INSULELE VULCANICE - prof.unibuc.roprof.unibuc.ro/wp-content/uploads/2019/05/2017marPlansa_7.pdf ·...
1
Fractura Laki Erupţia vulcanului Eyjafjallajökull (2010) Erupţia vulcanului Bárðarbunga (2014) Insula Fernandina (vulcanul La Cumbra) Erupţia vulcanul La Cumbra (2009) Erupţie submarină (1811) Vulcanul Pico Lagoa do Fogo Insula Tenerife Caldera Las Caňadas Pico Del Teide Geneza unui aliniament de insule deasupra unui punct cald L a n ţ u l E m p e r o r - H a w a i i Insula Laysan - Northwestern Hawaiian Gardner Pinacles - Northwestern Hawaiian INSULELE VULCANICE Insulele vulcanice din lungul dorsalelor şi faliilor transformante - sunt rezultatul expulzării şi revărsării topiturilor ce urcă din astenosferă prin imense fracturi la suprafaţă, sub forma unor curgeri bazaltice. Frecvenţa şi cantitatea mare a lavelor au pus în loc edificii vulcanice ale căror înălţimi depăşesc cu zeci, sute sau mii de metri suprafaţa oceanului (ex:i. Islanda, i-le Galapagos, arh. Azore, i-le Kerguelen ţi Heard etc.). Multe din aceste edificii terestre, raportate la fundul oceanic de unde încep să se dezvolte, depăşesc, în general, amplitudinile reliefului terestru, care sunt raportate la nivelul oceanic. Islanda - o insulă situată în partea nordică a dorsalei medio-atlantice, este rezultatul efuziunii topiturilor din astenosferă la nivelul riftului. Are aspectul unui podiş de lavă bazaltică cu o altitudine medie de cca 600 m, din care se înalţă aproximativ 100 de vulcani, unii dintre ei activi (ex: Hekla - 1488 m; Laki - 1725 m; Grimswötn - 2000 m; Bárðarbunga - 2009 m; Katla - 1512 m; Eyjafjallajökull - 1666 m; Eldgjá - 800 m ş.a. I-le Galapagos - sunt situate în lungul dorsalei care separă placa Nazca de placa Cocos, în prelungirea dorsalei est-pacifice, la circa 1000 km distanţă spre vest de coasta statului Ecuador. Insulele Galapagos s-au format în urma revărsării lavelor provenite din astenosferă prin riftul în lungul căruia placa Nazca se deplasează în raport cu placa Cocos aflată la nord. Formarea acestui grup de insule a început în urmă cu circa 5 milioane de ani, activitatea vulcanică continuând şi în prezent, ultima erupâie majoră având loc în luna aprilie a anului 2009, pe insula Fernandina (vulcanul La Cumbre - 1476 m). Insulele vulcanice situate pe faliile care fac trecerea de la scoarţa oceanică la scoarţa continentală - sunt plasate în arealul platformelor continentale, având ca bază socluri din scoarţa continentală. Activitatea vulcanică a fost legată de dinamica plăcilor litosferice, având un paroxism în timpul Paleogenului şi Neogenului. În unele insule, activitatea vulcanică este încă prezentă, caracterizând îndeosebi marginile pasive ale continentelor, mai ales coasta de vest a Africii (ex: arh. Madeira, arh. Canare, i-le Capului Verde ş.a.). Arh. Azore - reprezintă un grup de insule situate deasupra triplei jonctiuni a trei plăci tectonice majore: placa Eurasiatică, placa Americii de Nord şi placa Africană. Aceste trei plăci sunt separate de riftul Medio-Atlantic şi riftul Terceira, acesta din urmă fiind o ramură ce se desprinde din primul pe direcţia est, spre strîmtoarea Gibraltar. A luat naştere în timpul Neogenului ca urmare a efuziunii topiturilor din lungul Riftului Medio-Atlantic, în zona de joncţiune cu riftul Terceira. Cea mai veche insulă este Santa Maria (8,12 milioane ani) iar cea mai nouă este Pico (27 mii ani). Activitatea recentă este legată de numeroasele erupâii submarine, un exemplu fiind erupţia din anul 1811 când s-a format o insulă (Sabrina) cu un diametru ce circa 2 kilometri şi o înălţime de aproximativ 90 metri. Ulterior, aceasta a dispărut sub apele Oceanului Atlantic. I-le Canare - sunt un arhipelag vulcanic format în urmă cu circa 30 milioane ani. Aceste insule s-au dezvoltat pe aliniamentul de contact dintre crusta oceanică atlantică şi crusta continentală africană, ca urmare a efuziunii topiturii magmatice prin fisurile ce separă cele două tipuri de cruste. Cea mai recentă activitate paroxistică vulcanică din arhipelag s-a înregistrat în anul 1909, ultima erupţie a vulcanului Teide de pe insula Tenerife, dezvoltat în caldera Las Caňadas. Cu o altitudine de 3718 m deasupra nivelului mării şi 7500 m sub nivelul acesteia, este cea mai înaltă formă de relief din Atlantic (11218 m). Insulele vulcanice punctiforme situate pe crusta oceanică - sunt răspândite în bazinele oceanice, acolo unde activitatea vulcanică nu este limitată numai la aliniamentele active din lungul rifturilor şi dorsalelor. Se constată procese magmatice active, izolate, dispersate la nivelul oceanelor, având ca suport crusta oceanică de pe platourile şi câmpiile abisale dintre dorsalele submarine şi coastele continentale. Produsele vulcanice sunt formate din bazalte alcaline provenite din topirea parţială a peridotitelor, la mare adâncime, probabil la baza mantalei inferioare. Asemenea construcţii vulcanice se găsesc adesea pe porţiuni vechi ale plăcii oceanice (pentru unele edificii vulcanice chiar de 60-65 milioane ani. Topirea parţială a mantalei ar fi provocată de anomalii termice locale numite „puncte calde“ sau „hotspots“ situate în partea inferioară a mantalei. Faptul că asemenea edificii vulcanice, sub formă de insule izolate sau guyoţi, se găsesc dispuse sub forma unor aliniamente, mai mult sau mai puţin curbate, fiecare aliniament terminându-se cu un vulcan activ, au dus la concluzia că aceeaşi sursă magmatică ar fi alimentat succesiv fiecare edificiu vulcanic în parte. T. Wilson (1965, 1973) şi W. Morgan (1972) admit că această dispoziţie liniară şi punctiformă a vulcanilor rezultă din deplasarea plăcilor litosferice deasupra „punctelor calde“, situate mai adânc în manta şi a căror deplasare proprie este nulă sau foarte slabă. Asemenea aliniamente vulcanice intraplacă se găsesc cu precădere în partea centrală a Oceanului Pacific, dar şi în Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (ex: lanţul insulelor vulcanice Emperor-Hawaii, i-le Tuamotu, lanţul Gilbert- Marshal - I-le Australe, lanţul Reunion - Maurice - Seychelles etc.). Lanţul Emperor - Hawaii - este un aliniament de munţi submarini, guyoţi şi insule de origine vulcanică, aliniament care se desfăşoară pe o lungime de circa 5800 km, între arh. Aleutine şi muntele submarin Lo’ihi, cel mai recent vulcan, care se află la circa 35 km sud-est de insula Hawaii. Acest lanţ este divizat în trei segmente. Segmentul cel mai vechi şi cel mai erodat este lanţul Emperor, cu o vechime a edificiilor cuprinsă între 39 şi 85 milioane ani. Toţi vulcanii acestui segment se află sub nivelul oceanic actual, sub forma unor munţi submarini şi guyoţi. Al doilea segment este reprezentat de i-le Leward (Northwestern Hawaiian), cu o vechime cuprinsă între 7,2 şi 30 milioane ani. Majoritatea insulelor au fost de-a lungul timpului puternic erodate, având aspectul unor atoli. Al treilea segment este şi cel mai recent ca vârstă, edificiile vulcanice formându-se începând cu 5,1 milioane ani în urmă şi continuând şi astăzi. Este vorba de arh. Hawaii (i-le Windward), cea mai recentă insulă fiind cea care dă şi numele arhipelagului (Hawaii). Formarea acestui lanţ vulcanic, conform lui John Tuzo Wilson (1963) se datorează activităţii unui „punct cald“ (hotspot) deasupra căruia se deplasează placa Pacifică. Cel mai recent vulcan este însă Lo’ihi, fiind singurul vulcan-scut aflat în faza submersă de evoluţie. Insula Hawaii - este cea mai mare insulă vulcanică din lanţul Emperor-Hawaii şi cea mai recentă, având o vârstă de circa 1 milion de ani şi o suprafaţă de 2 10.430 km . Măsurată de la baza sa (fundul oceanului) şi până în cel mai înalt vârf (Mauna Kea - 4207,2 m), insula Hawaii (Big Island) este cea mai înaltă formă de relief de pe Pământ - peste 10.000 metri. Este constituită din îngemănarea a cinci vulcani-scut: Kohala (stins), Mauna Kea (inactiv), Hualalai (activ), Mauna Loa (activ) şi Kilauea (activ). Deoarece vulcanii Mauna Loa şi Kilauea sunt în activitate, insula Hawaii este în continuă creştere. Şi vulcanul Hualalai este considerat activ, dar ultima erupţie a avut loc în anul 1801, specialiştii prognozând o nouă erupţie în viitorul apropiat. Numai între anii 1983 şi 2002, fluxurile de lavă expulzate de Kilauea au adăugat 220 ha. insulei. La aproximativ 35 km sud-est de insula Hawaii este în plină evoluâie un nou vulcan-scut, Lo’ihi, care în momentul de faţă se află în stadiul de munte submarin la 980 metri sub suprafaţa oceanului. Activitatea continuă a acestuia va face ca în circa 100.000 ani să se ridice deasupra oceanului fie ca o nouă insulă fie ca parte alipită actualei insule Hawaii. Vulcanul Kilauea - este vulcanul-scut cel mai activ din insula Hawaii şi probabil cel mai activ vulcan de pe Pământ. Se pare că activitatea sa a început în urmă cu circa 600.000 ani, iar în urmă cu circa 100.000 ani s-a ridicat deasupra nivelului mării. Acest vulcan este caracterizat de erupţii de lungă durată, interval de timp în care lavele ultrabazice se revarsă în lungul unor fracturi majore, sub forma unor fluxuri imense care se scurg gravitaţional pe distanţe de kilometri sau zeci de kilometri. Ultima mare erupţie s-a declanşat în anul 1983, la 3 ianuarie şi continuă şi în prezent. Fluxurile de lavă au ajuns până la linia ţărmului unde se revarsă în apele oceanului, adăugând noi pământuri insulei. În perioada 1986 - 1991, lava a îngropat satul Kalapana (1986), oraşelul Kaimu şi celebra plajă Black Sand (1990). Poster realizat de: Conf. univ. dr. Marian ENE
Transcript of INSULELE VULCANICE - prof.unibuc.roprof.unibuc.ro/wp-content/uploads/2019/05/2017marPlansa_7.pdf ·...
Fractura Laki Erupţia vulcanului Eyjafjallajökull (2010) Erupţia vulcanului Bárðarbunga (2014)
Insula Fernandina (vulcanul La Cumbra) Erupţia vulcanul La Cumbra (2009)
Erupţie submarină (1811) Vulcanul Pico Lagoa do Fogo
Insula Tenerife Caldera Las Caňadas Pico Del Teide
Geneza unui aliniament de insuledeasupra unui punct cald
La
nţ
ul
Em
p
e r o r - H a w a i i
Insula Laysan - Northwestern Hawaiian Gardner Pinacles - Northwestern Hawaiian
INSULELE VULCANICEInsulele vulcanice din lungul dorsalelor şi faliilor transformante - sunt rezultatul expulzării şi revărsării topiturilor ce urcă din astenosferă prin imense fracturi la suprafaţă, sub forma unor curgeri bazaltice. Frecvenţa şi cantitatea mare a lavelor au pus în loc edificii vulcanice ale căror înălţimi depăşesc cu zeci, sute sau mii de metri suprafaţa oceanului (ex:i. Islanda, i-le Galapagos, arh. Azore, i-le Kerguelen ţi Heard etc.).Multe din aceste edificii terestre, raportate la fundul oceanic de unde încep să se dezvolte, depăşesc, în general, amplitudinile reliefului terestru, care sunt raportate la nivelul oceanic.
Islanda - o insulă situată în partea nordică a dorsalei medio-atlantice, este rezultatul efuziunii topiturilor din astenosferă la nivelul riftului. Are aspectul unui podiş de lavă bazaltică cu o altitudine medie de cca 600 m, din care se înalţă aproximativ 100 de vulcani, unii dintre ei activi (ex: Hekla - 1488 m; Laki - 1725 m; Grimswötn - 2000 m; Bárðarbunga - 2009 m; Katla - 1512 m; Eyjafjallajökull - 1666 m; Eldgjá - 800 m ş.a.
I-le Galapagos - sunt situate în lungul dorsalei care separă placa Nazca de placa Cocos, în prelungirea dorsalei est-pacifice, la circa 1000 km distanţă spre vest de coasta statului Ecuador. Insulele Galapagos s-au format în urma revărsării lavelor provenite din astenosferă prin riftul în lungul căruia placa Nazca se deplasează în raport cu placa Cocos aflată la nord. Formarea acestui grup de insule a început în urmă cu circa 5 milioane de ani, activitatea vulcanică continuând şi în prezent, ultima erupâie majoră având loc în luna aprilie a anului 2009, pe insula Fernandina (vulcanul La Cumbre - 1476 m).
Insulele vulcanice situate pe faliile care fac trecerea de la scoarţa oceanică la scoarţa continentală - sunt plasate în arealul platformelor continentale, având ca bază socluri din scoarţa continentală. Activitatea vulcanică a fost legată de dinamica plăcilor litosferice, având un paroxism în timpul Paleogenului şi Neogenului. În unele insule, activitatea vulcanică este încă prezentă, caracterizând îndeosebi marginile pasive ale continentelor, mai ales coasta de vest a Africii (ex: arh. Madeira, arh. Canare, i-le Capului Verde ş.a.).
Arh. Azore - reprezintă un grup de insule situate deasupra triplei jonctiuni a trei plăci tectonice majore: placa Eurasiatică, placa Americii de Nord şi placa Africană. Aceste trei plăci sunt separate de riftul Medio-Atlantic şi riftul Terceira, acesta din urmă fiind o ramură ce se desprinde din primul pe direcţia est, spre strîmtoarea Gibraltar. A luat naştere în timpul Neogenului ca urmare a efuziunii topiturilor din lungul Riftului Medio-Atlantic, în zona de joncţiune cu riftul Terceira. Cea mai veche insulă este Santa Maria (8,12 milioane ani) iar cea mai nouă este Pico (27 mii ani). Activitatea recentă este legată de numeroasele erupâii submarine, un exemplu fiind erupţia din anul 1811 când s-a format o insulă (Sabrina) cu un diametru ce circa 2 kilometri şi o înălţime de aproximativ 90 metri. Ulterior, aceasta a dispărut sub apele Oceanului Atlantic.
I-le Canare - sunt un arhipelag vulcanic format în urmă cu circa 30 milioane ani. Aceste insule s-au dezvoltat pe aliniamentul de contact dintre crusta oceanică atlantică şi crusta continentală africană, ca urmare a efuziunii topiturii magmatice prin fisurile ce separă cele două tipuri de cruste. Cea mai recentă activitate paroxistică vulcanică din arhipelag s-a înregistrat în anul 1909, ultima erupţie a vulcanului Teide de pe insula Tenerife, dezvoltat în caldera Las Caňadas. Cu o altitudine de 3718 m deasupra nivelului mării şi 7500 m sub nivelul acesteia, este cea mai înaltă formă de relief din Atlantic (11218 m).
Insulele vulcanice punctiforme situate pe crusta oceanică - sunt răspândite în bazinele oceanice, acolo unde activitatea vulcanică nu este limitată numai la aliniamentele active din lungul rifturilor şi dorsalelor. Se constată procese magmatice active, izolate, dispersate la nivelul oceanelor, având ca suport crusta oceanică de pe platourile şi câmpiile abisale dintre dorsalele submarine şi coastele continentale. Produsele vulcanice sunt formate din bazalte alcaline provenite din topirea parţială a peridotitelor, la mare adâncime, probabil la baza mantalei inferioare. Asemenea construcţii vulcanice se găsesc adesea pe porţiuni vechi ale plăcii oceanice (pentru unele edificii vulcanice chiar de 60-65 milioane ani. Topirea parţială a mantalei ar fi provocată de anomalii termice locale numite „puncte calde“ sau „hotspots“ situate în partea inferioară a mantalei.Faptul că asemenea edificii vulcanice, sub formă de insule izolate sau guyoţi, se găsesc dispuse sub forma unor aliniamente, mai mult sau mai puţin curbate, fiecare aliniament terminându-se cu un vulcan activ, au dus la concluzia că aceeaşi sursă magmatică ar fi alimentat succesiv fiecare edificiu vulcanic în parte. T. Wilson (1965, 1973) şi W. Morgan (1972) admit că această dispoziţie liniară şi punctiformă a vulcanilor rezultă din deplasarea plăcilor litosferice deasupra „punctelor calde“, situate mai adânc în manta şi a căror deplasare proprie este nulă sau foarte slabă.Asemenea aliniamente vulcanice intraplacă se găsesc cu precădere în partea centrală a Oceanului Pacific, dar şi în Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (ex: lanţul insulelor vulcanice Emperor-Hawaii, i-le Tuamotu, lanţul Gilbert- Marshal - I-le Australe, lanţul Reunion - Maurice - Seychelles etc.).
Lanţul Emperor - Hawaii - este un aliniament de munţi submarini, guyoţi şi insule de origine vulcanică, aliniament care se desfăşoară pe o lungime de circa 5800 km, între arh. Aleutine şi muntele submarin Lo’ihi, cel mai recent vulcan, care se află la circa 35 km sud-est de insula Hawaii. Acest lanţ este divizat în trei segmente. Segmentul cel mai vechi şi cel mai erodat este lanţul Emperor, cu o vechime a edificiilor cuprinsă între 39 şi 85 milioane ani. Toţi vulcanii acestui segment se află sub nivelul oceanic actual, sub forma unor munţi submarini şi guyoţi.
Al doilea segment este reprezentat de i-le Leward (Northwestern Hawaiian), cu o vechime cuprinsă între 7,2 şi 30 milioane ani. Majoritatea insulelor au fost de-a lungul timpului puternic erodate, având aspectul unor atoli. Al treilea segment este şi cel mai recent ca vârstă, edificiile vulcanice formându-se începând cu 5,1 milioane ani în urmă şi continuând şi astăzi. Este vorba de arh. Hawaii (i-le Windward), cea mai recentă insulă fiind cea care dă şi numele arhipelagului (Hawaii).Formarea acestui lanţ vulcanic, conform lui John Tuzo Wilson (1963) se datorează activităţii unui „punct cald“ (hotspot) deasupra căruia se deplasează placa Pacifică. Cel mai recent vulcan este însă Lo’ihi, fiind singurul vulcan-scut aflat în faza submersă de evoluţie.
Insula Hawaii - este cea mai mare insulă vulcanică din lanţul Emperor-Hawaii şi cea mai recentă, având o vârstă de circa 1 milion de ani şi o suprafaţă de 2
10.430 km . Măsurată de la baza sa (fundul oceanului) şi până în cel mai înalt vârf (Mauna Kea - 4207,2 m), insula Hawaii (Big Island) este cea mai înaltă formă de relief de pe Pământ - peste 10.000 metri. Este constituită din îngemănarea a cinci vulcani-scut: Kohala (stins), Mauna Kea (inactiv), Hualalai (activ), Mauna Loa (activ) şi Kilauea (activ). Deoarece vulcanii Mauna Loa şi Kilauea sunt în activitate, insula Hawaii este în continuă creştere. Şi vulcanul Hualalai este considerat activ, dar ultima erupţie a avut loc în anul 1801, specialiştii prognozând o nouă erupţie în viitorul apropiat. Numai între anii 1983 şi 2002, fluxurile de lavă expulzate de Kilauea au adăugat 220 ha. insulei. La aproximativ 35 km sud-est de insula Hawaii este în plină evoluâie un nou vulcan-scut, Lo’ihi, care în momentul de faţă se află în stadiul de munte submarin la 980 metri sub suprafaţa oceanului. Activitatea continuă a acestuia va face ca în circa 100.000 ani să se ridice deasupra oceanului fie ca o nouă insulă fie ca parte alipită actualei insule Hawaii.Vulcanul Kilauea - este vulcanul-scut cel mai activ din insula Hawaii şi probabil cel mai activ vulcan de pe Pământ. Se pare că activitatea sa a început în urmă cu circa 600.000 ani, iar în urmă cu circa 100.000 ani s-a ridicat deasupra nivelului mării. Acest vulcan este caracterizat de erupţii de lungă durată, interval de timp în care lavele ultrabazice se revarsă în lungul unor fracturi majore, sub forma unor fluxuri imense care se scurg gravitaţional pe distanţe de kilometri sau zeci de kilometri. Ultima mare erupţie s-a declanşat în anul 1983, la 3 ianuarie şi continuă şi în prezent. Fluxurile de lavă au ajuns până la linia ţărmului unde se revarsă în apele oceanului, adăugând noi pământuri insulei. În perioada 1986 - 1991, lava a îngropat satul Kalapana (1986), oraşelul Kaimu şi celebra plajă Black Sand (1990).
Poster realizat de: Conf. univ. dr. Marian ENE
