Instinct i sensibilitateş11 septembrie 2007 • EMIL BORCEAN

Într-un interviu acordat la sfîrşitul lunii august postului tv Kanal D, din

Turcia, prim-ministrul Recep Erdogan a explicat cît se poate de clar că

termenul „Islam moderat” e o ficţiune:

Aceste descrieri sînt foarte urîte, ofensatoare şi insultă religia

noastră. Nu există Islam moderat sau nemoderat. Islamul este

Islam şi atîta tot.

Sursa: MEMRI

Comentariul a

fost o replică la

insistenţa

europenilor de

a eticheta

drept

„moderat”

partidul islamic

căruia îi

aparţine

premierul turc.

Erdogan are

tot dreptul să

fie iritat. În alte

vremuri Lenin

ar fi considerat absurdă expresia comunism moderat, iar Hitler ar fi tras un

blitzkrieg straşnic împotriva ideii de nazism moderat. Toate trei sînt sisteme

totale (reglementează toate aspectele vieţii), totalitare (impun controlul

strict al aderenţei la reguli), suprematiste şi universale (se autoconsideră

absolut superioare oricărei alte forme de organizare social-politică şi se

cred predestinate dominaţiei mondiale). Islamul are doua atuuri în plus:

revendicarea voinţei divine şi rezistenţă remarcabilă la şocurile istoriei.

Aceste ideologii sînt, prin definiţie, opuse moderaţiei.

În schimb, musulmanii pot fi moderaţi şi unii chiar sînt, însă asta depinde

de motivaţia şi profilul intelectual şi moral al fiecăruia. Cu alte cuvinte

moderaţia e pusă în practică de individ, nu ţine de natura Islamului.

Confuzia pe care o fac europenii (şi nu numai) e parţial inevitabilă, parţial

Islamul curge prin Europa

voită. În primul rînd dogma ideologică a multiculturalismului invalidează

evaluarea critică sau etică a culturilor non-vestice. Nu la modul absolut,

traficul interpretărilor este permis, dar numai în sens unic, de la victimă la

opresor. Rolul opresorului este fix, atribuit indiferent de context Vestului în

general şi concret fiinţei descrisă integral sau parţial de atributele: rasă

caucaziană, sex masculin, etnie anglo-saxonă, orientare heterosexuală,

adept al capitalismului, independent, inventiv, simţ moral creştin. Rolul

victimei este variabil, atribuit funcţie de context culturilor non-vestice sau

grupurilor definite de o singură însuşire, reprezentînd tipul victimizării: sex

feminin, orientare homosexuală, rasă ne-caucaziană, religie diferită de

creştinism, etnie străină, etc.

Islamul este una din vacile sacre ale multiculturalismului, ceea ce în

schema neomarxistă de mai sus îi conferă un statut special, sintetizat de

dictonul „crede şi nu cerceta”. Trebuie să credem că Islamul este „religia

pacii” şi să acceptăm la pachet toate „particularităţile” care îl definesc.

Postulînd – în numele statutului de victimă ale cărei plîngeri sînt invariabil

justificate – că Islamul este ireproşabil se insinueaza şi ideea că Islamul

este implicit moderat. Evident, premierul Erdogan ştie mai bine şi a refuzat

ideea că partidul său ar legitima fantezia europenilor despre speciile

Islamului, enunţînd un adevăr pe care Stînga europeană şi cea nord-

americană preferă să îl ignore. Islamul este Islam. Moderaţia dă gust bun

predicilor preparate de gaşca multi-culti, însă realitatea iese din tiparul

reţetelor ideologice.

Iar realitatea a cuprins în această vară atentatul semi-eşuat al medicilor

musulmani dinGlasgow şi comploturile teroriste încheiate prematur prin

arestarea a opt suspecţi înDanemarca şi alţi trei în Germania. În Anglia,

librăriile publice din Londra stochează din abundenţă cărţi glorificînd

jihadul şi califatul mondial, iar aproape jumătate din moschei sînt

controlate de secta islamică Deobandi, mentorul spiritual al Talibanului

afgan. Presa „serioasă” şi politicienii insistă bineînţeles că acestea sînt

persoane sau fenomene extreme şi marginale, care nu reprezintă Islamul

adevărat sau marea majoritate a musulmanilor… moderaţi, cum altfel?

De fapt, nimeni nu ştie cît de moderată este majoritatea musulmanilor.

Repetiţia constantă a acestei ipoteze e o mantră împachetată sub formă

de certitudine indiscutabilă, derivată din axioma: Islam, exemplu de

moderaţie. Însă e posibilă şi altă interpretare. Ştiind că Islamul este

exceptat de critică şi nesupus vreunei presiuni serioase de adaptare la

societăţile vestice, rezultă logic că manifestările Islamului în Europa şi

America de Nord reflectă fidel natura sa intimă. Nestînjenit în lumea liberă,

Islamul urmează traiectoria dictată de propria sa raţiune de a fi, asemeni

oricărui corp în mişcare inerţială. În loc să sprijine postularea caracterului

benign al Islamului şi deducţia necesităţii moderaţiei celor care îl practică,

observaţia anterioară are o implicaţie contrară dogmei multiculturaliste.

Ordinea de lucru e inversată. Dinamica internă a Islamului poate fi

înţeleasă liber de idei preconcepute numai după sesizarea şi analiza în

prealabil a manifestărilor musulmanilor.

Aplicînd raţiunea în locul dogmei, datele faptice enumerate anterior îşi

pierd caracterul de excepţie şi devin simptomatice pentru spiritul normativ

al Islamului. Extremismul mult trîmbiţat se transformă în militantism

natural, iar pasivitatea majorităţii musulmane își pierde aura de

moderaţie, nefiind altceva decît un fals fabricat pentru liniştea noastră.

Lipsa totală a împotrivirii faţă de cei care – ni se spune – le pervertesc

religia paşnică şi onorabilă capătă sensul de susţinere tacită a

„extremiştilor” şi de întreținere a unei mase critice, în numele căreia

militanţii fac revendicări şi se declară ofensaţi sau discriminaţi. Libertăţile

occidentale au devenit calul troian prin care Islamul practică şantajul

concesiilor şi colonizarea lentă de către o majoritate musulmană paşnică şi

favorizată de stingerea civilizaţiei impotente care îi primeşte

necondiţionat.

Bunăoară Bruxelles, capitala Eurabiei. Cartierul Moellenbeck a devenit o

anexă magrebiană unde autorităţile belgiene nu mai au nici o autoritate.

Object 1

Incapacitatea de a recunoaşte Islamul drept ceea ce este are şi o raţiune

de ordin practic. O evaluare neromanțată înseamnă repudierea totală sau

parţială a Islamului din societăţile vestice. Problemele concrete sociale,

politice şi economice care ar rezulta sînt capabile să degenereze în conflict

deschis şi pun sub semnul întrebării caracterul pluralistic, egalitar şi

democratic al lumii libere. Însă exact acelaşi efect îl are deja extinderea

necontrolată a Islamului.

Sîntem prinşi între ciocan şi nicovală. Dacă vom persista să ne amăgim ca

pînă acum, atunci caracterul pluralistic, egalitar şi democratic al

societăţilor noastre va continua să fie erodat şi în final civilizaţia pe care

am primit-o moştenire de la Socrate, Cicero şi Iisus va dispare. Pe de altă

parte, dacă ne hotărîm să rezistăm Islamului vom avea de ales opţiuni

incomode pentru musulmani. În orice caz, lumea de mîine va fi diferită de

cea de azi. Avem de ales dacă vrem să fim în ea sau nu. În caz afirmativ,

trebuie să stopăm acum răspîndirea nestînjenită a celor mai nocive

elemente islamice.

Şaria, conceptul de jihad, califatul mondial, statutul inferior al femeii,

obiceiul barbar al mutilării genitale, burka, poligamia, antisemitismul,

anticreştinismul, pedeapsa cu moartea pentru apostazie sau

homosexualitate trebuie proscrise din Islamul practicabil în Occident. Dacă

nu altceva, măcar instinctul de autoconservare ar trebui să ne trezească la

realitate.

În 1961 Ray Charles a refuzat să cînte în statul său natal în faţa unei

audienţe segregate rasial şi în consecinţă adunarea legislativă i-a interzis

pe viaţă să mai concerteze în Georgia. În 1979 adunarea legislativă a

Georgiei l-a invitat pe Ray Charles la o sesiune extraordinară în cadrul

căreia interdicţia a fost ridicată şi i s-au prezentat scuze oficiale pentru

nedreptatea veche de aproape două decenii. Melodia Georgia on my mind a

fost adoptată ca imn oficial al Georgiei. Dincolo de justiţia poetică –

cîntecul compus de un negru ajuns simbol al unui stat care pînă nu demult

îşi umilea instituţional cetăţenii de culoare – această istorie simbolizează şi

capacitatea de înnoire a Americii.

În contrast un amănunt despre AKP, partidul islamic al lui Erdogan care

guvernează Turcia de cîţiva ani. Pe perioada mandatului AKP statul a

construit numeroase blocuri de locuinţe în Istanbul. Pînă aici numai de

bine. Mica ciudăţenie constă în faptul că aceste blocuri se disting clar de

cele construite anterior. Clădirile finanţate de guvernul islamic nu au

balcoane. De ce? Pentru protecţia femeilor de ochii lumii. Codul islamic

este foarte strict: femeile nu au voie să-şi arate faţa în public, indiferent

dacă la nivelul solului, sau undeva la etajul zece. În acest fel ingenios este

garantată onoarea musulmanului plecat la muncă. Femeia rămasă acasă

(cel mai probabil încuiata pe dinăuntru) este o femeie captivă în casă.

Acest detaliu ar fi fost firesc în teocraţii islamice ca Arabia Saudita sau

Iran, însă pentru Turcia, cea mai funcţională democraţie musulmană,

simbolizează moderaţia şi capacitatea de înnoire a Islamului. Zero.

Întrebare: care dintre cele două culturi se bucură de mai multă apreciere în

lume?

Răspunsul progresist sună aşa. În primul rînd americanii nu au cultură

(muzica neagră a lui Ray Charles este produsul sclavilor africani aduşi în

America şi oricum, nici aia nu ar fi fost posibilă fără invenţia belgianului

Adolphe Sax) şi în al doilea rînd numai cultura europeană e suficient de

sofisticată şi sensibilă pentru un dialog respectuos cu Islamul, fără

contribuţia căruia însăşi civilizaţia europeană ar fi fost de neconceput.

Răspuns plin de „sensibilitate” şi lipsit de instinctul autoconservării, înţeles

corect ca o declaraţie de capitulare.

Sursa