INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII

Ofensa adusă unor însemne (art. 236 C.p.)Ultrajul (art. 239 C.p.)Uzurparea de calităţi oficiale (art. 240 C.p.)Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive (art. 241 C.p.)Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 242 C.p.)Ruperea de sigilii (art. 243 C.p.)Sustragerea de sub sechestru (art. 244 C.p.)

Aspecte comune Noţiune : Sunt infracţiunile care au ca obiect juridic comun relaţiile sociale pentru a căror evoluţie

corespunzătoare este necesară protejarea autorităţii instituţiilor publice. Prin autoritate se înţelege, alternativ: 1) dreptul (reflectat în atribuţii specifice) conferit autorităţilor şi instituţiilor publice de a-şi

impune voinţa faţă de destinatarii activităţii lor prin luarea de decizii şi puterea de a asigura îndeplinirea lor;

2) organ sau instituţie din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice şi persoanele care le reprezintă;

3) prestigiul de care trebuie să se bucure cei menţionaţi. Faptele sunt periculoase deoarece împiedică autorităţile şi instituţiile publice să-şi îndeplinească

sarcinile de importanţă vitală pentru societate. Protecţia penală reglementată în titlul V al părţii speciale a Codului penal este acordată numai

acelor instituţii care reprezintă în sens juridic o autoritate. Acest termen se înţelege în sensul de autoritate oficială (recunoscută prin lege) şi având competenţe legale materializate în acte producătoare de consecinţe juridice.

Subiectul activ este, în regulă generală, neindividualizat de lege (excepţie: funcţionar public la art. 242 C.p. - sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, custode la art. 243 C.p. - ruperea de sigilii - şi la art. 244 C.p. - sustragerea de sub sechestru).

Participaţia este posibilă la toate infracţiunile şi în toate formele ei, mai puţin coautoratul la art. 241 C.p. (portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive).

Subiectul pasiv este instituţia publică a cărei autoritate a fost periclitată prin săvârşirea faptei. Latura obiectivă : Infracţiunile contra autorităţii pot fi săvârşite atât prin acţiuni, cât şi prin

inacţiuni. Întotdeauna, când elementul material constă într-o inacţiune, este necesar să se stabilească în

sarcina agentului existenţa unei obligaţii legale pe care acesta, nerespectând-o, a produs consecinţa negativă prevăzută de norma juridică.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce depind în existenţa şi evoluţia lor de autoritatea subiectului pasiv principal al infracţiunii

Raportul de cauzalitate rezultând ex re. La unele infracţiuni poate exista şi un obiect juridic adiacent, constând în relaţiile sociale privind

protejarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei reprezentante a autorităţii, în aceste cazuri legătura de cauzalitate urmând a fi dovedită de organul judiciar.

Latura subiectivă : Toate infracţiunile din acest titlu se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 242 C.p.) se comite şi din culpă.

Tentativa se pedepseşte numai în cazul alin. 1 de la art. 242 C.p. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri.

Sancţiunea : unele fapte sunt sancţionate cu pedepse alternative (închisoare sau amendă). Fapta nu mai apare incriminată în Codul penal 2009.

Ultrajul (art. 239 C.p.) Ultrajul constă în periclitarea exercitării autorităţii publice prin violenţe fizice sau psihice

exercitate asupra reprezentantului unei asemenea autorităţi. Obiectul infracţiunii de ultraj. În cazul ultrajului, protecţia legiuitorului vizează un fascicul mai

restrâns de relaţii sociale, care privesc autoritatea de stat. Textul de lege pretinde erga omnes ca funcţionarul care exercită autoritatea de stat să nu constituie obiectul unor fapte ce aduc atingere libertăţii ori integrităţii corporale sau sănătăţii lui.

Şi în acest caz obiectul ocrotirii penale este complex deoarece alături de autoritatea de stat (obiect juridic special principal) se protejează, inevitabil, persoana funcţionarului care este reprezentantul ei.

Subiecţii. Infracţiunea are un subiect pasiv complex. În cadrul acestuia partea vătămată principală şi mediată este un organ ce înfăptuieşte puterea de stat.

Subiectul pasiv adiacent este un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Ca atare, funcţionarul trebuie să facă parte dintr-un organ al puterii de stat, al administraţiei de stat, al justiţiei şi, în acelaşi timp, să efectueze acte ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Practica judiciară recunoaşte această calitate, spre exemplu: subofiţerului (maistru militar), poliţistului, procurorului, primarului.

Sunt subiect pasiv adiacent al ultrajului şi funcţionarii care au ca atribuţii de serviciu executarea dispoziţiilor emise de către un organ al autorităţii de stat. Spre exemplu executorul judecătoresc asupra căruia se săvârşeşte o ameninţare sau o violenţă. În acest caz, însă, fapta se va încadra atât

în art. 271 C.p. – neexecutarea hotărârilor judecătorești - , cât și la art. 239 C.p., ceea ce

constituie o greșeală a legiuitorului (Ordonanţa de Urgenţă nr. 198 din 04.12.2008 a introdus alin. 5 la art. 239: Dacă faptele prevăzute în alin. 1-4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Conţinutul infracţiunii de ultraj. Latura obiectivă. Elementul material al faptei coincide cu cel prezentat la infracţiunile de ameninţare (art. 193 C.p.), loviri sau alte violenţe (art. 180 C.p.), vătămare corporală (art. 181 C.p.) sau vătămare corporală gravă (art. 182 C.p.).

Ameninţarea se săvârşeşte contra funcţionarului, nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta săvârşită nemijlocit comportă prezenţa funcţionarului în momentul şi la locul săvârşirii ei.

Când intervin, „mijloace de comunicare directă” înseamnă că funcţionarul nu se găseşte în locul unde autorul proferează ameninţările, dar acestea sunt percepute efectiv de funcţionar, însă printr-o anumită intermediere (telefon, scrisoare etc.), care produce, în general, acelaşi efect pe care funcţionarul l-ar resimţi dacă ar fi fost prezent la locul săvârşirii faptei.

Mijloc de comunicare directă este şi situaţia în care intermediar este o altă persoană însărcinată să-i comunice fapta funcţionarului.

Fapta se săvârşeşte asupra unui funcţionar „aflat în exerciţiul funcţiunii” sau „pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”. Aceste două condiţii esenţiale sunt alternative, deşi au un element comun, şi anume faptul că funcţionarul este, în momentul săvârşirii faptei, un reprezentant efectiv al autorităţii de stat. Faţă de un asemenea funcţionar fapta se poate săvârşi atunci când el îşi exercită efectiv funcţia, adică numai atunci când face acte ce produc consecinţele juridice specifice funcţiei respective. Dar fapta se mai poate comite şi atunci când funcţionarul nu-şi exercită efectiv funcţia, în acest caz fiind obiectul acţiunii infracţionale deoarece anterior efectuase anumite acte prin intermediul cărora a exercitat autoritatea de stat.

În toate cazurile, actele efectuate de funcţionar sunt de competenţa sa. Neîndeplinirea acestei condiţii face ca ultrajul să nu existe.

Atunci când fapta se săvârşeşte asupra funcţionarului aflat în exerciţiul atribuţiilor sale, nu este necesar ca ea să aibă vreo legătură cu actele de serviciu ale subiectului pasiv, întrucât şi în acest caz autoritatea este primejduită.

Această condiţie ca fapta să aibă legătură cu actele de serviciu ale funcţionarului este obligatorie numai atunci când acesta nu-şi exercită efectiv funcţia, pe care însă o deţine. Spre exemplu, funcţionarul întâlnit întâmplător de persoana pe care anterior o arestase este violentat de către aceasta din urmă.

Exercitarea atribuţiilor de serviciu nu este legată, în concepţia legiuitorului, de programul de serviciu sau de locul acestuia. În acest sens, practica judiciară a considerat incidente dispoziţiile privitoare la ultraj în situaţia în care fapta s-a săvârşit contra funcţionarului care se pregătea să intre în serviciu.

În situaţia în care funcţionarul îşi exercită abuziv funcţia (de ex., prin depăşirea atribuţiilor, prin nesocotirea cadrului legal în care trebuie să efectueze acte de serviciu, printr-o comportare lipsită de răspundere sau arbitrară) el nu mai este protejat de norma juridică prevăzută în art. 239 C.p.

Atunci când fapta este săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi funcţionari cu aceeaşi ocazie sunt aplicabile regulile concursului de infracţiuni, deoarece autoritatea de stat este protejată prin intermediul protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său, căruia îi sunt inevitabil ocrotite drepturile fundamentale cuprinse în obiectul special al infracţiunii.

Atunci când ultrajul constă în efectuarea mai multor ipostaze ale elementului material, săvârşite asupra aceluiaşi subiect pasiv adiacent, fapta va fi calificată după regulile infracţiunii unice (art. 239 alin. 1, 2, 3 sau 4).

Dacă, însă, unele acţiuni ale autorului alcătuiesc elementul material al faptei simple, iar altele ale agravantelor, vor fi incidente numai dispoziţiile privitoare la acestea din urmă care absorb, din punctul de vedere al pericolului social, activităţile efectuate de autor în cazul variantei atenuate.

Când fapta lezează valori ocrotite în texte diferite, din raţiuni diferite, va exista un concurs de infracţiuni (real sau ideal, după caz).

Spre exemplu, încercând să-şi asigure scăparea după ce a furat un bun, autorul săvârşeşte acte de violenţă contra unui poliţist. Tâlhăria va intra, în acest caz, în concurs cu ultrajul.

Latura subiectivă. Ultrajul se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă. De altfel, toate faptele ce alcătuiesc elementul material al ultrajului, fiind infracţiuni autonome, au o asemenea formă de vinovăţie. În cazul variantelor agravante de la alin. 3 şi 4 fapta se comite cu praeterintenţie în ceea ce priveşte urmarea imediată pentru subiectul pasiv adiacent.

Un element esenţial îl constituie ştiinţa făptuitorului că partea vătămată este reprezentantul, în funcţie, al unei autorităţi de stat. Săvârşind infracţiunea, agentul urmăreşte sau numai acceptă periclitarea bunei desfăşurări a raportului juridic prin intermediul căruia se desfăşoară autoritatea.

Formele infracţiunii şi sancţiunea. Tentativa la ultraj nu este incriminată. Consumarea faptei este apreciată în funcţie de momentul consumativ al infracţiunilor ce alcătuiesc elementul material al ultrajului. Este posibilă forma continuată şi, rar, cea continuă (de ex. în anumite modalităţi faptice ale ameninţării).

Sancţiunea. Varianta simplă prevăzută la alin. 1 este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Pentru ipotezele agravante prevăzute în alin. 2, 3 şi 4 pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda de la 500 la 30.000 lei (la alin. 2), închisoarea de la 6 luni la 6 ani (cazul vătămării corporale de la alin. 3) şi închisoarea de la 3 la 12 ani în situaţia producerii vătămării corporale grave (alin. 4).

Variante agravate. Ultrajul agravat se datorează unei laturi obiective specifice faptelor prevăzute în art. 180, 181 sau 182.

Prin O.U.G. nr. 198/2008 s-a introdus alin. 5, prin care limitele pedepsei se majorează cu jumătate dacă faptele prevăzute în alin. 1 - 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală (în sensul art. 201 alin. 2 C.p.p., adică organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale: ofiţeri din unităţi militare, garnizoane sau centre militare, comandanţii, ofiţeri ai poliţiei de frontieră, căpitanii porturilor), expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, aceasta constituind o agravantă generală pentru toate variantele ultrajului.

Ultrajul în Codul penal 2009 În Codul penal 2009, ultrajul apare incriminat în art. 257 din Titlul III (Infracţiuni privind

autoritatea şi frontiera de stat ), Capitolul I (Infracţiuni contra autorităţii), ca o agravantă a

infracțiunilor de ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămăril cauzatoare de moarte ori omor săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în

legătură cu exercitarea acestor atribuţii. Tratamentul sancționator constă în aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Același tip de pedeapsă se aplică și în cazul săvârşirii unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu,

ca și faptele comise în condiţiile arătate, dar care privesc un membru de familie al funcţionarului public.

Și în cazul acestei incriminări faptele prevăzute în alineatele anterioare, comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Cazuri speciale de pedepsire

În art. 2391 legiuitorul a prevăzut câteva situaţii pe care le-a intitulat Cazuri speciale de pedepsire. Textul de lege ridică însă, de la început o problemă, întrucât ne aflăm în faţă unor

dispoziţii de sancţionare referitoare la ameninţare, lipsire de libertate în mod ilegal sau violenţe, inclusiv cauzatoare de moarte (art. 180-183 C.p.), în condiţiile însă ale unui subiect pasiv adiacent diferit, aflat într-o anumită relaţie cu subiectul pasiv de la ultraj. Aceste infracţiuni se comit împotriva unei rude apropiate a unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, în scop de intimidare sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către aceste persoane a atribuţiilor de serviciu. Faptele la care se referă art.2391 sunt infracţiuni contra autorităţii deoarece incriminarea lor mai gravă constituie, în concepţia legiuitorului, doar o măsură penală de protecţie a autorităţii publice, motiv pentru care limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri Noţiune . Art. 242 C.p. incriminează sustragerea sau distrugerea unui înscris păstrat sau deţinut de

către o persoană juridică de drept public sau de interes public. Obiectul infracţiunii. Fapta are ca obiect juridic relaţiile sociale privitoare la asigurarea păstrării

în condiţii corespunzătoare a înscrisurilor aflate la o unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C.p. Textul de lege apără şi desfăşurarea normală a relaţiilor de serviciu din organizaţiile la care face

referire art. 145 C.p. Obiectul material îl constituie înscrisurile (dosare, registre, documente etc.) ce se află în păstrarea

sau deţinerea unei instituţii publice. Aceste înscrisuri pot avea şi o importantă valoare socială artistică, istorică, ştiinţifică, arhivistică etc., situaţie corespunzătoare variantei incriminate în art. 242 alin. 2 C.p. Expresia „sau o altă asemenea valoare” este imprecisă.

Obiect material al acestei fapte nu îl constituie înscrisurile care sunt titluri de valoare, precum şi moneda de hârtie. Sustragerea acestora este furt.

Subiecţii. Art. 242 alin. 3 C.p. prevede un autor calificat în persoana funcţionarului public care se află în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

În sensul legii, prin atribuţii de serviciu se înţeleg numai acele împuterniciri care sunt specifice statutului funcţionarului ce a comis fapta.

Structura şi conţinutul infracţiunii. În situaţia acestei infracţiuni este necesară preexistenţa unor înscrisuri care se află în păstrarea sau deţinerea vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 145 C.p.

Prin „păstrare” se înţelege o deţinere în sensul unei detenţii precare. Păstrarea are ca substanţă a sa caracterul vremelnic, temporar al deţinerii înscrisului.

În raţiunea legii, „deţinerea” s-ar înscrie ca un termen antonimic faţă de „păstrare” în sensul că unitatea posedă, are în proprietate, înscrisul respectiv. În acest sens, credem că termenii care ar fi exprimat mai bine voinţa legiuitorului ar fi fost „detenţia” (pentru „păstrare”) şi „posesia” în locul a ceea ce în textul în vigoare este „detenţia”. În Codul penal de la 1864 exista o normă juridică (art. 204) parţial asemănătoare cu art. 242 din Codul în vigoare. Legiuitorul de atunci a folosit în aceleaşi intenţii ca şi cel contemporan, termenii de înscrisuri „puse” în arhive etc. sau „date în păstrare” unui funcţionar public. Este evident că prin primul termen se înţelege posesia înscrisului, iar prin cel de-al doilea, un fenomen provizoriu asemănător detenţiei precare din dreptul civil. Atunci când înscrisul este păstrat de un funcţionar se înţelege că acesta îl deţine ca reprezentant al unităţii, detenţia în sens juridic având-o, de fapt, aceasta din urmă.

Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei constă într-o acţiune alternativă: sustragere sau distrugere, aceasta din urmă fiind posibil a se realiza şi printr-o inacţiune.

„Sustragerea” înseamnă luarea fără drept a înscrisului din sfera de dispoziţie a unităţii care îl păstrează sau îl deţine.

„Distrugerea” semnifică nimicirea înscrisului, efectuată în orice mod. Tot distrugere este şi degradarea parţială a înscrisului, care face însă ca înscrisul să nu mai poată fi întrebuinţat în conformitate cu destinaţia sa iniţială.

Distrugerea săvârşită printr-o inacţiune apare atunci când făptuitorul, având obligaţia de a proteja înscrisul, îl lasă în condiţii care conduc la nimicirea ori degradarea sa

În toate situaţiile se va avea în vedere conţinutul înscrisului, forţa sa probantă care este diminuată sau anihilată complet prin săvârşirea faptei. Astfel, se va putea aprecia dacă a apărut sau nu rezultatul specific infracţiunii.

Urmarea constă într-o stare de pericol pentru autoritatea publică. Nu este necesar, pentru existenţa acestui element al laturii obiective, ca să apară vreun prejudiciu în urma săvârşirii faptei.

Raportul de cauzalitate apare instantaneu la momentul săvârşirii distrugerii sau sustragerii înscrisului.

Vinovăţia autorului constă în intenţie. Pentru varianta atenuată a faptei (art. 242 alin. 2 C.p.) latura subiectivă este culpa. Autorul ştie că înscrisul se află în păstrarea sau detenţia vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 145 C.p.

Forme, sancţiuni. Tentativa formei tipice a infracţiunii este incriminată. Ea reprezintă începerea actelor care vizează distrugerea sau sustragerea înscrisului, dar întreruperea lor mai înainte ca înscrisul să fi fost nimicit, degradat (cu afectarea posibilităţii de folosire a înscrisului conform scopului pentru care a fost produs) sau intrat în posesia făptuitorului.

Consumarea se apreciază după regulile privitoare la această formă a faptei expuse la infracţiunile de furt şi distrugere(art. 217, 218 Cod penal). Fapta poate avea un caracter continuat.

Sancţiunile prevăzute de art. 242 C.p. variază de la închisoare între 3 luni şi 5 ani, pentru forma tipică (art. 242 alin. 1 C.p.), la închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda de la 500 la 30.000 lei (pentru persoana fizică) în varianta atenuată (art. 242 alin. 2 C.p.).

În cazul în care subiectul activ este calificat, maximul acestor pedepse se majorează cu un an (art. 242 alin. 3 C.p.).

Variante incriminate. O variantă atenuată a infracţiunii este prevăzută în alin. 2 al art. 242 C.p., deosebindu-se de forma tipică în principal prin obiectul material şi prin latura subiectivă, care constă numai în culpă. În consecinţă şi urmarea acestei fapte va avea un grad de pericol social mai scăzut (datorat exclusiv culpei) care a fost reflectat, ca atare, în sancţiune.

Art. 242 alin. 3 C.p. prevede o agravare a răspunderii penale a subiectului activ atunci când acesta este un funcţionar public. Condiţia esenţială şi preexistentă în acest caz este ca agentul să se afle, la momentul săvârşirii faptei, în exercitarea atribuţiilor care intră în competenţa sa.

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri în Codul penal 2009

În Colul penal 2009 este incriminată sustragerea sau distrugerea de înscrisuri în art. 259, pedeapsa în cazul faptei tip fiind închisoarea de la unu la 5 ani.

Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Tentativa se pedepseşte. Fapta comisă din culpă a fost dezincriminată.

Ruperea de sigilii Noţiune. Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat este sancţionată în art. 243 C.p.

Fapta prezintă pericol nu numai pentru autoritatea organului care a aplicat sigiliul, dar ea poate îngreuna şi activitatea acestuia.

Subiecţii. Fapta are subiect activ calificat - custodele - în varianta agravantă. Acesta poate fi proprietarul, detentorul precar al bunurilor sau orice altă persoană care a dobândit o asemenea poziţie juridică.

Custode poate fi chiar debitorul, dar atunci când făptuitorul este debitorul obligaţiei al cărei obiect este bunul sigilat, fără a exista o învestire distinctă cu privire la custodie, fapta nu se va încadra în art. 243 alin. 2 C.p., ci în alin. 1 al aceluiaşi text de lege.

Structura şi conţinutul infracţiunii. Ruperea de sigilii are ca situaţie premisă un sigiliu legal aplicat, menit să conserve o anumită situaţie de fapt.

Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei este alcătuit din acţiunea alternativă de înlăturare ori de distrugere a sigiliului.

Înlăturarea semnifică îndepărtarea, ridicarea sigiliului în alte condiţii decât cele legale. Distrugerea reprezintă nimicirea sigiliului, astfel încât caracteristicile lui (semnul, imaginea de

care se foloseşte autoritatea) nu mai sunt identificabile, chiar şi în cazul in care este vorba despre o degradare parţială, dar care are acelaşi rezultat.

Sigiliul nu constituie un obstacol material pus exclusiv pentru a păzi bunul de o eventuală sustragere, ci are rolul de a semnala intenţia autorităţii de a indisponibiliza sau conserva acel bun.

Urmarea faptei constă într-o stare de pericol pentru existenţa şi evoluţia autorităţii organului care aplicat sigiliul.

Raportul de cauzalitate rezultă ex re. Latura subiectivă este reprezentată de intenţie (directă sau indirectă). Forme şi sancţiuni. Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată. Consumarea faptei se produce instantaneu, la momentul înlăturării sau distrugerii sigiliului. Fapta

poate avea caracter continuat. Sancţiunea este diferenţiată după cum ea se referă la forma simplă a faptei (închisoare de la o

lună la un an sau amendă de la 300 la 15.000 lei) ori la agravantă (închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă de la 500 la 30.000 lei).

Varianta agravată . Agravanta legală a infracţiunii depinde numai de situaţia autorului care, în acest caz, este custodele bunurilor sigilate.

Ruperea de sigilii în Codul penal 2009 Ruperea de sigilii se regăsește incriminată și în Codul penal 2009, în art. 260, pedeapsa în cazul

infracțiunii tip fiind închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda, iar în cazul agravantei comiterii faptei de către custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

Sustragerea de sub sechestru Noţiune. Luarea unui bun prin nesocotirea sechestrului aplicat conform legii este sancţionată în

art. 244 C.p. Fapta prezintă pericol nu numai pentru autoritatea organului care a aplicat sechestrul, dar ea poate îngreuna şi activitatea acestuia.

Subiecţii. Fapta are ca subiect activ calificat - custodele - în varianta agravantă. Acesta poate fi proprietarul, detentorul precar al bunurilor sau orice altă persoană care a dobândit o asemenea poziţie juridică.

Custode poate fi chiar debitorul, dar atunci când făptuitorul este debitorul obligaţiei al cărei obiect este bunul sechestrat, fără a exista o învestire distinctă cu privire la custodie, fapta nu se va încadra în art. 244 alin. 2 C.p., ci în alin.1 al aceluiaşi text de lege.

Structura şi conţinutul infracţiunii. Sustragerea de sub sechestru are ca situaţie premisă un sechestru legal aplicat.

Prin sechestru legal aplicat înţelegem aplicarea unui sechestru cu respectarea condiţiilor de formă. Se verifică astfel competenţa organului ce a dispus sechestrul, competenţa organului care a aplicat efectiv sechestrul şi modul în care s-a efectuat sechestrarea, în sfârşit, respectarea cerinţelor privitoare la natura bunurilor ce pot fi sechestrate.

Instanţa penală este îndrituită să cerceteze legalitatea sechestrului deoarece această situaţie este o cerinţă esenţială a normei juridice penale, iar, pe de altă parte, în dreptul nostru procesual penal, chestiunile prealabile, de care depinde rezolvarea cauzei, intră în competenţa de soluţionare tot a instanţei penale, chiar dacă prin natura aceste chestiuni sunt de competenţa altei instanţe (art. 44 C.p.p.). Dacă însă instanţa civilă a decis cu privire la legalitatea sechestrului, hotărârea ei (dacă este definitivă) are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale (art. 44 alin. ultim C.p.p.).

Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei este indicat în text prin cuvântul sustragere. Sustragerea nu este sinonimă cu însuşirea pe care o întâlnim în cazul furtului deoarece există infracţiunea de sustragere de sub sechestru chiar şi atunci când luarea bunului sechestrat s-a făcut în alt scop decât acela al însuşirii pe nedrept.

Totuşi, în sens obiectiv, sustragerea se apreciază după aceleaşi criterii ca şi luarea de la furt, adică elementul material va exista ori de câte ori bunul luat de făptuitor a fost scos de sub imperiul sechestrului trecând în puterea de dispoziţie a făptuitorului.

Sustragerea de sub sechestru nu are caracterul unei infracţiuni complexe, de aceea ea va intra în concurs ideal cu infracţiunea de furt, când sustragerea s-a făcut în condiţiile art. 208 C.p.

Urmarea faptei constă, în principal, în consecinţele ce se pot ivi ca urmare a lezării prestigiului organului care a aplicat sechestrul. Pot apărea şi alte urmări, cum ar fi: împiedicarea efectivă a activităţii autorităţii cu privire la bunurile sustrase de sub sechestru; o diminuare a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice etc. Toate aceste urmări secundare nu sunt însă condiţii sine qua non pentru existenţa urmării imediate impusă de art. 244 C.p.

Raportul de cauzalitate rezultă ex re. Latura subiectivă este reprezentată de intenţie (directă sau indirectă). Cunoaşterea de către agent

a existenţei sechestrului nu se poate prezuma, necesitând dovedirea ei de organul judiciar care instrumentează în cauză.

Forme şi sancţiuni. Tentativa, deşi posibilă - având în vedere caracteristicile elementului material, nu este pedepsită.

Consumarea faptei se produce în momentul în care luarea bunului a condus la ieşirea lui din sfera sechestrului şi trecerea în stăpânirea de fapt a agentului, indiferent dacă acesta din urmă face sau nu acte de dispoziţie asupra bunului. Fapta poate avea un caracter continuat.

Sancţiunea este diferenţiată după cum ea se referă la forma simplă a faptei (închisoare de la o lună la un an sau amendă de la 300 la 15.0000 lei) ori la agravantă (închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă de la 500 la 30.000 lei).

Varianta agravată . Agravanta legală a infracţiunii depinde numai de situaţia autorului care, în acest caz, este custodele bunurilor sechestrate (a se vedea secţiunea referitoare la subiectul activ).

Elementul material al faptei custodelui nu constă în neîndeplinirea unor obligaţii ce îi revin în cadrul raportului juridic al cărui subiect este, ci numai în acţiunea de sustragere a bunurilor pe care le-a primit în custodie. Spre exemplu, nu va constitui această infracţiune situaţia în care custodele nu se prezintă cu bunurile la data şi la locul fixat pentru vânzarea lor la licitaţie.

Sustragerea de sub sechestru în Codul penal 2009

Sustragerea de sub sechestru este incriminată identic în Codul penal 2009, cu precizarea că, și aici, pedeapsa în cazul faptei tip este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda, iar în cazul

variantei agaravate, când fapta se săvârșește de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.