În mările calde, în arşiţă, timpul se scaldă…, răcorind sinusoidele timpului:

Trecut, Prezent, Viitor.

Petrecut în cea dintâi culoare a curcubeului, Trecutul se insinuează, abil, în senzaţia

dinamică a vieţii.

Uimirea, de mai târziu, aduce Prezentul, suspendând timpul în continua iluzie a

nemişcării. E poate contemplaţia, sau numai uitarea… Şi ar fi să fie doar umbrele lor,

ca zboruri ce dau din aripi să scape, ca veghea , „pe care o tulbură gândul” .

Lumina, însăşi, devine palidă, odată cu trecerea gândului din Prezent înspre eterna

matcă a Cuvântului.

Numai o entitate a visului, a speranţei, uneori „o zână din stele”, poate da sens

timpului, nesfârşind unicul Prezent în tăria ultimului cuvânt: Viitorul.

Gândul cere, peste negura nopţii, să se aprindă „ un deget de aur”, să lumineze

puţinei noastre cunoaşteri.

Pentru că şi acum, şi mai de dinainte, şi nu de puţine ori :

„Când degetul arată Luna, nătângul se uită la deget.”

De aici, desigur, Revelaţia nu poate fi tălmăcită decât ca o fărâmă umilă a gândului,

a gândului prea înalt, care-n puţina lumină a deşertului şopteşte arar:

„ Încet, încet,

trecutul trece…

în umbra Timpului

discret”