ANDREEA PĂTRU - INTERVIEWS -

Andreea Pătru în dialog cu Swel Noury: “Nu aparțin unui loc…”

Swel Noury La început, numele nu-mi spunea nimic. După o oarecare cercetare, mi-am dat sema: l-am întâlnit undeva înainte. Nuîn persoană, ci prin filmul său, „Heaven’s Doors”, pe care îl văzusem în 2006, în selecția din cadrul Festivalului “Anonimul”. Fiindcă la acea edițieadunasem numai amintiri plăcute, trebuia să îl cunosc. După vernisajul expoziției “Common Nostalgia” și o prelegere susținută de el la Pavilion,am avut ocazia să îl cunosc mai bine și să îi prezint o frȃntură de București. Pentru că nicio seară încântătoare nu ar trebui să se termine abrupt,am ajuns să privim niște indivizi la karaoke, într-un pub oarecare, luȃnd în derȃdere personajele pe care le interpretau. Fiind și fotograf de profe-sie, întȃlnirea noastră a fost o conversație luată cadru cu alt cadru despre concepțiile sale filmice și influențele personale.

_1_

Filmul pe care cineastul îl elaborează acumeste povestea unui paricid. Am observat căSwel are o pasiune în a explora probleme defamilie în scenariile lui, așa că l-am întrebatcum a fost pentru el să lucreze cu familia sa șiam făcut aluzie la abordarea unei teme oedipi-ene.

„Lucrul cu propria familie vine cu bune și rele;e bun pentru că este un mediu al încrederiipure, dar, în același timp, este atȃt de visceralpentru că te trezești alături de aceiași oamenicu care faci filmul, ceea ce face totul foarte in-tens. De asemenea, filmările aduc foarte multătensiune, multe probleme, dar măcar știi că nuvei fi trădat. Cȃt despre Oedip, cel mai draglucru pentru mine este să scriu despre familii,pentru că eu cred că familia este esența uneisocietăți, structura de bază, dacă vrei să anal-izezi o societate…chiar dacă eu îmi pun per-sonajele în niște situații dificile, oameniirelaționează cu ele”. Mărturisește că merge lapsihiatru de ceva timp, atȃt din motive person-ale, cȃt și în scop profesional. Pe lȃngă familie,crede că este foarte important să îți confrunțiconștiința prin interpretarea viselor, un exer-cițiu foarte bun pentru un artist.

Swel a călătorit prin multe țări, s-a născut înMaroc dintr-o mamă spaniolă (producător) șiun tată marocan (regizor și el), s-a mutat laBarcelona, iar acum lucrează la Paris…așa căîntrebarea mea evidentă a fost legată de cȃtde mult conteză rădăcinile sale. „Aș spune căfilmele mele nu vin din același loc din carevin eu…

ceea ce duce la problema identității, iar atuncicȃnd ești cineva ca mine sau ca fratele meu,este o situație foarte diferită față de alți regizori,spre exemplu, un tată marocan, o mamă span-iolă și o educație în școli franceze, face dinlegătura mea cu societatea, ceva foarte diferit.Eu asta am încercat să explic, nu pot face acelefilme despre social, deoarece cultura mea nuare nicio legătură cu asta, din această cauzăcred că filmele mele sunt universale, pentru cănu cunosc atȃt de bine cultura arabă, nici pe cespaniolă, cultura mea este, în mare parte,franceză, mintea mea, intelectul meu. Cred decică rezultatul este mai mult universal, astfelîncȃt sunt atras de diverse forme de artă, carepot fi japoneze, ruse, mexicane, de orice fel,dar nu cred că aparțin unui anumit loc”. Deaceea, ca regizor, ar vrea să filmeze fiecarepeliculă într-un loc diferit.

Vreau să aflu unde începe procesul creativ, așacă l-am întrebat despre modul în care lucrează.Unii regizori de film nici măcar nu cred în ideeade scenariu; spre exemplu, Wong Kar Wai seinspiră dintr-un loc, o atitudine, și schimbă totulsau lucrează la scenariu în timp ce filmează,alții, însă, pot fi foarte stricți… „Atunci cȃndcitești un scenariu este ca și cum ai avea o tra-ducere a felului în care vrei să filmezi, dar ai, înacelași timp, și un dialog scris. Iar dialogulrămȃne în imagine. Eu nu pot concepe filmul cafiind legat numai de imagine și nu este adevăratcă un scenariu este un mod de a codifica și de-codifica. Și există foarte multe feluri de limbaj.Petrec foarte mult timp lucrând cu dialogul. Îlcitesc cu voce tare și-mi ascult ritmul vocii.

Pentru mine este o suprapunere utilă. Dinaceastă cauză adaptarea unei cărți nuînseamnă doar păstrarea dialogului, ci șiadăugarea unei ambianțe”.

Swel a fost pentru prima dată expus într-ogalerie, mai specific în contextul unui centrude artă contemporană. Tema curatorială„Common Nostalgia” a fost o asociere a viziu-nii sale despre nostalgie ca o tȃnjire a Par-adisului Pierdut, iar „figura lui Christos esteParadisul pe care l-am pierdut, este salvareanoastră și toți avem nevoie să fim salvați,deci există o conexiune între nostalgia pecare n-am avut-o niciodată și figura lui Chris-tos care reprezintă această nostalgie. Dinaceastă cauză „Idiotul”, salvatorul și, deasemenea, personajul X par atȃt de ireale.Dacă urmărești conversația dintre Ivan Kara-mazov și preotul, fratele său, noviceleAliosha, și conversația dintre Meursault șicapelanul din „Străinul” lui Camus…există în-totdeauna un moment în care ne simțim pier-duți și avem nevoie de un salvator, oricȃt deireal ar suna”.

Cunoscȃndu-i interesul pentru teme reli-gioase, am fost curioasă dacă a crescut într-ofamilie religioasă sau societate seculară. „Re-ligia este un alt mit al civilizației noastre chiarși acum, cȃnd religia are o mare putere într-un sens foarte restrictiv. Așa cum a fost spus(n.m. Malraux) „secolul XXI va fi religios saunu va fi deloc”… vedem cum Islamulcucerește lumea și, cu cȃt încerci mai tare săoprești acest lucru, cu atȃt mai repede se varăspȃndi.

_2_

_3_

Chiar și în viața personală am întȃlnit oameni carese apropiau mai mult de religie, am avut iubite careaparțineau altor religii, dar ce nu suport este depen-dența care vine odată cu ea. Pe de altă parte, amun mare respect față de oamenii religioși, însă,odată ce faci public acest lucru, devine o lipsă derespect. Nu îmi plac oamenii care își impun părerea,care se expun și care creează societăți religioase,urăsc ideea de religie de stat. Dar ceea ce îmi placela religia catolică, este partea estetică a ei, în spe-cial “Patimile lui Christos”, nu știu de ce, dar cred căe ceva ce rezonează cu mine, chiar și în muzică,recviemurile, și de aceea îmi place Dostoievski”.

Eram sceptică în privința ideii unui salvator, însăSwel m-a asigurat că este un concept care îi placedeoarece arată vulnerabilitatea umanității. „A aveape cineva care să izbăvească toate păcateleomenirii înseamnă că umanitatea nu poate faceacest lucru de una singură. Deci este mereu maiușor să creezi o figură care să o facă. Pentru că ni-meni nu face asta. Eu cred că păcatul este pretutin-deni, iar el (n.m. Dostoievski) crede că femeia estepăcătoasă. Niciodată nu am crezut în ideea din sec-olul 21 că oamenii sunt, de fapt, buni și corupți desocietate. Eu cred că oamenii sunt în esență răi șică încearcă să se descurce cu această răutate din-tre ei și din cauza asta am creat justiția, legea șitoate acele lucruri care controlează violența.Aceasta este o altă temă bună și sunt toate legate,există o legătură între violență, familie și religie,este Sfȃnta Treime a societății. Uneori o privescîntr-o manieră foarte romantică, este interesant săexiste cineva care să facă asta pentru noi și ceeace acest lucru exprimă, este că noi nu o putemface”.

Scrierea scenariului este singurul proces pe careSwel nu îl împarte cu fratele său. Odată ce sce-nariul a fost scris, cei doi vorbesc ore în șir desprefilm, despre felul în care îl percep, vin cu idei, cureferințe vizuale, muzică, fragmente din video-clipuri, realizează un mood board, asemănător cucele folosite în reclame, astfel încȃt echipei să îifie mai ușor să înțeleagă puctul de vedere regizo-ral. „Orice decizie este luată înainte de filmareapropriu-zisă, ne certăm des, dar nu ne vei vedeaniciodată avȃnd un conflict în public, în fațaechipei, și mai avem altercații la montaj pentru căfratele meu nu este cel care scrie scenariul, deciare o atitudine mai degajată în timpul editării; aîmpărți un proces creativ cu cineva nu este unlucru natural, este ceva foarte complicat, ia timppentru că avem de-a face cu orgolii”. Vizionȃnd„Heaven’s Doors” și, mai ales, „The Man WhoSold The World”, am observat un tip de atmosferăspecială, dată de un format cinematic, nenaturalde wide. Ochiul uman nu este obișnuit cu o astfelde privire, este ceva artificial, astfel încȃt le-amadmirat curajul de a explora așa ceva. Bineînțeles,efectul specific dat de camera ținută în mȃnă afost și mai tulburător, dar, cumva, a fost o alegerebună. „În mod ideal filmăm pe 16mm, dar ar fi fostfoarte greu să retușăm imaginea, iar noi lucrămmult la imagini după ce filmăm. Nu vei obțineniciodată negrul și albul dorit pe 35mm, dar atribu-tul rapidității este o calitate bună, poți edita ime-diat”.

_4_

În timp ce ne plimbam pe Calea Victoriei, nu puteam să nu mă întreb cum ar fi fost dacă „The ManWho Sold The World” ar fi avut loc într-un spațiu real, recognoscibil? „Dacă s-ar fi petrecut înCasablanca, cu nume arabe reale, ar fi fost respins din prima zi. Distopia pune probleme publicului,pentru că el nu face parte din acea lume, nu are referințe, dimpotrivă, trebuie să creezi replici șiacest lucru este mai greu, ar fi fost mult mai ușor dacă am fi filmat având referințe marocane, tre-buie să faci tot timpul compromisuri. De asta nu putem vorbi despre artă. Și de asta arta este oare-cum pervertită”.

Acest sentiment mi s-a părut familiar, iar lu-crul în acest domeniu și lupta constantă culipsa de resurse din lumea artei m-au învățatceva despre această dezbatere nesfȃrșitădin filmul independent. E ceva misterios de-spre București, e un oraș pe care înveți să îliubești; te intrigă, îi urăști căile fără scăpare,sictirul, însă ceva te ademenește în atmos-fera lui ciudată și labirintică. Romȃnia a fostnumită de Huffington Post „Prima Distopie”.Chiar mergȃnd pe stradă te întrebi cȃt de ab-surdă poate părea această societate văzutăprin ochii unui străin. De la șoferii de taxicare se ceartă la individul care, în mod inex-plicabil se ceartă cu un semn de circulație,pare că trăim într-o lume nebună de tot. M-am simțit rușinată, umilită de detaliile irele-vante care conturează romanul absurd încare pare că trăim. Din fericire, Swel a re-cunoscut „Sunt foarte voyeur. Cȃnd se iveșteo ceartă în stradă, îmi place să privesc”. Amrȃs, gȃndindu-mă că e cel mai romȃnescgest cu putință…

Fotografii de Swel Noury preluate de pe Swel Photography

Swel Noury este scriitor, regizor și fotograf. Trăiește în Barcelona și co-regizează alături de fratele său Imad. De la debutul lor regizoral cu“Poarta Raiului” (ales în Selecția Oficială de la Festivalul de Film de la Berlin în 2006), Swel și Imad sunt cunoscuți publicului larg ca fiind copiiiteribili ai cinemaului marocan contemporan (Jim Jarmusch îi definește ca “derbedei vizuali”).“Omul care a vândut lumea” a fost de asemeneaparte a Selecției Oficiale de la ediția din 2009 de la Berlinale.

- scris pentru Reforma și publicat pentru prima dată pe 11 noiembrie, 2013 -_5_

_6_

I se spune “Tata Urs”. Bogman, cum apare pe afișele cu care ne-am obișnuit, este poate dj-ul care a sintetizat cel mai binefenomenul alternativ al ultimilor ani. Prezent pe afișele petrecerilor care contează, a fost alături de proiectul Reforma încă de la înființare șis-a revendicat ca fiind cel care a dat direcția muzicală acestui proiect. L-am vizitat în atelierul de la Control Club, creuzetul unde se nascideile și se produce selecția demnă de scos orice public din casă.

BOGMAN vizitat de ANDREEA PĂTRU: Topos urban – Tata Urs în Camera Sambo

_7_

Îmi place atelierul, e un spațiu personal, unde el și Irina Marinescu au adunat piese, bucăți, materiale de tot soiul, obiecte, de la viniluri care vor fischimbate miraculos de rapid pe ritmurile serii, până la pantofi care te duc cu gândul la flecurile pe care muzica aleasă de el le tocește de cevatimp.

Mă gândesc cum e să împarți atelierul, să lași pe cineva să pătrundă în spațiul care te definește și admit că mi se pare un act de curaj, intimitatepe care nu o poți împărtăși cu cineva decât dacă ești foarte sincer. Îl întreb care a fost cel mai reușit eveniment și-mi răspunde fără ezitare“primul concert de hip-hop pe care l-am organizat în ‘93 la Sala Polivalentă. Pentru că a fost primul. Și cel mai sincer probabil. Primul îl faci celmai curat, nu ești încă atins de nicio politică, neștiind ce faci, deși crezi că știi ce faci”. Pare greu de crezut că înainte de “Camera Sambo”, “Bu-langerie” și toate proiectele cu care ne-a obișnuit, Bogman a fost printre promotorii muzicii hip-hop în România, făcând parte din trupa “Methadon3000”, unul din promotorii underground-ului bucureștean, alături de băieții de cartier care, mai târziu, au dezvoltat mai multe direcții în care a

luat-o muzica locală: “Am început încă dinliceu, imediat după revoluţie, la Radio Nova cuo emisiune cu încă doi prieteni, unde efectivpuneam muzică de pe casete şi de pe ce apu-cam… știi, trăgeam cu microfonul undeva ochestie, o luam şi o băgăm direct în emisiune…mă rog era barbar, primitiv… iar mixurile auvenit mai târziu, pe parcurs…”

Mă uit în jur și nu pot să nu mă gândesc care esursa acestor schimbări pe care le-a produs.Am căzut de acord că selecția este cea careface diferența și întreb de surse. “Am fost lavânătoare de discuri de mulți ani și mi-am în-jumătățit colecția de multe ori. Realizezi de ceai nevoie și cumva faci loc pentru altele. Înclipa în care te muți dintr-un loc în altul, maiales peste ocean, îți dai seama cât de greuatârnă piatra aia de gât… Cel mai scump vinilpe care l-am vândut a fost să-mi cumpăr unbilet de avion când m-am întors în țară…aveam dublură.” Nu pot să nu mă gândesccare e fița cu vinilurile, până la urmă e doar unmediu de stocare, de unde această revenire latrecut, concomitentă cu apetența pentru vin-tage… dar explicaţia e destul de simplă.

_8_

“Modul de procesare a sunetului şi cum e compresat. În clipa în care imprimi muzică pe un mediu, vinilul ca mijloc de susţinere al sunetului, arecompresia cea mai bună, iar dacă un sistem e setat şi echilibrat pentru vinil, o să sune de câteva ori mai bine decât orice chestie digitală. Din pă-cate, oricare ar fi motivul, totul a devenit din ce în ce mai mult digital; chiar dacă un dj care pune numai viniluri şi are cele mai bune discuri, dacăva fi pus pe un sistem care de fapt nu e calibrat pentru asta, adică sunetul este cumva dedicat unei chestii digitale, pentru care anumite frecvențesunt setate într-un anumit mod sau sunt mai importante decât celelalte… o să sune destul de prost. Dar, pe un sistem, repet, pe un sistem cali-brat pe analog, pe vinil, versus un sistem mult mai contemporan, calibrat pe ce-o fi, e o diferenţă imensă. E o chestie poate de antrenament alurechii… S-ar putea ca multă lume, fiind din generaţia nouă nici să nu realizeze, să li se pară că sunetul acela e uşor bizar pentru că există unsunet cu care au crescut şi care li s-a întipărit în memorie, care li se pare firesc”. Mă gândesc la profesorul meu de muzică din școala generală…Nu a reușit să mă învețe nici măcar trei note, dar am înțeles bine care e treaba cu muzica și exercițiul urechii printr-o comparație pe care a făcut-o… dacă țăranul mănâncă toată viața mămăligă cu șuncă și ceapă și îi dai caviar nu o să îi placă. Pentru că papilele lui gustative sunt obișnuitecu ceapa aia umilă cu sare, așa cum e ea… până la urmă asta se întâmplă cu analogul, sună exotic, pe alocuri incomod, pentru că deja creștemcu niște sunete ultra-prelucrate și șlefuite, care pierd anumite nuanțe cărora unii dintre noi nu le ducem lipsa tocmai pentru că nu le-am auzitniciodată.

Nu pot să nu mă întreb cum ajungi la public,cum pătrunzi, cumva trebuie să știi ce-l atinge.Aflu că în afară de experiența care vine cu tim-pul, e și o chestiune de intuiție. Până la următrebuie să crezi cumva în muzica pe care o puiși în modul în care simți momentul. Îmi spunecă “îi cunoşti recurent, îi vezi o dată, îi vezi dedouă ori, îi vezi cum reacţionează, îi vezi la cereacţionează, nu toţi la fel şi niciodată nu o săfie aceiaşi, ştii, cumva îi conduci tu într-o zonă,iar teoretic toată lumea ştie destinaţia, drumule foarte important, e mai important decât desti-naţia de multe ori. Şi îi vezi cum se poartă pedrum, ăla aşa, ăla se uită pe geam, ăla vomităcă-l zguduie prea tare, ăla că nu ştiu ce amâncat prost înainte de petrecere, că s-a cer-tat cu nu știu cine, na… e un public care seformează pe drum, adică tu dai drumul labarcă şi se urcă cine poate, adică uşile teoreticsunt deschise.”

_9_

Suntem prinși în discuție, însă tricoul cu DFA alRalucăi, fotografa care mă însoțește, nu treceneobservat. Știu că a fost plecat multă vreme înNew York, a mixat în unele dintre cele mai impor-tante cluburi alături de nume sonore la “TheApartment” și a manageriat magazinul “TurntableLab”. Am aflat că a pus muzică inclusiv pentrugusturile selecte de la MoMa PS1 și întreb cumanume s-a întâmplat asta. Lumea new-yorkezăare un farmec aparte datorită infuziei de muzicăbună venită de-acolo, tradiției de club pe care ocultivă… Aflu că a plecat după muzică. “La un mo-ment dat aveai nevoie să ai o discuţie pertinentăcu cineva care să te mai şi contrazică… devineobositor, ştii? Simţi că pedalezi în gol…”. Dj Spun(Rong Music și DFA) s-a ocupat de organizarea“Warm Up Music Series”, de numele său legându-se și apariția lui Bogman la PS1 MoMa, dar și o“Camera Sambo” extrem de reușită. Conexiuneacu arta contemporană este un pas firesc,punctează Bogman zâmbind, este “un provider decoloane sonore… pentru psihozele multora… Ecu totul altceva să vezi o mare de oameni, câtevamii de oameni dansând pe nişte chestii extrem delente, obscure, sau ce or fi, dansând toţi pe zi…Lumea s-a dezobișnuit cumva, totul noaptea, totule în beznă, e întuneric, ştii teoria aia că albii nuvor dansa pe lumină fără droguri. Mă rog, acolose mai întâmplă…” Îl întreb de ce a plecat deacolo… pentru noi pare ca a dat de un Graal alpetrecerilor, al label-urilor, muzicii bune, publiculuiideal… cu toate astea, platforma aceasta virginăcare e publicul bucureștean i-a dat ocazia să ex-ploreze noi direcții, de la apetența pentru hip-hop,latin jazz, techno până la muzica anilor ‘50 sau aoricărei bijuterii funk sau soul neexploatate.

Îmi mărturisește că nu este adeptul promovăriicu nume mari… “Întotdeauna am fost împotrivafăcutului numelui cât casa şi am fost întot-deauna pentru împins doar evenimentul, iarartistul poate nici măcar să fie anunţat, să fie osurpriză, să te trezeşti cu oricine. Astăzi, party-urile cele mai tari pot să fie într-o cameră, într-o baie cu lumina stinsă şi cu un sunet vai de el,cu muzică foarte bună dată la maxim. Nu ți semai schimbă viața atât de tare dacă vezi celmai performant sistem de sunete și lumini. Pevremuri poate era un fel de hype din ăsta,auzeai că e unul care pune nu ştiu cum muz-ică, nu ştiu ce muzică, pune altfel, nu ştiai ceface, auzeai, era un soi de mit, şi trebuia să teduci să experimentezi lucrul ăla fizic. Acumrevenim iar la digital, mda… acum ai aflat deun dj, durează maxim 10 minute probabil săgăseşti 3 mixuri, le asculţi şi aia e, ai trecut prinaia. N-ai trecut prin experienţa comună, ai săritnişte paşi, n-ai stat la rând, să te duci săgăseşti, doar că efectiv muzica a ajuns la tine.Poate că n-ai înţeles acelaşi lucru din cauză căparty-ul în sine nu înseamnă doar înşiruirea aiade piese ascultate aşa, dar cumva o parte dininteres e deja consumată. Starurile sunt de faptevenimentele în sine, publicul, lumea care seadună şi ce se întâmplă acolo, energia dincamera aia, ăla e subiectul principal. Ori astapoate să se întâmple și cu cel mai cunoscutsau cu cel mai obscur om din lume…”

Mă gândesc la petrecerile de la Fantastic și dela Web, de care am tot auzit. Sunt un soi demit urban la care mulți ne raportăm.

Uneori mă întreb dacă s-au întâmplat, suntgenul ăla de evenimente cool la care auparticipat câțiva; nu pot spune unde și n-auidee ce muzică s-a pus, nu s-au făcut pozecool și nici nu s-au dat check-in-uri. Bog-man a schimbat ceva, atât în muzică, darmai ales în modul în care ne raportăm la opetrecere, la așteptările pe care le avem.

El mărturisește cu modestie că și-a urmatgustul personal, flerul, că nu a făcut nimicnou, doar s-a adaptat momentului, a fost înlocul potrivit. Conchid discret că ideile auvenit cumva din afară, adaptându-se situ-ației noastre precare și a extras ce a fostmai bun din ceea ce părea a fi un deza-vantaj… “Sunt artişti şi dj care de exemplusunt cunoscuţi în toată lumea, cu supernume, dar care în New York pun muzică înnişte cluburi un sfert din cât e Controlulsau în nişte baruri mici unde îşi anunţă sin-guri gig-ul, fără vreun mare agent. Uneorise întâmplă nişte chestii mici acolo, local,pe un buget absolut derizoriu. Doar pentrudistracţie. Alea de fapt sunt petrecerile decare începe să se vorbească. Şi alea lefaci cumva tu, sau mă rog, un grup de pri-eteni care se hotărăsc să facă ceva împre-ună la un moment dat…”

_10_

L-am văzut pe Bogman în acțiune și în de-plasare, la Cluj, la Timișoara, alături de Reforma.Îl întreb cum e, dacă preferă să pună muzică dinmers sau e ok aici, în rezidență la Control, ca să-i spun așa. Îmi spune că s-a oprit din căutări,”Controlul e cumva o alternativă la alternativă, cughilimelele de rigoare, nu neapărat pe scena derock alternativ, ci un spațiu în care întotdeaunas-a evadat și în alte părți. Avem locul ăsta decare ne ocupăm atât de mult și în care toți sun-tem implicați și ne jucăm, experimentăm, acummă ocup și de o parte din programări, o parte dinidei, fac parte dintr-o echipă, nu e doar un simplughid de artist, ghid de dj, e ceva mai mult aiciceea ce fac”. Înțeleg că diferă munca din culiseleclubului cu cea de la Turntable, unde era efectivo muncă mai mult de manager, unde lucra custocuri, inventare, cantități. Ceea ce face acumla Control diferă de ceea ce a făcut până acum.Nu e ușor să pui cap la cap un program coerent,care să îți adune oamenii, să îi provoace și să ledea și ceea ce vor fără să renunți la ideile pro-prii. Pentru că până la urmă ca artist, într-o soci-etate ideală, cum o spune și el, ar trebui ca“managerul să se ocupe de club, promoterul de noaptea în sine, promovare și artistul să vină, să dea drumul la butoane șitoată lumea să sară pe pereți…” Ne mutăm pe terasă unde se lucrează de zor. Mă avertizează că e proaspăt vopsit… începsă înțeleg ce e așa deosebit aici… e genul de loc de care te atașezi, iți faci un rost acolo. Așa și cu dezordinea organizată dinbiroul-atelier…

Îl întreb dacă a dat miercurea pe joi cu noul proiect, cu “Bulangerie” și de ce o seară gay-friendly… “cluburile de gay dinRomânia, este o poveste foarte lungă, sunt destul de ghetto, destul de triste. Să te duci într-un club dedicat exclusiv e ochestie foarte ghetto, nu în sensul cel mai fericit. Cumva era ideea să creezi o alternativă aici, efectiv ca un test. Repet, e unloc de joacă unde ne putem permite să experimentăm nu e o… miză. Oriunde ajungem rezultatele sunt pozitive, tocmai dincauza asta trebuie să împingi cumva limitele, să vezi ce se întâmplă, poate cea mai tare chestie va fi să ieși lunea…”

_11_

_12_

Mă întreb de ce nu mai produce în ultima vreme, deși a lucrat șipentru soundtrack-ul de la “O lună în Thailanda” și pentru zonade fashion… “sunt obișnuit să lucrez cu oameni, mă uit în ochiilor și știu care e reacția. Cu hainele e diferit puțin, în clipa în carecreezi ceva, îl iei, îl produci, îl imaginezi, îl desenezi, îl trimiți ladistribuție, dar până la urmă e vorba tot de o activitate creativă,subiectul este același”. Bogman cunoaște surprinzător de multedespre zona de modă, iar atelierul acesta eclectic, este rodulunei colaborări, unui schimb reciproc de idei… așa că nimeni nupare mai potrivit pentru a se ocupa de sunetul și imaginea uneilinii decât cineva care a văzut îndeaproape procesul.

Discutăm despre perioada în care a lucrat în radio, cu “Hip HopRadio Show” sau “HasMo Jazz”. Se lucra altfel, însă nu i-ar dis-plăcea nici acum. Ne amuzăm la ideea unui live streaming dinControl, însă ar fi păcat de experiența colectivă, de club, care îieste atât de dragă. La lansarea Reforma a generat o colaborarespontană alături de Anamor, un performance artist spaniol aflat învizită, au dezlănțuit spiritele, că tot spunea el cum treaba asta cudj-ing-ul este cumva tribală.

Nu vrea să dea exemple, artiști, producători favoriți. Nu existăclasamente, poate cineva e uitat. Lucrul cu muzica e fluid. Esteîn continuare un catalizator de sunete pe care le dă mai departe,nu puțini fiind cei pe care i-a inspirat sau ajutat într-o anumită di-recție. Revin la sinceritate, nu se poate da mai departe, nu sepoate filtra ceva dacă suferi de posesivitate culturală irațională,de “eu am ascultat primul, de la mine ai auzit de aia”.

_13_

Inspirată de simbolistica lui Eliade, “Camera Sambo” are un sens special, pentrucă se referă la o experiență personală a unui spațiu interzis, a secretului și a de-scoperirii misterului. Ceea ce a și făcut cu petrecerile unde aveai nevoie deparolă, în spații nonconformiste, cu așteptarea să primești mailul cu detaliile, un-eori neștiind clar nici unde te duci. Era suspansul, senzația că pătrunzi într-unspațiu al inițiaților, care nu îi este accesibil oricui. În “Noaptea Sânzienelor”, Şte-fan Viziru, personajul din romanul lui Eliade, rămâne cu obsesia unei camere se-crete, din cauza unei întâmplări din copilărie. Aflat într-un hotel, aude cuvântul“Sambo” şi crede că este vorba despre o taină ascunsă în spatele unei uşi în-chise. Camera secretă este descrisă astfel: ”Storurile erau lăsate şi în camerăera o penumbră misterioasă, o răcoare de cu totul altă natură decât răcoareacelorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce mi se părea cătotul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci,altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile şi lăzi şi coşuri cu hârtii şi jur-nale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţelesce este Sambo. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi la îndemânanoastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiuprivilegiat, un loc paradiziac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l maipoţi uita toată viaţa. Căci, în Sambo simţeam ca trăiesc aşa cum nu mai trăisempână atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de undeizvora beatitudinea fără nume” (M. Eliade).

Dintr-o dată se produce o conexiune… sursa mitului urban este aici, în cameraasta cu personalitate, unde dacă nu știi bine labirintul Controlului, nu poți ajungeoricum. Unde nu ai acces, chiar și când pătrunzi în ea. Unde te simți ca atuncicând deranjezi ceva prețios din camera de oaspeți. Totul își are locul și locul îșiare rostul. Totuși, nu trebuie să ajungi aici ca să înțelegi ce e Sambo. Sambo eunde vrea să ne ducă Bobo cu ritmurile lui cu tot.

Fotografii de Raluca Lupeanu aka RioRio este fotograf independent și studiază fotografie și video la

UNARTE, București. A colaborat cu Vice România și UK.

- scris pentru ediția print a numărului II din gazeta Reforma și publicat online pe 03 iulie, 2013 -

Romansoff în dialog cu Andreea Pătru:

Eu vreau să produc ciocane…

_14_

_15_

Romansoff este de fapt un nume cu o rezo-nanță ce va trezi niște zâmbete: Tudor Ghe-orghe. Arhitectu’, nu folkistul. Tudor esteunul din băieții aceia care stăteau pe mar-gine la fiecare petrecere și comentează căvibe-ul nu e bun, că se aude prost, că elume multă și drogată și ca mai bine nu maiieșea din casă. Spre deosebire de ei, Tudora decis că dacă nu îi place ce se întâmplă,atunci o să schimbe ceva, iar pasul firesc afost lansarea propriei case de discuri, RAWTOOLS. L-am invitat pe terasa Reforma și ovizită fugitivă a expoziției de sus, unde ampus la cale un Boiler Room autohton demnde invidia vecinilor veșnic cârcotași, pre-ocupați de capra vecinului. De formație vi-itor arhitect, am discutat despre lipsa delocuri neconvenționale în care să se facăpetreceri tari… “Aș pune într-o hală…(zâm-bește) cum e la voi aici, aduce a halăcumva.” Până ne-am dat seama că niștestâlpi de susținere sparți ne-ar aduce maimult prejudiciu decât decibelii sub care artremura febril clădirea, am abandonat gân-dul.

Pentru că oricum producea muzică de vreo2 ani și trimisese demo-uri caselor de dis-curi la care s-ar fi văzut lansat, a preluat in-ițiativa. Și dacă… “îmi presez singur plăcile,în felul acesta am control asupra pieselormele și a release-urilor, pot să scot oricevreau pe ele, pot arata cum vreau eu, potsă le distribui unde vreau…”

Întreb încurcată… cine ești tu de fapt, Troe, Ro-mansoff, Tudor Gheorghe? Aflu că e cumvafiresc să ai toate aceste denumiri diferite pentruproiectele în care te implici, ca niște alter-ego-uricare să marcheze etapele prin care treci, muzicape care o asculți, pe care o produci, pe care aidansa, pe care ai asculta-o, sau de ce nu, ai facesex… “Eu am trecut până să ajung la sound-ulpe care îl am acum prin o grămadă de faze caproducător. Eram pe zona aceea de house, deephouse organic, estic, cu influențe rusești, apoitechno, am început să produc piese techno; suntfaze prin care treci, dar e firesc. Sunt dj care pro-duc acum ceva total diferit față de ce făceauacum 5 ani, uite, de exemplu Cosmin TRG”.

Continui “care e faza cu ciocanul, de ce RawTools…” Tudor a încercat să abordeze ceva nou,pe stilul pieselor dj tools, dar a vrut un sunet raw,puțin mai agresiv, abraziv, a folosit mai multe dis-torse-uri, oscilatoare și alte minunății pentru acrea o textură foarte rigidă, așa cum și discurilelui, care nu îți sar în ochi la prima vedere, suntniște viniluri simple, albe, cu un ciocan pe ele.Mă întreb ce-a vrut să zică cu asta și apoi de-scopăr că nu putea fi o metaforă mai bună pentruceea ce face el. E un artist care în primul rânddevine, ciocanul este un work-in-progress cătredefinirea lui ca stil, ca producător. “Eram eu înPhotoshop și zic, tools, ah hai să bag un ciocan.Pentru că vreau să produc ciocane. Nu la modulcel mai agresiv al cuvântului, dar totuși muzicădansabilă, muzică de club, dar care să aibă unsunet un pic diferit față de zona de house careeste momentan în vogă. Am vrut să am un sunetaparte, căruia să îi rămân fidel”.

Aflu că e o lansare deja sold-out, a avut 260 deplăci pe site-uri de specialitate, distribuite inclu-siv până-n Australia, alături de nume de suc-ces, la Decks (Decks Records), Juno, la CloneRecords, până și pe mai exclusivistul HardWax, fără o promovare bine pusă la punct, cidoar cu ajutorul unui distribuitor bun care avăzut potențialul în munca sa. “Sunt foartemulți care caută genul de producții care sunt oriwhite label, ori genul de producții necunoscute,obscure, nu știi exact cine e în spate, vezi cumarată placa, a mea arăta super prost, de parcăar fi fost făcută manual; dacă te uiți bine zici căa găurit-o cineva cu țigara, sunt genul de oa-meni care chiar fac digging și dacă le asculți,poți fi plăcut surprins. Nu cauți neapărat dupălabel-uri sau după artiști cunoscuți.”

Pentru petrecerea de vineri l-a invitat pe Serge,un nume care nu sună așa de sonor neaviza-ților, dar un dj bun, fondatorul Clone Recordsdin Olanda, un dj care simte pulsul publicului șiștie cum să îl miște din loc. “Foarte mulți pro-moteri aduc dj mari, case de producție mari,dar de cele mai multe ori nici nu le ascultă djset-urile”.

Mi se pare că după atâtea petreceri suntemcumva blazați. Ieșim că așa trebuie, nu nefacem timp să ascultăm, sunt prea multe mix-uri, prea mulți dj, prea multe petreceri. Alergămdupă ceva, după oameni, după o aventură de-onoapte într-un club și undeva pe drum nici noinu știm ce-i cu noi. Îl întreb ce crede el căînseamnă un dj bun și-mi răspunde cu mod-estie:

_16_

"Nu știu, eu nu pot să zic că sunt un dj bun,mai am o grămadă de învățat, las la latitudineaaltora să mă judece. Sunt trei lucruri: o selecțiebună, o tehnică bună, și în al treilea rând vibe-ul, energia. Cele mai importante sunt primeledouă. Unii nu emană ceva anume, sunt foartestatici așa ca prezență, o fac ca o rutină, foartemecanic așa. Mai sunt genul acela care te facsă te simți bine pentru că se simt ei bine și sevede că fac un lucru cu plăcere, îi vezi în spateacolo, pare că ei se distrează mai bine decâttoți de la petrecere. E o chestie mult maiumană decât ai crede, oamenii simt, nu enumai tehnică, ci și o reacție pe care o trezeștiîn cineva, chimia pe care o ai cu o persoană, tuca clubber și el ca dj."

Sunt curioasă cu ce lucrează, ce înseamnă săproduci efectiv muzică, djs are made, or djs areborn… Lucrează analog, chiar dacă apoi learanjează tot în Ableton, cu un sintetizator și undrum machine. “Nu sunt încă așa de profesion-ist încât să fac o sesiune analog și să o înreg-istrez integral pe bandă cum face Kyle Hall”.Continuă cu speranța și încrederea că ceea ceface va schimba ceva, chiar dacă pentru el aici,acum, nu este timpul și nici locul încă… “Nuștiu cum să îți spun, dar chestia asta nu o facpentru România. Eu vreau să am susținereanecesară și de acolo și de aici pentru a pleca.Oricât de arogant ar suna, sunt sigur că e unboost pentru scena asta ce am făcut eu și mi-au zis și alții că e ceva nou, e ceva ce noi nuaveam, un sunet pe care nu îl aveam, auto-hton, și pentru mulți e ca un fel de încrederedată scenei”.

Mă întreb despre ce scenă vorbește și realizez călineup-urile din ultima vreme sună tot mai local. Show-case-uri, dj locali care fac față cu succes deschideriipetrecerilor pentru nume mari, care în afară strâng miide oameni și realizez că, așa cum am citit, dj-ii nu suntstaruri rock. Dar sunt niște șamani ai naibii de bunipentru o noapte în care să exorcizeze demonii din tineși să fii sincer cu tine însuți. Discutăm cum s-a schim-bat scena asta. “Din păcate sunt tot mai mulți dj și totmai puțin public. Publicul bucureștean e un coșmar alpromoterilor. Este foarte foarte fussy așa, știi? Foartefandosit. Sunt foarte greu de urnit din casă, nu ies. Unae că nu au bani, dar în același timp sunt genul de oa-meni care nu ies din casă pentru nimic, decât dacă înlocul respectiv se întâlnesc cu nu știu ce oameni sausau se întâmplă în nu știu ce locație, nu ies pentrumuzică, sau nu sunt în stare să plătească 20 de lei peun artist străin sau un lineup bun, pe care oriunde l-aipune în afară ar fi un lineup decent, unde prețul e 15-20 de euro. Pe de altă parte, e de înțeles pentru că e oproblemă cu locațiile foarte mare. Nu avem spații depetrecere, nu se investește în sunet, o mare problemăa promoterilor, după mine cea mai importantă. Publicule și foarte dificil. Și am observat că lumea ieșea multmai mult înainte. Acum vreo 2-3 ani erau petreceri maipuține, nu ca acum, acum sunt 7 petreceri pe weekend,publicul se împarte peste tot și toată lumea iese prost.Și oamenii erau mai avizați. Era lume care într-adevărștia ce se întâmplă acolo. Era altceva, Omar-S, MotorCity, Move D, Dj Sprinkles, pe același lineup acum câ-tiva ani, petrecerile de la Fantastic care deja sunt leg-endă urbană. Trebuie să știi cum să atragi publicul, unlineup nu mai e suficient. Schimbul de generații nu s-aprodus, cei care ieșeau atunci ies și acum și într-unnumăr mai mic, iar cei de vârsta mea chiar nu știu cefac”.

Își lansează un label exclusiv pe vinil și măîntreb cum a început pasiunea pentru plăci.Suntem o generație tânără, puțini maiaveam pick-up-uri prin apartamenteleproaspăt renovate post-comunist; cel multam păstrat un casetofon de pe care abia neobosim să mai ștergem praful. “Prima placăa fost o păcănea (râde). Clandestino, cred.Și da, mi-am luat pentru că îmi plăceapiesa, apoi de la un prieten care vindeaniște plăci din anii ‘90, de techno mai vechi.Învățasem de mai multă vreme să pun depe plăci, dar nu aveam platane acasă și deziua mea din banii primiți mi-am luat pla-tane. Chestia asta dacă te apuci de ea… eca un drog. Acum nu există lună în care sănu îmi cumpăr, chiar dacă nu am bani,mănânc margarină pe pâine. Luna asta amzis că îmi iau șapte plăci. Azi am dat co-mandă pentru a cincisprezecea și acum eunu știu pe ce mă bazez”.

Cumva, lucrurile se leagă. Tudor a lansat unlabel în primul rând pentru a răspundenevoilor proprii, pentru a își promova muz-ica. Îl întreb pe ce se bazează când cautăviniluri, care e criteriul. Ca un veritabilcolecționar, a strâns în primul rând muzicapreferată… “Eu nu am mai downloadatmuzică de un an. Nici nu mi-am mai scrisCD-uri. De fiecare dată când pun muzicăundeva acum și aflu că nu au platane, tre-buie să stau să îmi scriu CD-uri. Am încămuzică din 2012, nu mai sunt la curent cuce a apărut acum digital, tot ce mi-a plăcutam pe plăci.

Lumea a început să cumpere din ce înce mai mult plăci. E un trend și cu vinil-urile. Am scos asta pentru că eu măcarpun de pe plăci. Am început să îmicumpăr muzică foarte dansabilă, care armerge într-un club. Am sentimentul acelacă dacă nu am ceva pe plăci, parcă nu îlam cu adevărat. Poate nu merg la unparty, dar le-am luat pentru mine. Vreausă fiu în stare să îmi fac un set exclusivde pe plăci, oricare ar fi pulsul petrecerii,să am destule plăci încât să pot alege înorice moment al petrecerii ce să pun”.

Ei, și, îl ispitesc, dacă nu merge, nu eștidispus să schimbi după o vreme suportulpe digital? Îmi spune că nu vrea să facăniciun compromis, mai ales că pentru în-ceput label-ul va lansa piesele sale,după care se va extinde când va fi cazul.“Mamă, dacă o să crească label-ul atâtde mare, va trebui să îmi iau contabil, îțidai seama… să închei fișe…” E sur-prinzător de relaxat pentru cineva care afăcut o investiție majoră, parcă nici el nurealizează în ce s-a băgat. Îl întreb caree scopul tuturor acestor eforturi… e stu-dent la arhitectură și s-a susținut singur,fără relații, fără promovare… “Sper săajung pe-afară. Să îmi găsesc un agentbun și să am gig-uri afară pentru că dinpăcate aici încă nu am susținerea nece-sară. Mi-ar plăcea să ajung pe un lineupfain, nu neapărat ca headliner, ori la unfestival bun.”

_17_

Descopăr că lucrurile nu se opresc aici și că în ciuda aparentei sale re-laxări, tot acest efort este susținut cumva de niște vise, de niște dorințede mai bine, de a investi în sine însuși. Cred că cel mai ușor să faci binee începând cu tine, pentru tine, iar o schimbare nu o poți porni decât dininterior. Mă gândesc că putea foarte bine să facă asta altundeva, cu maimare tam-tam și cu un feedback și mai entuziast, dar începând local nu afăcut decât să acorde un mare vot de încredere și celorlalți care încearcăsă facă ceva în direcția aceasta. Îmi răspunde cu entuziasm la întrebarea“Ei, și, cum e să te cauți pe Google?” cu un simplu “Da, e tare că mă găs-esc. Și vreo 2-3 pagini. E bine, cum să fie, îmi place sentimentul”.

Mă gândesc că publicul de muzică electronică e asociat cu drogurile, deparcă house-ul, techno și multe altele nu pot fi apreciate decât dupăcâteva liniuțe și-l întreb de unde asocierea asta…”sunt oameni care iau,nu iau… ideea e că nu îi înțeleg pe cei care fac așa ceva pe muzicăproastă. Cumva dacă atmosfera nu e de ajuns, să compenseze. Mulțiasociază clubbing-ul cu așa ceva pentru că nu știu muzică, nu știu să fieclubberi.” Vorbeam mai devreme de apatia aceasta în privința ieșitului șiîmi dau seama că are dreptate. Suntem un public dificil. Dificil de mulțu-mit pentru că suntem foarte eclectici, pentru că nu avem o cultură a ieșit-ului într-un anumit fel de context, pentru că tragem concluzii repede șifără prea multe cunoștințe… pentru că efectiv nu știm să fim public. Nuavem deschiderea necesară… reluăm discuția cu publicul RAW TOOLS.Îmi spune că vrea oameni care cunosc muzică, că până la urmă e oprovocare și că se gândește ca pe viitor să vină cu un concept pentru cădin multiplele opțiuni existente trebuie să le oferi altceva pentru că dejanu mai e suficient. Trebuie să fie totuși speranță, ideea e să fie dispuși…să asculte.

Fotografii din arhiva personală Tudor Gheorghe.

- scris pentru Reforma și publicat pentru prima dată pe 29 mai, 2013 -

_18_

Chinawoman: “I’m a natural”

- interviu cu Michelle Gurevich -

Chinawoman e fata aia cu care nu îndrăznește nimeni să danseaze la o petrecere, dar e remarcată de toată lumea. E fru-moasă, seducătoare. E misterioasă, chiar și atunci când nu cântă. E îmbrăcată în ton, se mișcă timid, legănat, pe ritmul muzicii,mai zâmbește unei cunoștințe… dar cumva e din alt film. Asta pentru că de fapt, “she’s a natural”. Cu toții suntem ca ea, doar cănoi ne-am pierdut sinceritatea. Ne place Chinawoman pentru că vorbește deschis într-o societate care se luptă din răsputeri săascundă fiecare sentiment sau eroare.

Chi

naw

oman

in W

arsa

w, b

y R

emi R

ybic

ki.

_19_

Chinawoman este Michelle Gurevich, o muzi-ciană cu origini rusești, născută în Canada.Provenind din cartierul rusesc din Toronto, fiicaunei balerine și a unui inginer din Leningrad, acrescut ascultând colecția de discuri sovieticea părinților și muzica anilor ‘70. Am cunoscut-ope Michelle la Bucharest Biennale 5, când acântat pentru prima dată în România, și încăde atunci m-a fascinat această fată modestă,care în loc de aventuri înecate în alcool înturnee, preferă să viziteze o expoziție și să as-culte balade. După trezirea din transa pe carenumai o muzică autentică poate să ți-o inducă,am discutat puțin în biblioteca centrului de artăPavilion.

Te-ai mutat de ceva vreme din Toronto înBerlin; cum ți se pare Europa, se potrivește cuoriginile tale?

Da, se pare că muzica mea este mai familiarăeuropenilor, poate se potrivește mai bine aici.Nu am făcut multe în acest sens în America deNord; poate voi descoperi că am și acolo unpublic. Dar pentru moment… să spunem cătrăiești într-un sat și încerci să faci artă și nupoți transmite asta mai departe. În acest caz,dacă poți găsi un loc în lume unde oamenilor leplace ceea ce faci, atunci ești un om fericit.Așadar, încurajez oamenii să plece din sat șisă caute acel loc unde oamenii acceptă ceeace le poți oferi. Sunt fericită că am găsit locul încare să fiu un muzician cu normă întreagă pen-tru că în acest moment în Canada aș fi făcutmuzică de pe margine.

Deci, ce ai fi făcut în Canada?

Probabil ceea ce făceam și înainte, montaj defilm. Nu știu… poate acum eram agent imobil-iar (râde). Acum câțiva ani încă făceam montaj,dar nu îmi lipsește, sunt fericită așa.

În legătură cu originea ta, ce crezi, există “su-fletul rus”? Dacă da, cum se manifestă?

Da, este ceva acolo, un sentiment de „împre-ună în suferință”. Dar nu știu dacă aceasta e ostare inerentă lor, sau dacă peste o sută de aninu va mai exista. Bănuiesc că trebuie să fieceva legat de istorie și de cultura lor. Dupăcum știi, am crescut ascultând muzica ruse-ască și probabil limba și umorul au contribuit laun anumit fel de-a fi. Așadar, cu siguranțăacest suflet rusesc este prezent în muzicamea. Este această stare de melancolie versuscelebrare.

Noul single, “Pure at Heart” nu se încadreazăîn același stil precum cele de până acum. În“Aviva” ai ales un montaj home-made, în timpce alți muzicieni optează pentru niște stiluri maistimulante vizual. De ce ai ales acest tip de es-tetică?

Prefer această estetică home-made. În cazul“Pure at Heart” este puțin diferit. Prefer unmontaj de la o nuntă italiană, decât acest tip demontaj alb-negru. Dar și acesta este ok pentrucă merge cu melodia.

Cred că e ok să șlefuiești lucrurile și să de-pășești limitele și să faci ceva mai frumos șicu un conținut substanțial. Ce fac eu e caatunci când mănânci cu mâna, deși poțimânca cu furculița, dar o faci pentru că e nos-talgic. Îi încurajez pe alții să o facă, dacă estebine făcut, atunci e foarte bine.

Versurile contează mult în cazul tău. Desigur,sunetul este important și el, trebuie să creezio anumită stare, dar sunt curioasă: ce aparemai întâi, sunetul sau versurile?

Ideea e că nu e o regulă. Unele cânteceîncep cu un sunet. Așa că improvizez, la piansau la altceva și uneori găsesc o melodiecare mi se pare cool și o înregistrez și opăstrez pentru mai târziu sau uneori mă gân-desc: „uite asta ar fi o idee bună pentru unnou single, cuvintele acestea ar trebui să fierefrenul”. Uneori e foarte metodic totul. Ca șicum aș avea 10 bucăți de melodii și tot atâteaversuri și mă gândesc care cu care sepotrivește mai bine. Este o abordare mai cal-culată și e mai ok când lucrurile vin de la sine,dar nu e o regulă. Dar, un lucru pe care nu îlfac niciodată – nu am niciodată versurile maiîntâi și după să gândesc o melodie pentruele. Poate o idee, dar nu aș putea să iau in-terviul tău și să mă apuc să îi găsesc omelodie. Unii oameni pot, dar eu vreau calinia melodică să fie prima, chiar dacă nu estefoarte elaborată. Chiar dacă nu e foarte com-plexă, este foarte precisă.

_20_

Muzica ta a fost descrisă ca fiind slavă, influ-ențată de pop-ul sovietic sau de baladele eu-ropene. Ce poți spune de influențe? Ai fostvreodată atrasă de ceva foarte diferit muzicalde ceea ce ai făcut până acum?

În Berlin am ascultat mai multă muzică elec-tronică decât până acum, deci este o influ-ență în muzica pe care o produc momentan.Tempo-ul este mai rapid și sound-ul mai elec-tronic. Deci există o influență, dar trebuie să omoderez pentru că nu vreau să mă duc preamult în direcția aia. Există o posibilitate ca celde-al treilea album al meu să încline în aceadirecție și apoi să mă întorc la origini. Darasta vine de la sine. Melodiile sunt mairapide, au un alt beat. În acest moment înclinspre acea direcție, dar nu cred că asta esteceea ce vreau să fac în cele din urmă.

Referitor la muzica ta mai veche, ești o “partygirl”?

Cântecul chiar este despre o petrecăreață,dar este și despre o party girl care poate fiagent imobiliar. Ideea e ca încerci să prezințioamenilor o imagine, în timp ce în sinea taești nesigur sau încă un copil.

Deci este o… fațadă.

Da, persoana pe care o inventezi pentru a oprezenta celorlalți. Dezvolți un fel de per-sonaj. Este ad litteram despre o party girl, darîn general despre un personaj pe care îl for-mulezi versus sinele tău interior.

Sentimentele cu care ne confruntăm, moartea,locul nostru în societate, sunt teme adeseafolosite în muzica ta, alături de care publicultău pare să rezoneze. De ce răspund oameniiatât de bine laturii întunecate?

Vor să consume această tristețe. Unii oamenisunt atrași de ea, alții nu. Presupun ca e cevapentru fiecare. Nu știu.

Poate este un mod de a exorciza aceste senti-mente întunecate. Poate pentru unii oameni eok să vadă aceste stări puse în cuvinte…

Da. Chiar înainte să încep o carieră în muzică,ieșeam în oraș cu niște muzicieni. Și cu ei eraaceastă fată, care scria aceste cântece așa detriste, încât simțeam că poate să spună orice,că spunea lucruri despre care nu e ok să vor-bești. Și am fost invidioasă. Bine, nu neapăratinvidioasă, dar mi s-a părut așa de cool faptulcă spunea niște lucruri cu voce tare, lucruri pecare mie mi-ar fi fost rușine să le spun. Șicând am început să scriu muzică, am realizatcă pot folosi aceste lucruri, poți să faci o cari-eră din rușine. Ca un revers al medaliei. Săzicem că am o idee pentru un cântec și măgândesc că mă va băga în probleme; atunciștiu că va fi un cântec bun.

Acesta este criteriul pentru a fi selectat săintre în album sau nu.

Da, dacă ridică probleme sau mă simt incom-fortabil la început.

Oamenilor le plac cântecele care spun lucruriincomfortabile.

Da, atunci când auzi ceva de genul ăsta șizâmbești. Ca și cum ai spune „m-am gândit șieu la asta, dar nu am putut să o exprim în cuvinte”.

Știu că ești pasionată de film, te-ai gândit vre-odată să produci muzică pentru film sau săcompui un soundtrack? De asemenea, imaginea te inspira să creezi ceva nou?

Până acum nu m-au inspirat. Nu sunt o persoană foarte vizuală. E ciudat pentru că îmiplac filmele, dar nu sunt vizuală. Poate fi oscenă într-un film, un sentiment, dar doar atât.În privința coloanelor sonore am fost invitatăde câteva ori și m-am gândit la asta, dar cusiguranță nu vreau să fac muzică pentru film.Pe sistemul „uite ai o oră și jumătate aici undeavem nevoie de un country western și aiciavem nevoie de muzică clasică”. Asta nu măatrage. Știu oameni care o fac și trebuie săproducă muzică pe bandă.

Majoritatea muzicienilor pe care i-ai menționatadesea, vin din această zonă a filmului: NinoRota, care a creat o muzică atât de frumoasăpentru filmele lui Fellini, Charles Aznavour,Vincent Gallo, care pe lângă regie face și muzică… ce părere ai, cât de mult contează muzica? Poate o muzică bună să „salveze” oimagine proastă?

_21_

Asculți adesea o melodie și-ți spui „O, nu îmi place video-ul” și practic îl ignori. Omuzică bună va face întotdeauna filmul mai bun, dar nu știu ce să zic despre salvarea situației.

Am fost chiar surprinsă să aflu că regizorul tău preferat este Federico Fellini. Într-adevăr, ceva din filmele foarte muzicale, dar totuși triste ale sale, se regăsește șiîn muzica ta, chiar îmi amintești puțin de umorul amar al Giuliettei Masina. Cutoate acestea, ce părere ai de cinematografia rusă?

E amuzant că abia cunosc cinematografia rusă. Ceea ce e puțin ciudat. Uneoriam avut probleme cu înțelegerea limbii, deși cunosc rusa, am văzut doar câtevafilme rusești.

Sună foarte existențialist ce spui tu, “Lovers are strangers”, existența Celuilalteste întotdeauna problematică în muzica ta… așadar ce e mai bine, a fi cucelălalt sau a-ți savura singurătatea?

Clar, îmi place să stau singură destul de mult. Nu am niciodată suficient timppentru mine.

Asta e bine, eu cred că oamenii care sunt ok cu ei înșiși singuri sunt destul de in-teresanți. Pentru că dacă nu te plictisești de tine însuți asta înseamnă ceva.

Ba mi se întâmplă să mă plictisesc, dar am nevoie de multă liniște și spațiu pentru a gândi. În același timp, când văd cupluri care se tolereazăreciproc de mult timp, cred că au făcut ce trebuia. Pentru că în cele din urmă, aceste experiențe cu oamenii sunt cele mai relevante în viață –cum sunt relațiile. Să zicem că ai petrecut un an cu iubitul tău și au fost momente de ceartă sau tensiune – acelea sunt momentele pe care ți levei aminti, sunt speciale. Deci am tendința de a fi solitară, dar asta până într-un punct. E bine și este parte a unui stil de viață sănătos, iar de în-dată ce te opui celuilalt și spui ah, asta nu îmi place, la revedere, este mai ușor. Iar când ajungi la o vârstă înaintată și ai tot făcut asta toată viațata, vei simți că ceva lipsește. Deci a sta cu cineva pentru o perioadă lungă de timp înseamnă să faci compromisuri și multă bătaie de cap, dareste pentru o viață mai plină.

Deci acest compromis cu celălalt te face ceea ce ești…

Da, doar prin aceste interacțiuni te autocunoști, poți să îmbunătățești lucruri la tine, sau poți să stai pe cont propriu și să te gândești că ești perfect. Evoluezi mult mai mult când interacționezi cu oamenii. Nu doar când ieși la o cafea, ci trebuie să petreci timp cu ei.

_22_

Practic să îți arăți cealaltă latură de party girl.

Da, dacă stăm în această cameră pentru o săptămână– trebuie să trecem peste multe etape. Nu poți să îțiarăți doar exteriorul și apoi să te cerți. Poți să descoperică de fapt tu ești într-un fel și celălalt în alt fel și poateputem încerca în alt fel. Deci, în cele din urmă, îmi placesă fiu singură foarte mult, dar cred că după ce depășeștilimitele, aceste relații puternice dintre oameni sunt celemai importante în viață.

Să încheiem într-un mod optimist: „nu contează cecreezi dacă nu te simți bine”. Deci, te întreb, după douăalbume, te distrezi?

Am parte de multă distracție acum – mă bucur de cari-era de muzician, de locuitul în Europa. Dar nu ar trebuisă mă distrez așa de mult, pentru că atunci muzica meava avea de suferit. Da, mă bucur de viața mea momen-tan, pentru că cred că e o perioadă fericită, aceastăvârstă și libertatea de a călători… nu mă pot plânge. Nuștii niciodată cât va dura asta, dacă vei fi sănătos saualtfel, așadar acum mă bucur de ceea ce am, mă simtbine.

- scris pentru Reforma și apărut pentru prima dată pe 19 noiembrie,2012 -

_23_

_24_

Andreea Pătru: Instigatori cu o cauză – despre muzică și nesupunere civilă

cu The Ex

Recunosc. Am crezut că punk-ul este așa de irelevant astăzi că numai Vivienne Westwood mai crede în el. Din feri-cire, ea nu e ultimul mohican și auzindu-i pe The Ex săptămâna trecută m-a bucurat și mai tare.

Am ajuns în Control prea devreme așa că mi-am omorât timpul de vorbă cu lumea. Mereu aceeași reacție: Vrei săfaci un interviu cu ei? Vezi că sunt destul de hardcore așa…și mă priveau cu o ușoară compasiune. Am ascultat și eupunk în adolescență, am mers cu ocazia prin toată țara ca să văd NOFX și The Exploited, am bifat și modestelemarșuri Antifa din București, ba chiar am oripilat orașul natal când mi-am făcut țepi. Dar pe lângă stereotipurile carevin cu mișcarea, am învățat cât de importantă este puterea colectivă a oamenilor, am ascultat trupe precum Fugazi(care seamană puțin cu The Ex) și am auzit pentru prima oară de Noam Chomsky din versurile anticapitaliste ale tru-pelor. Clasicul adolescent revoltat, veți zice. The Ex nu se înscriu deloc în genul acela de trupe. Trupele punk chiarcitesc. Trupele punk nu vor să semai intituleze astfel. The Ex este otrupă cu numeroase influențe, amfost surprinsă să aflu cum jazz-ul șidrone se potrivesc cu versurile deprotest sau cum improvizația i-acondus să combine muzică popu-lară, un gen aproape mort cum ațiputea crede, cu ceva diferit pentru acrea ceva nou. Deci nu, în niciuncaz o trupă lipsită de neuroni pentrurebeli fără cauză, ci chitariști carecitesc Marshall McLuhan și cărorade pasă de contextul în care trăiesc.Concertul a fost simplu, fără ținutespeciale, fără proiecții. Doar o trupă.Dar câtă energie!

Mai jos aveți rezultatul unei conver-sații cu Arnold de Boer (voce, chi-tară, sampling).

_25_

_26_

Andreea: Sunteți de obicei asociați cu stilul an-archo-punk din cauza sound-ului vostru din pe-rioada anilor ’70, dar în mod evident existămulte alte influențe în muzica voastră. Totuși,am auzit spunându-se: “Punk’s not dead” deatâtea ori în diferite contexte. Cum vezi muzicapunk în prezent? Și-a atins limetele? Sau încămai are lucruri de spus?

Arnold: Modul în care funcționezi este legat demodul în care faci muzică; modul în care noimâncăm este legat de cum facem muzică.Dacă asta este interesant pentru unii oameni șipolitic pentru alții, atunci va fi astfel și pentruceilalți oameni care vor să afle despre ce evorba. Și dacă vor să o eticheteze într-un anu-mit fel, să spună că e de aripă stângă, social-istă, democratică, sau orice altceva, asta ținedoar de ei să afle și să își folosească mereuraționamentul. Este frumos să faci muzică pecare oamenii să danseze, dar e și mai frumossă faci muzică ce îi face să gândească. Iar aiciintervin versurile. Este o formă de poezie șieste extraordinar dacă oamenii nu se oprescdupă ce melodia s-a terminat și își spun ‘asta afost’, ci în schimb de acolo pornesc idei noi.Uneori primim e-mailuri prin care ne suntcerute versurile, iar treaba asta e grozavădeoarece asta este în definitiv ceea ce vrei săfaci prin artă.

Andreea: În afară de colaborările pe care le-ațiavut cu alte trupe, ați lucrat și cu mulți artiștidestul de cunoscuți în domeniile lor de activi-tate, să îi menționez pe Steve Albini, TomCora; nu v-a fost teamă că aceste colaborări arputea schimba sau afecta identitatea trupei?

Arnold: Nu, niciodată. Mă refer la teama de anu fi parte din procesul de creare a muzicii, aartei. E mult, mult mai bine sa te distrezi și săfii surprins, decât să îți fie teamă; în special înmuzică, pentru că prin muzică ai posibilitateasă creezi un univers în care orice este posibil,iar teama nu e niciodată parte din acestunivers. Ar trebui sa te simți liber și deschis. Afost grozav să mergem în Etiopia și să cântămalături de acești muzicieni. Atât timp cât existăidentitate, se va afla mereu într-un proces deschimbare, chiar și aici în România. Membriiformației s-au tot schimbat în 33 de ani; oa-menii se schimbă, clar muzica se va schimba.Nu suntem o trupă care să funcționeze dupăun program de marketing – ar fi plictisitor. Orinimeni nu vrea să se plictisească.

Andreea: De asemenea, cum alegeți oameniicu care lucrați? La prima impresie muzica jazzși brass nu prea se potrivesc cu protestul.

Arnold (râde): Ei m-au ales pe mine. Eu amvenit ultimul în trupă, acum 4 ani, dar cred căatunci când lucrurile se blochează, cândcineva nu mai are inspirație, atunci vechiimuzicieni ajung să spună “eu nu mai am inspi-rația să continui, o să părăsesc trupa” și așami-au propus mie. Oarecum te transformi în otrupă nouă pentru că există un element nou,așa cum sunt eu – și aduc cu mine o chitară,câteva electronice și propiile mele cuvinte șiversuri, modul meu de a cânta şi suntem 4 in-divizi care interacționează între ei în manierediferite. Este un fel de motor capabil săgenereaze muzică din nou. În ultimii 4 ani amscos un album si câteva alte melodii noi.

Andreea: Da, iar o constantă a muzicii voastrea fost propaganda, asta apropo de numeleceleilalte trupe din seara asta, Bernays Propa-ganda. Ați cântat adesea despre asta și alteprobleme cu care se confruntă societatea. Cee radical pentru voi? Mai clar formulat, înprezent ne confruntăm cu multe aspecte radi-cale ale intervențiilor statului; inclusiv proprianoastră intimitate este amenințată. În acestsens, ce crezi că repezintă o intervenție radi-cală și ce poate fi considerat ca fiind accept-abil?

Arnold: Wow, wow, asta e oarecum o intrebarefoarte politică pentru că ce am spus pânăacum reprezintă o manieră foarte personală dea face lucrurile la un nivel destul de local…Dacă faci lucrurile fără implicarea unei structuride putere sau doar cu oamenii cu care ai o an-umită conexiune, încerci să creezi ceea ceconsideri a fi posibil. Făcând acest lucru fărăsponsori sau bani pentru publicitate sau oricealtceva de genul ăsta, facându-l împreună cupersoane independente – asta o poți numi ac-tivitate radicală pentru că nu se întâmplă așade des. Oamenii sunt închiși într-un fel derețea media ce îi împiedică să mai inter-acționeze într-o conexiune locală. În Olandaavem guvernarea de dreapta ce aproape căpermite protofasciștilor să facă parte din gu-vern. Astfel apare situația în care oamenii dinafara Europei vin aici și se tem că olandezii i-au ales pe oamenii ăștia. Pe de altă parte,dacă ieși în parc și vorbești cu diverși oameniafli că de obicei își doresc să îi ajute pe alții șiîși doresc să lucreze împreună, să creezeconexiuni.

Ne bazăm pe ideea că oamenilor le place să lucreze împreună; nu au nevoie de gu-vernare și nu au de ce să le fie frică pentru că ei dețin puterea de a cuceri lucrurile degenul ăsta.

Andreea: Numele vostru este legat de squat-urile anarhiste din Olanda anilor ‘70 și amișcărilor de rezistență. Cum crezi că aceste mișcări de activism social, care suntfoarte populare în ultima vreme, afectează realitatea politică în care trăim? Sunt luateîn serios, sau care este soluția pentru a fi luate în serios?

Arnold: E așa de dificil de explicat pentru că acum un an toată lumea vorbea despreasta, iar acum nimeni nu mai spune nimic. Până la un punct mă întreb dacă nu esteun spectacol, un eveniment mediatic pentru ca lumea să scrie pe rețelele sociale. Etrist cât de repede oamenii renunță. Nu au putut să le facă față, așa că s-au orientatcătre un nivel local, să lupte împotriva construirii unei noi autostrăzi care distrugemediul spre exemplu, și nu către peștii cei mari. În New York, dacă ai fi văzut cât deimplicată a fost poliția, e o minune că au reușit să mențină mișcarea. Eu sper să in-spirăm oamenii la nivel individual. Poate nu va funcționa pe Wall Street, dar vafuncționa în altă parte. Așa că sunt sigur că mișcarea de ocupare a inspirat oameni.Cum a ajuns să fie luată în seamă de media este ciudat, dar și mai ciudat este cum aîncetat să existe pentru media.

Andreea: Deci dacă mass-media nu scrie despre asta, înseamnă că nu există, nu?

Arnold, scoțând o carte din geantă: Acum citesc cartea asta, “Galaxia Gutenberg”…

Andreea: Da, Marshall McLuhan, marele preot al culturii pop, cum este numit. E unclasic în studiile de comunicare și media.

Arnold: E uimitor cât de aproape e de ceea ce se întâmplă acum. Întoarcerea soci-etății tribale în detrimentul celei moderne e un mod foarte interesant de a pune prob-lema, cu rețeaua tuturor cu toată lumea.

Andreea: Da, conceptul de sat global.

Arnold: Facebook este un fel de sat global. Deci dacă nimeni din sat nu vorbește de-spre asta, înseamnă că nu există.

_27_

_28_

Andreea (râzând): Da, asta ne duce la cele 15minute de faimă de care vorbea Andy Warhol.Eu lucrez în domeniul artei contemporane,așa că aceste versuri mi-au atras atenția:“Avem nevoie de poeți, avem nevoie de pic-tori/ Avem nevoie de poeți, avem nevoie depictori/ Avem nevoie de poezie și picturi”. Careeste rolul artei în contextul global?

Arnold: Îl citez din nou… e uimitor ce spuneMarshall McLuhan despre oamenii din Bali…Când au fost întrebați de antropologi „careeste arta voastră” au spus „nu avem așa ceva,nu avem artă. Noi doar încercăm să facemtotul cât mai bine și să facem totul cât de fru-mos posibil”; ceea ce este un citat extraordi-nar pentru că te face să realizezi cât deimportantă a ajuns arta neîngrădită de perețiiunui muzeu. Pentru că ar fi mai plăcut și multmai interesant dacă sensul artei ar fi strânslegat de toate celelalte aspecte ale vieții.

Andreea: Spui că arta ar trebui să fie implicatăîn viața noastră cotidiană.

Arnold: Nu spun că toți trebuie să fim artiștipentru că asta ar însemna că nu ar mai existaartiști… ceea ce vreau să spun este că dacăai mijloacele de a te exprima, faptul că poți săo faci în contextul vieții cotidiene este exce-lent. Ok, noi am cântat în sala asta și ne aflampe o scenă pentru a fi văzuți de cât mai multălume, dar nu eram foarte departe de oameni șiera chiar posibil să comunicăm cu publicul. Eidansau și asta ne-a făcut și pe noi să dansăm- a fost un schimb de energie.

Ceea ce este extraordinar și interesant e că aisenzația aia a muzicienilor de blues, când staiîntr-o gradină pe niște lăzi de bere, cu oameniîn jurul tău care vor cânta cu tine dacă cunoscversurile. Deci, într-un final, care să fie rolul?

Andreea: Să unească oamenii?

Arnold: Da, dar și să te îndemne să gândești.De asta sunt eu împotriva situației ăsteia de afi mereu online - pentru că toată lumeaprimește mereu același mesaj. Dacă media îțiinsuflă mereu același tip de informație, atuncitoată lumea va ajunge să gândească la fel.Așa că nu imi place să fiu mereu conectat; înschimb vreau să citesc o carte și să îmi formezo opinie proprie referitoare la ea. Deci, în afarăde dans, care este mai legat de sentimente,gândirea, a avea propriile tale idei care să teformeze, este aspectul care îmi place cel maimult în artă. Tu ce crezi?

Andreea: Sunt de acord. Arta contemporanăeste despre asta. Participă la sfera socială.Desigur, este legată de estetică, nu am puteasă o intitulăm artă fără acest aspect. Dar con-sider că în prezent contextul este cel careprimează. Nu poți crea fără a face trimitere lacontextul în care trăim și fără a interacționa cuceilalți.

Arnold: Cred că ai dreptate – totul e ca un jocîntr-o oarecare măsură. Este un filosof șiantropolog olandez Johan Huizinga, cel care ascris cartea “Homo Ludens”…

Andreea: Ah Johan Huizinga, da. Este tradusși în română. “Homo Ludens” – omul care sejoacă, din latină.

Arnold: “Homo Ludens” spune foarte multedespre limbaj, despre cum sunt conectate cu-vintele. El compară ceea ce fac oamenii cu unjoc; regulile devin un mod de a juca șireprezenta interacțiunile dintre oameni.

Andreea: Deci este DIY (Do It Yourself) unraspuns viabil la adresa consumerismuluicontemporan?

Arnold: Eu vad termenul DIY ca o parte aconsumerismului contemporan. Pentru că euconsider că multe companii, spre exempluIKEA, fac publicitate ideii de DIY. Iar ideeaasta poți să o gasești și în modul în care seface muzică. Spre exemplu MySpace – oa-menii chiar au vazut în MySpace un DIY pen-tru că îți pui propria ta muzică online, îți facireclamă și poți să o vinzi și iei bani pe asta,când de fapt este un spațiu deținut de RupertMurdoch și nu este altceva decât o corpo-rație. Toate mariile corporații folosesc ideeade DIY pentru a individualiza și a face bani depe urma oamenilor care nu fac altceva decâtsă muncească. Așa că mi se pare că ter-menul DIY nu mai are legătură cu ceea ce amvorbit la începutul interviului. Cred că ceea ceeste esențial e să facem lucrurile împreună,dar la un nivel mai local, normal, non-corpora-tiv. Ce facem noi de exemplu: mergem înturneu peste tot în Europa, în America, numaice am venit din Brazilia și am cântat chiar șiîn Africa.

Dar întreaga idee de a compune muzică și a funcționa în cadrul unui turneu nu este un DIY.Devine un fel de reţea alternativă alcătuită din oameni din toată Europa care organizeazăspectacole, creează muzică, au case de producție independente, vând lucruri, orice, facpostere precum tipii din seara asta – toate lucrurile de genul. Nu e vorba de DIY; ar putea săsune puţin siropos, dar e “Do it Together”. Întreaga idee de DIY –corporaţiile pot să opăstreze pentru că nu cred că are legătură ce ceea ce facem.

Finalul interviului a fost întrerupt de programul restrictiv al trupei și de frigul teribil, așa că amajuns la concluzia: The Ex va face același lucru. Do It Together. Împreună cu mulți alți artișticare le împărtășesc ideile și îi inspiră. Vor sărbători 33 de ani de muzică. Cum? Înainte, întoate direcțiile posibile. (Andreea Pătru)

Imaginea 1: Andreea Pătru și Arnold de Boer de Alexandru ConstantinImaginea 2: The Ex, București, de Valeriu Cătălineanu, courtesy of Control ClubImaginea 3: Arnold de Boer, București, de Dana Grigore

- scris pentru Reforma și apărut pentru prima dată pe 30 octombrie, 2012 -

andreea.patru89@gmail.com_29_