura un răspuns adecvat şi rapid la tensiunile etnice

care ar putea degenera în conflicte (chiar armate) într-o zonă din regiunea statelor membre ale

OSCE. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale funcţionează ca instrument al diplomaţiei

preventive: el identifică şi ia măsurile necesare detensionării unor situaţii conflictuale generate

deprobleme interetnice care pot pune în pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor

statemembre ale organizaţiei.

Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda. În Belgia există Centrul pentru

Oportunităţi Egale şi Lupta împotriva Rasismului. În Danemarca există Institutul Danez pentru

Drepturile Omului. În Finlanda există Oficiul Ombudsmanului pentru minorităţi.

Ombudsmanului pentru minorităţi includ promovarea bunelor relaţii etnice;

monitorizarea şi îmbunătăţirea statutului şi drepturilor minorităţilor etnice şi ale străinilor în

societate; monitorizarea implementării egalităţii; supravegherea interzicerii discriminării potrivit

originii etnice şi implementarea principiului tratamentului egal indiferent de etnie ş.a.

În Ungaria funcţionează Comisarul Parlamentar pentru Drepturile Minorităţilor Naţionale

şi Etnice.

18

Irlanda dispune de două instituţii în domeniu. Prima este Autoritatea pentru Egalitate – un

organ independent creat conform Actului privind angajarea pentru egalitate din 1998. A doua

instituţie este Tribunalul pentru Egalitate.

În Luxemburg există Comisia Permanentă Specială împotriva Discriminării Rasiale, care

funcţionează pe baza Legii Luxemburgului din 27 iulie 1993 asupra integrării străinilor în Grand

Duchy a Luxemburgului şi asupra acţiunii sociale pentru străini.

În Norvegia, activează Centrul pentru Combaterea Discriminării Etnice, creat ca oficiu

public în anul 1998. Personalul acestuia oferă consultanţă juridică persoanelor care au suferit

discriminare pe bază de credinţă religioasă, culoare a pielii sau origine naţională ori etnică.

Portugalia are o instituţie numită Comisia pentru Egalitate şi împotriva Discriminării

Rasiale, creată în baza Legii nr.134 privind interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor

bazată pe criterii de rasă, culoare, origine etnică sau naţionalitate, care a fost aprobată de

Adunarea portugheză la 28 august 1999. Actualmente această Comisie este condusă de Înaltul

Comisar pentru Imigrare şi Minorităţi Etnice. Board-ul este compus din reprezentanţi ai ONG-

urilor care activează în domeniul drepturilor omului, inclusiv al combaterii discriminării.

Concluzionând, voi menţiona că România trebuie să implementeze în legislaţia naţională

prevederile elaborate de către aceste mecanisme europene. Este vorba, în primul rând, de

recomandările CERI: implementarea prevederilor Codului penal orientate spre combaterea

rasismului; adoptarea de legi civile şi administrative împotriva discriminării; crearea unei

instituţii specializate în combaterea discriminării; informarea persoanelor oficiale, a presei şi a

publicului, inclusiv a copiilor de vârstă şcolară, despre necesitatea combaterii rasismului şi a

intoleranţei; combaterea rasismului şi a discriminării rasiale a romilor, inclusiv facilitarea

accesului la educaţie al copiilor romi; eliminarea obstacolelor în exercitarea religiei de către

membrii grupurilor religioase minoritare etc. De asemenea, statul trebuie să folosească aceste

mecanisme în scopul informării comunităţii europene asupra actelor de discriminare comise pe

teritoriul ţării noastre.

3.3. Noile generații de Directive în materia nediscriminării în Uniunea Europeană

Tratatul de la Amsterdam, prin care s-a amendat Tratatul privind Comunitatea Europeană

și Tratatul Uniunii Europene, a conferit instituțiilor europene competențe considerabile în

materia combaterii discriminării. În primul rând, modificările instituite prin Articolul 13 în

19

Tratatul CE au dispus, sub rezerva dispozițiilor Tratatului, posibilitatea de a se adopta măsuri

legale pentru combaterea discriminării.

În consecință, în noiembrie 1999, Comisia Europeană și-a formulat propunerea în baza

noului articol 13 al Tratatului CE și, în iunie 2000, Consiliul Uniunii Europene a adoptat

Directiva 43/2000/CE, Directiva 78/2000/CE iar ulterior au fost adoptate Directiva 113/2004/CE

și Directiva 2006/43/CE.

Directiva rasială, astfel cum este cunoscută Directiva 2000/43/CE, constituie primul

instrument legislativ european care interzice discriminarea pe bază de origine rasială sau etnică

în toate domeniile vieții, inclusiv în accesul la serviciile medicale, aplicându-se „tuturor

persoanelor, atât din sectorul public, cât și din cel privat, ori organismelor publice”.

Directiva cadru, așa cum este cunoscută Directiva 2000/78/CE, interzice discriminarea pe

bază de religie sau convingeri, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală doar în domeniul muncii

(condiții de acces, angajare, muncă, formare etc.)

Directiva 113/2004/CE precum și Directiva 2006/54/CE (denumită Directiva reformării)

interzic discriminarea pe bază de sex/gen în materie de încadrare în muncă și raporturi de muncă,

precum și în accesul și furnizarea de bunuri și servicii.

În prezent, la nivelul instituțiilor Uniunii Europene este în dezbatere o propunere de

adoptare a unei noi Directive, denumită Directiva orizontală, prin care se va interzice

discriminarea pe baza criteriului de religie sau convingeri, dizabilitate, vârstă și orientare sexuală

în accesul și furnizarea de bunuri și servicii6.

6 Dezideriu Gergely, Mihaela-Cătălina Vicol, Interzicerea discriminării în Uniunea Europeană și relevanța acestui

principiu în exercitarea profesiei medicale, Revista Română de Bioetică, vol. 9, Nr. 2, 2011, pag. 7.

20

BIBLIOGRAFIE

Gabriel Andreescu, Combaterea discriminării, București, 2011

Dezideriu Gergely, Mihaela-Cătălina Vicol, Interzicerea discriminării în Uniunea Europeană și

relevanța acestui principiu în exercitarea profesiei medicale, Revista Română de Bioetică, vol. 9,

Nr. 2, 2011

Donna Gomien, Ghid al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Haga, Olanda, 2006

Legea nr.612/2002 pentru formularea unei declaraţii privind recunoaşterea de către

România a competenţei Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale în

conformitate cu art.14 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor

de discriminare rasială

Hotărârea Guvernului nr. 1194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului

Naţional pentru Combaterea Discriminării

O.G. nr.137/2000 privindprevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

www.jurisprudentacedo.com