INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE:

CAUZE, EFECTE ŞI ACŢIUNI DE AJUTOR

În zilele noastre, mulţi consideră că vârstnicii au devenit o povară pentru societatea românească,

unde procentul populaţiei active este din ce în ce mai mic faţă de cel al populaţiei inactive.Bătrâneţea a

ajuns să fie asociată cu boala, cu neputinţa, conservatorismul, lipsa de discernământ, iritabilitatea şi

dependenţa de alţii.

Bătrâneţea este o etapă a vieţii noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă şi imposibil de negat

de oricare dintre noi.Chiar dacă ne e greu să acceptăm ideea îmbătrânirii şi a condiţiei noastre de muritori,

nu putem face altceva decât să ne recunoaştem limitele şi să ne resemnăm.Din această perspectivă, a-i

umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria proiecţie în viitor.O populaţie se numeşte “îmbătrânită”

atunci când statisticile demografice arată o vârstă medie ridicată, o proporţie mare a vârstnicilor, o

pondere mică a copiilor.Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul “îmbătrânirii

demografice” delimitat de creşterea numărului persoanelor vârstnice în structura generală a

populaţiei.Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic ţării noastre.

Anii trec fără ca omul să-şi dea seama şi la un moment dat, privindu-se în oglindă, se înfricoşează.Atunci

se naşte spaima de viitor, de timpul care trece repede, de ireversibilitatea vieţii şi apar gândurile care-i

macină încet, încet sufletul.Realizează că de la tinereţe a trecut la bătrâneţe fără să trăiască perioada

maturităţii şi, în loc să privească cu cu entuziasm la viitor, meditează la trecut cu nostalgie. Se ajunge

astfel la o vârstă în care omul începe să se hrănească cu amintiri de mult apuse, şi-i apar necontrolabil în

minte părerile de rău sau chiar momentele fericite din parcursul vieţii.Adeseori, omul ajunge la bătrâneţe

descoperind că a trăit mai mult sau mai puţin şi îşi dă seama de cea pierdut astfel că uneori consideră că

au avut o viaţă ratată, neîmplinită.Omul poate fi şi împlinit atunci când în nostalgia trecutului îşi face o

analiză a vieţii şi constată că aceasta a fost una aşa cum şi-a dorit, neavând păreri de rău, fiind cu adevărat

mulţumit de realizările lui.

Bătrâneţea este o stare reprezentată printr-o multitudine de interacţiuni, un „ghem„de tendinţe generative

şi cumulative, o răscruce obţinută anevoios şi conflictual.Din această cauză, bătrânii ajung să constituie

din ce în ce mai mult un subiect angoasant pentru societatea noastră, iar asistenţa socială din România se

confruntă astfel cu una dintre cele mai complexe probleme, după ceea a copiilor aflaţi în dificultate.

O dată cu îmbătrânirea apar şi problemele caracteristice acestei vârste, care uneori îi depăşesc pe cei în

cauză şi chiar pe familiile lor.Situaţia ideală pentru un vârstnic este de a trăi, până la sfârşitul vieţii, în

mijlocul familiei sale naturale, care să-i acorde suportul şi afecţiunea de care are nevoie.Însă, după cum

am precizat, aceasta este, o situaţie ideală, care pe zi ce trece se destramă şi mai mult, iar bătrânii după o

viată plină de greutăţi ş suferinţe, când ar fi momentul să fie la rândul lor îngrijiţi şi respectaţi, sunt

părăsiţi şi neglijaţi de proprii copii.

După părerea mea, părăsirea şi neglijarea părinţilor, celor care ţi-au dat viaţă este cel mai crud şi dureros

fapt.După o viaţă în care aceştia ţi-au oferit totul, după posibilitaţile lor, au fost alături de tine în fiecare

moment fericit sau trist, te-au crescut şi au suspinat pentru tine, părăsirea lor este de neimaginat.Indiferent

de situaţia pe care o ai, maturitatea ar trebui să scoată în evidenţă importanţa şi valoarea părinţilor astfel

încât oricât de greu sau de uşor ar fi, aceştia trebuie protejaţi şi îngrijiţi.

Sunt mulţi bătrâni fără copii, fără rude, care nu se pot descurca singuri, astfel încât în acest caz este

nevoie de o îngrijire din partea asistenţei sociale, care de foarte multe ori decurge la

instituţionalizare.Deşi se consideră că instituţionalizarea este o măsură de ultimă instanţă, există persoane

care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituţionlizarea este ultima soluţie.

De exemplu: cei care nu sunt capabili să se întreţină singuri din cauze economice; cei care nu au

rude; cei care au o stare mentală nesatisfăcătoare, prezentând riscuri pentru societate, apropiaţi; cei care

au o situaţi fizică precară; cei care trăiesc singuri, izolaţi.Pe lângă aceste categorii de vârstnici, mai sunt şi

alte motive care pot fi enunţate pentru luarea deciziei de instituţionalizare:pierderea locuinţei; neadaptarea

în cazul serviciilor la domiciliu oferite de asistenţa socială; probleme şi tensiuni în cadrul familiei de

origine; violenţa domestică, abuzul celor care ar trebui să-i îngrijească şi chiar dorinţa manifestă a

vârstnicului.

În condiţiile enunţate mai sus, este evident faptul că internarea bătrânului într-o instituţie este cea

mai bună soluţie, aici fiindu-i satisfăcute nevoile de bază, primare de genul adăpost, alimentaţie,

îmbrăcăminte şi asistenţă medicală.

Instituţionalizarea, vine de asemenea cu consecinţe grave asupra vârstnicului, la nivel mental în

general, cele mai răspândite sunt legate de: pierderea identităţii, a autonomiei, deculturaţia vârstnicului,

poziţiile umilitoare la care sunt supuşi, pierderea rolurilor pe care le avea înainte de instituţionalizare,

considerarea vârstnicilor ca fiind un tot unitar, astfel încât sunt supuşi aceloraşi activităţi şi obiceiuri,

mulţi dintre ei simţindu-se obligaţi să participe.

Foarte importantă pentru studiul fenomenului îmbătrânirii este gerontologia.Gerontologia este un

domeniu multidisciplinar care studiază procesele fenomenului de îmbătrânire din perspectivă

biopsihosocială(la care se poate adăuga perspectiva medicală şi cea economică), toate aceste aspecte

influenţând direct, modul în care oamenii parcurg ultima etapă a vieţii(bătrâneţe, senectute).Putem spune

că gerontologia a luat naştere datorită interesului crescut pentru înţelegerea procesului de îmbătrânire.

Putem spune că viaţa este un mixt de evenimente, senzaţii şi trăiri care sunt interiorizate, devenind parte

din propria structură interioară.Este foarte important modul cum îmbătrâneşti deoarece când ajungi la

această perioadă, de regresie în general, este normal să avem o satisfacţie cu privire la viaţa avută, şi

nicidecum, păreri de rău şi nostalgii excesive.Intr-un fel trebuie sa existe un curaj al îmbătrânirii şi a ceea

ce se va întâmpla pe viitor, să dispară frica de moarte.

Moartea trebuie înţeleasă ca un fenomen natural, normal, care survine inevitabil în perioada

bătrâneţii, toţi oamenii sunt datori să moară, intervenind meditaţia cu privire la momentul morţii şi

totodată anxietatea.Mulţi dintre vârstnici înţeleg acest fenomen, iar disperarea şi frica de moarte se

diminuează şi profită de timpul rămas petrecându-l cu cei dragi.Îmbătrânirea nu trebuie privită ca un

“rău”, mulţi zic că este “răul necesar”, ci ca un stadiu care face parte din viaţă, ireversibil, o perioada în

care însăşi corpul cedează încet şi se aşteaptă răsplata care trebuie primită în urma binelui şi efortului

depus pentru societate în sine.

Consider că, o societate fără bătrâni sau care doar îi tolerează, îşi refuză trecutul şi identitatea, mai

exact valorile pe care s-a întemeiat prezentul, astfel încât devine o societate dezechilibrată, săracă, lipsind

cu desăvârşire bogăţia, în adevăratul sens al cuvântului, aceasta constând în înţelepciunea şi valoarea pe

care o transmit din generaţie în generaţie bătrânii urmaşilor.

Bătrâneţea este definită ca fiind “etapa finală din viaţa fiinţelor, caracterizată prin diminuarea treptată a

funcţiilor fiziologice”.

În încercarea de definire a perioadei de bătrâneţe sunt invocate, de cele mai multe ori, trei criterii:

1. Vârsta cronologică (timpul scurs de la naşterea unei persoane până în momentul respectiv).În

cultura noastră, sunt considerate persoane vârstnice cele conform Legii nr.17 din6 martie 2000, au

îndeplinit vârsta de pensionare.

2. Vârsta funcţională(capacitatea individului).Acest concept contribuie la ilustrarea faptului că

abilităţile diferă de la un vârstnic la altul şi că nu toate persoanele de aceeaşi vârstă funcţionează la

acelaşi nivel.Fiecare persoană are un ritm propriu de îmbătrânire, astfel încât criteriul vârstei

cronologice, deşi larg utilizat în studiile sociologice şi politicile sociale, nu oferă prea multe

indicii despre nivelul îmbătrânirii individuale.

3. Ciclul vieţii.Conform acestui criteriu, bătrâneţea este văzută ca un proces de schimbări progresive

în structura biologică, psihologică şi socială a unei persoane1.

Organizaţi Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră că îmbătrânirea este un proces cere se desfăşoară

de-a lungul vieţii, începând încă înainte ca noi să ne naştem.Capacitatea funcţională a organismului

biologic uman creşte în timpul primilor ni de viată, atinge punctul culminant în perioada adultă

timpurie şi declină natural după aceea.Declinul este mai accentuat în funcţie de diverşi factori externi

care au acţionat de-a lungul vieţii2.

Din perspectivă biologică, îmbătrânirea este considerată un fenomen care apare aproape la toate

speciile animale, o rezultantă a interacţiunii dintre factorii genetici, de mediu şi cei ai stilului de viaţă

care influenţează longevitatea.Acest proces cauzează apariţia unui metabolism anormal, a unor

destrucţii la nivelul moleculelor, structurilor, organelor şi a sistemelor organismului, precum şi a unei

patologii relaţionale vârstei3.

Bătrâneţea este un proces biologic natural şi inevitabil care începe la naştere.

Din punct de vedere medical, bătrâneţea este o stare distrofică, de involuţie, care se poate agrava în

condiţiile prezenţei unor boli cronice, din acest motiv fiind foarte importantă realizarea distincţiei

între aspectele normale şi cele patologice ale îmbătrânirii

De asemenea bătrâneţea este o etapă a vieţii noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă şi

imposibil de negat de oricare dintre noi.chiar dacă ne e greu să acceptăm ideea îmbătrânirii şi a

condiţiei noastre de muritori, nu putem face altceva decât să ne recunoaştem limitele şi să ne 1 Ibidem, p.19-202 Maria, Sorescu, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Ed.Universităţii din Craiova, Craiova, 2005, p.63 Marius, Nechita, Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008, p.20

resemnăm.Din această perspectivă a-i umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria proiecţie în

viitor4.

Două definiţii tradiţionale ale procesului de îmbătrânire a persoanei, fie ca proces progresiv de

deteriorare şi distrucţie a organismului, fie ca o serie de modificări naturale şi lente care afectează

fiinţele vii de la naştere până la moarte, schimbări secvenţiale şi cumulative, evidenţiază, în fond,

perspectiva potrivit căreia bătrâneţea este răul “necesar”5.

Evoluţia gândirii relative la vârsta a III-a modifică atitudinile, iar bătrâneţea nu mai apare doar ca

fatalitate, nu mai este timpul disperării, ci o etapă în procesul continuu de dezvoltare ce nu se sfârşeşte

decât în momentul morţii individului.

Este de ştiut faptul că fiecare etapă a existenţei comportă nevoia de ajutor.Copilul, adolescentul,

adultul, bărbatul matur, femeia, cuplul, cunosc dificultăţi în viaţă ce necesită ajutor din partea

asistentului social, psihologului sau pur şi simplu din partea unui semen capabil să-l asculte.Cu fiecare

vârstă acest ajutor se modifică în conţinut şi semnificaţie, totuşi, presupune o componenţă şi

experienţă specifică, bazându-se pe elementele comune oricărei relaţii umane.

Prin natura specific umană, de-a lungul existenţei sale, individul este marcat de nevoia de altul, de a

fi „impreună cu”, dezvoltă o serie de relaţii şi este integrat obiectiv sau subiectiv începând cu relaţiile

de familie, de prietenie, de muncă şi relaţiile sociale în sensul larg al cuvântului.Izolarea socială a

individului, în sensul strict al cuvântului, nu există.Relaţiile sale cu mediul, chiar dacă nu se

manifestă, există.Reactualizarea lor poate interveni oricând6.

Psiho-sociologia, prin metodele şi tehnicile pe care şi le-a creat, poate radiografia realaţiile

interpersonale.Mai mult, ea poate intreveni pentru a modela raporturile dintre membrii unui grup.

Este important de menţionat că îmbătrânirea nu este echivalentă cu dezvoltarea.Există o mare diferenţă

între aceste două mari procese.Îmbătrânirea afectează şi lucrurile (o piatră îmbătrâneşte,la fel şi un birou,

o cană şi o maşină).Oricum, organismele sunt unice în acest proces de dezvoltare şi se schimbă odată cu

îmbătrânirea.Pe măsură ce organismele se dezvoltă, trec prin anumite faze developmentale.Aceste faze

reprezintă anumite schimbări ale organismului, rezultate în urma interacţiunii dintre factorii genetici sau

ereditari şi o serie de influenţe experimentale sau de mediu7.

4 Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed. Polirom, 2007, p.60 5 Monica, Zapodeanu, Terapii Familiale şi Asistenţa Socială a Copilului, Ed. Lumen, Bucureşti, 2005, p.140 6 Idem 7 Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi, 2007, p.61

Nu putem ignora faptul că în scrierile Vechiului Testament se află expuse, în afară de semnalări de

familii cu mare longevitate şi existenţa unei opoziţii sociale între bătrâni şi tineret, dornic de emancipare

de tutela vârstelor înaintate.Totuşi, vârstele înaintate erau respectate.Mai toate comunităţile sociale antice

aveau sfatul bătrânilor ca organ consultativ şi deseori şi ca organ decizional.

Percepţii sociale asupra persoanelor de vârsta a III-a în societatea românească

Adela Popa , într-un studiu explorator privind percepţia socială asupra vârstnicilor, a identificat, în

societatea românească, cinci modalităţi de raportare la vârstnici:stigmatizarea, ignorarea, acceptarea,

discriminarea şi integrarea8.

Primul tip include persoane care percep vârstnicii ca fiind dependenţi de suportul exterior al persoanelor

apropiate din punct de vedere fizic, financiar şi emoţional, inutili din punct de vedere social, anxioşi,

apatici, dezadaptaţi, cu predispoziţie spre boală.

Cel de-al doilea tip de percepţie include persoane care, de cele mai multe ori, îi consideră pe cei

vârstnici ca nefiind dependenţi de ajutorulpersoanelor din jurul lor şi care ar trebui să cedeze locul celor

mai tineri, care sunt mai capabili din punct de vedere profesional.Pentru această categorie de persoane

problematica vârstei a treia nu repreintă o problemă gravă, iar asigurarea strictului necesar în ceea ce

priveşte condiţiile de viaţă este suficientă, fiind, de altfel, singurul lucru care trebuie făcut pentru bătrâni.

Tipul „acceptare” cuprinde persoane care consideră că vârstnicii sunt persoane fragile, vulnerabile, care

au nevoie de asistenţă materială şi financiară din partea celor din jur şi care şi-au câştigat meritul de a fi

îngrijiţi la bărâneţe în ciuda faptului că nu mai pot fi utili societăţii datorită sănătăţii precare şi a statutului

de persoană dependentă.

Cei care fac pate din cel de-al patrulea tip de percepţie consideră că vârstnicii sunt persoane autonome,

care au un rol social bine precizat în cadrul grupului din care fac parte.Persoanele de vârsta a treia sunt

plasate, de obicei, pe o poziţie socială inferioară, fiind împinse undeva la marginea societăţii, iar

potenţialul lor de înţelepciune şi experienţă rămâne nevalorificat.

Ultimul tip este reprezentativ pentru persoanele care percep bătrânii ca fiind persoane care au un loc

bine precizat în societate, înţelepte, cu experienţă de viaţă, a căror echilibru interior dobândit îi ajută să

facă faţă dificultăţilor vârstei într-o manieră firească9.

8 Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008, p. 37-389 Ibidem, p.38-39

Îmbătrânirea nu este un fenomen asociat cu anumite etape ale vieţii, ci este un proces continuu, care

afectează persoanele în moduri diferite pe parcursul vieţii.În cazul fiinţelor vii, îmbătrânirea începe din

momentul conceperii şi se termină cu moartea.Deşi semnele observabile ale îmbătrânirii pot fi neglijate,

în nici un caz îmbătrânirea nu poate fi negată.Îmbătrânirea, ca termen, impune sensuri diferite în funcţie

de contextele naţionale sau regionale.Unele ţări au menţionat că vârstele conologice nu corespund cu cele

fiziologice sau psihologice, îmbătrânirea fiind un fenomen individual.

Efectele îmbătrânirii se manifestă mai evident în aptitudinile cognitive, în activitate, în relaţiile sociale

şi afective, în sexualitate, în activitatea creatoare şi, uneori, la nivelul personalităţii.

Bătrâneţea este o stare reprezentată printr-o multitudine de interacţiuni, un „ghem„de tendinţe

generative şi cumulative, o răscruce obţinută anevoios şi conflictual.Din această cauză, bătrânii ajung să

constituie din ce în ce mai mult un subiect angoasant pentru societatea noastră, iar asistenţa socială din

România se confruntă astfel cu una dintre cele mai complexe probleme, după ceea a copiilor aflaţi în

dificultate10.

Vârsta de la care o persoană începe să fie considerată bătrână diferă în funcţie de epoca istorică şi de

cultură.

Un rol important în experenţierea îmbătrânirii îl are cultura, aceasta influeţând percepţiile despre vârsta

a treia, atitudinile faţă de rolurile, drepturile şi reponsabilităţile bătrânilor, precum şi sistemele de îngrijire

şi suport a acestora.În societăţile în care predomină păstrarea legăturilor familiale strânse, persoanele de

vârsta a treia sunt tratate cu respect pentru înţelepciunea şi realizările lor, se bucură de preţuire, fiindu-le

recunoscută contribuţia la viaţa comunităţii.

În India, înainte de masă, copiii spălau picioarele părinţilor în semn de respect. Ţările Orientului

Îndepărtat, precum China şi Japonia, sunt asociate cel mai adesea cu un respect deosebit faţă de vârstnici,

având fundamente religioase: pietatea filială prescrisă de doctrina confucianistă şi vechea religie

shintoistă cu binecunoscutul cult al strămoşilor care constituia baza solidaroităţii familiale11.

Culturile în care predomină tineretul şi centrarea asupra performanţelor economice favorizează apariţia,

în rândul celor de vârsta a treia, a sentimentelor de nefolositor, neplăcut şi nedorit.Ca urmare, creşte rata

depresiilor, anxietăţii şi a suicidelor în cadrul acestui segment al populaţiei12.

10 Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi, 2007, p.6211 Maria, Sorescu, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Ed.Universităţii din Craiova, Craiova, 2005, p.2212 Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008, p. 33

Imaginea bătrâneţii care este vehiculată într-o anumită societate este extrem de importantă pentru

modul în care persoanele de vârsta a treia sunt percepute de către ceilalţi, precum şi pentru imaginea lor

de sine.Reprezentările sociale ale vârstei a treia oferă o imaginr parţială, uneori deformată, a realităţii,

proiectarea persoanelor în vârstă prin cei doi poli:pozitiv-negativ;activ-inutil, lăsând în urmă majoritatea

altor trăsături.Deşi vârstnicii formează un grup heterogen şi în ciuda dificultăţilor reale de generalizare la

vârste înaintete, în ceea ce priveşte vârsta a treia, există cele mai multe stereotipuri.Stereotipurile legate

de vârsta a treia pot fi pozitive sau negative, iar o persoană poate să deţină multiple perspective despre o

persoană sau un grup de bătrâni.Ele nu sunt fixe, ci se pot schimba o dată cu trecerea timpului.Cele mai

comune stereotipuri asociază vârsta a treia cu o sănătate şi o funcţionare slbă,precum şi cu o regresie la

vârsta copilăriei13.

Dată fiind creşterea numărului persoanelor de vârsta a treia, conceptul de “ageism” capătă o importanţă

tot mai mare.Acesta se referă la prejudecăţiile sau discriminarea împotriva sau în favoarea unui grup de

bătrâni şi poate avea mai multe surse, printre care se numără şi lipsa cunoştinţelor despre statusul real al

persoanelor de vârsta a treia, lipsa interacţiunilor cu aceste persoane.Ageismul poate fi constatat şi în

modul în care se percep persoanele de vârsta a treia pe ele însele, ceea ce contribuie la scăderea încrederii

în propria persoană şi a stimei de sine.Ageismul şi discriminarea vârstnicilor constituie factori care

privează societatea de abilităţile, talentele şi contribuţia unei secţiuni majore şi în creştere a populaţiei14.

Sintagma de vârsta a treia are semnificaţii diferite între persoanele de vârsta a treia, aceste semnificaţii

fiind dictate de:

Context;

Experienţa de viaţă;

Reprezentările sociale acceptate;

Imaginea identitară.

Persoanele vârstnice consideră vârsta a treia ca fiind:

1. O stare şi nu o etapă cronologică;

2.Începutul unei noi etape ale vieţii, cea de retragere;

3.Denumire pretenţioasă pentru o etapă a vieţii cunoscută ca bătrâneţe;

4.O nouă etapă a vieţii, foarte strict delimitată de tinereţe şi de manifestările asociate, dar plasarea în timp,

poate înregistra diferenţe de decenii;

13 Idem14 Ibidem, p.34

5.Degradarea stării de sănătate,unii considerând boala principalul factor al îmbătrânirii15.

Conform datelor estimate de specialişti în demografie, în anul 2050, pentru prima dată în

istorie, la nivel global,numărul persoanelor de peste 60 de ani îl va depăşi pe cel al copiilor sub 14

ani, aspect care la nivelul Uniunii Europene este deja prezent.Această modificare demografică va

fi una fără precedent ce va avea implicaţii profunde pentru societate, determinând o serie de

repercusiuni la nivel economic, politic şi social, afectând toate sectoarele publice:sectorul

financiar, piaţa muncii, politia, infrastructura, relaţiile sociale etc.La nivel european populaţia v-a

înregistra un ritm accelerat al fenomenului de îmbătrânire(termen cunoscut sub numele de

îmbătrânirea populaţiei-se referă la creşterea duratei medii de viaţă şi implicit creşterea numărului

de persoane vârstnice ),astfel că în anul 2030 un procent de 25% din cetăţenii europeni vor avea

peste 65de ani.Datorită acestei creşteri semnificative a populaţiei vârstnice, consecinţele vor fi

multiple(demografice, economice, sociale, medicale), fiind nevoie de eforturi suplimentare, în

primul rând, din partea sistemelor de pensii şi îngrijirii sănătăţii16.

O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă de astăzi este reprezentată

de “ încărunţirea” populaţiei Globului pusă pe seama scăderii natalităţii şi a mortalităţii ridicate

în rândul persoanelor adulte.Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial, iar ţara noastră se

înscrie în acest tablou general, confruntându-se cu schimbări demografice îngrijorătoare care au

implicaţii pe termen mediu şi lung17.

Consecinţele unui astfel de proces se înregistrează la nivel:

Demografic(îmbătrânirea populaţiei va influenţa pe termen lung sporul natural al populaţiei

Globului, determinând o scădere a nivelului natalităţii ca urmare a reducerii efectivelor tinere în

totalul populaţiei, şi o creştere a nivelului mortalităţiii generale, ca urmare a creşterii eefectivelor

vârstelor înaintate care deţin cea mai ridicată rată a deceselor);

Social (acest proces influenţează anumite aspecte ale vieţii sociale prin consecinţele pe care le are

procesul îmbătrânirii la nivel individual) ;

15 Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008, p.3916 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.14-1517 Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008, p. 22

Economic(îmbătrânirea demografică se reflectă în creşterea ratei de dependenţă economică şi a

celei de dependenţă de vârstă)18.

La fel ca majoritatea ţărilor europene, România se confruntă deja cu consecinţele economice şi

sociale complexe ale unei populaţiiaflate într-un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire

demografică.

Îmbătrânirea demografică în cazul Europei se apreciază că a atins deja un stadiu critic:după un

secol de creştere demografică naturală, perspectiva pentru acest secol reprezintă un declin natural şi o

îmbătrânire excesivă a populaţiei.Îmbătrânirea societăţilor rezultă, în primul rând, din scăderea ratei

fertilităţii şi creşterea speranţei de viaţă, ceea ce înseamnă mai puţini copii şi mai multe persoane

vârstnice19.

1.2.3 Îmbătrânirea demografică în România

În ceea ce priveşte situaţia României, apare deja cu un procent de 17% reprezentat de persoanele

vârstnice, faţă de populaţia generală, cu perspectiva de accentuare în următorii ani.Evoluţia

demografică din România nu face excepţie de la tendinţa generală prezentă la nivelul populaţiei

europene.Chiar dacă contextul politic şi poziţionarea relativ izolată faţă de ţările din vestul Europei,

reprezintă elemente de diferenţiere, fenomenele demografice şi evoluţia populaţiei din România, au

mers în aceeaşi direcţie cu a celor din ţările dezvoltate ale Europei de Vest.

Cum se întâmplă şi în majoritatea ţărilor europene, şi în România şi-au făcut simţită prezenţa,

consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent, dar continuu,

de îmbătrânire demografică.Aşadar, procesul de îmbătrânire se va accentua, ca urmare directă a

îmbunătăţirii calităţii vieţii şi stilului de viaţă şi a progresului medical(concretizat în scăderea ratelor

de mortalitate pe vârste)20.

Instituţionalizarea este considerată ca fiind procesul de internare a unui individ pe o perioadă

nedeterminată într-o instituţie de ocrotire.În cazul vârstnicului, instituţionalizarea apare ca o alternativă de

protecţie a familiei, a comunităţii şi a vecinătăţii umane.

18 Idem19 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.15-1620 Ibidem, p.16

Scăderea capacităţii adaptive îl face pe vârstnic foarte vulnerabil şi uneori spitalizarea devine, paradoxal,

un stres agravant al stării de sănătate.Scoaterea bătrânului din familie, spun specialiţtii, trebuie să

constituie “ultima soluţie la care să se facă apel”21.

Pe măsura înaintării în vârstă, ca urmare a problemelor de sănătate grave, pierderea autonomiei şi a

capacităţii de autoservire, imobilizare, la care se adaugă factorii sociali: diminuarea veniturilor, lipsa

familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea sau îngrijirea, apare creşterea solicitărilor

de îngrijire pe termen lung.Din populaţia de peste 65 de ani, 4% sunt persoane aflate într-o instituţie

socială sau socio-medicală pe termen lung, conform ultimelor statistici din România.După unii autori,

aceasta nu este decât o formă mascată de izolare a vârstnicului, pe care o promovează familia şi

societatea.Se constată o presiune crescândă atât din partea familiilor, cât şi din partea unor unor unităţi

medicale(cu vârstnici părăsiţi sau cu spitalizări îndelungate şi frecvente), de a forţa instituţionalizarea22.

Aşezămintele sociale-instituţiile, în sensul cotidian al termenului, sunt locuri cum ar fi camerele,

grupurile de camere, clădirile sau fabricile în care se desfăşoară cu regularitate un anumit tip de

activitate.Orice instituţie captează din timpul şi interesul membrilor săi şi le oferă acestora un fel de lume,

pe scurt, are tendinţe delimitatoare23.

Un element fundamental al organizării societăţii moderne constă în faptul că individul tinde să

doarmă, să se destindă şi să muncească în locuri diferite, cu co-participanţi diferiţi, sub incidenţa unor

autorităţi diferite şi fără o planificare raţională generală.Trăsătura centrală a instituţiilor totale poate fi

descrisă ca fiind dărâmarea graniţelor care separă în mod normal aceste trei sfere ale vieţii.În primul rând,

toate aspectele vieţii se desfăşoară în acelaşi loc şi sub incidenţa uneia şi aceleiaşi autorităţi.În al doilea

rând, fiecare fază a activităţii cotidiene a unui membru se desfăşoară în prezenţa imediată a unui mare

număr de alţi membrii, toţi fiind trataţi în mod identic şi cerându-li-se să facă acelaşi lucru împreună.În al

treilea rând, toate fazele activităţii zilnice sunt programate strict, unei activităţi îi urmează alta, la o oră

prestabilită, întreaga suită a acestora fiind impusă “de sus”, de către un organ oficial, printr-un sistem de

reguli oficiale explicite24.

În orice caz, întotdeauna, pentru orice eventualitate, pregătirea psihologică a vârstnicului

trebuie facută, pentru a se evita tulburările de adaptare.

21 Bogdan, Constantin, Geriatrie, Ed.Medicală, 1997, p.3022 Ibidem, p.6123 Erving, Goffman, Aziluri, Eseuri pentru situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Ed.Polirom, Iaşi, 2004, p.15 24 Ibidem, p.17

În unitătile pentru vârstnici (cămine de bătrâni, cămine-spital), asistenţa trebuie asigurată în

echipă (medic generalist, medic geriatru, psihiatru, psiholog, fizioterapeut). Un rol principal îl

are asistenţa medicala şi personalul de îngrijire. Calităţile morale ale acestora, nicăieri nu sunt

mai necesare ca în aceste unităţi. Echipa trebuie să insufle bolnavului încredere, curaj, şi să-i

ridice tonusul. Viitorul vârstnicului, redobândirea autonomiei, a tonusului vital, reintegrarea

sociala, depind de calităţile echipei medicale. De aceea suportul psiho-afectiv, respectul pentru

demnitatea vârstnicului sunt condiţii de bază.

Pentru bătrâni, familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei

trebuie valorificate întotdeauna. Conflictul dintre generaţii există, dar nu este o regulă.

Fenomenele de respingere şi violenţele faţă de vârstnic trebuie cunoscute, combătute în măsura

posibilităţilor. Spitalizarea, în multe cazuri, este nefavorabilă vârstnicului. Stresul de mutare este

o realitate. În general, din partea familiei, se pot delimita comportamente variate: cooperare,

hiperprotecţie, culpabilitate, angoasă, dar uneori şi abandon şi respingere.

Când nu mai exista altă posibilitate, când bolnavul este singur, cand viaţa în familie este

imposibilă, medicul şi echipa pe care o conduce trebuie să preia toate funcţiile familiei normale:

răbdare, afecţiune şi susţinere morală25.

Astfel instituţionalizarea, trebuie privită ca o o soluţie de rezolvare a problemelor

vârstnicilor, “ar trebui să determine preocupări susţinute în vederea găsirii celor mai potrivite

forme”26.

2.1.1 Cauzele care influenţează instituţionalizarea

Problema instituţionalizării se pune pe măsura în care există dificultăţi în asigurarea îngrijirilor în

familie: familia de origine s-a destrămat, copiii s-au răspândit în diferite părţi ale lumii, chiar dacă unii

copii sunt aproape din punct de vedere geografic, spaţial, sunt în schimb, foarte departe din punct de

vedere afectiv, uman (îşi refuză proprii părinţi, îi internează în instituţii sau, pur şi simplu, îi dau afară din

propriile lor locuinţe), alte rude au propriile lor probleme şi chiar dacă ar dori nu se pot dedica unei

asemenea activităţi, vecinii nu-şi mai asumă nici ei asemenea responsabilităţi.Neînţelegerile, destrămarea

25 www.centrulbunătatea.webgarden.ro26 C. Bocancea, G.Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.35

familiei, abuzarea vârstnicului în familie fac necesară scoaterea vârstnicului din familie şi internarea lui

într-o instituţie de asistenţă socială27.

Însă, o astfel de decizie este un act de mare răspundere şi ar trebui să cuprindă numai urgenţele

medicale sau sociale.Experienţa arată că mediul cel mai prielnic pentru vârstnic, rămâne familia (aceasta

fiind şi dorinţa vârstnicilor), de aceea întoarcerea la domiciliu este un deziderat, mai ales în cazul în care

condiţiile de la domiciliu sunt favorabile28.

În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de ocrotire. În funcţie de perioada în care

vârstnicul este ocrotit, instituţiile pot fi pe termen lung, pe termen scurt sau temporare.

Instituţiile pe termen lung- sunt căminele de pensionari unde se pot interna ca urmare a deciziei

Oficiului de Asistenţă Socială, numai vârstnici pensionari.

Ocrotirea temporară presupune accesul în centre de zi în care vârstnicul îşi poate petrece sub

supraveghere timpul liber sau poate fi îngrijit pe perioada cât familia desfăşoară alte activităţi.De

asemenea, vârstnicul beneficiar al unor astfel de programe poate participa şi la diverse programe

recuperatorii.

Principalele cauze ale instituţionalizării pe termen lung identificate până la ora actuală sunt:

- singurătatea şi lipsa reţelei de suport;

- dorinţa manifestă a vârstnicului;

- lipsa veniturilor;

- diferite afecţiuni cronice;

- handicapul fizic sau mental;

- pierderea locuinţei;

- inadaptarea la serviciile de îngrijire la domiciliu;

- neînţelegerile din sânul familiei;

- imobilizarea la pat;

- abuzul îngrijitorilor/aparţinătorilor29.

În privinţa îngrijirii pe termen lung, una dintre principalele modalităţi prin care asistentul social

gerontolog furnizează servicii persoanelor vârstnice şi familiilor acestora este managementul de caz sau

managementul îngrijirii.Standardele NASW(1999) au definit managementul de caz ca fiind o metodă de

furnizare a serviciilor, prin care un asistent social profesionist evaluează trebuinţele beneficiarului şi 27 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.6128 Ibidem, p.6229 Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi, 2007, p.69

familiei acestuia, când este cazul, şi coordonează, monitorizează, evaluează şi susţine un pachet de

servicii multiple pentru a identifica şi satisface nevoile complexe ale beneficiarului.Scopul

managementului de caz este de a optomiza evoluţia beneficiarului, oferind servicii calitative într-o

manieră eficientă şi efectivă, pentru persoane cu trebuinţe multiple şi complexe30.

Admiterea vârstnicilor în instituţii se face în urma solicitărilor din partea vârstnicului sau din partea

membrilor familiei către serviciul public de asistenţă socială.În general, procedeul de admitere aduce

daune individului, care este considerat “un obiect uşor de prelucrat”.El este privat uneori de propriile

haine, este adesea victima agresiunii fizice sau verbale a personalului în general slab calificat, este

stigmatizat prin arătarea înspre el cu degetul sau ignorat.Persoanele instituţionalizate în spitale-sociale, în

ordinea “urgenţei sociale” sunt:

- vârstnicul singur, fără familie, ce nu se poate autoservi corespunzător şi în lipsa altor forme de

ajutor;

- vârstnicul cu tulburări psihice majore(de tip demenţial în stadii grave);

- vârstnicul cu tulburări psihice cu grad mare de periculozitate socială, agitaţie, stări grave delirante;

- vârstnicii cu incontinenţa ano-vezicală fără condiţii de îngrijire în mediul familial31.

2.1.2 Instituţionalizarea versus menţinerea la domiciliu a vârstnicilor

Dacă în România era şi încă, este considerată o situaţie de normalitate instituţionalizarea unei

persoane vârstnice, în ţările dezvoltate ale lumii, la ora actuală, sunt deja puse în aplicare, strategii ce

vizează reversul instituţionalizării şi anume, de instituţionalizarea vârstnicilor.Această schimbare de

atitudine, de încurajare şi promovare a dezinstituţionalizării a fost analizată şi ulterior justificată, prin

simplul fapt că, orice persoană indiferent că este vorba de un vârstnic, adult, tânăr, adolescent sau copil,

funcţionează mult mai bine în mediul familial, evident, atunci când familia este una bună, cu o

homeostazie echilibrată32.

30 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.2131 Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi, 2007, p.6932 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.92

În plus, pentru menţinerea vârstnicului în familie, este nevoie ca membrii acesteia să fie capabili să

facă cu succes obstacolelor apărute, factorilor stresori, problemelor inerente apărute coabitării cu o

persoană vârstnică, mai ales când aceasta prezintă un grad mare de dependenţă(de regulă, persoane peste

85 e ani).Pentru orice vârstnic convieţuirea alături de membrii familiei reprezintă situaţia ideală, iar

avantajele sunt, în special, pe plan psihologic.Cadrul familial îi conferă vârstnicului posibilitatea de a-şi

desfăşura viaţa de zi cu zi într-un mod normal, natural, beneficiind de autonomie în mişcări şi decizii, îl

solicită şi îi antrenează abilităţile într-o manieră în care viaţa în instituţie nu le poate valorifica33.

Serviciile sociale de îngrijire la domiciliu sunt un tip de asistenţă socială relativ nou apărut îm ţara

noastră şi prezent mult mai pregnant în teorie şi acte normative decât în realitatea comunitară.Deşi

serviciile specializate şi îngrijirile la domiciliu sunt recunoscute ca importante deoarece sunt adaptate

vevoilor individuale ale fiecărui beneficiar, permit continuarea îngrijirii bolnavului, sunt mai ieftine decât

îngrijirile spitaliceşti şi asigură satisfacţia pacientului, care atinge un grad maxim de independenţă

funcţională la domiciliul său, dezvoltarea lor a fost încetinită de următorii factori: lipsa banilor, a

personalului specializat şi, până în anii 2000, a legislaţiei specifice.

La ora actuală, îngrijirea la domiciliu reprezintă un stres pentru aparţinători.Aceştia, considerându-şi

în cele mai multe cazuri habitatul drept un loc închis, un domeniu rezervat prin excelenţa

confidenţialităţii, resimt ca un disconfort intens imixtiunea terţilor în această lume şi văd orice

sprijin/intervenţie ca o imixtiune.Deşi atmosfera familială constituie un confort psihic pentru vârstnic, în

unele cazuri instituţionalizarea este mai favorabilă calităţii vieţii clientului.

O parte semnificativă dintre bătrâni sunt fără aparţinători, ceea ce, în condiţiile lipsei reţelelor de

suport şi a serviciilor de îngrijire la domiciliu, forţează opţiunea instituţionalizării34.

2.1.2.1 Avantajele menţinerii vârstnicului în familie

Avantajul unei astfel de situaţii, a menţinerii vârstnicului în familie, este acela că persoana vârstnică

este înconjurată de dragoste, lucru esenţial indiferent de vârstă.Simţinând dragoste din partea celor

apropiaţi, vârstnicul va avea mai multă putere interioară, va trece mai uşor peste problemele cu care se

confruntă, va fi mai puternic în lupta împotriva bolilor.În acest mod, el îşi va construi o percepţie a

imaginii de sine şi o stimă de sine crescută.

33 Idem34 Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi, 2007, p.68

Familiile în care relaţiile se bazează pe dragoste şi respect, identificarea, analizarea şi rezolvarea

problemelor legate de persoana vârstnică, se vor realiza în mod co-participativ, prin cooperare, negociere

şi compromisuri, ţinându-se cont de părerea, dorinţele şi propunerile persoanei vârstnice.Ideile prezentate

în rândurile anterioare reprezintă situaţia ideală a menţinerii vârstnicului în familie, însă, aceste situaţii

devin de la o zi la alta tot mai rar întâlnite, dacă avem în vedere că familia ca entitate, începe să fie tot mai

neunitară. Aceasta se datorează, în primul rând, faptului că membrii tineri ai familiei sunt preocupaţi, în

special, de activităţi personale, în timp ce vârstnicii sunt neglijaţi, frecvent fiind consideraţi, chiar o

povară35.

Îngrijirea la domiciliu a persoanelor vârstnice are o serie de avantaje:

-recuperarea mai rapidă a persoanei vârstnice;

-cheltuieli mai mici în comparaţie cu cele ridicate de instituţionalizare;

-conservarea relaţiilor cu familia;

-educarea familiei în direcţia solidarităţii morale, a grijii şi a respectului pe care generaţiile mai tinere le

datorează persoanelor de vârsta a treia;

-antrenarea mai activă a unor resurse, cum ar fi: familia, prietenii, vecinii, voluntarii, bisericile,

comunitatea36.

2.1.2.2 Dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie

Se ajunge la a fi evidenţiate dezavantajele menţinerii în familie a vârstnicului, şi anume: în cadrul

familiei vârstnicul nu poate beneficia întotdeauna de securitate, de servicii de asistenţă medicală(ori de

câte ori este nevoie, în special, în cazul în care vârstnicul are probleme de sănătate majore, ce trebuiesc

ţinute atent sub observaţie), activităţi recuperatorii, de relaxare, de implicare în activităţi comune cu

persoane de aceeaşi vârstă şi activităţi intergeneraţionale.

Unul dintre dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie, susţinut şi de absenţa serviciilor sociale

competente, este epuizarea familiei, atunci când vârstnicul necesită îngrijire permanentă.Se poate ajunge

la situaţia în care, membrii familiei nu mai reuşesc să facă faţă problemelor cu care se confruntă şi la un

moment cedează psihic, având ei la rândiul lor nevoie de susţinere.Dacă nu găsesc un punct de echilibru,

35 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.62-6336 Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, p.146

se poate ajunge la situaţii extreme, cum ar fi maltratarea sau sau neglijarea vârstnicului, aşadar, la diverse

forme de abuz asupra persoanelor vârstnice.Pentru vârstnici, familia constituie factorul vital, fundamental

şi de aceea, resursele familiei trebuie valorificate într-o măsură cât mai mare şi pentru o perioadă de timp.

Cât mai îndelungată.Conflictele dintre generaţii sunt o realitate, încă există, dar nu sunt întotdeauna o

regulă. Atitudinea de respingere şi uneori, agresivitate faţă de vârstnici trebuie recunoscute, conştientizate

şi combătute în măsura posibilităţilor, în acest fel contribuind la evitatea instituţionalizării, care în

majoritatea cazurilor, este nefavorabilă vârstnicului37.

Această decizie nu ar trebui luată decât după o evaluare riguroasă a contextului medico-psihosocial şi

a dorinţelor pacientului şi familiei sale.

În decizia de a instituţionaliza o persoană vârstnică, consilierea bolnavului şi a familiei sale nu se poate

face decât după o evaluare foarte precisă.Aceasta trebuie să ţină cont de starea medico-psihosocială a

pacientului, de dorinţa pacientului şi a familiei sale şi, de asemenea, de diferitele soluţii accesibile38.

1)Evaluarea globală a persoanelor vârstnice

Evaluarea trebuie să fie globală.Pentru o problemă medicală identică, diversitatea situaţiilor sociale

sau de mediu explică faptul că într-un caz se preconizează menţinerea la domiciliu, iar în altul se

consiliază pentru instituţionalizare.Un bătrân atins de gonartroză invalidantă ar putea să fie menţinut la

domiciliu dacă locuieşte într-un imobil dotat cu ascensor, mai ales dacă beneficiază de ajutor la domiciliu,

în special pentru a-şi face plimbările.

Dacă, din nefericire, acelaşi vârstnic locuieşte la etajul cinci, fără ascensor, şi dacă în comunitate nu

se practică ajutorul la domiciliu, situaţia este total diferită.Acest factor este determinanr în decizia de a

propune un plasament.O persoană vârstnică atinsă de un proces demenţial evoluat poate rămâne mult timp

la domiciliu dacă anturajul reuşeşte în permanenţă să se organizeze astfel încât aceasta să nu fie pentru

fiecare o sarcină grea. Dimpotrivă, aceeaşi persoană singură şi izolată va trebui, în mod cert,

instituţionalizată rapid.

2) Semnalele de alarmă

37 Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.63-6438 Idem

Anumite indicii defavorabile trebuie să alerteze medicul generalist şi să-l determine să efectueze sau

să dispună o evaluare a persoanei vârstnice în ceea ce priveşte gradul său de dependenţă.Este vorba de

indici la nivelul:

- persoanei: neglijenţă vestimentară şi pierderea interesului pentru aspectul propriu, miros de urină,

hematoame şi/sau arsuri, scăderea în greutate;

- comportamental:dificultăţi de aprovizionare, stocarea nejustificată a anumitor produse, uitări importante

şi frecvente cu elemente de periculozitate, izolare şi pierdere a interesului, agresivitate;

- al locuinţei: locuinţa neîntreţinută, întreruperea plăţilor facturilor etc.

Este logic să se efectueze evaluarea exhaustivă încă din momentul în care un indiciu de risc atrage

atenţia medicului de familie(generalist).

În acelaşi timp, trebuie evitată dramatizarea, care poate transforma încremenirea (şocul) provizorie a

anumitor funcţii în diagnostic de invaliditate definită.Ireversabilitatea poate fi prea rapid pronunţată

(diagnosticată), cu o participare mai mult sau mai puţin activă şi conştientă a familiei.

3) Cum evaluăm?

Există grile cu o folosire (aplicare) uşoară, care permit o evaluare a nivelului general de autonomie a

persoanei vârsnice.De exemplu, în străinătate se folosesc:

- scala IADL( Instrumental Activities of Daily Living) a lui Lawton; ea evaluează activităţile

instrumentale ale vieţii cotidiene a subiecţilor cu o auonomie puţin alterată;

- grila AGGIR: este prezentată în detaliu în subcapitolul “Dependenţa persoanelor vârstnice”.

Evaluarea globală este un ajutor preţios în luarea deciziilor mediculuide familie, pentru că

acesta este cel care trebuie să rămână stăpân pe situaţie.Sfatul pe care el trebuie să îl dea în

vederea unui plasament integrează date mult mai complexe decât simpla evaluare.Doar el

dispune de aceste date, în special pentru că el conduce acţiunea diferiţilor intervenţionişti. În

sfârşit, trebuie să ne ferim să reducem vârstnicul la o sumă de defic Primul de studiu de caz este

al unei persoane vârstnice de gen feminin, al doamnei Cojocaru Elena, care a avut o viaţă

complicată şi plină de greutăţi, fapt ce a necesitat şi instituţionalizarea în acest cămin de bătrâni.

1.Date privind identificarea beneficiarului

Numele şi prenumele: C.ElenaLocul şi data naşterii : 21 aprilie 1947, Judeţul MaramureşCNP : XXXXXXXXXXXXX

Statut juridic/starea civilă : văduvăDomiciliul: str. Dragoş Vodă, nr.67, Căminul pentru Persoane Vârstnice Baia Sprie

2. Istoricul social

Informaţii de ordin familial

Istoricul familiei :

Doamna C.Elena s-a internat în unitate în data de 30.09.2010, are 63 de ani şi după cum

spuneam povestea ei este destul de lunga şi complicată.

S-a născut în data de 21.04.1947 în localitatea Baia Sprie , fiica lui Simion şi Irina . Mai avea

doi fraţi şi o sora , dintre care numai ea şi sora dânsei mai trăiesc , ceilalţi fraţi murind din cauza

diferitelor boli.

Mama doamnei Elena a murit în anul 1955 când ea avea doar 8 ani , din cauza ultimei sarcini,

cand l-a născut pe ultimul băiat, al 5-lea copil . Avea doar 36 de ani, iar tatăl lor a învinovăţit

medicul pentru decesul soţiei .Copilul o săptămână a fost ţinut în spital apoi a fost înfiat de un

coleg de serviciu a tatălui , care era un ofiţer din Petnic de lângă Herculane. În acest timp ,

doamna Elena avea grijă de deţinuţii care lucrau în mina din Baia Sprie .

Doamna Elena a fost cea mai mare dintre fraţi , după moartea mamei fraţii mai mici au fost

duşi la o matuşă din Arieşu de Pădure .După un timp tatăl a venit şi i-a luat la el acasă, deşi nu

avea condiţiile necesare întreţinerii copiilor.După un timp tatăl dependent de alcool i-a părăsit şi

nu i-a mai căutat niciodată.

S-au descurcat greu , au fost ajutaţi de stat cu haine , alimente şi totodată şi de vecini. Prima

clasă a făcut-o în limba română, iar din clasa a II-a până în clasa a VI-a a fost nevoită să treacă

la secţia maghiară , deoarece bunica neştiind bine româneşte nu a putut-o ajuta.I-a fost greu la

început şi la scoală şi acasă.I-a plăcut să înveţe mai ales istoria , geografia, literatura , dar fizica,

matematica şi chimia nu erau materiile ei preferate.

După clasa a VII-a a plecat la şcoala comercială din Cluj, iar în scurt timp după terminarea ei

a lucrat ca ospatară în Baia Sprie . Nu a găsit post de vânzătoare , iar ca să fie ospatară a trebuit

să faca un curs de calificare de 6 luni. Bunica a fost bolnavă de diabet iar boala a tot avansat .S-a

îmbolnăvit şi cu rinichii şi fiind operată şi cu diabet a murit ăn spital la vârsta de 72 ani. Înainte

de a deceda i-a spus că ea i-a ţinut împreună şi să aibă grijă în continuare de fraţii ei .Totodată a

sfătuit-o să nu se mărite cu prietenul ei actual, probabil văzând caracterul lui , ceea ce ea la 17

ani nu a observat . Din cauză că erau minori , ea fiind cea mai mare de 17 ani , pentru a le putea

fi tutore fraţilor mai mici s-a măritat ăn 1964, dar căsnicia nu a durat mult timp şi au divorţat .

Fostul soţ a fost un om agresiv, a bătut-o chiar după căsătoria la starea civilă înainte de cununia

la biserică. Şi atunci a fost sfătuită să anuleze tot dar ea a sperat ca nu se va mai repeta şi s-a

căsătorit cu el . A mai fost bătută şi altă dată încât a ajuns în spital .A fost lovită şi la un ochi, de

atunci pupila ochiului drept este dilatată şi nici nu vede bine cu el .

Pentru a putea supravieţui în 1982 a plecat la muncă în Sannicolau Mare.Mult timp a lucrat

ca tractoristă pe câmp, de aici a ajuns la Oraviţa , judeţul Caraş Severin unde a fost menajeră la 5

familii dintre care şi medici. După o perioadă un bărbat văduv de 58 ani telefonist , reparând

telefoane la aceste familii a auzit de ea . Avea şi el nevoie de cineva pentru întreţinerea casei şi

aţa s-a cunoscut cu al 2-lea soţ . Ea avea atunci 38 de ani , din acest motiv fiica adoptivă văzând

diferenţa de vârstă între ei nu a privit-o cu ochi buni spunându-i tatălui că numai va profita de el

şi dacă va fi bolnav îl va părăsi. Au locuit 22 de ani împreuna. Spune că au dus o viaţă foarte

frumoasă împreună, s-au iubit mult , acesta având grijă cu adevărat de ea. Au avut o gospodărie

frumoasă cu multe animale, o gradină cu tot ce era necesar.

Soţul ei a murit după 22 de ani de căsnicie . El avea o fiică înfiata cu prima soţie căreia i-

a dat 2500 Euro partea ei din casă astfel încât trebuia să se mute din Oraviţa în Baia Sprie, la

sora ei mai mică cu doi ani decât ea , la care a locuit 3 ani de zile. Neînţelegerile dintre ea şi sora

ei au început din cauza geloziei, spune d-na Elena, sora ei crezând că are o relaţie cu soţul ei din

pricina că povesteau şi se înţelegeau destul de bine. Sora Elenei are un băiat , care la rândul lui

are o fetiţă pe clasa a-VI- a. Problemele au fost din ce în ce mai multe astfel încât a considerat că

este îi va fi mai bine la cămin, decât în casa cu sora ei unde nu-şi găsea liniştea .Şi fetiţa

nepotului ei o iubea mai mult decât pe bunica ei , ceea ce a iscat şi mai multe neîntelegeri. Din

pacate lucrurile nu au decurs prea bine fiind nevoita să apeleze la acest cămin de bătrâni.

Date privind evoluţia beneficiarului :

Informaţii despre naştere şi situaţia prezentă

S-a născut în data de 21.04.1947 în localitatea Baia Sprie, fiica lui Simion şi Irina. Doamna

Elena este o persoană vârstnică de 63 de ani care a avut o viaţă complicată. A ajuns la această

vârstă după cum spuneam trecând prin toate, fiind internată în acest cămin pentru persoanele

vârstnice de 2 ani de zile, din 2010.

Activităţile cotidiene

În acest cămin pentru persoanele vârstnice se desfăşoară o mulţime de activităţi destinate lor

pentru ca timpul să treacă mai uşor şi să uite de singurătate.

Activităţi pentru timpul liber pentru menţinerea capacităţilor intelectuale: TV în

cameră; audiţie muzicală în sala de mese; bibliotecă amenajată în club; citirea presei – asistaţi

abonaţi la diferite ziare; învoiri în oraş pentru cumpărături pentru a-şi vizita familia, prietenii;

program administrativ individual pentru asistaţii independenţi; lucru de mână , aranjamente

florale, cioplit în lemn , împletit coşuri , turnarea şi vopsirea figurinelor din ghips ,

confecţionarea podoabelor pentru pomul de crăciun; compuneri de articole , poezii pentru 8

Martie.

Activităţi organizate : program de rugăciune – miercuri; program de gimnastică medicală

marţi şi vineri; educaţie sanitară ; vizionare filme educative, religioase , istorice sau muzică –

joi ; Slujbă de religie ortodoxă - duminică şi de sărbători; mărturisire şi împărtăşanie cu ocazia

sărbătorilor.

Activităţi de ergoterapie în concordanţă cu abilităţile şi interesele fiecăruia: curăţenie în

sala de mese; ajutor acordat la spălarea vaselor, punerea pe masă a veselelor; ajutor acordat la

curăţarea zarzavaturilor; ajutor acordat în gospodăria unităţii, grădină etc.

Activităţi ocazionale: sărbătorirea zilelor de naştere; concurs de şah; concurs de poezii şi alte

activităţi.

Statutul socio – profesional

Datorită vârstei pe care o are doamna Elena este pensionară, astfel încât nu mai munceşte şi nu putem vorbi despre un statut socio-profesional, doar de acela din timpul vieţii când a avut o serie de meserii pentru a se întreţine.

Relaţia cu sistemul de protecţie/asistenţă socială

Doamna Elena este instituţionalizată în acest cămin de pensionari din data de 30 septembrie 2010 şi este mulţumită de asistenţa socială acordată în tot acest timp.Spune că se simte în siguranţă, este îngrijită foarte bine şi are condiţiile necesare pentru a-şi duce traiul de zi cu zi.

Climatul familial/ relaţia beneficiarului cu familia extinsă/ relaţii sociale:

Din fericire este într-o relaţie foarte bună cu nepotul ei, care a ajutat-o să-şi facă şi

documentele pentru cămin , acesta vizitând-o destul de des împreuna cu fetiţa lui. Strănepoata ei

o iubeşte foarte mult şi o sună aproape zilnic, cu diferite ocazii o vizitează şi singură, de fiecare

dată doamna Elena îi pregăteşte un mic cadou.

Şi în ziua de astăzi d-na Elena nu vorbeşte cu sora ei, fiind certate. Alte rude nu mai are

astfel încât îşi alină singurătatea cu nepotul şi fiica acestuia, precum şi cu ceilalţi vârstnici cu

care are o relaţie foarte bună, povestesc şi fac diferite activităţi împreună, afirmând că aceştia

sunt pentru ea o familie, doar că una mai mare.

Informaţii privind situaţia locativă

Doamna Elena după cum am precizat locuieşte în acest cămin pentru persoanele vârstnice de

2 ani de zile. În cameră sunt patru persoane, de vârste apropiate, bineînţeles de gen feminin. În

acest centru dispune de camera de baie, de bucătărie, de sala de divertisment, de grădină, precum

şi de un spaţiu cu bănci.Au apă curentă, rece si caldă, ca sursă de încălzire au centrală.

Condiţiile de locuit( igienă, dificulăţi):

Condiţiile de locuit sunt bune, dar datorită faptului că doamna se deplasează greu din cauza

unei tije la picior întâmpină probleme la deplasare, în special până la baie, aceasta fiind în

cealaltă parte, în comparaţie cu camera în care locuieşte. Periodic, se face curat în cameră şi se

schimbă lenjeriile de pat, fapt ce camera doamnei Elena şi nu numai este acceptabil de curată.

3.Situaţia economică

Informaţii privind veniturile( cuantumul şi sursele)

Singura sursă de venit a doamnei Elena este pensia de bătrâneţe pe care o are, în valoare de

400 lei.

4.Informaţii medicale

Informaţii privind starea de sănătate:

Starea actuală de sănătate a doamnei Elena este oarecum precară.Ca majoritatea persoanelor

în vârsta , doamna Elena are probleme de sănătate , fiind bolnavă cu inima, are şi diabet astfel

încât în fiecare lună trebuie să-şi cumpere medicamentele necesare.De asemenea are o problemă

EL

EN

A

NADIA(sora)

VASILE

SANDA DORINMIHAI

MARIA

COTY

DIANA

la un picior din 1999 când şi l-a fracturat, momentan având tijă.Această tijă o incomodează şi are

probleme privind deplasarea. Din prima căsătorie a rămas cu un defect la ochiul drept în urma

unei bătăi, fapt ce-i îngreuneză cititul.

5. a) Genograma :

IOAN

ELENA

NADIA

VASILE

DIANA

VÂRSTNICIIDIN CĂMIN

MIHAI

BISERICA

Pentru realizarea acestei genograme s-au utilizat o serie de simboluri specifice:

Persoane de gen masculin

Persoane de gen feminin

Relaţie de căsătorie

Bărbat decedat

b) Ecomapa :

La fel ca şi genograma, ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a reprezenta

tipurile de relaţii:

Relaţie echilibrată

Relaţie foarte puternică

Relaţie stresantă

Relaţie încordată

Relaţie unilaterală

Relaţie bilaterală

6. Concluzii şi recomandări (propuneri)-precizarea problemei

şi măsuri care se impun pentru soluţionarea cazului :

Acest caz evidenţiază destul de clar greutăţile cu care se confruntă în general persoanele

vârstnice care ajung să fie instituţionalizate, o viaţă întreagă de suferinţă şi când ajung la

perioada bătrâneţii realizează că rămân singure, fără un domiciliu propriu al lor, care din diferite

motive l-au pierdut sau nu l-au avut.

Doamna Elena Cojocaru ca şi alţi vârstnici se confruntă cu singurătatea, menţinând relaţii

telefonice cu nepotul şi cu fiica acestuia, având un cerc vicios restrâns, majoritatea persoanelor

cu care sociabilizează sunt persoanele de vârsta ei din cămin.

Vârstnica evaluată este o dovadă a faptului că la vârsta a treia femeile sunt cele care se confruntă

cu singurătatea după moartea soţului, din această cauză a ajuns şi d-na Elena în cămin.

Starea de sănătate a d-nei Elena este oarecum precară din cauza unei tije la picior care-i

defavorizeză deplasarea, precum suferă şi cu inima şi are diabet astfel încât în fiecare lună

necesită medicamente destul de scumpe. Pe lângă aceste probleme nu vede mai deloc cu ochiul

drept, fapt ce îi îngreuneză viaţa de zi cu zi.

Din cauza deplasării dificile, doamna Elena afirmă că baia este destul de departe în celălaltă

parte în comparaţie cu camera acesteia, astfel încât îi este destul de greu să meargă de fiecare

dată până acolo.Acest fapt şi din pricina că se oboseşte foarte tare, având probleme cardiace mari

defavorizându-i deplasarea pe lungă distanţă.

Recomandări :

Mutarea beneficiarului într-o cameră mai apropiată de baie , astfel încât să evite aceste

neplăceri privind deplasarea, precum şi gradul de oboseală acumulat din cauza problemei cu

inima.

Vizitarea săptămânală, sau de câte ori nu se simte bine, de către asistentul medical existent

în cămin pentru monitorizarea funcţiilor vitale.

Personalul din cămin să o ajute în fiecare lună la achiziţionarea medicamentelor de care are

nevoie, deoarece privind dificultăţile de deplasare îi este foarte greu să meargă singură la

farmacie, care este la o distanţă destul de mare.

Concluzii finale ale lucrării

Din punctul de vedere al complexităţii problematicii vârstnicilor instituţionalizaţi, în general,

şi în special a celor din România, în această lucrare am încercat să scot în evidenţă faptul că

bătrâneţea este un fenomen asociat cu un complex de dificultăţi specifice acestui moment al

vieţii.

Trebuie reţinut că odată cu instituţionalizarea , se produc fără voia lor o serie de modificări

de status şi rol, iar unul din lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de

situaţii noi care intervin şi pe care trebuie să le înfrunte. Instituţiile ridică bariere între persoanele

din interior şi mediul extern, fapt care are ca rezultat pierderea rolurilor care constituie o parte

din personalitatea vârstnicului.

În societatea modernă, care cunoaşte un rapid proces de schimbare, contribuţia lor scade, iar

controlul exercitat de ei se diminuează. Ieşirea din câmpul muncii şi reducerea nucleului familial

prin plecarea copiilor creează modificări complexe în sfera rol-statusurilor bătrânilor, iar

internarea într-o instituţie adânceşte şi mai tare schimbarea ce se produce în viaţa vârstnicilor.

În lucrarea de faţă, mi-am propus să identific care este modul de adaptare al vârstnicilor la

condiţiile din mediul instituţionalizat, precum şi reacţiile , sentimentele acestora cu privire la

situaţia lor ca persoane instituţionalizate.Pe lângă aceste consecinţe, am dorit să văd efectele

instituţionalizării, şi acţiunile de ajutor care pot fi întreprinse pentru aceşti vârstnici internaţi în

căminele de bătrâni.

Mulţi vârstnici consideră instituţia ca o anticameră a morţii, unde participă la un proces de

“mortificare” devalorificându-se treptat, un loc unde toţi desfăşoară aceleaşi activităţi, acest

proces care implică interacţiuni cu alte persoane în cadrul respectivei instituţii are ca rezultat

pierderea identităţii, adică “eşti unul printre mulţi alţii”.

Vârstnicii instituţionalizaţi îşi pierd cu uşurinţă identitatea, deoarece preocuparea

personalului este să pună accent pe îngrijire, să se focalizeze pe asigurarea hranei şi a igienei

corporale, astfel încât se neglijează persoana în sine.

Persoanele de vârsta a treia refuză adesea chiar şi o şedere temporară în instituţii, deoarece le

consideră nişte cămine pentru săraci.În majoritatea cazurilor, plecarea într-o instituţie este ultima

decizie importantă în viaţă, care-i provoacă nelinişte şi teamă.

În urma elaborării celor două studii de caz, şi din activitatea de practică desfăşurată în cadrul

Căminului pentru persoane vârstnice Baia Sprie, am constatat că fiecare persoană vârstnică

suferă de sindromul singurătăţii, sunt mult mai vulnerabile decât cele care locuiesc cu familia, au

teama de moarte mult mai accentuată, se ataşează foarte repede de persoanele cu care intră in

conversaţie, precum şi frica de a nu fi părăsite de puţinele persoane pe care le cunosc.

Personalul instituţiei se ocupă foarte bine de fiecare vârstnic în parte, de nevoile acestora, le

organizează activităţi recreative pentru a se simţi bine, îi duc în excursii şi îi evaluează atent pe

cei bolnavi pentru a le trata şi ameliora boala de care suferă.

Părerea mea este că locul ideal pentru persoanele de vârsta a treia este în mijlocul familiei,

fapt pentru care cadrul familial îi conferă vârstnicului posibilitatea de a-şi desfăşura viaţa de zi

cu zi într-un mod normal, natural, beneficiind de autonomie în mişcări şi decizii, îl solicită şi îi

antrenează abilităţile într-o manieră în care viaţa în instituţie nu le poate valorifica. Familia

reprezintă sursa primară de suport social pentru persoanele vârstnice.

Dacă acest lucru nu este posibil, instituţionalizarea este soluţia la această problemă, pe care o

putem privi şi în mod pozitiv. Într-o instituţie beneficiarii sunt mai bine îngrijiţi din punct de

vedere medical, fiind consultaţi de fiecare dată când se simt rău, precum şi periodic pentru a

vedea starea lor de sănătate.Vârsta lor este asemănătoare astfel încât pot conversa pe subiecte

comune, specifice persoanelor vârstnice, fără a întâmpina probleme privind mentalităţile dintre

generaţii.