TEMA:Instruirea centrala pe copilEste un domeniu al Pedagogiei care vizează relaţia de predare-învăţare și cadrul în care această relaţie se structurează.

Specific al instruirii

Instruirea este domeniul Pedagogiei care se ocupă cu studiul cadrului specific în care se petrece învăţarea.Instruirea generează instrumente, tehnici și metode eficiente atât pentru predare, cât și pentru învăţare nstruirea decupează din educaţie aspectul formării intelectuale.Instruirea asigură o bună formare intelectuală, există însă pericolul intelectualizării și mai grav, al axării pe memorie.Instruirea permite asigurarea educaţiei intelectuale a tuturor, riscul aici este de a nu mai putea permite individualizarea educaţiei precum și riscul superficializării procesului educativ.

Stabilirea cadrului educativ

Instruirea permite structurarea știinţifică a cadrului educativ în așa fel încât acesta să poată fi adecvat situaţiei de învăţare, oamenilor implicaţi și scopului

educativ.Cadrul educativ își stabilește coordonatele în urma unor întrebări simple pe care și le pune profesorul care structurează activitatea:

Unde se petrece întâlnirea educativă?

Aceasta presupune o analiză a spaţiului fizic în care urmează a se desfășura activitatea educativă, a coordonatelor acestuia, a modului în care el poate fi el reorganizat în funcţie de activităţi.

Când?

Care este perioada din an și zi în care se petrece întâlnirea educativă? Între ce alte activităţi se află această perioadă?

Cât durează?

Care sunt reperele de timp (întinderea cursului, perioada, orele, frecvenţa…)

Cine?

Caracteristici ale cadrului didactic (competenţe pedagogice și de specialitate, experienţă, stil educativ, personalitate…)

Cui?

Cui îi este dedicat cursul (caracteristici ce ţin de vârstă, număr de persoane, interes, motivaţie, experienţe anterioare, personalitate…)

Ce?

Conţinutul predat (caracteristici ale conţinutului: axat pe informaţii, pe deprinderi, pe valori, pe aptitudini etc.; cum este structurat, nivel de solicitare…)

Cum?

Care sunt metodele, tehnicile și mijloacele didactice aflate la dispoziţie.

În ce scop?

Care este scopul care justifică desfășurarea procesului didactic.

Cum evaluăm?

Care sunt criteriile obiective de apreciere (standarde generale) și care sunt principalele modalităţi de a avea un feedback consistent asupra activităţii.În funcţie de aceste repere, profesorul își

poate designa activitatea didactică în mod conștient și adecvat cu fiecare situaţie în parte.

Centrare pe conținut sau pe competențe?

Instruirea se constituie ca relaţie triunghiulară între: Cel ce învaţă – profesor – conţinut (ceea ce trebuie transmis)În funcţie de perspectiva instruirii, centrarea se poate face pe fiecare dintre cele trei elemente determinând o abordare specifică.Dacă central este profesorul atunci avem un învăţământ magistrocentric în care nu doar autoritatea profesorului se impune, ci și interesele sale. Școala este locul activităţii profesorului și trebuie să îi asigure acestuia un mediu optim de desfășurare. Chiar dacă realitatea impune de multe ori această abordare, pedagogii nu s-au străduit să o dezvolte prea tare, fiind evident un nonsens pedagogic.Dacă în centrul atenţie stă conţinutul , ceea ce trebuie transmis, atunci toţi ceilalţi se subsumează lui. Așa apar „didacticile” predării disciplinelor. Scopul ţine de însușirea elementelor cheie ale disciplinei respective și deci educaţia se petrece în funcţie de logica acesteia (și nu de logica psihologiei învăţării). Aici, scopului i se subsumează obiective generale,

care, fiecare este detaliat în obiective operaţionale. Fiecare obiectiv operaţional poate fi descris de acţiuni simple ce pot fi evaluate în mod direct (taxonomia obiectivelor a lui Bloom).Dacă central este copilul care învaţă, atunci nu mai contează disciplina ca atare, ci modul în care aceasta se poate face utilă devenirii copilului. Logica nu mai este aceea a disciplinei, ci a psihologiei învăţării, a interesului copilului. Copilul este stimulat să întrebe și în funcţie de interesele sale se stabilește traseul educativ. Scopul educativ se poate regăsi în competenţele pe care și le-a format copilul.Deci nu mai putem vorbi despre obiective (acestea erau ale disciplinei), ci ne interesăm de competenţe care pot fi:

• competenţe intelectuale (ce știe copilul , ce interese de cunoaștere are, cât de profund înţelege…);

• competenţe interpretative (cum poate explica ceea ce a înţeles, care este logica propusă de el, cum poate evalua cele învăţate și cum poate translata cunoașterea către spaţii mai puţin cunoscute…);

• competenţe practice (cum aplică ceea ce știe, ce aptitudini și-a format, ce deprinderi are, cum face legătura între ceea ce știe și ceea ce poate aplica, dacă își poate accesa cunoștinţele adecvat atunci când are nevoie de ele…);

• competenţe integrative (cum integrează în personalitatea sa ceea ce a învăţat, cum îi ajută devenirea ceea ce a asimilat…).Deci, nu putem avea un model coerent de instruire care să vorbească în același timp despre obiective și despre competenţe - deoarece perspectiva diferă în cazul acestora și nu putem privi din punctul de vedere al copilului dacă ne centrăm pe disciplină (decât într-o abordare prin „strabism”, ceea ce nu este de dorit).

Principalele modele de instruire

În funcţie de perspectiva pe care o avem asupra educaţiei, de punctul central al relaţie de predare-învăţare se structurează numeroase modele de instruire (cu fiecare autor altele). De aceea propun o sinteză scurtă a acestor modele:

Modelul tehnocentric

Este centrat pe informaţie, pe conţinutul ce trebuie transmis. Profesorul funcţionează ca bun transmiţător, ca om informat care știe cum să se facă auzit. Cel care se formează se presupune că este interesat, sau făcut să fie interesat de informaţia care i se transmite. Cei care se informează pot fi foarte mulţi dacă mijloacele de transmitere a informaţie permit aceasta (ele pot fi mijloace mass-media). Este important ca informaţia să fie bine ţintită ca interes, accesibilă.

Modele psihocentrice

Modelul magistrocentric este axat pe autoritatea profesorului care trebuie susţinută de competenţe și calităţi bine conturate ale cadrului didactic. Acesta centrează procesul educativ pe sine pentru că are ce transmite celorlalţi, este un creator de valoare al domeniului.Modelul pedocentric este axat pe nevoia de învăţare a copilului care trebuie sprijinit în devenirea sa. Educatorii nu-i determină copilului devenirea și nici parcursul, nicidecum structurarea personalităţii, dar îi oferă constant sprijin în formare.

Modelul sociocentric

Pornește de la ideea că educaţia formează omul pentru adaptarea la societate. Astfel, accentul este pus pe societate, deci în afara triunghiului educativ (copil – conţinut – profesor).Astfel scopul este unul de inserţie culturală, de transmitere a valorilor, de civilizare. În această abordare, contează pregătirea omului pentru viaţa socială, pentru inserţie profesională. Se cultivă spiritul de echipă, spiritul civic, respectul pentru valori.

Modelul socratic

Se structurează pe ideea că omul este curios să afle ceea ce știe deja (fără să știe că știe), ceea ce are în interiorul său. Tehnica didactică este chiar maieutica (tehnică descoperită și utilizată de către Socrate și descrisă de Platon): arta profesorului de a crea mediul asigurator și de a pune acele întrebări care pot duce învăţăcelul la conștientizarea răspunsului propriu.Este un model care nu se centrează în mod direct pe nici unul dintre capetele triunghiului educativ. Centrală este relaţia care se

constituie între acestea și se află diferit configurată în funcţie de interioritatea celui care învaţă.

Metoda preferată este una euristică: dialogul întru conștientizare: este creat un mediu asigurator în care participanţii se simt în siguranţă, valorizaţi și nejudecaţi; profesorul pune acele întrebări care îl pot ajuta pe învăţăcel să-și conștientizeze propriile-i credinţe, cunoștinţe, afecte și interese; în raport cu cele scoase la lumină învăţăcelul este încurajat să argumenteze; fiecare argumentaţie sporește baza ideatică și poate duce la descoperirea unor elemente noi.Acest model însă, presupune o puternică maturitate afectivă a profesorului, un cadru restrâns de învăţăcei, un timp îndelungat de formare.Aceste modele de instruire trebuie aplicate prin adecvare la context, la scopul educativ și la abilităţile profesorului.