Încălzirea corului – argumente şi obiective

Un ansamblu coral se clădeşte cu dificultate, necesitând ani de trudnică muncă

(din care nereuşitele fac parte integrantă!), răbdare, suferinţă, până când sunetul emis va

avea înfăţişarea dorită, până când omogenitatea va avea valorile visate, sau interpretarea

fiecărui individ se va identifica cu a celorlalţi în aşa măsură încât sensul expresiv colectiv

să poată atinge nivelul unicităţii individuale.

„Adevăratul sound specific corului de cameră este rezultatul unui proces de fină

alchimie sonoră, de gândire şi de căutări, în urma cărora, deţinând secretul „pietrei

filosofale”, dirijorul reuşeşte să transforme în aur timbrele, emoţiile, sentimentele”1.

Astfel vede, din perspectiva unei activităţi dirijorale de 30 de ani, naşterea sonorităţii

corale regretatul profesor şi dirijor al coralei orădene Camerata Felix – Avram Geoldeş.

La care nu mai adăugăm decât că, în opinia noastră, păstrând, însă, limitele

impuse de anumite specificităţi, sound-ul oricărei formaţii corale trebuie să fie o

preocupare constantă a dirijorului, acea „alchimie sonoră” – sintagmă propusă de acelaşi

A. Geoldeş – fiind garanta realizării calităţii unuia dintre cei mai importanţi parametri ai

performanţei corale: sonoritatea.

Exerciţiile de încălzire

Construirea sonorităţii corale presupune alocarea obligatorie(!) a unei importante

secţiuni a repetiţiei, exerciţiilor vocale. Iată câteva motive posibile:

- Constituţia musculară a coardelor vocale precum şi angrenarea altor grupe

musculare (diafragma şi toate celelalte fascicule musculare implicate în actul respirator,

grupele musculare care comandă angrenajul laringian, muşchii faciali, ai cavităţii bucale)

la nivele diferite, în actul fonator, conferă, într-o primă ipostază aspect fizic acestor

exerciţii: antrenamentul muscular este necesar pentru dezvoltarea şi, mai apoi, pentru

întreţinerea tonusului la nivelul acestor mase de muşchi implicate în obţinerea sunetului.

- Conştientizarea fenomenului de producere a sunetului ca act fiziologic de natură

neuro-musculară, nevoia de înţelegere a mecanismelor generatoare, depistarea şi

exploatarea cavităţilor de rezonanţă, a tuturor rezonatorilor de la cutia toracică, prin

1 Avram Geoldeş, Corul de cameră, Editura Universităţii din Oradea, 2000, p. 56.

1

sistemul laringo-faringian, cavitate bucală, sinusuri, până la cutia craniană, vizează

aspecte fiziologice asupra cărora coriştii e bine să fie informaţi spre a putea evolua mai

uşor şi rapid spre calitatea superioară a vocii.

- Conjugarea fizicului cu fiziologicul răspunde de evoluţia timbrală, a gabaritului

vocal, a ambitusului, a grosimii vocii, a penetranţei ei etc. La acest nivel trebuie să ne

gândim la obţinerea unor senzaţii cît mai stabile în raport nemijlocit cu cele enumerate

mai sus: căutarea senzaţiei de „presiune fonică”, a „punctului lui Mauran” – determinant

al proprietăţii de penetranţă a sunetului, a altor sensibilităţi a căror stabilitate conduce în

timp la formarea reflexelor necesare în actul fonator. Dobândirea acestor reflexe ajută la

perfecţionarea tehnicii, creşterea nivelului performanţei individuale, a conştientizării mai

timpurii a propriului aport şi duce, evident, la o mai rapidă încadrare în sonoritatea

ansamblului.

- Realizarea unor exigenţe ca: intonaţie, omogenitate vocală şi dinamică,

deprinderea unei poziţii corporale corecte de cânt, deschiderea corectă a gurii, obţinerea

respiraţiei juste, atacul sunetului, pronunţia şi multe altele fac obiectul aceleiaşi faze a

repetiţiei – încălzirea.

Urmărirea tuturor acestor obiective poate fi costisitoare în ceea ce priveşte

economia unei repetiţii, dar, pe de altă parte, nu se poate concepe eliminarea lor, oricare

ar fi condiţiile imediate! Pentru a reuşi este nevoie de timp destul de îndelungat, fapt care

poate induce în sânul formaţiei plictiseala, nerăbdarea sau chiar îndoiala. Exerciţiile vor fi

eşalonate în funcţie de anumite priorităţi, pe termen lung, având grija de a se stabili

etapele abordării lor în mod cât mai logic. Timpul afectat acestor exerciţii nu trebuie să

depăşească 10-15 de minute în cazul corurilor de amatori, iar pentru cele profesioniste

20-30 de minute2.

Scopul exerciţiilor de încălzire

Eşalonarea exerciţiilor de încălzire trebuie să ţină seama înainte de orice de

implicarea elementului muşchi, care impune apriori o anume linie de conduită; asemenea

sportivului care, pentru a ataca nivelul competitiv al performanţei, trece întâi printr-o

2 Vocile profesioniste diferă adesea foarte mult una de alta; încălzirea pe care o reclamă unele voci poate ajunge la dimensiunea unei ore, ceea ce, evident, nu se poate realiza într-o repetiţie colectivă, în care principalul obiectiv este asimilarea repertoriului şi conducerea lui la finalitatea artistică. În astfel de cazuri, persoanele în cauză îşi vor aloca, înaintea repetiţiei, un timp suplimentar de încălzire.

2

seamă de etape pregătitoare urmând anumite gradaţii ale dificultăţii, cântăreţul va trebui

să urmeze o anume succesiune de exerciţii, de la nivel simplu la complex, de la uşor la

greu, pentru ca întregul angrenaj fonator să fie dus progresiv la capacitatea lui maximă de

exprimare.

În abordarea acestui important segment al repetiţiei am putea delimita câteva

etape bine conturate, având obiective precise:

- exerciţiul fizic

- exerciţiul respirator

- exerciţiul vocal iniţiator

- exerciţiul de antrenare

- exerciţiul de dezvoltare

- exerciţiul pentru articulaţie

- exerciţiul de virtuozitate

- exerciţiul pentru pronunţie

- exerciţiul ritmic

- exerciţiul de acordaj

Vom comenta, în câteva cuvinte, conţinutul acestora:

- scopul exerciţiului fizic este acela de a relaxa masa musculară corporală, cu

preponderenţă a celei toracico-abdominale şi facială, precum şi de a destinde zona

cervicală. Se practică rotirile de umeri, simultan-alternativ, înainte-înapoi, rotiri, aplecări,

răsuciri ale capului în toate sensurile posibile. Se mai pot aplica uşoare masaje ale feţei,

exerciţii simulatoare de căscat. Sunt utile, mai ales în cazul corurilor de amatori, dar

suscită un consum de timp care nu ne este mereu la îndemână!

- respiraţia este unul dintre componentele fundamentale ale fonaţiei, aşadar

considerăm executarea unor exerciţii de gen obligatorie pentru aceia care nu au o

pregătire minimală în domeniu:

Dezvoltarea volumului pulmonar, deprinderea unei respiraţii corecte dar şi

conştientizarea activităţii şi senzaţiilor toracico-abdominale şi laringo-faringiene în

3

condiţiile unei impedanţe puternice create în cavitatea bucală (de pildă folosind pentru

faza expiratorie consoanele s, ş, ţ, sau k):

Acest exerciţiu oferă, prin momentul de „pregătire”, răgazul necesar pentru

concentrarea asupra poziţiei corporale şi implicării corespunzătoare a formaţiunilor

musculare antrenate în fonaţie.

În sfârşit, un exerciţiu prin care acţiunea ritmică a muşchiului diafragm este uşor

de observat şi activat datorită marii impedanţe exercitată de consoanele folosite (ţ, s, ş, k),

impedanţă ce solicită un efort muscular consistent:

- exerciţiul vocal iniţiator vizează activitatea de activare, în condiţii de

solicitare minimă, a aparatului fonator şi a unor cavităţi rezonatorii, prin intermediul unui

sunet neutru, obţinut prin murmur, urmărindu-se poziţionarea corporală corectă,

realizarea unei „poze” de cânt favorizante şi mai ales a senzaţie de „susţinere” a

sunetului, imperios necesară controlului emisiei acestuia:

Întrucâtva mai dificile deoarece pretind oarecare agilitate şi expun, totodată,

laringele riscului unor „alunecări” nedorite în sus, exerciţiile următoare sunt, totuşi,

folosite curent:

4

- exerciţiile de antrenare sunt cele uzuale, care au ca scop punerea în condiţie

de funcţionare la parametri normali ai vocii; ele au înfăţişări foarte diferite, după cum

variate le sunt şi obiectivele: exersarea vocalelor în diverse combinaţii, a unor desene

melodice, a intervalelor, a unor structuri ritmico-melodice caracteristice, a combinării

vocalelor cu diverse consoane, a dobândirii unor senzaţii reflexe (a nuanţelor, de pildă), a

„elasticizării” etc., toate coroborate, însă, cu celelalte imperative enunţate anterior

(poziţie, „poză” de cânt, respiraţie, susţinere) şi cu explorarea continuă a cavităţilor

rezonatorii, acolo unde este necesar, în scopul depistării unei impostaţii care să permită

valorificarea la maximum a potenţialului anatomo-fiziologic al indivizilor. Este seria cea

mai bogată în exemple şi cea mai exploatată de cei ce înţeleg necesitatea momentului

„încălzirii”, fiind mai puţin solicitantă şi foarte practică.

Exerciţii pentru fixarea sunetului în centrii rezonatori. Utilitatea lor rezidă în

faptul că, folosindu-se unisonul, concentrarea asupra omogenităţii vocalice poate fi totală.

Consoana m este utilă pentru găsirea mai rapidă a senzaţiilor rezonatorii. Sunt utile, de

asemenea, pentru exersarea unisonului – „seismograful potenţialului profesional al

corului”, cum îl cataloghează, dirijorul corului Madrigal, Marin Constantin, sau pentru

studiul plajei dinamice complete, acea messa di voce, regăsibilă în varianta a II-a:

Alte exerciţii au ca scop antrenarea progresivă a organului fonator, prin turnúri

melodice simple, de întindere relativ redusă, care se vor extinde, în mers cromatic sau

diatonic ascendent, fără a forţa, însă, limitele extreme ale glasului:

5

Următoarele exemple aduc în plus o dinamizare a articulaţiei, prin utilizarea unui

număr mare de silabe în tempo destul de mişcat (allegro, respectiv allegretto):

Implicarea consoanelor este, în această etapă, necesară în special pentru

„înviorarea” rezonatorilor (m, n) şi pentru fixarea mai sigură a vocii în punctul de

rezonanţă (s, n).

Un exerciţiu ceva mai complex vine să implice mai activ susţinerea sunetului, de

asemenea, prin profilul său pregăteşte trecerea spre vocalizele ample, destinate

dezvoltării glasului:

Alte ipostaze se obţin prin simpla schimbare a perechii de vocale prin care se

atacă sunetul do2: io, ie.

Următorul exerciţiu contribuie, prin repetarea insistentă a intervalului de cvartă

(treptele V-VIII) la găsirea formei sonore celei mai adecvate a vocalelor folosite:

6

Remarcăm larga aplicabilitate a exerciţiului prin posibilitatea introducerii în

combinaţii a unui număr foarte mare de consoane alături de – practic – toate vocalele!

Vom prezenta doar câteva variante, celelalte rămânând la libera iniţiativă a celor ce îl vor

aborda: mi-le-na, mi-re-la, i-ri-na, ma-ri-a, e-le-na, to-ri-no, to-le-do, pa-ro-la, co-ro-

na etc. De observat faptul că sunt evitate combinaţii silabice dificile (chiar dacă vibranta

r este mereu prezentă, pentru a ne putea concentra atenţia mai insistent asupra aspectului

vocalelor.

Următoarele exerciţii vizează antrenarea ceva mai insistentă a activităţii

pulmonare, anvergura respiraţiei, corectitudinea, ei precum şi dozarea coloanei de aer

fiind prioritare:

Idealul acestui exerciţiu ar fi susţinerea întregului său parcurs ascendent dintr-o

singură respiraţie, lucru posibil a fi realizat prin reglări ale tempo-ului, rămas la

latitudinea şi, mai ales, la priceperea dirijorului. Executarea lui în nuanţe mici, pe fondul

unui bun control diafragmal şi a unei focalizări puternice, poate conduce la obţinerea

supleţei sunetului, precum şi a obţinerii unui timbraj intens colorat, atribute ce lipsesc

aproape cu desăvârşire din „bagajul” expresiv al corurilor.

Cele trei exerciţii ce urmează fac parte din aceeaşi categorie, a celor destinate

antrenamentului simplu, menit a da tonus musculaturii implicate în fonaţie, a activa

respiraţia şi a plasa sunetul în zonele de rezonanţă optimă. Asemenea situaţiilor

precedente, vocalele pe care se desfăşoară aceste exerciţii pot fi schimbate; alegerea lor

depinde de problemele specifice pe care fiecare cor le are, de liniile de perfecţionare pe

care dirijorul le consideră prioritare. Consoanele, la rândul lor, sunt selectate doar pe baza

7

calităţii lor de stimulatoare a unor cavităţi de rezonanţă, nu le considerăm obligatorii în

ipostaza prezentată. Dirijorii vor putea opta pentru orice combinaţie pasibilă a aduce un

progres de orice natură:

Şi încă un exerciţiu, ce apelează, de data aceasta, la formulele excepţionale:

Varietatea exerciţiilor de dezvoltare este, practic, nelimitată; cele prezentate

anterior sunt pretabile preponderent mersului ascendent cromatic. Vom adăuga la acest

capitol şi două exerciţii ce urmăresc relaţionarea tonală, aşadar abordarea lor se

recomandă a se face diatonic:

Intonaţia, unul dintre criteriile fundamentale ale performanţei, este un alt posibil

obiectiv al acestei faze a vocalizării. În afara exerciţiilor specifice, despre care vom mai

vorbi ceva mai târziu, se pot executa unele desene melodice orientate spre corectarea

unor deficienţe intonaţionale:

8

Se remarcă insistenţa asupra mersului ascendent al intervalelor. Corectarea

intonaţiei se va considera în directă dependenţă de impostaţie şi susţinere3.

Şi încă un exerciţiu, menit a „aşeza” la locul potrivit sensibila, altă treaptă

generatoare de instabilitate intonaţională:

O susţinere extrem de activă, dar şi preocupări asupra intonaţiei presupune ultimul

exerciţiu din această categorie, în care intonarea succesivă a tuturor intervalelor unei

game majore, coroborată cu plasarea la interval de cvartă a vocilor inferioare pune la

încercare veleităţile tehnice (susţinerea, realizarea echilibrului registrelor, uniformitatea

vocală) şi auzul coriştilor:

- exerciţiul de dezvoltare vizează o etapă superioară celui de antrenare; este cel

care urmăreşte depăşirea limitelor unei relative „comodităţi” ale unui nivel deja atins. Se

referă în special la extinderea registrelor, la creşterea forţei vocale, la ajustarea

subtilităţilor dinamice, a performanţelor declamatorice. Aceste exerciţii presupun un efort

fizic şi intelectual mai consistent, o implicare mai activă şi conştientă, de ele depinzând în

3 Insistenţa cu care ne-am oprit asupra intervalului de sextă se explică prin labilitatea intonării acestei trepte, mai ales în relaţie cu cvinta!

9

bună parte evoluţia ascendentă a artistului. Propunem câteva exemple, relevând scopuri

diferenţiate:

Dezvoltarea senzaţiilor corporale în scopul însuşirii unor „atitudini” corporale

permanente şi consecvente în obţinerea treptelor dinamice:

Dezvoltarea ambitusului, în zona lui superioară (se va face, de preferinţă,

diferenţiat separând vocile grave de cele superioare):

Alte exerciţii, având anvergură mai mare, necesită respiraţie amplă şi

intensificarea preocupării pentru sprijinul diafragmal:

Pentru primele două arpegii poate fi luată în calcul şi opţiunea unei cezuri după

lanţul de pătrimi, acolo unde respiraţia este deficitară. În acest caz se articulează din nou

diftongul ia.

Pentru vocile grave, de asemenea, se urmăreşte creşterea performanţei registrale

prin vocalize specifice:

10

- exerciţiile articulatorii urmăresc perfecţionarea modului de producere a

sunetului în diferitele ipostaze ale atacului său; în principal este vorba de executarea

„atacului de glotă” şi a celui „flautat”, precum şi a unor procedee neconvenţionale de atac

a sunetului. Atacul energic al sunetului se realizează prin închiderea cu fermitate a glotei

şi deschiderea ei bruscă după asigurarea unei presiuni subglotice consistente; alături de

unele exerciţii fizice pregătitoare (respiraţii urmate de tentative de expiraţie „refuzate” de

orificiul glotic), se practică vocalize ce obligă la închideri şi deschideri repetate şi ritmice

ale glotei, în care aportul muşchiului diafragmal este decisiv: contractarea şi relaxarea lui

ritmică (uşor de vizualizat corporal) probează corectitudinea sau incorectitudinea

articulării sunetului:

O altă serie de exerciţii vizează dezvoltarea abilităţilor de a ataca sunetul cu

delicateţe, moale, fără agresivitate; nuanţele discrete, muzica introvertită, de reculegere,

unele efecte sonore solicită acest mod de exprimare. De regulă se folosesc unele trucuri

(ca interpunerea unor consoane „atenuante” – cel mai frecvent n), dar studiul consecvent

poate conduce la obţinerea performanţelor ce nu pretind apelarea la astfel de soluţii. În

exerciţiile ce urmează, consoanele sunt considerate elemente de sprijin, în perspectiva

desăvârşirii în timp a unei tehnici suficiente pentru eliminarea lor:

11

- exerciţiile de virtuozitate au ca scop dezvoltarea abilităţilor tehnice, a

agilităţii vocale necesare susţinerii partiturilor prezentând un grad înalt de

instrumentalizare a liniei melodice. De la renascentişti până la compozitorii contemporani

tentaţia competiţiei între performanţa vocală şi cea intrumentală s-a făcut mereu prezentă,

făcând implicită şi nevoia evoluţiei corespunzătoare a tehnicii vocale. Fără a insista

asupra detaliilor, vom prezenta vocalize ce ni se par deosebit de eficiente în tentativa de

apropiere a vocii umane de performanţa tehnică a instrumentului. Aceste exerciţii,

abordate diferenţiat, pot fi utile atât la obţinerea manierei de articulare de tip martellato

cât şi a perlato-ului, acea manieră de execuţie suplă, elastică, delicată în care se preferă a

fi executate „ghirlandele” melismatice ale muzicii renascentiste:

- exerciţiul pentru dicţiune, necesar în orice stadiu al evoluţiei coristului, are ca

obiectiv deprinderea acestuia de a articula activ, în orice conjunctură, consoanele,

determinante în inteligibilitatea cuvântului. Aceste exerciţii apar, de regulă, conjugate cu

12

alte obiective, în diverse grupuri de altă factură, ca cele de antrenare sau dezvoltare.

Anumite situaţii reclamă, totuşi, acordarea unei atenţii speciale acestui tip de exerciţii,

pentru rezolvarea diferitelor grupuri consonantice cu grad înalt de dificultate, mai ales

acolo unde ne întâlnim cu caracteristici fonetice nespecifice. Tot aici pot fi incluse

exerciţii pentru sincronizarea încheierilor cuvintelor terminate în consoane, acordându-se

atenţie mai mare consoanelor „expuse”: în primul rând explozivele (c, g, k, q, t),

constrictivele (j, s, ş, t, ţ, x, z), apoi altele din aceleaşi grupuri, dar ieşind mai puţin în

evidenţă – p, f, respectiv b, d, v, w, sonantele m, n, l, precum şi vibranta r)4. Doar două

astfel de exerciţii, având, însă, din perspectiva posibilităţilor combinatorii, variante

multiple; sugerăm abordarea în etape succesive a tipurilor asemănătoare de consoane, din

unghiul de vedere al locului de articulare (labiale, labio-dentale, dental-alveolare,

prepalatale, palatale, velare etc.) sau combinarea diferitelor tipuri, dar urmând

succesiunea progresivă a locului de articulare spre a nu supune coriştii la efortul, de altfel

destul de riscant, de a modifica mereu esenţial conformaţia cavităţii bucale. Suportul

vocalic rămâne, de asemenea, la îndemâna dirijorului, în funcţie de obiective:

Variante posibile pentru cel de-al doilea: pra-bra-tra-dra-cra-gra, pri-pre-cri-

cre-gri-gre, pri-pre-tri-tre-cri-gre etc.

- exerciţiul ritmic, asemenea celui pentru dicţiune, este inclus cel mai ades în

alcătuirea altora, de conţinut mixt. Dar, la fel, situaţii particulare, pot solicita anumite

formule al căror grad înalt de dificultate reclamă un studiu individualizat. Obţinerea, de

pildă, a variantelor ritmice derivate din triolet cer o atenţie sporită; exerciţiile evolutive,

pe etape (aşa cum apar în exemplele ce urmează), ar putea fi soluţia:

4 Am optat pentru clasificarea făcută de către un dirijor de cor – D.D.Botez, care ni se pare mai pertinentă, mai apropiată de specificul coral decât altele, având aspect „tehnic”.

13

În chip asemănător se vor desfăşura şi exerciţiile pentru varianta punctării celei

de-a doua optimi a trioletului.

Un alt exemplu încearcă, prin apelarea continuă la sprijinul subdiviziunilor, a da

soluţia pentru rezolvarea unui ritm aparent banal – pătrimea cu punct – ritm care

generează adesea confuzii din cauza aproximaţiei executării ei:

- acordajul, alt parametru de referinţă al gradului de performanţă, are, la rândul

lui, nevoie de spaţiu în economia repetiţiei; deprinderea de interrelaţionare conştientă şi

activă, de a asculta celelalte voci, precum şi de a reacţiona instantaneu pentru corectare

unde este nevoie, se dezvoltă mai rapid în cadrul unor exerciţii de gen, concepute fie

având caracter general, fie pe un obiectiv concret:

Un exerciţiu imitativ care, pe lângă reperul intonaţional, îl oferă şi pe cel timbral,

având, aşadar, şi valenţele unui exerciţiu de omogenizare vocală.

Simplu (dar eficient) prin desfacerea în evantai şi regruparea imediată în unison,

exerciţiul ce urmează oferă şansa realizării cu relativă uşurinţă a purităţii acordice, fiind

14

clădit pe mişcări melodice simple şi executat la intensităţi reduse, care favorizează

controlul asupra ansamblului:

În sfârşit, un exerciţiu bivalent, urmărind, pe de-o parte, acordarea cvintelor (care

se vor aborda iniţial separat pe voci feminine, respectiv masculine) dar şi a unor structuri

disonante rezultate din mersul treptat contrar al perechilor de voci:

- exerciţiile pregătitoare din perspectiva unor obiective punctuale fac adesea

obiectul preocupării insistente a dirijorilor, scopul lor fiind acela de a asigura stabilitatea

anumitor stereotipuri intonaţionale sau ritmice întâlnite mai ales în lucrări contemporane.

Un exerciţiu cu proprietăţi generalizatoare privind muzica modernă, poate fi utilizat ca

element „iniţiator”: o structură lidică, cromatizată ascendent, „ajustată” de o treaptă a V-a

alterată suitor are darul de a face un prim pas spre modurile cromatice care vor veni:

Muzica zilelor noastre propune un limbaj inventiv, foarte complex, a cărui

intimitate trebuie explorată cu multă deferenţă şi discernământ. Structuri ritmice

complicate sau desfăşurări cromatice dificile suscită un plus de atenţie şi efort, realizarea

lor depinzând în mare măsură de exersarea în etape pregătitoare; iar aici, hotărâtoare

devine iniţiativa şi inspiraţia dirijorului. Exemplul pe care îl prezentăm în continuare face

parte din ansamblul de exerciţii pregătitoare pentru clădirea ansamblului sonor al lucrării

Modra rieka de Cornel Ţăranu.

15

Soluţia noastră, esenţializată, spre rezolvarea acestui moment, deloc facil, a fost

următoarea:

În acelaşi spirit, al facilitării interpretării muzicii contemporane, propunem şi

exerciţiile ce urmează, destinate a pregăti structurile mai mult sau mai puţin aleatoare ale

clusterelor:

O sistematizare a materialelor ce compun această grupare de exerciţii este încă

aşteptată! Waldemar Klink încearcă acest lucru în Der Chormeister5, – un capitol

interesant şi destul de consistent ilustrat cu exerciţii practice, dar într-un cadru restrâns,

totuşi, legat de caracteristicile diferitelor tipuri de voci sau în cadrul preocupărilor pentru

ilustrarea particularităţilor fonetice ale limbii. Alţi autori nu fac nicidecum un scop din

acest obiectiv, oferind, de regulă, exerciţii cunoscute, cel mai ades preluate din practica

generală.

Noi am oferit aici o serie de exemple, atât din exerciţiile uzuale aflate în circulaţie

(dar pe care le considerăm deosebit de eficiente), cât – mai ales – exerciţii „inventate” de-

a lungul anilor, încercând, prin aceasta, să demonstrăm şi caracterul dinamic, creativ al

acestui important moment al pregătirii corului.

5 Waldemar Klink, Der Chormeister, Editura Schott, Mainz, 1952, p. 12-45.

16