Îndrumări misionare

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE:

1.1 Îndrumări misionare este disciplina teologică prin care sunt analizate

mijloacele de realizare a adevăratei misiuni creştin-ortodoxe, care vizează propovăduirea

Învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos atât printre creştinii ortodocşi secularizaţi (lumeşti)

cât şi printre păgâni şi atei, precum şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe

(sectare). De asemenea, alături de celelalte discipline studiate, se urmăreşte formarea de

misionari autentici – dedicaţi lui Dumnezeu şi Bisericii în viaţa de zi cu zi.

1.2 Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii:

1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi

iniţierea unor acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii

de persoane: - creştinii ortodocşi secularizaţi,

- ateii şi

- adepţii altor culte şi religii;

2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine

şi necreştine care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism

vizibil sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea

Biserica noastră şi învăţăturile ei.

1.3 Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezultă din actualitatea

temelor tratate, atât sub aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima

vreme o tendinţă spre secularism1 şi de abandonare a sensului creştin al vieţii şi părăsirea

Bisericii vii de către mulţi care-şi zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor

eterodoxe (sectare) pe pământ românesc şi o predilecţie crescută pentru denigrarea

Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă.

1 „Secularismul este pierderea vietii adevarate a Bisericii, instrainarea membrilor Bisericii de duhul autentic … si infiltrarea asa-numitului duh lumesc in viata noastra.” (Din cartea "SECULARISMUL in BISERICA, TEOLOGIE SI GRIJA PASTORALA" de Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Nu urmărim promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici, culte sau

secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor

credincioşi atât asupra învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa

noastră, pentru a putea să ne apărăm credinţa.

1.4 Explicarea unor termeni specifici disciplinei

1.4.1 Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12, 4), este comunitatea celor care

sunt botezaţi (născuţi din nou – Ioan 3, 5), în numele Sfintei Treimi (cf. Mt. 28, 19-20).

Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 5, 23); deci, aceasta este o instituţie divino-umană.

Cunoaştem termenii: Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare; de asemenea,

Biserică şi Biserici.

Biserica e Una, pentru că Unul e Hristos, Capul ei şi una e învăţătura adevărată

formulată şi predată prin dogmele ei, iar scopul ei este realizarea unităţii de viaţă în

Hristos, prin Duhul Sfânt. Deci, unitatea Bisericii nu porneşte de jos în sus, de la

credincioşi spre Hristos, ci de la Hristos spre credincioşi.

Dacă privim lucrurile dinspre credincioşi (de jos în sus), cunoaştem pluralul

Biserici, care poate denumi: - fie mai multe ramuri ale Bisericii celei Una: ortodocşi,

catolici, protestanţi – fie, în cadrul Ortodoxiei, unităţi administrative (Biserici

Autocefale).

Dintre marile ramuri amintite, termenul de Biserică, deşi este folosit de toate trei,

nu poate fi propriu, în mod absolut, decât Ortodoxiei. Celelalte, după afirmaţia Pr.

Stăniloae, sunt Biserici nedepline – unele mai aproape, altele mai departe de adevăr.

- De ce?

- Catolicii au slăbit unitatea Bisericii, datorită inovaţiilor aduse în Învăţătură, cum ar fi

graţia creată şi propunerii unui vicar al lui Hristos (papa)2. Astfel, conform acestora, 2 „In Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui. Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei...” (Dumitru Stăniloae – “De ce suntem ortodocşi?”)

unitatea se face în jurul papei, care este un om supus greşelii, deşi se prezintă ca infailibil

– şi nu în jurul lui Dumnezeu.

- Protestanţii vorbesc despre Biserica ideală în ceruri cu Hristos şi transformă Biserica de

pe pământ într-o simplă instituţie cu rol juridic, cu un pronunţat caracter social –

umanitar, lipsită însă de ierarhie şi de lucrarea sacramentală a Duhului (prin Sfintele

Taine şi ierurgii).

Se acceptă, totuşi, titulatura de Biserici şi pentru cea catolică şi cea protestantă,

din raţiunile expuse mai sus (Pr. Stăniloae).

Nu suntem, însă, de acord, cu valorificarea acestui termen în lumea neoprotestantă

şi sectantă, cu scop prozelitist. Semnalăm că, în goana după sporirea numărului de adepţi,

multe grupări contemporane au început să-şi intitule templele biserici.

Exemple: Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Cultul Penticostal), Biserica lui Isus

Hristos a sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii), Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă

(Ştiinţa creştină), Biserica satanistă, etc.

1.4.2 Misiunea este acţiunea Bisericii asupra lumii, cu următoarele implicaţii:

- propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioşilor şi botezarea lor în

numele Sfintei Treimi (însăşi etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne

aminteşte de porunca dată de Hristos Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată

făptura (cf. Matei 28, 19, Ioan 20, 21).

- odată botezaţi, membrii Bisericii sunt chemaţi să devină făpturi vii în Hristos,

prin transpunere în viaţa proprie a preceptelor evanghelice şi prin împroprierea jertfei

Lui. Sub acest aspect, misiunea presupune trezirea la credinţa vie, trăită, a tuturor celor

ce se numesc creştini, pe care secularismul îi ţine indiferenţi faţă de Hristos.

- cunoaşterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea

învăţăturilor eterodoxe (sectare), prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credinţă.

Misionarul ortodox trebuie să fie un bun cunoscător al tuturor grupărilor care desfăşoară

astfel de manifestări, precum şi al procedeelor cu care acestea operează.

1.4.3 Pastoraţia reprezintă caracteristica Bisericii de a încredinţa unor persoane

pregătite, special consacrate şi sfinţite prin Sfânta Taină a Hirotoniei, ca urmaşi ai

Sfinţilor Apostoli, mandatul transmis de Hristos, de a sfinţi, a învăţa şi conduce pe

credincioşi spre mântuire. Domnul Iisus Hristos – Păstorul Cel Bun (Ioan 10, 11) îl

îndeamnă de trei ori pe Petru: Paşte oile Mele... (Ioan 21, 15-18).

Primii şi cei mai destoinici misionari trebuie să fie, aşadar, membrii ierarhiei

sacramentale – întrucât au şi responsabilităţi pastorale. Asta nu înseamnă că misiunea se

restrânge, în mod exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în faţa credincioşilor în

virtutea harului primit, care le conferă puteri sporite privind conducerea şi coordonarea

activităţilor specifice, în marele angrenaj al Bisericii.

1.4.4 Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaşte două aspecte:

- kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu

către neamuri (păgâni, necredincioşi nebotezaţi).

- evanghelizarea creştinilor secularizaţi, îndepărtaţi de Biserică, prin care se

urmăreşte readucerea acestora la Hristos şi implicit în sânul Bisericii.

- evanghelizarea cu iz prozelitist, iniţiată prin campanii pe scară largă de

neoprotestanţi. Sub masca „evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante încearcă

racolarea de noi adepţi.

1.4.5 Slujirea şi Mărturia sunt calităţi cerute misionarului ortodox. Ambele

presupun implicarea activă în acţiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială

de manifestare a Bisericii.

În acelaşi timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de

urmare a pildei vieţii Lui, plină de jertfelnicie.

2. ASPECTUL OFENSIV AL MISIUNII: PROMOVAREA DREPTEI CREDINŢE

ORTODOXE

2.1 MISIUNE ŞI CONVERTIRE: NECESITATEA PROPOVĂDUIRII

2.1.1 Predicarea Evangheliei

Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor

Săi: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15);

Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15);

Mergând, învăţaţi toate neamurile... (Matei 28, 19).

De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea

unui mesaj evanghelic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până la a doua

venire a Domnului, e chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui

(naşterea din nou) şi rodirea sinergică3 a harului şi faptelor bune în propria Sa viaţă.

Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos este cel mai mare dar acordat de

Dumnezeu omenirii: Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Iisus

Hristos (II Cor. 4, 5). Nu întâmplător, încă de la formarea Bisericii, Apostolii au avut ca

sarcină primordială propovăduirea Cuvântului, care precede orice alt act sacramental şi

este condiţie obligatorie a devenirii în şi prin Biserică: De fapt, Hristos m-a trimis nu ca

să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)4.

Propovăduirea Cuvântului a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la

începuturile ei. După întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate

direcţiile, înfruntând toate greutăţile pentru împlinirea acestei porunci sacre (intemperii,

nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea destinatarilor mesajului – manifestată în variate

moduri, de la simpla batjocorire până la torturi şi moarte – cf. Evrei 11, 33-38). Mai

târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea popoarelor migratoare.

După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al

misiunii revine Bisericii Apusene, care a contribuit la bătătorirea întregului glob

pământesc prin misionari ei, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii necredincioşilor.

3 Sinergia este conlucrarea libera a credinciosului  cu  harul   divin  dat  nouă  de  către  Dumnezeu. 4 Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie normativă pentru unii din clericii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism lamentabil, de care profită sectele (Pr. Dr. David Pestroiu - Curs de „Misiologie şi Ecumenism”)

Dar, multe din acţiunile pretins misionare ale apusenilor au avut şi scopuri străine duhului

Evangheliei (expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de cucerire a puterii

bisericeşti universale – prin atacuri asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf –

în Cruciada a IV-a). Un exemplu de astfel de anti-misiune (similară, întrucâtva, noţiunii

de prozelitism), este cea prin care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice).

În prezent, Biserica Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de

membri între Bisericile Creştine, tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume.

2.1.2 Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, propovăduirea

Evangheliei de către Ortodoxie este singura care este fidelă predicii apostolice şi

patristice, raportându-se la un lucru esenţial: Revelaţia.

Paradoxal, deşi este singura plină de tot adevărul (Ioan 16, 13), predicarea

ortodoxă este, poate, şi cea mai discretă, dacă luăm în calcul numărul de convertiri de pe

glob. Din păcate misiunile ortodoxe în spaţiile necreştine sunt rare, iar rezultatele lor

destul de irelevante.

Revelaţia care a culminat în Hristos poate fi percepută corect şi complet doar

acceptând cele două mari căi – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – prin care Dumnezeu a

transmis mesajul mântuirii în chip supranatural. Lipsa uneia dintre ele, ciuntirea sau

adăugirea de învăţături deformate conduc la imprecizia, ineficienţa şi, finalmente, la

nulitatea mesajului revelaţional prezentat. Aşadar, importanţa predicării depinde de

conţinutul ei, care-i imprimă, de fapt, autenticitatea.

Vom analiza, pe rând, problemele existente în acest domeniu:

a) negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa

autenticităţii unor părţi din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin

creştinismului, ca religie întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al

mesajului evanghelic propovăduit de Biserică, Sfânta Scriptură, este normativ pentru

transmiterea adevărului revelat.

Un exemplu în acest sens este atitudinea neoprotestanţilor faţă de Epistola

sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, pe care aceştia o consideră ca fiind o epistolă

„de paie”.

b) negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi

secte este a doua mare cauză a eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat.

Concentrarea propovăduirii exclusiv pe textul scripturistic – el însuşi provenit din

Tradiţie – conduce, inevitabil, la negarea parcursului istoric al Bisericii Creştine în plan

doctrinar, moral şi organizatoric-cultic. Pentru misiune, această abordare a avut drept

consecinţă frânarea procesului de promovare a mesajului evanghelic de către respectivele

grupări religioase, incapabile să explice apartenenţa lor la creştinism fără raportarea la

sursele autentice de transmitere a lui: Bisericile Catolică şi Ortodoxă. „Puntea peste timp”

prin care cei în cauză încearcă aducerea în contemporaneitate a kerigmei (predicii

apostolice) din Biserica Primară, excluzând Sfânta Tradiţie, este lovită de nulitate, din cel

puţin două motive: 1. reprezintă, de fapt, o auto-negare;

2. refacerea creştinismului apostolic este imposibilă, ţinând cont

atât de sărăcia datelor privind multe din coordonatele vieţii şi mentalităţilor epocii, cât şi

de evoluţia (mai bine zis, involuţia) societăţii actuale, ca societate de consum,

postmodernistă.

Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi se

întorc cu faţa către Sfânta Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce

priveşte viaţa morală, comunitar-socială şi cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate,

le rămân încă multe de făcut în plan doctrinar, începând chiar cu admiterea suportului

revelat al Sfintei Tradiţii şi obligativitatea ei pentru mântuire.

Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este, aşadar, condiţionat

de acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, Sfânta Scriptură şi Sfânta

Tradiţie, considerate ca normative.

2.1.3 Etapele fundamentale în desfăşurarea misiunii

În misiune se vor urmări câteva teme fundamentale, structurate în trei etape

esenţiale: 1. prezentarea Învăţăturii lui Hristos conform creştinismului ortodox;

2. convertirea, catehizarea şi botezul, urmate de creşterea „în Hristos” a fiilor

Bisericii şi în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;

2.1.3.1 Prezentarea Învăţăturii lui Hristos conform creştinismului ortodox

Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:

- fidelitatea faţă de Învăţătura Mântuitorului autentică, cumulată într-o sinteză de

învăţături descoperite de Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostoli şi de Părinţii

Bisericii;

- frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, ca exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;

- o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea, prin ignorarea prozelitismului

agresiv, martirajul popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea

necreştinilor, fie la suportarea unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea

mistică, pentru viaţa monastică, care presupune retragerea din lume şi nu deschiderea

spre ea. Interesant: în planul misiunii, se observă clar aplicarea „pe viu” a apofatismului

doctrinar5.

2.1.3.2 Convertirea, catehizarea şi botezul

Convertirea reprezintă momentul în care un ateu sau un eterodox

problematizează în mod conştient suprema întrebare existenţială umană: „cum mă

mântuiesc?”. „Ce trebuie să fac?” - este întrebarea pe care au pus-o ascultătorii predicii

lui Petru (cf. F.A. 2, 37) şi Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul Damascului

(cf. Fapte 9, 6). Convertirea cuiva la Hristos presupune acceptarea răspunsului ortodox la

chestiunea de mai sus.

Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal:

a) efectul propovăduirii eficiente;

b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;

c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);

d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;

e) grupul social.

Convertirea poate fi: - bruscă (ex.: Saul) sau în timp.

5 Apofatismul este metoda teologica de cercetare care s-a situat din totdeauna în centrul şi la temelia dogmaticii ortodoxe. Adoptarea lui ca metodă de cercetare proprie în teologia ortodoxă răsăriteană, constituie, de fapt, expresia unei concepţii profunde şi a unui respect faţă de obiectul sacru propus spre cercetare, dar nu mai puţin şi a unei modestii fireşti care, recunoaşte că, de fapt, esenţa ultimă, adevărul suprem al tuturor lucrurilor, nu poate fi covârşită decât cu acea teamă sfântă, cu acel simţământ pios al mărginirii, al neputinţei de a se ajunge până la capăt acolo unde, nu există limite şi unde ajunge numai credinţa încălzită de raţiune şi iubire.

Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii,

împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloaie).

Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la

starea iniţială de negare sau ignorare a Evanghelie şi a ideii de mântuire, la acceptarea

finală a acesteia.

Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici

care-l conduc spre mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau

pe cel ce se află în curs de convertire.

Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber.

- În mod organizat, catehizarea se realizează:

a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte programate, cu tematică riguros respectată

(obligaţie stabilită de Sf. Sinod, din păcate prea puţin respectată de unii preoţi);

b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul

părinţilor, pot asista şi copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei

de către aceştia poate reprezenta o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al

voinţei lor libere.

- În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în

vedere convertirea individuală.

Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală

şi cu starea sa religioasă anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune, sectant,

adept al unei alte religii. Aceasta nu înseamnă trecerea cu vederea unor teme

fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes deosebit.

În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de

credinţă (plecând de la explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme

morale (decalogul, fericirile, virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult

(Sf. Liturghie, Sf. Taine şi ierurgii).

Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot

adăuga şi altele, în funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.

Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă.

Botezul - „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit

cunoaşte efectul harului – similar cu o „naştere din nou” (cf. Ioan 3,5).

Pentru un necredincios convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De

aceea, săvârşirea lui comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala

primirii la ortodoxie a celor de alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care

trebuie să participe cât mai mulţi membri ai comunităţii. Este extrem de importantă grija

pentru primirea entuziastă a unui nou venit matur în comunitatea creştină. Preotul este

răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi.

S-au semnalat, din păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce priveşte

întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi temporar: este vorba de zelul unora de a le

reaminti cu orice preţ celor reveniţi la credinţă greşeala pe care au făcut-o.

O dată cu botezul, noul venit devine membru cu drepturi depline al comunităţii;

acest lucru este întărit şi prin administrarea concomitentă a celorlalte două taine de

iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.

În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului

(săvârşit anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar

administrarea Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa

întoarcerii sau convertirii la ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de

solemnitatea necesară, iar primirea noului venit în familia parohială ortodoxă respectivă

trebuie să constituie un prilej de mare sărbătoare.

2.1.4 Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi

Dincolo de exemplul personal6, care trebuie să constituie o condiţie primordială a

oricărui tip de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de

propovăduire a adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume.

Pe lângă centrele tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe şi pe alte

continente: - în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea);

- în Africa (pe lângă Egipt şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa

de Sud);

- în America de Nord (până în îndepărtata Alaska) şi America de Sud.

6 La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi (Pr. Dr. David Pestroiu - Curs de „Misiologie şi Ecumenism”).

- tot mai mulţi etnici din Europa Occidentală şi centrală cunosc valorile

ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală comunităţi ortodoxe bine închegate de

englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte, mânăstiri şi chiar ierarhi

proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.7).

Toate acestea comunităţi ortodoxe nu se confundă cu puternicele comunităţi ce

constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută

de promovare a dreptei credinţe în spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie

căzute în letargia spirituală postmodernistă. Cu atât mai mult, rezultatele acestor misiuni

sunt încurajatoare.

O altă latură a misiunii autentice este deschiderea ei ecumenică. Mai ales în plan

religios (doctrinar, moral şi cultic), orice valoare poate fi promovată numai raportându-se

la celelalte valori sau la non-valori cu care interacţionează. Conceptual, orice prilej de a-l

propovădui pe Hristos Cel Răstignit şi Înviat este o datorie evanghelică de care nu trebuie

să ne fie ruşine.

Întrucât există, la ora actuală, o abordare diferită a ecumenismului, atât din partea

ortodocşilor ca persoane, cât şi la nivel de Biserici, e de dorit să precizăm următoarele:

1. O evaluare sinceră a mişcării ecumenice conduce, inevitabil, la evidenţierea

unor aspecte pozitive şi negative, cum sunt:

a) pozitive: - afirmarea valorilor ortodoxiei în contextul pluralismului

confesional creştin: apostolicitate, perenitate şi stabilitate doctrinară pe filiera respectului

faţă de Tradiţie, bogăţia formelor de cult şi varietatea lor, stricteţea aplicării normelor

morale tradiţionale;

- fixarea, de comun acord, a unor termeni şi condiţii obligatorii în câmpul

misiunii, în spirit de respect reciproc şi combatere a prozelitismului;

- cunoaşterea şi apropierea în plan doctrinar, moral şi cultic – lucru extrem de

dificil, datorită diferenţelor greu de surmontat. Se pot face, totuşi, progrese pe unele

7 PS Marc Nemteanul, episcop vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale. Deşi romano-catolic, în ianuarie 1987 s-a convertit la Ortodoxie. În urma unei vizite la Mânăstirea Sihăstria, în anul 1991, după o discuţie de câteva minute cu marele duhovnic părintele Paisie Olaru, a hotărât să se călugărească. Un an mai târziu, avea să fie primit în obştea acestei mânăstiri. A fost hirotonit întru ierodiacon la data de 9 septembrie 1992, şi hirotonit întru ieromonah la 20 august 1994, de cître IPS Mitropolit Daniel. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă 'Dumitru Staniloae' din Iaşi în anul 1995, iar un an mai târziu a revenit in Franţa, dedicându-se activităţii misionare. În anul 2005, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ridicarea arhim. Marc Alric la treapta de arhierieu.

planuri (redactarea Documentului B.E.M. – Botez, Euharistie, Minister e un exemplu, de

pildă, pentru misteriologie).

De aici şi până la atitudinea negativistă, de respingere totală pe care o au unii „ultra-

ortodocşi” e cale lungă. Invocarea unor prevederi canonice de interzicere a contactului cu

ereticii este inconsistentă: acestea se adresează creştinilor simpli, nu teologilor sau

ierarhiei. Sinoadele Ecumenice au arătat tocmai disponibilitatea Bisericii spre dialog,

pentru clarificarea adevărului; la ele participau şi ereticii cu taberele lor, de pe poziţii

uneori foarte înalte (patriarhi de Constantinopol, de pildă).

- fixarea unor poziţii comune în probleme de larg interes, atât religios (secularismul,

ofensiva New Age, migraţia etnicilor necreştini etc.), cât şi social, politic, economic etc.

(ex.: combaterea terorismului).

b) negative: - lipsa unui mesaj coerent unitar al ortodoxiei, datorită

neînţelegerilor ivite între Biserici şi ţări ortodoxe. Din păcate, e o carenţă majoră, care

scade mult din puterea de afirmare a dreptei credinţe. Convocarea unui sinod panortodox,

aşteptată ca eveniment vital, întârzie de mai bine de un secol. Între timp, racilele dintre

unele conduceri bisericeşti s-au ascuţit. Există ierarhi şi chiar sinoade întregi cu acuzaţii

reciproce de „schismă” şi „erezie”, mai ales în spaţiul ex-sovietic şi în raporturile ţărilor

fost-comuniste cu diaspora. Chestiunea calendarului complică şi mai mult lucrurile.

- folosirea mişcării ecumenice, înainte de căderea „cortinei de fier”, pentru activităţi

de spionaj.

- insistenţa unor pretinşi „creştini” de a legifera concepte „înnoitoare” în plan

doctrinar şi moral-social (hirotonia femeilor, căsătoriile gay, eutanasia, clonarea etc.) au

aruncat o umbră serioasă asupra viitorului ecumenismului şi au determinat retragerea

unor Biserici ortodoxe din mişcare.

2. Cu toate aceste „minusuri”, mişcarea ecumenică are un rol benefic marcant

pentru creştinism. Fără dialog, creştinismul ar fi o religie moartă. Hristos ne cere să nu

ascundem lumina sub obroc (cf. Luca 11, 33), ne cere să fim „pescari de oameni” (cf.

Marcu 1, 17). Iubirea aproapelui este, de asemenea, un deziderat fundamental.

3. Extrem de importantă este şi dezvoltarea conceptului de „ecumenism local”,

ce presupune deschiderea fiecărei Biserici spre dialog cu celelalte grupări religioase ce

activează în respectivul teritoriu.

(sursa: cursul „Misiologie şi Ecumenism” al Pr. Dr. David Pestroiu – adaptat)