ÎNFIIINŢAREA UNEI PLANTAŢII DE PIERSIC ÎN SISTEM DE CULTURĂ CLASIC

HORTICULTURA IV

TEMA PROIECTULUI

Înfiinţarea unei plantaţii de piersic in sistem de cultură clasic, pe o suprafaţă de 56 ha, pe un teren cu denivelări de 2% şi o pantă de 4 %.

Se prevede ca sortimentul ales să aibă următoarea structură:

Soiuri timpurii – 30 %

Soiuri mijlocii - 20%

Soiuri târzii - 50 %

CULTURA PIERSICULUI

PERSICA VULGARIS FAMILIA ROSACEAE SUBFAMILIA PRUNOIDEAE

1.IMPORTANŢĂ, ORIGINE , ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Piersicul este o specie pomicolă valoroasă datorită particularităţilor biologice ale pomilor şi însuşirilor terapeutice şi tehnologice ale fructelor. Fructele pot fi consumate în stare proaspătă sau prelucrată sub formă de gem , compot, nectar, fructe deshidratate, băuturi răcoritoare sau distilate.

Piersicul mai are anumite avantaje care justifică extinderea lui în cultură, cum sunt :

Pomii intră repede pe rod Produc mult şi constant de la an la an În caz de accidente climatice se refac uşor

Piersicul este originar din China unde creşte spontan şi astăzi. Din Anuarul Statistic FAO (1998) producţia mondială de piersici şi nectarine era de 11.065 mii tone din care Europa produce 3.718 mii tone, Asia- 4.452 mii tone, America de Nord- 1.485 mii tone.

Cele mai mari ţări cultivatoare din Europa sunt :

Italia - 1.429 mii tone Franţa – 470 mii tone Grecia – 480 mii tone Spania – 888 mii tone

Pe plan mondial se cultivă 4 categorii de piersici :

Piersici propriu –zise : cu pieliţă pubescentă şi pulpă neaderentă Pavii : cu pieliţă pubescentă şi pulpa aderentă la sâmbure Nectarine : pieliţa nepubescentă şi pulpa neaderentă la sâmbure Brugnone: pieliţa nepubescentă şi pulpa aderentă la sâmbure

Se constată o creştere a cererii de nectarine pe plan mondial.

În ţara noastră piersicul este răspândit în judeţele Constanţa, Bihor, Dolj, Timiş, Arad, Satu Mare, zona municipiului Bucureşti.

După recensământul pomilor se cultivă 5,9 milioane piersici iar plantaţii în masiv pe 11 mii ha, reprezentând 3,5% din suprafaţa ocupată cu pomi.

2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

2.a. Specii care prezintă interes pentru obţinerea de soiuri şi portaltoi

Genul Persica cuprinde 5 specii dintre care în lucrările de ameliorare de importanţă majoră este specia Persica vulgaris, care are două varietăţi botanice: rosaeflora cu flori de tip rosaceu şi campanulaeflora cu flori de tip campanulat. Fiecare varietate cuprinde 2 subvarietăţi botanice : lanuginosa, la care pieliţa fructelor este pubescentă (piersici proprhiu-zise şi pavii) şi nucipersica la care pieliţa fructelor este glabră (nectarine şi brugnone).

În funcţie de culoarea pulpei fiecare subvarietate cuprinde 3 forme :

Leucocarpa- fructe cu pulpa albă;

Xantocarpa –fructe cu pulpa galbenă;

Hematocarpa – fructe cu pulpa roşie;

Persica ferganensis (piersicul de Fergana) se cultivă în Asia şi China, recent a pătruns şi în ţara noastră, are fructe sferic turtite, bogate în zahăr, aşa numite piersici „sandwich”.

Persica davidiana (piersicul lui David) este o specie cultivată ca plantă de ornament în China, rezistentă la ger până la – 400 C şi la secetă. Prezintă două varietăţi : una cu flori trandafirii şi alta cu flori albe imaculate.

Persica mira (piersicul mira) , creşte ca arbustoid , înfloreşte târziu, fructele au sâmburi mici si netezi.

Persica kansuiensis (piersicul de Kansu) , este strămoşul soiurilor cu pulpa roşie , sangvine. Este important în ameliorarea portaltoilor.

2.b. Descrierea soiurilor folosite

În alegerea soiurilor, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:- epoca de coacere a fructelor;- rezistenţa la ger sau secetă în funcţie de regimul climatic din zonă;- posibilitatea folosirii soiurilor interferile pentru a asigura o bună polenizare a fructelor (în cazul de faţă nu s-au ales soiuri autosterile care să necesite polenizatori);

Soiuri timpurii

Sunbean . Pomul este viguros cu coroană globuloasă. Florile sunt mari, campanulate, roz-vineţii. Fructul este mijlociu , globulos,uşor asimetric, ascuţit spre vârf. Pieliţa potrivit de groasă, rezistentă, foarte fin pubescentă, este colorată în roşu spălăcit, peste care se suprapun dungi roşu sângeriu. La fructele bine colorate culoarea de suprapunere devine roşie-negricioasă. Pulpa este aurie , uşor roşie în jurul sâmburelui , consistentă, suculentă, fondantă, armonios acidulată. Sâmburele este mijlociu , ovoid alungit. Fructele se maturează la sfârşitul lunii iulie.

Maygold . Soi obţinut in SUA şi difuzat în producţie în anul 1953. Pomul este viguros, glandele de pe peţiolul frunzei sunt reniforme, florile sunt campanulate. Fructul este de mărime mijlocie , sferic. Pieliţa este de culoare galbenă, acoperită cu roşu viu pe 60-70 % din suprafaţă. Pulpa este de culoare galbenă-portocalie, uneori cu puţin roşu lânga sâmbure, potrivit de consistentă, suculentă, aderentă la sâmbure. Fructele se maturează în ultima decadă a lunii iulie.

Soiuri mijlocii

Frumos de Băneasa . Pomul este de vigoare mijlocie , cu coroana sferic-turtită. Florile sunt mari, de tip campanulat colorate în roz. Fructul este mare, globulos, puţin ovoid. Pieliţa este elastică, fin pubescentă, colorată în galben-portocaliu, acoperită cu dungi late roşu-carmin şi stropi fini pe partea însorită. Pulpa este galben aurie, consistentă, suculentă cu slabe infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, cu gust armonios,

plăcut. Sâmburele este mic, ovoid, neaderent la pulpă. Fructele se maturează în prima decadă a lunii august.

Redhaven . Soiul a fost obţinut în SUA şi difuzat în producţie în anul 1940. Pomul este de vigoare mijlocie, cu glandele de pe peţiol reniforme, iar florile campanulate. Fructul de mărime mijlocie, sferic, uşor asimetric. Pieliţa este subţire, fin pubescentă, neaderentă la pulpă, colorată în galben-auriu, acoperită aproape în întregime cu roşu marmorat, peste care se suprapune un roşu carmin sub formă de striuri. Pulpa este aurie cu infiltraţii fine de roşu carmin lângă sâmbure. Este foarte bună pentru masă, dulceaţă şi compot. Sâmburele este de stul de mare, invers ovoid, comprimat lateral, cu incrustaţii rare şi superficiale. Fructele se maturează în prima decadă a lunii august şi au o foarte bună rezistenţă la transport.

Sothland . Soiul a fost obţinut în SUA şi a fost dat în producţie în anul 1946.Pomul este de vigoare mijlocie, frunzele mari, glandele de pe peţiol sunt globuroase, iar florile mari de tip rozaceu.Fructul ste mare (200-250g), sferic, cu brazda ventrală uşor adâncită spre vârf. Pieliţa de culoare galbenă cu infiltraţii puternice de roşu lângă sâmbure, consistentă, suculentă, dulce, armonios acidulată, aromată şi neaderentă la sâmbure, de foarte bună calitate pentru masă. La maturitate (începutul decadei a treia a lunii august), fructele cad.

Soiuri tîrzii

Podana . Soi obţinut în Italia, din încrucişarea soiurilor Fayette x Fairtime. Pomul are o creştere viguroasă, este productiv, cu rezistenţă bună la ger. Fructul este mare sau foarte mare, sferic. Pieliţa este pubescentă, colorată în galben, acoperită cu roşu pe 40-60% din suprafaţa fructului. Pulpa este galbenă, roşie în jurul sâmburelui, consistentă, suculentă, cu gust plăcut. Fructele se maturează după 15 septembrie.

Superbă de toamnă. Soi românesc, omologat în 1982. Are productivitate ridicată şi fructe de calitate superioară. Pieliţa este de culoare alb-gălbuie, acoperită cu roşu pe parte însorită. Pulpa este galbenă, consistentă cu rezistenţă bună la manipulare şi transport. Fructele se maturează în a doua decadă a lunii septembrie.

Flacăra. Soiul a fost obţinut în anul 1958 la Baza Experimentală Băneasa- Bucureşti. Pomul este vigoare mijlocie, glandele de pe peţiolul frunzelor sunt mici globuloase, florile sunt campanulate. Fructul este mare sau foarte mare, sferic, uşor alungit. Pieliţa este fin pubescentă, de culoare galben-aurie, acoperită cu roşu pe 1/3 din suprafaţă, peste care se suprapun dungi de un roşu mai intens. Pulpa este galbenă-aurie, cu infiltraţii de roşu lângă sâmbure, suculentă, consistentă, dulce vinurie, potrivit de aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă. Sâmburele este mare,alungit , comprimat lateral, cu incrustaţii rare şi adânci. Fructele se maturează după 15 septembrie.

Elberta . Pomul este de vigoare mare, cu coroană sferică. Glandele de pe peţiolul frunzelor sunt reniforme, iar florile mijlocii, campanulate.Fructul este mare (125-135 g), sferic, uşor alungit, asimetric, comprimat lateral. Pieliţa este de culoare galben aurie, acoperită cu roşu sângeriu pe partea însorită cu o pubescenţă grosieră. Pulpa este galben aurie, cu puţină roşeaţă lângă sâmbure, dulce acidulată, intens aromată, consistentă, suculentă. Fructele se maturează la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie.

Halehaven . Pomul este viguros, glandele de pe peţiol sunt globuloase, iar florile de tip campanulat. Fructul este de mărime mijlocie, sferic, cu conturul aproape regulat. Pieliţa este groasă, fin pubescentă, galben-portocalie, acoperită pe întreaga suprafaţă cu un roşu viu marmorat şi striat de un roşu mai intens. Pulpa este galbenă-portocalie, roşcată în apropierea în apropierea sâmburelui, consistentă, suculentă, dulce şi plăcut acidulată, aromată. Fructele se maturează în a doua decadă a lunii august.

2.c Portaltoii speciilor folosite

O foarte importantă decizie este alegerea combinaţiei altoi – portaltoi. Datorită altitudinii (maxim 500 m) şi a precipitaţiilor din zonă am ales ca portaltoi piersicul franc.

Piersicul franc este un portaltoi obţinut din sâmburii soiurilor târzii, Elberta, Târzii de Copăceni, Elita Blanc. Acest portaltoi este compatibil cu majoritatea soiurilor, formează un sistem radicular bine ramificat, imprimând soiurilor o vigoare bună şi o longevitate medie. Cere soluri bine drenate, uşoare, mijlocii şi nu suportă solurile grele, umede, reci, cu apă stagnantă.

2.d Cerinţe faţă de factorii de mediu

Fiind originar din zonele calde ale Asiei Centrale, piersicul manifestă cerinţe mari faţă de căldură fiind depaşit în această privinţă doar de cais şi migdal. El creşt şi fructifică bine în zonele cu veri călduroase şi ierni blânde din arealul podgoriilor, cu temperaturi medii anuale de 10-11,5°C.

Pragul biologic pentru umflarea mugurilor este de 6,5°C, iar pentru deschiderea florilor de 10,5°C, optimul termic pentu înflorit fiind de 13-16°C. Dacă anul climatic este normal şi gerurile vin treptat, mugurii floriferi ai piersicului rezistă până la -23…-25°C, dacă gerul survine brusc, după o perioada relativ călduroasă, temperaturi de -10…-12°C pot afecta mugurii de rod.

Perioada critica este, de altfel ca la majoritatea mugurilor pomilor fructiferi, primăvara

dupa pornirea in vegetaţie, când pragul de rezistenţă la piersic este de -4,9°C în fenofaza de buon roz, (faza C-D); -3,8°C la înflorirea deplina (faza F) şi -2,1°C după legarea fructelor (faza H).

Nevoia de frig a piersicului este de 750-1200 ore (în funcţie de soi) cu temperaturi inferioare pragului biologic.

În timpul perioadei de vegetaţie, piersicul necesită 1200°C pentru maturarea soiurilor timpurii, 3000°C pentru maturarea soiurilor târzii şi o temperatură medie de 16°C.

Printre soiurile mai rezistente la ger se numără soiurile de pavii: Babygold 7, Vivian, Fortuna şi Vesuvio; soiuri de nectarine: Nectared 4, Nectared 6; soiuri de piersic: Redhaven şi Halehaven.

În grupa soiurilor cu muguri florali slab rezistenţi la ger intră: Cardinal, Elberta, J.H.Hale, Flacăra şi Frumos de Băneasa. In ceea ce priveşte temperatura soiului, minima de creştere a rădăcinilor este de 6-7°C, optim de creştere 24°C, iar la 35°C creştea încetează.

Creşterea rădăcinilor începe cu 3-4 saptamâni înainte de înflorit şi înregistrează două maxime: unul primăvara (mai-iunie) şi altul toamna (octombrie-noiembrie).

Nevoia de lumină a piersicului este mai mare decat a majorităţii speciilor pomicole cultivate în ţara noastră, fiind depăşit din acest punct de vedere de migdal şi smochin.

Datele din literatura de specialitate menţionează că în cursul perioadei de vegetaţie necesită minimum 1520 ore de insolaţie.

Cercetările făcute la soiul Elberta arată că în interiorul coroanei, cantitatea de lumină este de 4 ori mai mare decat în câmp. De altfel, lipsa luminii în coroană este prima cauza care duce la degarnisirea ei şi duce la obţinerea de fructe de slaba calitate. Prin urmare plantele de piersic vor fi amplasate pe expoziţii sudice, sud-estice şi sud-vestice şi se vor folosi distanţe de plantare şi forme de coroană care folosesc la maxim lumina.Alături de cais şi migdal, piersicul este o specie rezistentă la secetă. Putând fi cultivat fără irigare în zone cu precipitaţii peste 550-700 mm annual. Insuficienţa apei are repercursiuni negative asupra pomilor şi anume, fructele rămân mici, alungite, turtite lateral cu pubescenţă si pieliţă grosieră, fără suculenţă, astringente (Elberta) şi cu raport nefavorabil între pulpă şi sâmbure. De aceea în zonele cu precipitaţii insuficiente se impune irigarea, la care, piersicul răspunde bine.

Excesul de umiditate este şi el dăunător, determinând asfixierea rădăcinilor (la o durată mai mare de două săptămâni) sensibilizând pomii la atacul bolilor criptogamice.Un timp răcoros şi umed accentuează căderea fiziologică accentuată a fructelor.

Piersicul necesită soluri fertile, profunde, bine drenate, fiind sensibil la asfixierea radiculară, cu un pH cuprins intre 5,5 şi 7,5.

Conţinutul în calcar activ nu va trebui să depăşească 7% în cazul altoirii pe piersic franc şi 15% în cazul altoirii pe migdal.

Ca tipuri de soluri piersicul preferă solul brun roşcat de pădure, cernoziomuri, nisipuri şi soluri nisipoase. Indiferent de tipul de sol pânza freatică va trebui să fie sub adâncimea de 2m.

2.e Caracteristici morfologice şi de producţie

Piersicul altoit pe piersic franc formnează un sistem radicular bogat, bine ramificat care depăşeşte de 1,7-2 ori raza proiecţiei coroanei şi amplasat la adâncimea de 15-80 cm. In solul brun roşcat de pădure unele rădăcini pătrund la 3m adâncime înc ă din pepinieră, ceea ce dovedeşte că sistemul radicular al piersicului are o putere de străpungere a solului pe verticală.

Piersicul altoit pe migdal are un sistem radicular mai puţin dezvoltat dar mai profund decât cel altoit pe piersic franc.

În primii ani de viaţă piersicul creşte viguros. Dacă nu se fac intervenţii de tăiere pomii se degarnisescşi se epuizează repede producând fructe puţine şi de calitate slabă. Tăiat an de an piersicul îşi meţine permanent echilibrul între creştere şi fructificare pe toată durata vieţii.

Piersicul deţine după migdal locul doi în ceea ce priveşte capacitatea de lăstărire anticipată formând mai ales la pomii tineri 1-2 serii de lăstari anticipaţi pe vară. O pondere mai mare de lăstari anticipaţi în coroana pomilor indică fie o încărcătură mică de fructe în anul respectiv fie o tăiere prea severă.

Ramura de rod de bază la piersic este ramura mixtă. Alături de aceasta piersicul mai rodeşte pe ramuri salbe, buchete de mai şi ramuri anticipate. La rândul lor ramurile anticipate pot fi mixte anticipate, salbe anticipate, buchete antciipate. Ramurile salbe şi ramurile buchet se întâlnesc mai ales la pomii debili intraţi in declin, suferinzi sau supraîncărcaţi cu rod.

Piersicul înfloreşte timpuriu, la cca 12 zile dupa cais şi concomitent cu unele soiuri de migdal, cireş, vişin, prun şi păr. În cadrul unui soi deschiderea florilor de eşalonează pe o perioadă de 5-7 zile.

Majoritatea soiurilor de piersic sunt autofertile. Polenizarea se face deseori în cadrul aceleiaşi flori, înainte de deschiderea ei. Florile fecundează în proporţie de 59-90% în funţie de soi, vârsta pomilor, condiţiile de climă. Din fructele legate cad fiziologic 30-40%. Se cunosc şi soiuri de piersic autosterile (J.H.Hale, Firegold).

În primele patru săptămâni după legat piersicile cresc lent 0,7-1,12 g/zi, iar în etapa întăririi sâmburilor creşterea fructelor se reduce şi mai mult 0,31-0,66 g/zi. După ce se întăresc sâmburii ritmul creşterii fructelor devine cu atât mai accentuat cu cât epoca de coacere este mai timpurie.

Piersicul are o perioada de vegetaţie lunga. Frunzele cad în a doua jumătate a lunii octombrie şi in noiembrie.

Piersicul începe să formeze fructe încă din anul al 2-lea de la plantare, dar producţii economice se obţin începând cu anul IV. Această specie nu are alternanţă de rodire.

Potenţialul productiv la piersic este foarte mare.În livezi intensive se pot obţine 20-25 t/ha fructe. O condiţie de baza este realizarea de plantaţii încheiate fără goluri. Completarea golurilor se face în primii ani deoarece în plantaţii de peste 8-10 ani completatea golurilor nu mai este rentabilă.

Fenomenul crăpării sâmburilor apare cu frecvenţă la soiruile cu coacere timpurie şi extratimpurie: Madeleine Pouyet, Mayflower, Springtime, Blazing gold, Cardinal etc. şi în anii cu primăveri reci. Fenomenul se amplifică dacă se udă abundent în perioada de la începutul întăririi sâmburilor. Când pomii au multe fructe, puţine dintre acestea au sâmburii crăpaţi. O rărire timpurie şi intensă a fructelor accentuază fenomenul de crăpare.

Gomoza (apariţia scurgerilor de clei) este determinată de ger, atac de insecte şi boli, lovituri de grindină, răni accidentale. Când scurgerile sunt sporadice şi de mică intensitate nu sunt necesare intervenţii tehnologice. Dacă scurgerile iau amploare acestea trebuie curăţite până la lemn sănătos, dezinfectate cu sulfat de cupru 3-5% şi acoperite cu mastic.

In cazul altoirii pe portaltoi franc plantaţiile de piersic produc economic 14-16 ani.În zonele cu favorabilitate ajunge până la 18-21 ani.

3. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

3.1 SISTEMUL DE CULTURĂ

Sistemul clasic.

Se caracterizeaza prin pomi de talie mare si mijlocie, altoiti, de regula, pe portaltoi, generativi, cu coroane globuloase (piramide, vas), plantati la distante mari, numarul de pomi la ha fiind de 150-350.

Cheltuielile pentru infiintarea plantatiilor sunt mici.

Productiile economice se obtin abia dupa 6-8 ani de la plantare. Costurile de productie sunt ridicate datorita gradului redus de mecanizare a lucrarilor. Recuperarea investiţiei se realzează lent.

Pomii ajung pâna la înaltimea de 8-10 metri, au coroane globuloase mari ajungând până la 4-8 metri în diametru. Distanţele de plantare sunt 5-8 metrii între rînduri şi 3-5 metrii între plante pe rînd, cu o densitate de 204-350 pomi/ha şi chiar mai mult.

3.2 Alegerea terenului

Piersicul se va aamplasa pe souluri uşoare, nisipoase, cu fertilitae mijlocie pe treimea mijlocie şi superioară a pantelor. Zona favorabilă culturii este zona podgoriilor cu altitudine de 300-400 m. Piersicul nu suportă să fie cultivat după el însuşi decât după trecere unei perioade de 18-20 de ani de la defrişarea plantaţiei precedente, aceasta datorită fenomenului de oboseală a solului.

Se vor evita terenurile infestate cu nematozi iar în caz contrar se vor trata cu nematocide specifice.

3.3 FACTORII EDAFICI ŞI CLIMATICI din zona Câmpia Turzii

3.1 Geografic si administrativ

Oraşul Câmpia Turzii este situat în depresiunea Turda-Câmpia Turzii. Din punct de vedere fizico-geografic această depresiune face parte din Câmpia Transilvaniei şi este mărginită la vest de Culmea Trascău, la nord de Culmea Feleacul şi de continuarea ei prin Dealurile Turzii, la est de Câmpia Transilvaniei, iar la sud de Podişul Târnavelor.

Din punct de vedere economico-geografic oraşul Câmpia Turzii este situat în culoarul

Arieşului din zona cursului său inferior.

Munţii Apuseni, prin Culmea Trascăului, sunt legaţi de Podişul Transivaniei printr-o largă depresiune a culoarului Mureşului, care, în sectorul nordic, include depresiunea Turda- Câmpia Turzii. Configuraţia acestei depresiuni este caracterizată de zona înaltă de coline numită Podişul Măhăceni. Aceasta este o continuare a Piemontului Vinţului de sub culmea Trascău, fiind înconjurat de zone joase (culoarele Arieşului şi Uioarei).

Depresiunea Turda-Câmpia Turzii a fost ,,sculptată” de Arieş, râul lărgindu-şi valea progresiv, de la oeşirea din munţi, tăind în malul stâng înalt şi abrupt şi dezvoltând în dreapta un complex de terase netede şi etajate. Pe acete terase este aşezat şi municipiul Câmpi Turzii.

Ca altitudine, vatra municipiului este cuprinsă intre curbele de nivel 300-305 m. Altitudinea maximă din apropiere, de 520 m, se află pe teritoriul comunei învecinate, Călăraşi.

Coordonatele geografice ale centrului municipiului Câmpia Turzii sunt 46°32’40” latitudine nordică şi 25°53’ latitudine estică.

Terenul pe care se înfiinţeazã plantaţia este situat pe una din terasele râului Arieş.

3.2 Hidrografia şi hidrologia

Reţeaua hidrgrafică din depresiunea Turda-Câmpia Turzii se caracterizează printr-o densitate mică şi o pantă redusă de scurgere a apelor, având ca principal curs de apă râul Arieş. Acesta îşi are obârşia în Munţii Bihor şi străbate Munţii Apuseni de la V către E. După ieşirea din defileul de la Buru, Valea Arieşului se deschide larg, mai ales pe dreapta, unde sunt extinse mai multe terase, având o pantă de scurgere scăzută, de 1,86%, între Turda şi Poiana, şi de 0,33% între Poiana şi confluenţa cu Mureşul. Curgând din partea de N şi E a Câmpiei Turzii, Arieşul îşi schimbă de aici direcţia din VE spre S-SE.

Văile sale afluente sunt largi, având pantă mică de scurgere, slab ramificate, iar în cuprinsul lor se întâlnesc mlaştini. Afluenţii pe dreapta sunt Valea Trăsnită, care izvorăşte dintr-o zonă cu exces de umiditate în NE satului Bogata şi se varsă la SE de municipiu, în hotarul acestuia către Viişoara, şi pârăul Racoşa, al cărui izvor se află pe terasa I, în S fostei comune Poiana, într-o zonă cu exces de umiditate, şi se varsă la periferia municipiului, în apropierea cartierului Sâncrai. Pe stânga, singurul afluent este părăul Bogăţelul-denumire locală a Văii Florilor.

Prin analogie cu datele de la punctul hidrometric Turda, debitul minim al Arieşului a fost de 2,5 m3/s, iar cel mediu de 22 m3/s. Volumul maxim al scurgerii se inregistrează

în aprilie, adtorită topirii zăpezilor şi precipitaţiilor abundente, având viituri mari, mai ales în mai şi iunie. Minimele apar în septembrie, datorită precipitţtiilor reduse.

3.3 Climatic

Din punct de vedere al climei, depresiunea Turda-Câmpia Turzii are caracter de depresiune adostită faţă de circulaţia vestică a aerului, fiind influenţată, evident, şi de unităţile fizico-geografice care o înconjoară. Această aşezare a Cămpei Turzii într-o zonă depresionară, face ca aici să fie influenţătă de fohn, adică de coborâre spre depresiune a maselor de aer, fenomen care este totuşi mult accentuat aici. Acest fenomen climatic determină o temperatură mai ridicată decât în regiunile înconjurătoare şi totodată preciriteţiile sunt mai reduse. De asemenea, caracteristic pentru această zonă depresionară este apariţia inversiunilor de temperatură datorită acumulării aerului rece.Durata de strălucire a soarelui faţă de durata posibilă de insolaţie aici(4468,7 ore/an) reprezintă, în medie, 43%.

3.3.1 Regimul termic

Valoarea temperaturii medii anuale la Câmpia Turzii este de 8,7°C, cifră ce se apropie de valorile termice din partea centrală a depresiunii Transilvaniei, fiind însă mai mică decât a regiunii sud-vestice, unde pătrunderea curentului de aer pe Valea Mureşului ridică temperatura medie anuală. Din datele cunoscute rezultă că cea mai ridicată temperatură la Câmpia Turzii a fost de 39°C, iar cea mai coborâtă de -32,6°C. Semnificativ este aici numărul mare de zile cu îngheţ, în medie 130,8 pe an. Zilele calde de vară sunt în medie de 56,9 pe an.

3.3.2 Regimul pluviometric si umiditatea atmosferică

Harta precipitaţilor medii anuale indică pentru culoarul depresionar Turda-Alba Iulia izolinia de 600 mm drept limită a cadrului depresionar, iar cantitatea de precipitaţii căzută în medie pe an la Câmpia Turzii a fost de 538,7 mm. În anii cu activitate ciclonică frecventă cad percipitaţii şi peste 850 mm, însă în anii deficitari valoarea acestora este în jur de 350 mm. Cantitatea de precipitaţii repartizată în perioada de vară (42,6%) este mai mare decât aceea care revine anotimpului de toamnă (20,1%) Si iarnă (12,1%). Precipitaţiile medii lunare au valorile cele mai mici în februarie (19,8 mm), fiind caracteristice climatului temperat continental.

Numărul mediu al zielor cu percipitaţii este de 111 pe an, fiind egal cu cel al zilelor senine. Primele ninsori apar, de regulă, la sfârşitul lunii noiembrie şi ţin până în primele zile ale lunii martie.

3.3.3 Regimul eolianRegimul vântului are aici o frecvenţă mare în lunile de primăvară, depăşind 60%.

Atunci are şi o tărie maximă, datorită intensificării circulaţiei vestice şi a pătrunderii ei pe culoarul Mureşului sau taversând Munţi Apuseni, ajungând în depresiune sub forma de fohn. Valori minime ale frecvenţei şi tăriei vântului sunt în lunile de iarnă, datorită stagnării maselor de aer mai mult timp în depresiune. Direcţiile vântului cele mai frecvente în cursul anului sunt NV, SV şi SE, dar ele diferăpe anotimpuri (iarna şi toamna predomină vântul de SV, primăvara şi vara cel de NV). Viteza medie a vântului este de 3 m/s, având o valoare mai mare pe diecţia NV (5,3 m/s) urmata pe direcţia N (3,4 m/s).

3.4 Vegetaţia

Datorită particularităţilor reliefului, vegetaţia este variată şi urmareşte treptele de relief. Etajul silvostepei corespunzator Câmpiei Transilvaniei, este reprezentat de pajişti situate pe cursurile apelor şi pe versanţii sud-estici. Parcela aleasă pentru înfiinţarea plantaţiei este situată pe una din terasele Arieşului. Terenul a fost folosit înainte pentru agricultură pe porţiunea amplasata pe o panta de sub 15%, iar porţiunea de deal a nu a avut nici o folosinţă. Pe terenul agricol, în primăvara premergătoare înfiinării livezii a fost semãnat cu porumb zaharat, soiul Allure F1 care este un soi timpuriu şi care eliberează terenul cel târziu în a doua decadă a lunii iulie. Terenul aflat în pantă era înţelenit, fiind folosit ca păşune, cu vegetaţie ierboasă şi cu foarte puţini arbuşti din speciile Rosa canina şi Cornus mas.

3.5 Solul

Solurile predominante sunt: cernoziom levigat pe şes (argiloiluvial), brun şi soluri aluvionare in luncă. În zona de amplasare a livezii avem ca sol predominant cernoziomul argiloiluvial.

Cernoziomul argiloiluvial are textură luto-nisipoasă pânâ la argiloasă, întotdeauna nediferenţiată pe profil, structură glomerularã în Am, columnoid prismatică în Bt, are pH neutru spre slab alcalin, bine aprovizionat cu N, P, K. Fertilitatea naturală foarte bună este determinată de climatul mai umed şi de o bună aprovizionare cu apă atât cantitativ cât şi de modul de repartiţie anuală. Solul se pretează şi este folosit pe scară largã în pomicultură şi viticultură.

Intervalul optim al pH-ului pentru cultura piersicului este de 5,5-7,5, astfel se recomandă aplicarea de amendamente pentru corectarea acidităţii solului.

Densitatea aprentă este definită de raportul dintre masa solului uscat aflat în aşezare nemodificată şi volumul total al solului. Se calculează în g/cm3 şi are valori pentru cernoziomul argiloiluvial cuprinse între 1,18 -1,72 g/cm3, în funcţie de starea de afânare a solului. Acest parametru al solului trebuie cunoscut pentru a putea afla cantitatea de îngrăşământ ce trebuie aplicată pentru a putea satisface cerinţele pomului.

4.ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI

Cuprinde lucrările de asigurare a mecanizării, de conservare şi ameliorare a solului, de reducere a cheltuielilor de producţie şi de creştere a productiviăţii muncii,şianume: defrişarea terenului de vegetaţie lemnoasă spontană sau cultivată (pomi bătrâni) sau de alte obstacole care ar împiedica plantarea. Pe terenul studiat avem doar pe zonele de pantă vegetaţie lemonoasă presupunând arbuşti din speciile de măcieş (Rosa canina) şi corn (Cornus mas) în canităţi foarte mici, deoarece panta dealului a fost întreţinută ca păşune. Acestea se scot cu ajutorul tractorului sau buldozerului, unde panta permite, sau manual dacă panta este prea mare.

Amplasarea centrului gospodăresc. Acesta se compune din sediul administrativ; grup social pentru muncitori (dormitoare, cantina etc); magazine pentru materiale curente; depozit pentru îngrăşăminte chimice; depozite separate pentru insecto- fungicide şi erbicide; remize pentru maşini şi tractoare; hală pentru depozitare temporară; platformă betonată pentru manevrarea containerelor; ateliere pentru întreţinerea şi repararea curentă a uneltelor şi utilajelor; instalaţie pentru prepararea soluţiilor folosite în combaterea bolilor şi daunătorilor animali (ex: zeamă sulfo-calcică), cu bazinele aferente. Aceste construcţii trebuie să fie racordate la apă potabilă şi să nu ocupe mai mult de 0,2-0,4% din totalul suprafeţei.

Pregătirea terenului: cea mai bună pregătire a terenului pentru plantarea pomilor este desfundarea la adâncimea de 60-80 cm. Aceasta are în primul rând rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire şi afânare) pentru creşterea rădăcinilor. Lucrarea se efectuează pe întreaga suprafaţă a viitoarei livezi, acolo unde terenurile sunt plane sau cu o înclinaţie foarte mica (pânã la 8-10%). Pe terenurile cu pante ce depăşesc 8-10 % desfundarea se face în benzi, în lungul curbelor de nivel, păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m, situate la 20-30 m între ele. Distanţa exacta între aceste fâşii se stabileşte în aşa fel încât porţiunile nedesfundate să rămână pe intervalele dintre rândurile de pomi. Epoca cea mai indicată pentru desfundarea terenului este perioada mai-august pentru terenurile libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi. Noi avem posibilitatea de a face această lucrare la sfârşitul lunii iulie după recoltarea culturii premergătoare (porumb zaharat timpuriu) şi curăţirea de resturi vegetale a terenului. În funcţie de perioada de timp necesară pentru finalizarea desfundatului se va stabili şi perioada de plantare a pomilor, dar nu mai devreme de 2 luni, astfel încât solul să aibă timp să se ,,aşeze”.Înainte de desfundat este necesară fertilizarea de bază: la fiecare hectar se încorporează 30-40 tone gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 150-200 kg sare potasică printr-o arătură adâncă de 25-30 cm. Amendarea solului pentru corectarea acidităţii nu se face în anul fertilizării organice, ştiindu-se că gunoiul de grajd reduce efectul negativ al aciditãţii. Amendarea se face doar în anul următor sau chiar şi al treilea de la aplicarea de îngrăşaminte.Mai este necesară o nivelare de suprafaţă, pentru a elimina crestele şi şanţurile rămase în urma desfundatului.

Parcela este unitatea organizatorică a unei plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate sub aspect orografic, pedologic, sortiment şi diversitate, o parcelă trebuie să cuprindă pe cât posibil o singurã unitate morfologică de teren având o pantă cât mai uniformă şi cu aceiaşi expozitie. Mărimea unei parcele este determinata de mai mulţi factori: configuraţia terenului şi unghiul de pantă (cu cât unghiul de pantă este mai mare cu atât suprafaăa parcelei va fi ma redusă), gradul de variaţie a condiţiilor de microclimă şi sol. Este de preferat ca forma parcelei sã fie dreptunghiulară, cu latura

mare paralelă cu curbele de nivel, dar se admite o abatere de 3-4% în unele situaţii. Pentru a utiliza raţional maşinile şi a reduce deplasările în gol, parcela trebuie să fie destul de lunga: 300-600 m.

Imprejmuirea plantaţiei se va face cu plasă de sârmă, susţinută pe stâlpi de beton. Se vor amplasa 2 porţi a câte 5 m fiecare, pe laturile lungi ale parcelei. Stâlpii vor fi amplasaţi la distanţă de 2,5 m unul faţă de altul. La stâlpii din colţuri li se vor pune la bază câte doi contrastâlpi de sprijin, la fel ca şi la stâlpii celor 2 porţi. La stâlpii porţilor li se va pune doar câte un stâlp de sprijin pentru fiecare. Se va împrejmui suprafaţa cu plasâ de sârmâ susţinutã pe stâlpi de 3 rânduri de sârmă zincată Ø4,6x4,6 mm. Plasa de sârmă va fi îngropată la 15 cm în sol, izolându-se cu bitum. Deasupra plasei de sârmă se vor pune trei rânduri de sârmă ghimpată. Costul orientativ cu împrejmuirea plantaţiei este făcut în devizul cu împrejmuirea plantaţiei.

6. PLANTAREA POMILOR

În terenul desfundat gropile se deschid cu puţin înainte de plantare, iar dimensiunile lor se corelează cu dimensiunile sistemului radicular al pomilor ce urmează a fi plantaţi. De regulă gropile se sapă de 0,5/0,5/0,6 m când se planteaza pomi din câmpul III şi de 0,3/0,3/0,3 m când se plantează pomi din câmpul II. Solul fertil aşezat amonte de groapă se împrăştie într-un strat uniform. Apoi peste acest strat se împrăştie uniform 3-4 kg gunoi de grajd bine fermentat (mraniţã), 40-60 gr superfosfat, 40-60 gr sare potasicã. După care se amestecă solul cu ingrăşămintele cu sapa.

Pregătirea pomilor pentru plantare: înainte de plantare pomii se verifică sub aspectul starii de sănătate. Rădăcinile trebuie să fie sănătoase, turgescente, iar tulpina să prezinte muguri viabili. Se execută şi fasonarea rădăcinilor, se face o scurtare de 10-40 cm, în funcţie de lungimea rădăcinilor. După fasonare, pomii se mocirlesc şi se face plantarea înainte ca mocirla să se usuce. Mocirlirea se face prin introducerea rădăcinii pomilor într-un amestec format din 2/3 pământ + 1/3 bălegar proaspăt de bovine + apă. Se obţine o pastă de consistenţa smântânii.Plantarea pomilor se poate face în toată perioada de repaus, dacă solul nu este îngheţat, nu este prea umed, iar în aer sunt temperaturi pozitive. Cele mai bune rezultate se obţin toamna. Dacă se anunţă o iarnă fără zăpadă, nu este recomandat plantatul de toamnă, îngheţarea solului pe o adâncime mai mare poate provoca degradarea rădăcinilor. Plantarea propriu-zisă constă în aşezarea rădăcinilor într-o poziţie neforţată pe un moşuroi format pe mijocul gropii din sol fertil şi acoperirea rădăcinilor cu sol. La plantare, coletul se va situa la nivelul solului. Lucrarea se face de către 2 persoane: una ţine pomul de partea nordică a tutorelui, cealaltã introduce pământ mărunt şi reavăn pe rădăcini până la acoperirea sistemului radicular. Se adaugă

între 5 şi 25 kg de gunoi de grajd bine mărunţit şi fermentat pentru fiecare pom. Acesta se amestecă în prealabil cu pământul rezultat de la prima cazma şi se pune peste rădăcinile pomului. Trebuie să facem un contact intim al solului cu rădăcinile, astfel se tasează solul din jurul pomului cu piciorul, iar apoi se udă cu o normă de 30-40 l/pom. Adâncimea de plantare trebuie urmarită cu mare atenţie. Regula generală la portaltoii obţinuţi din seminţe este ca punctul coletului să fie la nivelul solului după ce pământul se aşează în groapă. În momentul plantării coletul va fi cu 3-5 cm deasupra solului, ca prin tasarea pământului acesta să ajungă la nivelul solului. În cazul plantării de toamnă, în jurul pomului se va face un muşuroi de 30-40 cm de pământ care sa protejeze rădăcinile împotriva îngheţului.

Pichetarea terenului. Stabilirea distanţelor de plantare a pomilor depinde de sistemul de cultură, de vigoarea asociaţiei soi-portaltoi, de fertilizarea terenului, precum şi de sistemul de formare a coroanei. Materializarea pe teren a acestor distanţe se realizează prin pichetaj (fixarea locului fiecărui pom). Există în pomiculturã multe sisteme de pichetaj, denumite după figura geometrică pe care o formează pomii vecini de pe 2 rânduri alăturate: în pătrat, , în dreptunghi, în triunghi isoscel, sau triunghi echilateral, etc.

Se va folosi în cazul de faţă pichetajul în dreptunghi, distanţa între pomi pe rând fiind de 4 m si între rânduri de 5 m, astfel se asigură pomului 20 m2.