IMU 2 Suportdecurs 2006 Murg

7/31/2019 IMU 2 Suportdecurs 2006 Murg

http://slidepdf.com/reader/full/imu-2-suportdecurs-2006-murg 1/68



2

Structuri economice şi sociale la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie

- Bogdan Murgescu -

Populaţie şi hrană. Orice discuţie despre structurile societăţilor medievale şi incipientmoderne trebuie să pornească de la evidenţierea corelaţiei fundamentale care a condiţionatînsăşi existenţa acestor societăţi, corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele

alimentare aflate la dispoziţia acestora. Această corelaţie poate fi definită în felul următor:la un nivel tehnologic dat, o anumită (micro)regiune poate hrăni un anumit număr deoameni.

Această relaţie de echilibru agro-demografic nu trebuie înţeleasă într -un mod static şi fixist;dimpotrivă, echilibrul dintre oameni şi resurse este deseori tensionat, ameninţat să se rupă, laoriginea tensiunilor stând de cele mai multe ori creşterea rapidă a numărului populaţiei faţă de o

producţie agricolă mult mai puţin dinamică.

Pentru a înţelege mai bine acest mecanism tensionat trebuie să avem în vedere concluziile la careau ajuns demografii cu privire la evoluţia demografică a omenirii. Pornind de la deosebirilemajore care apar la nivelul variabilelor demografice centrale – natalitatea, mortalitatea, speranţamedie de viaţă - demografii împart întreaga istorie a omenirii în trei mari etape:

- vechiul regim demografic- tranziţia demografică- regimul demografic modern.

Tranziţia demografică este considerată ca un proces care a cunoscut şi el mai multe faze,afectând mai întâi mortalitatea şi abia apoi natalitatea, şi care în general se suprapune treceri i lasocietăţile industriale. La nivel european tranziţia demografică a început în Occident în secolul alXVIII-lea şi s-a extins apoi în secolele XIX-XX. În România tranziţia demografică pare să fiînceput abia în ultimii ani ai secolului XIX şi s-a desăvârşit abia în perioada postbelică. În fine,

într-o serie de ţări ale lumii a treia tranziţia demografică este încă în curs de desfăşurare.

Evident, pentru lumile medievală şi modernă timpurie, cel care ne interesează este vechiul regim

demografic. Acesta era caracterizat de:- natalitate ridicată (deseori în jur de 40 de naşteri anual la 1000 de locuitori,

mergând în unele cazuri excepţionale până la 50-60 de naşteri la 1000 de locuitori; pentru comparaţie, astăzi în ţările europene rata natalităţii variază în jur de 10-15

naşteri la 1000 de locuitori) - mortalitate generală ridicată şi profund neregulată (în cadrul acestei mortalităţigenerale un loc important ocupa mortalitatea infantilă, care afecta deseori o treimesau chiar o jumătate dintre copiii născuţi vii)

- speranţă medie de viaţă scăzută (calculată la naştere, speranţa medie de viaţă eraredusă de mortalitatea infantilă uriaşă; pe de altă parte însă, chiar şi oamenii caresupravieţuiau copilăriei şi ajungeau adulţi, erau destul de expuşi la boli şi alte sursede mortalitate, astfel încât cei care depăşeau vârsta de 50-60 de ani erau procentual

puţin numeroşi).

Natalitatea ridicată, specifică tuturor societăţilor preindustriale, avea cauze naturale. Din punct

de vedere natural, perioada fertilă din viaţa fiecărei femei cuprinde circa 25-30 de ani, ceea ce,considerând că o sarcină durează în mod normal 9 luni, înseamnă că teoretic o femeie poate naşte



3

chiar mai mult de 30 de copii. Această mărime este pur teoretică, deoarece în viaţa reală apar oserie de limitări naturale şi sociale ale numărului de naşteri. Astfel, societatea impunea teoreticrestrângerea relaţiilor sexuale ale femeilor la cadrul cuplului familial, dar, dată fiind vărstatimpurie a căsătoriei fetelor, această limitare nu reducea în mod semnificativ potenţialul denaşteri. Mai eficiente erau restricţiile sociale în cazul văduvelor şi a fetelor care rămâneau

nemăritate, dar acestea nu au reprezentat niciodată un procent atât de mare, încât să determine înmod decisiv valoarea statistică a natalităţii. Cum gama mijloacelor şi metodelor contraceptive erarelativ redusă şi eficacitatea multora dintre acestea îndoielnică, iar societatea blama folosirea lor,

principala limitare a numărului de naşteri era involuntară, fiind cauzată de alăptatul prelungit alcopiilor, perioadă în care şansele unei noi gravidităţi erau reduse, de mortalitatea ridicată afemeilor cu ocazia naşterii, şi de numărul ridicat al pierderilor de sarcină datorate fie alimentaţieiinsuficiente sau nepotrivite, fie muncilor extenuante. În felul acesta se ajungea ca o femeie sănască în medie doar 5-6 copii, ceea ce depăşea însă cu mult necesităţile unei rate normale deînlocuire a populaţiei. Chiar dacă jumătate dintre aceşti născuţi vii mureau la vârsta copilăriei,totuşi cei ce ajungeau adulţi depăşeau numeric generaţia părinţilor, evidenţind astfel tendinţaunei creşteri demografice.

Sporirea numărului oamenilor dezechilibra însă raportul cu resursele de hrană, respectiv, dacă producţia alimentară rămânea constantă, atunci fiecărui individ îi reveneau mai puţină mâncare.De aceea, foametea era oarecum pre- programată în cadrul vechiului regim demografic. Totuşi,cauza foametei nu era creşterea demografică, ci variaţia mare a producţiei agro-alimentaredatorită vulnerabilităţii societăţilor medievale la intemperii, şi datorită precarităţii mijloacelor destocare a resurselor alimentare. Astfel, mărimea recoltelor varia foarte mult de la un an la altul,dar excedentele dintr-un an bun puteau fi doar rareori păstrate pentru a face faţă nevoilor dintr -unan prost. În consecinţă, oamenii de la sfârşitul evului mediu şi de la începuturile epocii modernetrăiau îtr -o lume supusă unor considerabile alternanţe între extreme, între perioadele de saţietateşi de exces, şi perioadele de lipsuri sau chiar de foamete. Iar foametea, deseori în combinaţie cucelelalte două “flageluri” ale lumii medievale – epidemiile şi războaiele – genera valuri demortalitate care anihilau temporar tendinţa de creştere demografică. Apoi însă, situaţia senormaliza, iar societatea îşi relua tendinţa de creştere.

Atunci când am definit corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele de hrană aflate ladispoziţia lor, pentru nevoi logice am postulat că nivelul tehnologic şi spaţiul de locuire suntdate, ceea ce înseamnă constante. În realitatea istorică, amândouă au cunoscut evoluţii, care, deşimai puţin rapide decât ar fi avut nevoie oamenii acelor vremi, au îngăduit convertirea tendinţeide creştere demografică într -o creştere economică generală.

Felul în care oamenii şi-au procurat hrana a avut deci un rol crucial în economia medievală şimodernă timpurie. În lumea medievală au coexistat mai multe moduri de procurare a hranei:- culesul, vânatul şi pescuitul - cultura plantelor şi creşterea animalelor domestice - schimbul

Comunităţile de vânători-culegători ocupau şi la sfărşitul evului mediu mari părţi ale globului.Către 1500 ele controlau cea mai mare parte a Americii, extremităţile nordice ale Europei şiAsiei, o parte a Africii, Australia şi Oceania. Totuşi, prin specificul modului lor de existenţă,aceste comunităţi ocupau doar imperfect spaţiul, erau relativ puţin numeroase, şi vulnerabile înraporturile cu alte tipuri de comunităţi umane. De altfel, încă din timpul neoliticului, comunităţile

de vânători-culegători fuseseră silite să se replieze spre zonele periferice ale lumii de presiuneasocietăţilor compacte şi mai bine organizate de agricultori şi crescători de animale.



4

Societăţile pastorale erau şi ele minoritare la nivelul lumii medievale târzii. Astel, atât în Africarăsăriteană, cât şi în Asia centrală şi în unele părţi ale Europei răsăritene mai existau triburi sausocietăţi care trăiau precumpănitor sau exclusiv de pe urma creşterii animalelor domestice: vite(bovine), oi, capre,.cai etc. Uneori, aceste societăţi practicau nomadismul, respectiv se deplasau

în spaţiu pentru a asigura hrana animalelor. La sfărşitul evului mediu nomadismul era totuşi înrecul, şi, la fel ca în cazul comunităţilor montane de crescători de animale, lăsa loc unui sistem de pendulare sezonieră, între zone bine cunoscute şi vizitate periodic, sistem cunoscut sub numelede transhumanţă. Cele mai multe dintre societăţile de crescători de animale stabiliseră încă demultă vreme un fel de simbioză cu societăţile sedentare de agricultori, căutând să-şi asigure astfelsuplimente de hrană şi alte produse. Formele acestei interacţiuni au variat mult de -a lungulistoriei. Uneori, crescătorii de animale s-au mulţumit cu raporturile de schimb, oferind animaleşi/sau produse animaliere în schimbul produselor vegetale şi meşteşugăreşti. Alteori, ei şi-au

procurat cele dorite prin jaf, sau au profitat de superioritatea lor militară pentru a impuneagricultorilor sedentari plata unui tribut sau a altor dări (taxe de protecţie). Pe de altă parte însă,atunci când o societate pastorală se înstăpânea asupra unei societăţi agricole, şi eventual şi asupra

unor centre urbane, atunci tentaţia era mare de a părăsi modul de viaţă pastoral şi de a se stabiliîn aşezările cucerite, pentru a beneficia pe deplin de roadele cuceririi. În consecinţă, din punctulde vedere al marii istorii, succesul politico-militar al unora dintre societăţile de crescători deanimale s-a dovedit deseori un accelerator al înlocuirii modului de viaţă pastoral cu un mod deviaţă sedentar.

Încă din timpul antichităţii, dar cu atât mai mult în evul mediu, cea mai mare parte a oamenilor îşi asigurau hrana din cultivarea anumitor plante. Gama acestor plante, ca şi modalităţile concretede cultivare a acestora, au variat considerabil, fiind determinate atât de condiţiile naturale dindiversele părţi ale lumii, cât şi de tradiţiile şi de stocurile de cunoştinţe agro-tehnice acumulate dediferitele comunităţi umane. Reducând mult complexitatea realităţii, şi pornind doar de laplantele care asigurau cea mai mare parte a alimentaţiei, putem aprecia că în lumea medievală au

coexistat 3 mari civilizaţii agricole:- civilizaţia cerealelor - civilizaţia orezului - civilizaţia porumbului

Civilizaţia cerealelor este specifică “Lumii Vechi”, adică Asiei, Europei şi Africii. Ea este ceamai veche civilizaţie agricolă, începuturile sale plasându-se în neolitic, în Orientul Apropiat.Sistemele de cultivare a cerealelor, ca şi gama acestora, s-au extins din neolitic până în evulmediu. În lumea medievală se cultivau 5 cereale principale: grâul, orzul, secara, meiul şi ovăzul.

Deşi culturile de cereale au rămas limitate în evul mediu la zonele cu climat temperat dinemisfera nordică, în timp s-au impus unele diferenţe chiar şi între cereale. Astfel, în Europasecara a prevalat în zonele ceva mai nordice, iar orzul şi meiul au rămas cantonate în părţile maicălduroase ale continentului. Deşi operaţiunile agricole principale sunt cam aceleaşi în cazultuturor cerealelor principale, în lumea medievală au coexistat mai multe feluri de folosire asolului:

- cultivarea unei suprafeţe de pământ în mod repetat, an după an, până la epuizarea potenţialului natural al solului; dezavantajul acestui sistem este faptul cărandamentul scade de la un an la altul, generând cu o anume regularitate crizeagricole şi foamete

- sistemul moinei regulate (reglementate): pentru a evita catastrofele agricole,

comunităţile umane au stabilit o regulă de abandonare voluntară a unei suprafeţe



5

agricole după un număr oarecare de ani, şi implicit de luare în cultură a unor noiterenuri

- asolamentul bienal: împărţirea prealabilă a terenului în două părţi (sole), dintrecare una era cultivată şi una era lăsată necultivată (în pârloagă), iar în anul aldoilea era cultivată a doua solă şi era lăsată să se odihnească cea dintâi, ciclul fiind

reluat în anul al treilea- asolamentul trienal: terenul agricol era împărţit în 3 sole, una fiind cultivată cucereale de toamnă, cea de-a doua cu cereale de primăvară şi cea de-a treia lăsată în

pârloagă; în acest caz, un ciclu complet dura 3 ani.

Dacă sistemul cultivării până la epuizare, cel al moinei regulate şi cel al asolamentului bienalerau cunoscute încă din antichitate, asolamentul trienal reprezintă o invenţie medievală, fiindatestat în Imperiul Carolingian la sfârşitul secolului al VIII-lea, şi răspândindu-se treptat însecolele IX-XIV în nordul Franţei, Ţările de Jos, Germania, Italia, Anglia şi unele părţi aleEuropei răsăritene. Avantajele acestui sistem erau considerabile, atât prin facilitarea ref acerii

potenţialului solului, cât şi prin diminuarea riscurilor de catastrofă agricolă prin cultivarea

concomitentă a cerealelor de primăvară cu cerealele de toamnă. De asemenea, aceastăcombinaţie îngăduia repartizarea mai judicioasă a eforturilor de-a lungul anului agricol,lucrarea mai temeinică a pământului, şi deci obţinerea unor producţii mai mari. Către sfârşitulevului mediu au apărut şi forme mai complexe de asolament, cu cicluri de 4-6 ani, şi cusisteme de rotaţie mai complexă a culturilor cerealiere şi a leguminoaselor. Totuşi, în secolulal XVI-lea asolamentele mai complexe erau încă puţin răspândite, fiind folosite doar pe uneleferme din Ţările de Jos, Italia şi Anglia. De altfel, nici asolamentul trienal nu era răspânditdecât în unele ţări, asolamentul bienal şi moina regulată prevalând încă în mari părţi aleEuropei mediteraneene şi răsăritene, ca şi în Asia şi Africa.

Datorită deosebirilor în modul de folosire a solului, în rodnicia pământului şi în tehnicileagricole, randamentele agricole variau mult de la o zonă la alta. Ele difereau totodată foartemult de la un an la altul, în funcţie de hazardurile vremii (precipitaţii, temperaturi etc.) şi de

prezenţa/absenţa dăunătorilor, dintre care lăcustele erau deosebit de temute. Având în veder eaceste variaţii, randamentele medii – exprimate prin raportul dintre recoltă şi sămânţă, încondiţiile în care izvoarele păstrate folosesc unităţi de măsură variabile, şi precizează doar rareori suprafeţele – oferă doar o imagine aproximativă a productivităţii agricole. Totuşi, se

poate aprecia că în secolele IX-XIII în Europa apuseană a avut loc o creştere a randamentelor cerealiere. Astfel, dacă în perioada carolingiană randamentele la cereale variau între 1,5:1 şi4:1, fiind însă cel mai adesea doar puţin peste 2:1, după 1200 productivităţile nu mai scaddecât în mod excepţional sub 3:1, atingându-se însă tot mai des 4:1, 5:1 sau chiar 6:1. Deşi

progesele tehnice realizate în Occidentul medieval s-au răspândit treptat şi în alte părţi aleEuropei, deose birile la nivelul productivităţii au sporit, în secolul al XVI-lea putând ficonsemnate de exemplu următoarele randamente la grâu: 5,6:1 la Imola în Italia în anii 1585 -1594, între 4:1 şi 5:1 în Poitou, în Franţa, 4,5:1 la Wobeck în nordul Germaniei în 1581, doar2,6:1 la Tokaj în nordul Ungariei în 1569-1572, dar şi 10,3:1 la ferma Hitsum din Frizia(nordul Ţărilor de Jos) în 1570-1573, sau 8:1 pe mai multe domenii din sudul Anglei în anii1571-1580. Variaţiile puteau fi uriaşe şi în interiorul aceleiaşi ţări: de exemplu, în Poloniarandamentele au fost 2,8:1 la Knyszyn în 1561, 4,9:1 la Korkczyn în 1564, şi chiar 8:1 laZator-Oswiecim tot în 15641.

1 Aceste date au fost fost selectate din Aldo da Maddalena, Rural Europe 1500-1750, în Carlo M. Cipolla (ed.), The Fontana

Economic History of Europe. 2. The Sixteenth and Seventeenth Centuries, Glasgow, 1974, p.595-619 (majoritatea datelorfiind preluate din lucrarea clasică a lui B. H. Slicher van Bath, The Agrarian History of Western Europe, A.D. 500-1850 ,London, 1963).



6

Civilizaţia cerealelor presupune şi totodată îngăduie o împletire între culturile de plante şicreşterea animalelor. Boii şi caii reprezintă o forţă de tracţiune esenţială la arat, iar lăsarea

periodică în pârloagă a unor importante suprafeţe oferă animalelor domestice păşuni apropiatede sălaşurile oamenilor. Totodată, mai ales în Europa, bogăţia relativă a precipitaţiilor şi

ocuparea imperfectă a teritoriului au permis păstrarea unor întinse suprafeţe împădurite, ceeace a favorizat menţinerea unui număr considerabil de animale. În fine, pădurile au oferit întregirea gamei alimentare printr-o gamă variată de poame. Totuşi, în pofida întregiriialimentaţiei cu carne şi fructe, precum şi cu unele legume, miere, lactate, ouă, peşte şi diverse

băuturi, alimentaţia oamenilor din societăţile cerealiere a rămas dependentă în proporţie de70-80% de aportul caloric al cerealelor principale, consumate sub formă de fierturi sau depâine.

Diversitatea culturilor de plante din „civilizaţia cerealelor” este întregită de culturi maispeciale, cum ar fi viţa de vie, sau plantele textile (inul, cânepa, mai puţin bumbacul şi duzi i

pentru viermii de mătase). Trecerea la aceste culturi, care erau destinate mai mult comerţului

decât auto-consumului, marchează desprinderea crescândă a unora dintre aceste societăţi deconstrângerile alimentare, şi capacitatea lor de a dedica o parte crescândă din energia lor satisfacerii unor nevoi mai sofisticate.

Civilizaţia orezului a apărut mult mai târziu decât cea a cerealelor. Deşi cultura orezului paresă fi fost atestată în Asia încă de pe la anul 2000 î.Hr., totuşi el nu s-a impus în egală măsurăcu cerealele. De altfel, iniţial orezul era cultivat în regim uscat, similar cu cerealele. Mareanoutate a fost trecerea la cultura orezului inundat, realizată în circumstanţe încă insuficientcunoscute în Asia de sud-est. Orezul inundat, numit uneori şi „orez acvatic”, are avantajulunei productivităţi mult mai mari decât a cerealelor, dar este posibilă numai în zone joase, pevăile râurilor, unde solicită totodată un efort special în gestiunea resurselor de apă. Cândvaîntre anii 600 şi 1200, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfecţionat în China, iar orezăriile s-au extins considerabil în câmpiile sudice şi centrale ale acestei ţări, care în timpulantichităţii fuseseră slab locuite şi parţial ocupate de mlaştini. În felul acesta, lumea chineză,care în antichitate aparţinuse în mod evident „civilizaţiei cerealelor”, a fost scindată între oChină a cerealelor, în nord şi în zonele continentale înalte, şi o Chină a orezăriilor, în câmpiiledin centru şi sud-est. Pe de altă parte, dacă în antichitate sudul fusese slab populat şi periferic,resursele alimentare considerabile generate de cultura orezului inundat au îngăduit creştereaexplozivă a populaţiei în sud, astfel încât pe la 1200 China orezăriilor avea o populaţie de 2ori mai mare decât China cerealelor.

Implicaţiile civilizaţionale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul productivităţii agricole a permis sporirea numărului oamenilor, populaţia Chinei crescând dela 50 de milioane de locuitori la mijlocul mileniului I, la peste 100 de milioane de locuitoricătre anul 1200. Mai mult, productivitatea ridicată a orezului a îngăduit unui număr sporit deoameni să se hrănească din orezul produs de alte persoane, adică să se dedice unor activităţinon-agricole. Aceasta a însemnat creşterea oraşelor, a activităţilor meşteşugăreşti şicomerciale, China sudică fiind în timpul dinastiei Song (960-1279) neîndoielnic regiunea ceamai urbanizată şi mai bine dezvoltată din punct de vedere economic la scara întregii lumi.

Au fost însă şi alte consecinţe ale adoptării culturii orezului inundat. Ocuparea teritoriului afost deosebit de inegală, densităţile foarte mari din câmpiile joase contrastând cu locuirea

sporadică din zonele mai înalte. Pe de altă parte, în câmpiile ocupate de orezării numărul mareal oamenilor, eliminarea păşunilor şi potenţialul microbian sporit de inundarea periodică a



7

terenurilor agricole au condus la dispariţia aproape completă a animalelor domestice (oexcepţie notabilă fiind bivolii, mai bine adaptaţi mediului natural cu excedent de apă. Aceastaa antrenat la rândul său o diminuare a aportului alimentar al proteinelor de origine animală, şideci o scădere a taliei medii a populaţiei. Totodată, bucătăria chinezească a căutat alte soluţiipentru a compensa penuria cărnii. Pe un alt plan, penuria mijloacelor de tracţiune animală a

generat o dependenţă sporită de transporturile bazate pe energia umană. În fine, excedentul de populaţie a însemnat şi menţinerea la un nivel scăzut a costului muncii umane, ceea ce adescurajat pe termen lung introducerea inovaţiilor tehnice care să înlocuiască sau săeconomisească forţa de muncă.

Deşi civilizaţia orezăriilor s-a dezvoltat cu precădere în China sudică şi centrală, ea nu arămas cantonată la lumea chineză. Cultura orezului inundat s-a răspândit şi în alte părţi alelumii, cum ar fi ţările din Coreea, Japonia (unde totuşi orezul nu a devenit predominant înalimentaţie decât începând cu secolul al XVII-lea), Indonezia, Indochina, India nordică (maiales pe valea Gangelui), Irak şi Egipt. Orezul a pătruns şi în unele ţări europene la sfârşitulevului mediu şi în epoca modernă timpurie (de exemplu, în Banat cultura sa pare să fi fost

introdusă de otomani în 1575), dar aici a rămas o prezenţă marginală, limitată la comunităţirestrânse din punct de vedere numeric.

Civilizaţia porumbului a rămas multă vreme apanajul strict al Lumii Noi. Cultura porumbului a apărut în Mexic, pe la anul 2000 î.Hr. Multă vreme a fost cultivat porumbulsălbatic, cu ştiuleţi de numai 2-3 cm, cu doar câteva zeci de boabe. Treptat însă, prin selecţiaseminţelor calitatea porumbului s-a ameliorat, iar randamentele sale au devenit foarte mari,ajungând şi la 100:1. Cultura porumbului s-a extins în alte părţi ale Americii de Nord şiCentrale, precum şi în partea nordică şi apuseană a Americii de Sud. Fapt remarcabil,

porumbul a putut fi cultivat şi la altitudini relativ ridicate, inclusiv pe platourile andine.Avantajele porumbului nu se opresc aici. Datorită specificului său, el a fost adesea cultivat însimbioză cu alte plante cu randament ridicat, cum ar fi fasolea şi dovleacul. Potenţialul agricolal „civilizaţiei porumbului” a fost întregit de alte plante cu valoare alimentară, precum cartofiişi tomatele. În consecinţă, potenţialul alimentar al societăţilor care s-au specializat în aceste

producţii agricole a sporit considerabil, ceea ce a îngăduit creşterea spectaculoasă a populaţiei, şi atingerea unor densităţi demografice mari în unele zone din Mexic şi din Peru.

În ciuda acestor avantaje, „civilizaţia porumbului” nu a cuprins întreaga Americă precolumbiană. Cea mai mare parte a continentului american, atât în America de Nord cât şiîn America de Sud, a rămas apanajul comunităţilor de vânători-culegători. Ca atare, America

precolumbiană a păstrat până la cucerirea europeană o structură economică duală,

caracterizată prin coexistenţa unor teritorii întinse şi slab locuite de vânători şi culegători (peteritoriul actual al Canadei, Statelor Unite, Braziliei, Argentinei etc.) şi a unor civilizaţii agricole cu populaţie numeroasă, concentrate în Mexic, America Centrală şi pe faţada pacificăa Americii de Sud. De altfel, marile creaţii politice şi culturale ale Americii precolumbiene aufost realizate de aceste civilizaţii agricole dense, şi nu de către comunităţile de vânători-culegători.

În ciuda acestei dualităţi, civilizaţiile Americii precolumbiene aveau şi unele constrângerieconomice comune. Prima şi cea mai gravă era absenţa aproape completă a animalelor domestice. Acest fapt s-a datorat hazardului, respectiv absenţei bovinelor, cabalinelor,

porcinelor şi ovinelor pe continentul american până la sosirea europenilor. O excepţie o

constituie lama, domesticită în regiunile andine, dar utilitatea practică a acesteia a rămasmodestă. Un alt handicap comun al tuturor civilizaţiilor Americii precolumbiene a fost



8

rămânerea lor la un nivel tehnologic eneolitic, adică faptul că nu au trecut la prelucrareametalelor dure pentru realizarea de arme şi unelte. Absenţa cailor şi a armelor de metal aveasă se dovedească fatală în momentul confruntării cu cuceritorii europeni.

După descoperirea Americii, spaniolii au descoperit şi avantajele porumbului. Ei au adus

porumbul în Lumea Veche, unde în secolul al XVI-lea această plantă a început să fie cultivatămasiv în Peninsula Iberică, în Italia, şi în Imperiul Otoman, extinzându-se apoi şi în alte ţărieuropene. Porumbul a pătruns ceva mai târziu şi în China, îngăduind în secolul al XVIII-leacolonizarea masivă a unor regiuni mai înalte, nefavorabile orezului. Această extensie târzie a

porumbului, precum şi succesul în Lumea Veche al cartofului şi al altor plante de origineamericană, a avut însă loc mai degrabă la nivelul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, decât

în secolul al XVI-lea.

Dincolo însă de specializarea diverselor societăţi în cultivarea cerealelor, a orezului inundatsau a porumbului, tehnicile agricole au cunoscut o serie de perfecţionări, multe dintre elemărunte, dar care s-au acumulat şi s-au tradus într-o sporire treptată a producţiei agro-

alimentare. Acest spor la rândul său a îngăduit ridicarea pragului de echilibru agro-demografic, şi creşterea lentă a numărului total al populaţiei. Pe termen lung, această tendinţăde creştere demografică este evidentă, dar ea a fost deseori întreruptă (sau chiar inversatătemporar) de puseuri ale mortalităţii, cauzate îndeosebi de foamete, de războaie şi deepidemii. Dintre aceste puseuri ale mortalităţii, cel mai grav a fost cel pricinuit de MareaCiumă de la mijlocul secolului al XIV-lea, care a lovit toate marile civilizaţii agricole aleLumii Vechi. Deşi Marea Ciumă nu a fost cauza „Crizei secolului al XIV -lea” – cel puţin înEuropa creşterea demografică se împletise cu o stagnare a producţiilor alimentare încă de pela sfârşitul secolului al XIII-lea – ea a eliminat brutal între un sfert sau o treime din populaţiamultor ţări ale Asiei, Europei şi Africii de Nord, dezorganizând totodată grav economiile şisocietăţile respective. Deşi epidemiile de ciumă au continuat în Europa, ca şi în Asia şi înAfrica, şi după terminarea Marii Ciume, de pe la mijlocul secolului al XV-lea creştereademografică a fost reluată în cea mai mare parte a Lumii Vechi. Astfel, populaţia Europei (dela Atlantic la Urali) a scăzut de la circa 73 de milioane de locuitori înainte de Marea Ciumă lacirca 50-55 de milioane de locuitori, şi a crescut după 1450 din nou, ajungând la circa 100 demilioane de locuitori către 1600; populaţia Chinei a sporit de la circa 103 milioane delocuitori în anul 1500 la circa 160 de milioane de locuitori către anul 1600, iar cea asubcontinentului indian de la circa 110 milioane de locuitori către 1500 la circa 135 milioanede locuitori la 1600. La nivel mondial, chiar având în vedere scăderile din America, pricinuitemai ales de bolile răspândite involuntar de europeni, creşterea a fost de la circa 437 milioanede locuitori către 1500 la circa 555 milioane de locuitori către 16002.

În cele mai multe dintre cazuri, aceste sporuri au fost posibile datorită creşterii producţieiagricole. În cazul particular al Europei, sporurile obţinute în planul producţiei – fie prin

perfecţionarea cultivării cerealelor, fie prin introducerea în ţările mediteraneene a culturiiporumbului - au fost potenţate de dezvoltarea în secolul al XVI-lea a comerţului la maredistanţă cu cereale şi cu animale vii. În ceea ce priveşte cerealele, fluxul cel maispectaculos, dar nu singurul, a fost cel care aducea cerealele produse în ţările din regiuneaMării Baltice (nordul Germaniei, Polonia, Prusia, Livonia) pe pieţele din Europa apuseană,îndeosebi în Ţările de Jos. Totodată, vitele crescute în Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldovaşi Ungaria erau mânate pe picioare luni de zile pentru a fi consumate de orăşenii din Ţările deJos, Germania şi nordul Italiei. Deşi acest comerţ nu cuprindea decât o mică parte din

2 Angus Maddison, The World Economy: A Millenial Perspective, Paris, 2001, p.241.



9

producţia totală, şi nu asigura decât câteva procente din consumul alimentar total, el aîngăduit specializarea unui număr sporit de europeni în activităţi non-agricole, şi a stimulatastfel dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi a schimburilor.

De altfel, chiar şi în condiţiile societăţilor covârşitor agricole şi rurale, activitatea economică

nu se limita doar la satisfacerea nevoilor alimentare. Oamenii mai aveau şi alte nevoimateriale, care necesitau alte tipuri de activităţi economice.

Sectorul extractiv cuprindea atât extracţia sării din saline şi a pietrei pentru construcţii, cât şimineritul propriu-zis, adică obţinerea diferitelor metale prin extragerea şi apoi rafinareaminereurilor. Deşi în majoritatea statelor exploatarea bogăţiilor subsolului era consideratămonopol al monarhului, cele mai multe exploataţii erau relativ modeste, fiind realizate degrupuri mici de oameni, care foloseau unelte rudimentare. Această situaţie s-a schimbatîncepând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. Multe dintre minele de argint şi de cuprudin Europa centrală fuseseră exploatate încă din evul mediu, filoanele superficiale fuseserăepuizate, şi multe exploataţii au încetat în secolele XIV-XV. Folosirea pompelor a îngăduit

însă evacuarea apei şi pătrunderea la adâncimi mai mari, după cum descoperirea unor noimetode de separare a metalelor din minereu a sporit rentabilitatea mineritului. Noile metodede exploatare necesitau însă investiţii considerabile, care nu erau la îndemâna grupurilortradiţionale de lucrători mineri. De aceea, iniţiativa a fost preluată de către negustorii dinoraşe precum Augsburg şi Nürnberg, care au organizat activitatea sub forma unor mari

întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilităţii. Investiţiileconsiderabile, ca şi îmbunătăţirile tehnice şi organizatorice, au îngăduit o creşteresemnificativă a producţiei miniere din regiunea Europei centrale în ultima treime a secoluluial XV-lea. Acest avânt al minelor de argint şi cupru din Austria, Germania, Cehia, Slovacia,nordul Ungariei şi Transilvaniei, care a prilejuit şi concentrarea unui număr considerabil delucrători în noile oraşe miniere, a continuat şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Spremijlocul secolului al XVI-lea multe dintre minele de argint din Europa centrală au intrat îndeclin, pe de o parte datorită epuizării filoanelor celor mai bogate şi mai accesibile la nivelultehnologic al epocii, şi pe de altă parte datorită afluxului de argint relativ ieftin d in America,ceea ce a contribuit la scăderea preţului argintului comparativ cu cel al aurului şi cu cel alcelorlalte mărfuri. Multe dintre progresele tehnice şi organizatorice înregistrate în mineritulcentral-european în secolele XV-XVI aveau însă să fie difuzate în alte părţi ale lumii, inclusivîn America, şi aplicate nu numai la minele de argint şi cupru, ci şi la cele de fier, cărbune etc.

Sectorul prelucrător cuprindea şi la sfârşitul evului mediu o gamă deosebit de variată deactivităţi: meşteşuguri alimentare (morăritul, brutăritul, tranşarea şi conservarea cărnii,

prepararea lactatelor şi a băuturilor alcoolice etc.), meşteşuguri legate de producereaîmbrăcămintei (pielăritul, torsul, ţesutul, croitoria, blănăritul, cojocăritul etc.), olăritul,obţinerea şi prelucrarea metalelor, meşteşuguri legate de construcţii şi de producerea deobiecte gospodăreşti etc. În acest sector au coexistat la sfârşitul evului mediu şi în epocamodernă timpurie mai multe forme de organizare a activităţii, cuprinzând atelieremeşteşugăreşti simple, ateliere subordonate reglementărilor de breaslă, manufacturiconcentrate şi manufacturi dispersate. În fine, trebuie avut în vedere faptul că multemeşteşuguri erau practicate de persoane şi de către persoane care nu aveau o specializarestrictă, îndeosebi de către ţărani care îşi produceau singuri o mare parte dintre cele necesare,sau care îşi completau veniturile lucrând pentru proprietarii manufacturilor urbane. Ca atare,numai o parte din activitatea meşteşugărească era concentrată în oraşe, meşteşugurile săteşti

şi/sau domaniale având încă o pondere semnificativă.



10

Deşi cantitativ ponderea producţiei meşteşugăreşti rurale era foarte mare, din punct de vederecalitativ meşteşugurile urbane erau adesea superioare. De altfel, sfârşitul evului mediu a fost o

perioadă de înmulţire a reglementărilor de breaslă, iar breslele, pe lângă efortul de protejare aintereselor economice ale membrilor lor şi de limitare a concurenţei, au avut şi un rolimportant în stabilirea şi impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele

meşteşugăreşti.

Elementul cel mai înnoitor în evoluţia sectorului prelucrător la sfârşitul evului mediu şi înepoca modernă timpurie a fost însă dezvoltarea manufacturilor. Manufacturile erau

întreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxuluitehnologic în operaţiunile simple componente, şi efectuarea de către lucrători diferiţi adiferitelor operaţiuni sau succesiuni de operaţiuni, întregul proces fiind controlat dedeţinătorul de capital, care cumpără materia primă şi plăteşte salarii lucrătorilor). Deşidiviziunea tehnică a muncii este atestată încă din antichitate pe unele mari şantiere,manufacturile capitaliste sunt mult mai recente. În general, se consideră că în Europa primelemanufacturi capitaliste au apărut în sectorul textil, în producţia de postav din Flandra şi

Toscana la sfârşitul secolului al XIII-lea. Manufacturile din sectorul textil au fost de cele maimulte ori dispersate, respectiv se bazau pe subcontractarea unora dintre activităţi cătrelucrători din mediul rural, care acceptau salarii mai mici şi nu erau legaţi de reglementărilerigide ale breslelor urbane. La sfârşitul evului mediu s-au dezvoltat şi manufacturiconcentrate, cum ar fi cele din sectorul metalurgic, sau tipografiile care s-au răspândit într -omare parte a Europei apusene şi centrale după inventarea tiparului cu litere mobile de cătreGutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. În fine, unele dintre cele mai mari manufacturiconcentrate erau şantierele de construcţii navale: în acest domeniu, la sfârşitul secolului alXVI-lea în şantierele de la Amsterdam se introduce standardizarea pieselor pentru construireacorăbiilor cu pânze de tipul fluyt .

La nivelul sectorului prelucrător, textilele ocupau probabil locul întâi din punctul de vedere alamplorii producţiei pentru piaţă. Desigur, nu toate textilele erau produse pentru piaţă. În multe

părţi ale lumii, o mare parte din populaţie prefera încă să-şi producă nemijlocit materialele pentru îmbrăcăminte. Totuşi, atât la nivelul elitelor, cât şi la cel al populaţiei urbane,materialele textile - fie ele din lână (postavuri), fie din in (pânzeturi), fie din bumbac, mătasesau materiale compozite - erau procurate pe calea comerţului. Producţia textilelor pentru piaţăs-a dezvoltat mai timpuriu în Bizanţ, în lumea islamică, în India şi China, şi ceva mai târziu înEuropa catolică. Totuşi, începând cu secolul al XIII-lea câteva mici regiuni europene(Flandra, Toscana) s-au specializat în producţia de masă a postavului, realizată în manufacturicare foloseau materii prime de import şi vindeau produse pentru consumatori din regiuni

relativ îndepărtate geografic. În secolele XIV-XV producţia postavurilor pentru pieţe non-locale s-a extins şi în alte părţi ale Europei, iar pânzeturile au început şi ele să facă obiectul producţiei şi comerţului de masă, în timp ce bumbacul şi mătăsurile, ca şi stofele scumpe,erau comercializate în cantităţi mai mici. La sfârşitul secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea s-au produs importante mutaţii la nivelul postăvăritului european. Cea mai importantă estetrecerea la „noua postăvărie”, adică producerea unor postavuri mai subţiri, care nu mairezistau timp de decenii (în evul mediu erau frecvente situaţiile în care haine de postav erautransmise descendenţilor timp de 2-3 generaţii, fără să fie urzite iremediabil), dar care eraumai bine finisate, mai atrăgătoare şi mai ieftine. Totodată, s-au produs mutaţii în competiţiaeuropeană între diversele regiuni producătoare. Vechile centre manufacturiere din Flandra şimai ales din Toscana au pierdut poziţii din cauza salariilor relativ ridicate, preferând să se

specializeze în producţia de textile scumpe, de lux, dar care puteau fi cumpărate numai de unnumăr limitat de consumatori. Au existat încercări de a dezvolta postăvăritul în ţările



11

producătoare de lână, precum Spania şi Anglia. Rezultatele au fost divergente. Spania a eşuatîn tentativa de a deveni un mare producător de postav, atât datorită alungării ev reilor în 1492,cât şi datorită favorizării de către Carol Quintul (1516-1556) a exporturilor de lână spaniolăspre Flandra, în dauna postăvarilor spanioli. În schimb, Anglia, care a descurajat exporturilede lână brută, a devenit în secolul al XVI-lea unul dintre principalii producători europeni,

postavurile englezeşti fiind vândute într -o mare parte a Europei continentale. Totodată, lasfărşitul secolului al XVI-lea în Ţările de Jos rolul Flandrei a scăzut, crescând însă cel alOlandei, care, pe lângă producţia proprie de postavuri, s-a specializat şi în finisarea

postavurilor englezeşti pentru pieţele continentale, ceea ce îngăduia capitaliştilor olandezi să-şi însuşească şi pe această cale profituri semnificative.

Comerţul cunoştea şi el o mare varietate de forme. O primă clasificare trebuie să porneascăde la natura agenţilor economici care participau la schimburile comerciale. Astfel, la sfârşitulevului mediu existau mai multe forme vechi de organizare a activităţii comerciale:

- schimburile directe dintre producători şi consumatori, realizate fie cu ocaziatârgurilor săptămânale, fie prin vânzarea directă a produselor de către meşteşugarii

urbani în atelierele care serveau simultan şi de prăvălii - comerţul practicat de negustorii ambulanţi, care îşi însoţeau marfa dintr -un loc în

altul- comerţul en-gros, practicat de mari negustori sedentari, care îşi realizau afacerile

cu ajutorul unor agenţi comerciali, asociaţi minori şi parteneri de afaceri cu carecomunicau prin corespondenţă comercială; încă din evul mediu, acest tip de activităţia condus spre apariţia unor forme de asociere, mergând de la întovărăşirile simple detip commenda până la companiile comerciale de tip familial, care îmbinau activităţilecomerciale cu operaţiunile monetare şi de credit. Companiile familiale cu activităţidiversificate au proliferat în secolele XV-XVI, cele mai importante fiind cele italiene(mai ales florentine şi genoveze) şi germane (exemplul clasic fiind cel al companieifamiliei Fugger, din Augsburg)

Pe lângă acestea, la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie s-au impus în Europaapuseană două noi forme de organizare a activităţilor comerciale:

- companiile privilegiate (regulate) erau înfiinţate pe baza unor carte de privilegiiacordate de puterea politică din anumite state, prin care membrilor companiei li segaranta monopolul exercitării comerţului cu o anumită ţară sau regiune, în schimbul

plăţii unei anumite sume de bani; de multe ori, companiile asigurau membrilor lor anumite facilităţi colective, întreţineau consuli şi depozite în ţările cu care făceaucomerţ, stabileau anumite reguli generale şi taxe pentru activităţile desfăşurate demembri, dar fiecare membru era liber în cadrul acestor reguli să-şi conducă afacerile

cum socotea de cuviinţă. În secolul al XVI-lea printre cele mai cunoscute companii privilegiate erau cele engleze, cum ar fi Compania negustorilor temerari (întemeiată1486), Compania Moscovei (1553) sau Compania Levantului (1581).

- companiile anonime pe acţiuni au fost alcătuite pentru a permite concentrarea unormari capitaluri, necesare operaţiunilor comerciale de anvergură; spre deosebire decompaniile privilegiate, în cadrul companiilor pe acţiuni participaţiile diferiţilor negustori erau administrate în comun de către un consiliu de administraţie, ales şiresponsabil în faţa acţionarilor. Cele mai importante companii pe acţiuni au fostCompania Unită a Indiilor Orientale, întemeiată la Amsterdam în 1602, şi CompaniaIndiilor Orientale întemeiată în 1600 în Anglia. Dacă aceste companii e rauspecializate cu precădere în comerţul la mare distanţă, asumându-şi şi funcţii

administrative şi militare în colonii, şi unele instituţii bancare s-au organizat tot sub



12

forma unor companii pe acţiuni, un rol de model având în secolul al XVII-lea Bancade schimb din Amsterdam, întemeiată în 1609.

Un alt tip de clasificare a activităţilor comerciale distinge între comerţul interior şi cel exterior alunei ţări. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această împărţire, des întâlnită în istoriografie, nu

este relevantă pentru lumea medievală şi nici pentru epoca modernă timpurie, când statele nureprezentau spaţii economice unitare şi coerente, iar barierele vamale - de altfel modeste faţă decelelalte cheltuieli de transport - nu se aflau numai la graniţe, ci deseori şi în interiorul statelor.De aceea, mai relevantă este clasificarea în funcţie de distanţa la care se desfăşura schimbul şieventual de natura mărfurilor vehiculate. Trebuie astfel distins între:

- comerţul local, care lega un centru urban de satele din jur, efectuat de obicei cuocazia târgurilor săptămânale, şi a cărui condiţie de bază era ca ţăranii veniţi la târg să

poată parcurge drumul dus-întors într-o singură zi, având totodată timpul necesar perfectării tranzacţiilor. În consecinţă, un târg rareori atrăgea ţărani din aşezări maidepărtate de 20 de km

- comerţul la (foarte) mare distanţă, uneori chiar intercontinental, desfăşurat cu

mărfuri de lux, cu valoare mare la un volum mic, şi deci mai uşor de transportat (deexemplu, mirodenii, metale preţioase, mătase şi alte textile scumpe, arme, blănuri,etc.)

- comerţul la distanţă medie (regional sau inter-regional), cu o rază de sute dekilometri, desfăşurat cu produse de larg consum, vitale, dar şi voluminoase şi deseorigreu de transportat (de exemplu cereale, dar şi sarea, vinul, animalele vii, postavurilede larg consum, pânzeturile, lâna etc.), produse care erau atrase de polii cereriireprezentaţi de oraşele mijlocii şi mari, ca şi de marile armate ale vremii; dezvoltareaacestui comerţ cu bunuri de larg consum şi accentuarea diviziunii inter -regionale amuncii reprezintă una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale modernizăriieconomice din Europa, ca şi din alte părţi ale lumii (Imperiul Otoman, India) însecolul al XVI-lea (din acest punct de vedere, China făcuse mari progrese încă dinsecolele X-XIII). Una dintre inovaţiile europene în funcţionarea acestui comerţ cu

bunuri de larg consum a fost bursa, care este o instituţie (piaţă) unde agenţiieconomici efectuează tranzacţii pe bază de eşantioane sau de standarde unanimacceptate ale diferitelor mărfuri; prima bursă din Europa apuseană a fost multă vremecea de la Anvers (întemeiată în 1460, dar reorganizată pe baze moderne, cu afişareazilnică a cursurilor pentru diversele mărfuri, în 1531); alte burse importante înfiinţate

în secolul al XVI-lea au fost cele de la Amsterdam (1530) şi Londra (1568).

O descriere detaliată a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizată în limitele de spaţiu ale

acestui suport de curs. Se cuvine însă să evidenţiem faptul că în operaţiunile de schimb de lasfârşitul evului mediu şi din epoca modernă timpurie au coexistat diverse mijloace de plată: - trocul (schimburile marfă contra marfă) - moneda; dintre monede, cele mai des folosite erau cele metalice, din aur, argint sau

metale comune (ultimele fiind folosite mai ales pentru tranzacţiile mărunte de pe pieţele locale); pe lângă monedele metalice, în unele societăţi erau folosite şi cvasi-monede oarecum primitive, cum ar fi anumite tipuri de scoici, boabe de cacao,vârfuri de săgeţi etc.

- creditul: în această categorie trebuie să includem atât vânzarea de mărfuri cu plataîntârziată, cât şi transferurile financiare cu ajutorul cambiilor (scrisorilor de schimb),folosite încă din evul mediu; ceea ce este important în epoca modernă timpurie este

răspândirea graduală a transferabilităţii scrisorilor de schimb, care prin andosare puteau fi valorificate de alte persoane decât beneficiarii lor iniţiali. O altă inovaţie a



13

fost trecerea statelor de la datoria flotantă pe termen scurt la datoria consolidată petermen lung, realizată mai întâi de unele oraşe-state italiene şi adoptată în secolul alXVI-lea de state precum Spania, Franţa şi Provinciile Unite.

Structurile sociale au fost multă vreme studiate numai prin pr isma raporturilor dintrediversele clase sociale. Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni, care au în comun aceeaşi poziţie în cadrul proceselor economice din cadrul unei societăţi. Conceptul de clase sociale,fără a fi exclusiv marxist, a fost absolutizat de către adepţii marxismului, care au consideratclasele sociale cea mai importantă formă de stratificare a societăţii, şi au considerat că luptade clasă (conflictele dintre principalele clase ale diverselor orânduiri sociale) a fost factoruldecisiv în istoria omenirii. Astăzi, această concepţie este depăşită. Deşi nu se poate negaexistenţa claselor sociale, şi nici existenţa luptelor de clasă, este evident faptul că atât întrecut, cât şi astăzi, clasele sociale reprezintă doar una dintre formele de articulare a societăţii,şi că alte criterii de constituire a grupurilor sociale au jucat şi joacă deseori un rol la fel deimportant, sau chiar mai important, decât relaţiile de clasă. Astfel, orice studiu referitor la

structurile sociale trebuie să aibă în vedere faptul că fiecare individ şi fiecare grup social îşidefineşte relaţiile sociale permanent în funcţie de o multitudine de criterii, şi că diverselecriterii alternează în ceea ce priveşte însemnătatea lor în determinarea acţiunilor umane.Dintre aceste criterii şi tipurile de relaţii care definesc grupurile sociale menţionăm, fără a

pretinde că le vom putea cuprinde pe toate, pe următoarele:- relaţiile de familie (cuprinzând aici atât rudenia de sânge, cât şi diversele forme de

înrudire spirituală, cum ar fi raporturile dintre naşi şi fini) - relaţiile de vecinătate (comunităţile de locuire, foarte importante mai ales la

nivelul comunităţilor săteşti) - relaţiile religioase (comunităţile confesionale) - relaţiile economico-sociale (de clasă) - relaţiile juridico-sociale (comunităţile de statut juridic, sau de stare socială)

Fără a intra acum în discuţii detaliate despre diversele tipuri de grupuri sociale, insistămasupra faptului că fiecare societate medievală şi modernă timpurie cunoştea suprapunereaunor forme diverse de stratificare socială, inegalitatea rangurilor, rolurilor sociale şi

prestigiului diverşilor indivizi şi diverselor grupuri sociale fiind regula. Desigur, aceastăinegalitate socială genera şi forme de exploatare social-economică, sau mai general spus,forme prin care anumiţi indivizi şi anumite grupuri sociale îşi foloseau poziţia superioară

pentru a obţine avantaje asimetrice de la alţi indivizi sau alte grupuri sociale. Evident, acesteforme de exploatare nemulţumeau pe cei exploataţi, care încercau pe diverse căi să

minimizeze exploatarea la care erau supuşi, sau chiar să-i pună capăt. Luptele sociale deschiseerau însă numai o formă a acestor conflicte sociale. Mult mai frecvente erau formele mascatede rezistenţă, precum şi competiţia non-violentă sau încercările de parvenire individuală (deobţinere a unui statut social superior). Ideologiile oficiale tindeau de obicei să condamnemobilitatea socială şi mai ales pe „parveniţi”, afirmând că normal este ca fiecare grup socialsă-şi păstreze statutul social iniţial. Totuşi, deşi unele edicte şi reglementări oficiale încercausă asigure o conservare a stratificărilor existente, nici una dintre societăţi nu a putut evita unanumit grad de mobilitate socială.



14

Cultura în evul mediu

- Ecaterina Lung -

Cultură orală, cultură scrisă

In evul mediu, numărul ştiutorilor de carte este foarte mic, şi după epoca migraţiilor, pentru cîteva sute de ani, aceştia se recrutează aproape exclusiv din rîndul clericilor. Aceştiaştiu să scrie, să citească, să vorbească în latină şi deţin prin aceasta monopolul asupra culturiiscrise, care pînă prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, cîteva

procente din totalul populţiei, ei reprezentînd o foarte subţire elită intelectuală. Majoritatea populaţiei are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale, fie a

operelor de expresie latină şi cu conţinut esenţial religios, fie a lucrărilor în limbilevernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este greşit a pune semnul egalităţii între neştiutor de carte şi necultivat. Intr -o lume în care lectura se face prioritar cu voce tare şi are un

caracter public (aceste caracteristici vor fi păstrate pînă cel puţin în secolele XVII-XVIII)mulţi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producţii culturale. De exemplu,esenţialul învăţăturii creştine este transmis oral, prin predicile preoţilor şi ale călugărilor, ceeace îngăduie oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizaţi cu conţinutul Bibliei fără a o ficitit ei înşişi vreodată. De asemenea, cîntecele epice sau romanele cavalereşti, ca şi poeziacurtenească au beneficiat în primul rînd de o transmitere orală, care se adresa atît aristocraţieicît şi celor de rînd, uniţi cu toţii prin neştiinţa de carte.

Cultură savantă, cultură populară

Trebuie de asemenea precizat că se poate vorbi de o cultură savantă, în general aclericilor, care foloseşte ca vehicol limba latină (în Occident) şi face apel la scris, în opoziţiecu o cultură populară, a marii majorităţi a populaţiei, care nu ştie să scrie şi să citească şi/saunu înţelege limbile de cultură. O astfel de cultură populară caracterizează nu doar păturile de

jos, ci şi aristocraţia, atîta vreme cît membrii ei nu se mai îndeletnicesc cu studiul literelor.Cultura savantă a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzîndu-iaproape cu desăvîrşire pe laici, astfel încît în latină laicus era sinonim cu illiteratus,neştiutorul de carte.

Cultura populară poate fi influenţată de cultura savantă, mai ales prin intermediul predicilor care ajung să marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. Pe de altă parte, această cultură populară se dezvoltă şi independent, hrănindu-se din tradiţiile orale,

folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate într-o literaturăspecifică elitei (epopeile, chansons de geste, romanele cavalereşti), transpusă în scris, dar careîşi păstrează şi după aceea caracterul popular, care este dat mai degrabă de destinatar decît decaracterul mai mult sau mai puţin elaborat. De aceea, opere cu caracter « popular » se potremarca printr-o virtuozitate stilistică evidentă.

Cultura rurală

Cultura din mediul rural este una orală, folclorică. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie, cu riscul modificărilor sau chiar aldispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din "modă". Acesta este o

lume a cîntecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atît ţăranilor cît şiaristocraţilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezidează tot în mediul rural, îşi



15

reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi, ale căreicomponente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorică.Elementele folclorice continuă să influenţeze însă această cultură scrisă, mai ales la nivelulliteraturii şi muzicii, şi la rîndul ei, cultura păturilor de sus constituie model şi sursă deinspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate.

Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul MeseiRotunde, cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceză, care au inspiratnumeroase romane cavalereşti. Unele legende se pare însă că au fost la rîndul lor inspirate fiede aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.

Cultura orală rămasă predominantă contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu, ca şi a unor idei particulare despre lumeasupranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămîne mult timp una a credinţelor în balauri, diavoli, strigoi şi vrăjitoare, şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii aeliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. În Europa răsăriteană, unde biserica n-a

procedat cu aceeaşi insistenţă la vînătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gîndire care au caracterizat în alte spaţii evul

mediu.

Cultura urbană

Ocupaţiile specifice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajulurban atît de deosebit s-au oglindit şi într -o cultură urbană specifică. La nivelul arhitecturii şial artelor plastice, expresia ei cea mai desăvîrşită este catedrala, operă comunitară caresubliniază cel mai bine identitatea oraşului. În planul educaţiei, trebuie amintită o relativălaicizare a învăţămîntului, găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapăratde biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeniactivi şi pricepuţi într -ale meşteşugurilor, negoţului şi schimbului de bani (scris, citit,cunoştiinţe matematice necesare contabilităţii,etc.). Literatura depăşeşte stadiul oralităţii,fixînd în scris producţii tipice, precum cronicile şi istoriile urbane, destinate glorificăriioraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera luiVillani). Fabliaux-urile, povestiri comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specificoraşului, după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatura de moravuri, de tipul Romanului

vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare aumanismului şi Renaşterii, fenomene urbane prin excelenţă, care proslăvesc demnitatea şilibertatea omului, care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor aloraşului.

Renaşterea

Intelectualii din secolele XIV-XVI dobîndesc o accentuată conştiinţă a specificităţiiepocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară, pe care încep să o considere o perioadăîntunecată, o epocă obscură şi barbară. Ei sînt cei care “inventează” ideea de ev mediu,aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor, iar pentru perioada în care trăiaufolosesc termenul de “renaştere” ( Rinascita, la Vasari). Acest termen cuprinde un întreg

program ideologic, vizînd revenirea la viaţă a antichităţii greco-romane pe care aceşti oamenide cultură o apreciau în cel mai înalt grad. La început desemnînd mişcarea culturală dinsecolele XIV-XVI (cca. 1350-1620), termenul de Renaştere a început, din secolul al XIX-lea,să desemneze epoca istorică din perioada respectivă, situată între evul mediu şi epoca

modernă. Uneori, termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrîns, care desemneazăcurentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea, şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale



16

Europei. In cele ce urmează, vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural,caracterizat, conform expresiei lui Peter Burke, printr-un « mănunchi de schimbări », care aumarcat istoria Europei în secolele XIV-XVI.

De asemenea, un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de« umanism ». Într-o primă accepţie, el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi

valorile umane sînt puse mai presus de toate celelalte valori. Un alt înţeles, apărut din secolulXIX, o dată cu termenul propriu-zis, este cel de mişcare intelectuală, răspîndită în Europa însecolele XIV-XVI, preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice.

În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente, definite mai întîi înItalia. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state italiene,şi în special la Florenţa, care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-laibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Comportamentul economic al cetăţeanului esteanalizat de Leon Battista Alberti, iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică facobiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini.

Umanismul filologic este apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentruantichitate, a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin

intermediul limbilor originare (latina, greaca, ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere laizvoare (ad fontes). O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice, care, după expresia lui Poggio Bracciolini, neobosit căutător al acestora, zăceau înmănăstiri ca în nişte închisori. Acest lucru nu era însă suficient, deoarece se constată, princompararea diferitelor variante, că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroasealterări datorate copierii. De aceea, au fost stabilite, în special de către Lorenzo Valla şi dePoliziano, unele reguli privind editarea manuscriselor, prin care se urmăreşte stabilireatextului celui mai corect şi mai apropiat de original. Critica filologică a permis astfel datareadocumentelor şi demonstrarea falsurilor. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui

Constantin, pe care Lorenzo Valla o demonstrează, pe baza stilului şi a limbii latine folosite, afi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750.

Umanismul filosofic a apărut la Florenţa, în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. Sub patronajul familieiMedici, se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Pico della Mirandolaşi Marsilio Ficino popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omuluicătre Dumnezeu prin intermediul lumii ideilor, prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii, dar fărămedierea obligatorie a bisericii. În relaţia omului cu Dumnezeu, primul este revalor izat însensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Pico dela Mirandola exprimă înopera sa « Despre demnitatea omului » ideea fundamentală a umanismului, potrivit căreia nuexistă nimic mai admirabil decît omul.

Ideile umaniste se răspîndesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine

ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii« republicilor literelor ». Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei purtată deErasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos, Franţa, Anglia, Italia,Germania, Ungaria (Nicolaus Olahus).

Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fosttiparul. Literele mobile, presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris aufost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea, la Mainz. Johann Gutemberg este cel cetipăreşte prima carte integrală, Biblia cu 42 de rînduri, în 1455. Invenţia sa a folosit diferitelecăutări tehnice anterioare, între care literele mobile, deja realizate din ceramică, în Orient şidin lemn, în Europa, imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc,acestea răspîndite încă din secolul al XIV-lea). Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării

unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma dar nu într-atît de dure pentru asfîşia hîrtia. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii



17

hîrtiei, invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea, dar care capătă amploareîn momentul în care se răspîndeşte folosirea lenjeriei de corp, care devenită uzată erarefolosită în producerea pastei pentru hîrtie. De asemenea, esenţial în perfecţionarea tehniciiimprimării a fost realizarea unei cerneli sicative, suficient de groasă ca să nu curgă pe paginatipărită, dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Un alt element ce a asigurat

succesul invenţiei lui Gutemberg a fost folosirea teascului, devenit presă tipografică, pentru arealiza imprimarea propriu-zisă. Primele cărţi tipărite de Gutemberg imită manuscrisele medievale de bună calitate, atît

din punctul de vedere al formei literelor, cît şi al punerii în pagină. Ulterior, se inventează noicaractere, precum cele « romane » sau cele « italice ».

Invenţia lui Gutemberg s-a răspîndit cu mare rapiditate, pînă la 1500 existînd maimulte sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală, cele mai mari centre tipografice fiindVeneţia, Basel, Paris, Lyon, Anvers. Succesul întreprinderii s-a datorat pe de o parte cererii decarte, în contextul progresului alfabetizării, al creşterii numărului celor interesaţi de lecturădin motive profesionale (studenţi, profesori, jurişti, medici, clerici, etc.) dar şi al celor

preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Din aceste motive, tiparul se

dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă, care are şi trăsături de modernitate în istoriaeconomiei, fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism,reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. (La Anvers, în 1575, înatelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese).

De asemenea, cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie, ea fiind realizată înexemplare mult mai numeroase decît permitea copierea manuală a manuscriselor în evulmediu. Se estimează că pînă la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane deexemplare tipărite, iar în secolului XVI, numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane.Efectul este scăderea preţului cărţii, transformarea ei dintr -un obiect de lux, cum eramanuscrisul medieval, într-un bun relativ accesibil, ceea ce permite începutul democratizăriiculturii.

Urmările descoperirii tiparului sînt extrem de importante în plan cultural. Car teadevine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe planinternaţional. Acest schimb este facilitat în primele decenii de după apariţia tiparului prinfolosirea preponderentă a limbii latine, redevenită elegantă şi corectă prin strădaniaumaniştilor, şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. (Intre textele difuzate prin tipar pînăla 1500, 77% au fost scrise în latină, 7% în italiană, 6% în germană, 5% în franceză, etc.). Dedifuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se

pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. S-aspus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a -şi difuza ideileprin intermediul tiparului, fără de care n-ar fi strîns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat

să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus, un secol înaintea sa. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei, prin această difuzare a ideilor în formăstandardizată a amplificat forţele schimbării culturale, religioase, politice, social-economice.În plan cultural, apare un nou tip de cititor, care practică lectura în tăcere, individual, ceea cecontribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoar ea celor auditive,majoritare pînă atunci. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştiinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. Numai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie, deoarece ele se pot regăsi cuuşurinţă în cărţi, ca atare oamenii au o mai mare libertate de cercetare, de a elabora noi idei şiipoteze.

Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor

şi cititor, între autor şi operă. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu întrerespectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină, ceea ce permitea copierea fără probleme a



18

operelor anterioare, în condiţiile în care nu creaţia originală era valorizată, ci fidelitatea faţăde model, iar autorul ca persoană conta foarte puţin. De altfel, multe creaţii medievale sîntanonime, întrucît pentru oamenii epocii conta conţinutul lucrării, şi nu autorul ei. De acumînainte, tiparul, devenit şi o afacere profitabilă, contribuie la răspîndirea ideii de paternitateliterară, la importanţa ataşată autorului, beneficiar al operelor sale, dar şi responsabil pentru ce

a scris, într-o epocaă în care Biserica, atacată de reformatori, impune cenzura operelor tipărite, în încercarea de a stopa progresele contestării sale. Prin accentul pus pe autor, tiparul contribuie şi la întărirea individualismului, trăsătură

considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. La aceeaşi dezvoltare aindividualismului contribuie şi lectura silenţioasă, de care am mai vorbit, şi raportul personalîntre cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur, fără medierea profesorului,

preotului, călugărului. Tiparul a vut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. Dacă la început el

contribuie la revigorarea latinei, ca limbă de comunicare internaţională, prin fixarea eiriguroasă în scris, prin difuzarea gramaticilor, ca şi datorită succesului treptat avut de limbilevernaculare, evoluţia latinei, care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită,

se opreşte, forma ei definitivă este stabilită acum. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită încomunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţămînt pînă la începutul secolului XX,latina a devenit o limbă moartă, care nu s-a mai transformat. Si limbile vernaculare au fostinfluenţate de tipar, întrucît şi în cazul lor se constată un proces de fixare, de stabilire aregulilor, de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite.Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatica »,de care nu putea fi vorba în perioada încare regulile nu erau încă riguros hotărîte. Ca factor demultiplicare a craţiei culturale, tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbilevernaculare, şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată, timp de cîteva secole,aculturii dintr-un domeniu accesibil dolar unei elite, într-un fenomen de masă.

Aceasta nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii însusţinerea activităţii culturale. Dacă ne referim la tipar, constituirea unei manufacturi este oactivitate costisitoare şi riscantă, ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Capete

încoronate, principi, persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea activităţiioamenilor de cultură, a artiştilor , a tipografilor. De exemplu, tiparul este introdus în Franţa la1470, din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Si în spaţiul românesc, prima tiparniţă afuncţionat între 1508-1512 din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. (În acest din urmă caz,semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează, întrucît aceasta relevă pe de o

parte absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuareaactivităţii, iar pe de altă parte, absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să sedezvolte).

Activitatea de mecenat e însă cel mai frecvent legată de creaţiile literare şi artistice, acăror înflorire în perioada Renaşterii nu ar fi fost posibilă fără existenţa unor protectori bogaţişi influenţi. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice, începînd cu biserica, rămasă

principalul patron al artiştilor plastici, papalitatea jucînd un rol esenţial în afirmareaprogramului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Numele cele mairăsunătoare sînt probabil cel al lui Michelangelo, căruia i s-a comandat pictarea bolţii CapeleiSixtine de la Roma, ca şi realizarea mormîntului papei Iuliu al II-lea , şi al lui Rafael,însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului.

Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor, încontextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe destrălucire în plan internaţional, ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă

artişti. Regii Franţei susţin artiştii indigeni, dar atrag şi creatori italieni, dacă ar fi să-ipomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. De altfel, artiştii italieni sînt



19

un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni, fiecare înceercînd să-i atragă pe cei mai înzestraţi, împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcînd dinTizian portretistul lor oficial, şi chiar sultanii turci, după ce, se zice, l-ar fi chemat zadarnic peMichelangelo, au în slujba lor pe Bellini.

Nobilimea, « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului

de stat, limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente, găseşte noi posibilităţi deafirmare simbolică, prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului, manifestate din ce în ce maimult prin posesia operelor de artă. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitatde familia Medici la Florenţa, pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo daVinci, Boticelli nu sînt decît doi dintre cei mai cunoscuţi artişti care s-au aflat sub patronajullor), dar şi a literaţilor şi filosofilor, mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ».

Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat, dezvoltatîn oraşele italiene, germane, flamande, dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii,inclusiv prin intermediul dobîndirii şi etalării operelor de artă. Individual, dar şi în cadrulcorporaţiilor, meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe, sau chiar aconstrucţiilor civile de interes colectiv (primările). Astfel, la Florenţa, Arte di Calimala a

contribuit la decorarea Baptisteriului, în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţiedeosebită în împodobirea catedralei.

Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii,dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură, care caracterizează din ce în ce maimulţi oameni pe măsura răspîndirii ideilor umaniste şi renascentiste, existînd şi o serie defactori materiali. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei,devenită mai funcţională, mai cofortabilă şi mai luxoasă. Folosirea sticlei transparente pentrugeamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor, şi face posibilă expunerea picturilor şisculpturilor, care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. « Sedentarizarea » nobililor, carenu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe, pentru a consuma la faţa locului

produsele, permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari, care esteîmpodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. Apariţia genului picturii deşevalet, realizată pe pînză şi cu ajutorul culorilor în ulei a redus dimensiunile operelor de artă,tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip deinterior al locuinţelor celor privilegiaţi. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului, ceeace i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc sa-şi comande

portretele diferiţilor artişti în vogă. Din secolul al XV-lea, decorarea interioarelor se face totmai mult cu ajutorul tablourilor, spre deosebire de perioada anteriaoară, în care principaleleelemente decorative, avînd în acelaşi timp şi rol practic, de protecţie împotriva frigului, erautapiseriile. Acesea din u rmă nu dispar, ci evoluează, foarte frecvent fiind întîlnitătranspunerea în tapiserie a unor tablouri celebre, sau chiar desenarea de către mari pictori a

cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentînd Fapteleapostolilor, desenate pentru tapiserii pentru decorarea pereţilor Capelei Sixtine). Un alt mijlocde difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentrudecorarea unor obiecte de uz cotidian, cum ar fi farfuriile, cănile, plăcile de faianţă,elementele folosite la construcţia sobelor. Chiar mai mult decît reproducerile prin gravură,aceste obiecte de mici dimesiuni, care reprezintă produse de export deosebit de căutate,contribuie de o manieră decisivă la răspîndirea programului artistic al Renaşterii, şi lasuccesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei.

Acest succes, competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor maitalentaţi artişti, conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobîndesccontribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. Dacă în evul mediu

pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş, care făcea parte dintr -o breaslă, lucra împreunăcu mai mulţi confraţi la reallizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi



20

semneze creaţia, în Renaştere concepţia aceasta se schimbă. Desigur, există în continuareateliere unde lucrările se realizează în comun, artistul depinde încă într -o măsură foarte marede comanda pe care i-o face clientul, f iind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau

pretenţiile acestuia, dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă, specificului personalităţii sale, importanţei originalităţii. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a

artistului este semnarea creaţiei, ca dovadă a răspîndirii ideii paternităţii artistice, a proprieivalori a creatorului, care acum e o individualitate, nu un simplu membru al unei bresleanonime.

Oameni cu personalităţi puternice, inspiraţi adesea de programme filosofice complexe,creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite, dar care în ansamblu sînt caracterizatede o serie de trăsături commune. Dintre acestea merită amintite :

-antropomorfismul, accentul pus pe om, devenit centrul creaţiei artistice şi literare ;-nou raport între om şi divinitate, Renaşterea neaducînd cu sine o laicizare a artei, ci

promovînd un nou tip de pietate, mai interiorizată, şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. Esteincorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate dinmitologia păgînă, căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal, care nu

contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele maiimpresionante « madonne » ale Renaşterii).

-individualismul, care decurge din conştiinţa valorii omului, ca o creaţie unică adivinităţii dar şi a propriului efort, conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule,

propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omulsingular, titanul, cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi .

-natura ca sursă de inspiraţie, vrednică de atenţie şi avînd o valoare în sine, spredeosebire de perioada medievală cînd aceasta, ca şi trupul omenesc, nu reprezenta decît unazil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul ;

- bucuria de a trăi, atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovatăde clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială ;

Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci, în general, prin încrederea în om şiîn forţele sale, prin credinţa în existenţa progresului şi printr -un optimism rezistent în faţatuturor vicisitudinilor, care îl făcea pe Ulrich von Hutten să exclame: « Ce vremuri! Cebucurie-i să trăieşti » !.



21

Aspecte religioase

Din punct de vedere religios, evul mediu se caracterizează printr -o mare varietate detipuri de religii, dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare, iar altelereprezintă creaţii noi.

Politeisme şi animisme

In spaţiul oriental, în general se constată continuitatea, religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii.

In India, budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Hr. a intrat în declin datorităconcurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfîrşitul secolului al XII-lea şi la începutul celuiurmător, budismul dispare practic din ţara sa de origine, unde a fost reintrodus de-abia înepoca modernă.

În schimb, între secolul VI î. Hr. şi secolul V d. Hr., se petrece în India aşa numita

„sinteză hinduistă”, în care mitologia vedică este reinterpretată, în parte şi datorită influenţei budismului. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale, teoria castelor, tehnicile yoga, problemele teologice, etc. Religie politeistă, hinduismul venerează un număr foarte mare dezeităţi, dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale, dintre careKrishna şi Rama), Shiva, şi o mare zeiţă, care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şiritualuri sîngeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele lalocurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte, abluţiunile rituale, ofrandele şilibaţiile.

In secolul al XVI-lea, pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice, apare religiasikh. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani, abolirea sistemuluicastelor, un monoteism consecvent. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli,religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prindeosebite calităţi militare.

Tot în secolul al XVI-lea, în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativaîmpăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. Noua religieeclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste, şi ar fi avut ca scoprealizarea unităţii tuturor oamenilor. Fiind o creaţie artificială, care nu reuşeşte să-şi asigureun sprijin social larg, această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului.

In China, budismul pătrunde din secolul al II-lea d.Hr., şi începe să aibă succes maiales din secolul al VI-lea. In vremea dinastiilor Sui şi Tang, cea mai influentă şcoală budistăeste Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea

„trezirii” imediate. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii alebudismului, care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Acesta, devenit ideologieoficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie pînă la 1911, continuă să coexistecu budismul şi cu daoismul, pe tot parcursul evului mediu, în sistemul specific chinez al„celor trei religii” .

Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia, care au adoptat budismul(secolul IV d. Hr. Coreea, sec. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea dinsecolul al XIV-lea).

În Japonia, budismul coexistă cu religia naţională, shintoismul, politeism carevenerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sînt identificaţi cuelemente ale naturii sau cu strămoşii. In concepţia japoneză, din haos a apărut spontan o

pereche divină de fraţi, Izanami şi Izanagi, din care apar apoi celelalte zităţi. Cel maiimportant kami din panteonul shinto este Amaterasu, zeiţa soarelui. Divinităţile shinto fac



22

obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private, altare aflate în locuinţele credincioşilor.

Spaţiul american este caracterizat pînă la venirea europenilor, în secolul al XVI-lea, deculte animiste, şamanism şi religii politeiste. Pe baza puţinelor date care au supravieţuitdistrugerilor provocate de conchistadorii europeni, s-a stabilit caracterul politeist al religiilor

din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud, din spaţiul marilor civilizaţiimaya, aztecă şi incaşă. Aceste religii au un panteon foarte complex, cu zeităţi asociateprincipalelor alimente (porum bul, cartoful), elementelor naturale (cer, soare, lună, apă, etc.),cu eroi civilizatori şi salvatori. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat dedistrugere, sînt practicate sacrificii umane. De o mare răspîndires-a bucurat mitul zeului plecat pe mare, spre soare-apune, care conform profeţiei urma să seîntoarcă înainte de sfîrşitul timpurilor (Quetzalcoatl, Viracocha), utilizat de conchistadori încucerirea imperiilor aztec şi incaş.

(A se consulta capitolele respective din Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar

al religiilor , Bucureşti, 1993, p. 38-42 şi 53-58.Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte, dintre care multe

afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus), abandonîndu-şi creaţiaunor spirite inferioare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii,venerează spiritele strămoşilor, au o serie de practici şamanice. Începînd din nordulcontinentului, sub influenţa arabă, islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre.

Marile monoteisme

În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme,creştinismul şi iudaismul. Sub posibila lor influenţă, dar bazîndu-se pe evoluţia locală, apare,

în secolul al VII-lea, în Peninsula Arabică, un al treilea mare monoteism al lumii, islamul. Islamul a fost întemeiat de Muhammad, născut pe la 570 în familia Hasim, tribul

Quraish, din Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş,Muhammad are o situaţie socio-economică precară, fiind rămas de timpuriu orfan. Intră caneguţător în servicul unei văduve bogate, Khadija, cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani, pecînd ea avea 40. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice,ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Acestea au început să aprară

prin 410, cînd Muhammad avea în jur de 40 de ani, şi obişnuia să se retragă din lume spre amedita, într-o grotă de lîngă Mecca. Într -unul din aceste momente, i-a apărut arhanghelulGabriel care i-a poruncit să citească. ( Iqra înseamnă „citeşte”, dar şi „profetizeză”)Muhammad a răspuns că nu ştie să citească, porunca s-a repetat şi în cele din urmă profetul aavut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi măreţia sa în raport cu oamenii. Revelaţiile au

continuat, în centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros, care vorbeşte despreDumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah, creatorul lumii şi al oamenilor, divinitateunică, transcendentă, atotputernică şi atotprezentă, căruia omul trebuie să i se supunănecondiţionat (islam = supunere). O astfel de concepţie despre divinitate nu poate acceptaÎntruparea de tip creştin, fiind imposibilă coborîrea Dumnezeirii la starea umană. Nu existănici intermediari între Dumnezeu şi credincios, de tipul sfinţilor intercesori, chiar dacă în timpIslamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul între aceşti aleşieste Muhammad, Profetul ( Rasul), simplu muritor, însărcinat însă cu comunicarea adevărateiRevelaţii, înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini.

Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului, către care se pare că exista deja oanumită evoluţie în lumea arabă, care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în

sanctuarul de la Kaaba, mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, datoria pe care o are



23

comunitatea în a combate sărăcia, caracterul nedrept al sclaviei. Aceasta explică în parte dece, la începuturile predicii lui Muhammad, în afara cîtorva convertiţi din familia apropiată,mesajul său a atras numeroase elemente defavorizate din societatea din Mecca. Pe de altă

parte, elementele de critică socială, ca şi caracterul radical al monoteismului predicat audeclanşat ostilitatea tribului qurayshit. Neputînd să se atingă de Muhammad, aflat sub

protecţia clanului său, hashemit, elementele de vază din Mecca încep persecutarea adepţilor acestuia, dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin dinAbisinia. In urma morţii soţiei sale şi a unchiului său, care fără să se fi convertit, l-a sprijinitîntotdeauna, în faţa ostilităţii din ce în ce mai deshise a qurayshiţilor, Muhammad părăseşte în622 Mecca, împreună cu un grup de adepţi, între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr, şise refugiază la Yathrib, oraş situat într -o oază la nord de Mecca. Această fugă, hegira, de laMecca la Medina (Oraşul Profetului, numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad, al cărui mesaj fusese răspîndit de dinainte la Medina,este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. El încheie

pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş, sub conducereasa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor, şi de asemenea este înfrîntă armata

superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Urmează apoi un îndelungatrăzboi de uzură, în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza

prosperitatea Meccăi, ceea ce-i îndeamnă, în cele din urmă, pe qurayshiţi să cedeze. Cei dinMecca acceptă să se convertească, Muhammad revine în oraşul său natal, care devine din acelmoment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) alcredincioşilor. (Pe cînd se afla la Medina, Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptatăspre Ierusalim, oraşul sfînt al evreilor şi al creştinilor). La Mecca, Muhammad precizeazădoctrina, transformă islamul într -o putere redutabilă, mai ales datorită vocaţiei misionare pecare i-o insuflă (fiind adevărata religie, islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat deîntreaga umanitate, chiar cu preţul impunerii sale cu forţa).

Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu, şiîn care esenţiali sînt „cei cinci stîlpi ai islamului”. Primul dintre aceştia este mărturisirea decredinţă, care afirmă că nu există alt dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad esteprof etul lui. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului încomunitatea musulmană. Al doilea stîlp al islamului este rugăciunea, care trebuie făcută decinci ori pe zi, la anumite ore, după purificări rituale, cu faţa înspre Mecca. Actul ritual alrugăciunii este punctat de plecăciuni adînci şi prosternări, iar textul ei constă din versete sausurate (capitole) din Coran, alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfîntă.Cel de-al treilea stîlp este milostenia în favoarea sărmanilor ( zakat ), devenită apoi unadevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate,răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor (învăţaţii comunităţii, specialişii în teologia şi

dreptul islamic), etc. Postul Ramadanului reprezintă cel de-al patrulea stîlp al islamului, şi el presupune privarea de hranăşi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de larelaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulman i. Cel de-al cincileastîlp este pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct devedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinultrebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbolal unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează putereadiavolului, a Satanei.

Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problemasuccesorului său.

Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui

Muhammad şi convertit de primă oră, care deja supraveghea, la rugămintea Profetului,rugăciunea comună. Acesta consolidează definitiv dominaţia musulmană asupra Arabiei şi



24

începe cucerirea teritoriilor bizantine din nord, în primul rînd a Siriei. În 634, la moartea luiAbu Bakr, este ales drept calif Umar, care pînă în 644 cucereşte toată Siria, părţi importantedin Egipt şi Mesopotamia. La moartea lui, partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, ceamai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină, doreau să-l aleagă pe acesta calif, dar comunitatea îl alege pe Uthman (644-656), din familia Umayyazilor de la Mecca. În timpul

acestuia are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într -o versiune unică şi oficială acelor spuse de Muhammad şi existente pînă atunci în diverse consemnări ale celor ce îlascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfîntă a musulmanilor, cuvîntul luiDumnezeu.

Cînd Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, acesta nu se dezice de ucigaşi,deschizînd astfel calea schismelor în islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facăfaţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzîndarbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrînd în conflict cu p kharidjiţi, un grupimportant al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfîrşeşte prin a fiasasinat de aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damascşi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere pînă în 750.

Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucît acum seconstată primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor.

Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în liniadirectă a urmaşilor Profetului, care provin din Fatima, fiica acestuia, şi Ali, ginerele său. Caatare, singurii califi legitimi au fost Ali, fii acestuia Hasan şi Husein, născuţi din Fatima, şiMuhammad, un fiu natural al lui Ali. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit, ci s-arfi ascuns în adîncimile unui munte, de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah).Şiiţi refuză sunna, tradiţia căreia îi sînt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii).Din rîndul şiiţilor se desprind alte curente, între care duodecimanii, (partizanii ideii imamuluiascuns, un fiu secret al lui Hasan, care va reveni ca Mahdi, stăpîn al Un iversului), septimanii,

care au întemeiat califatul fatimid din Egipt, ismaeliţii sau Asasinii, o ramură a acestora dinurmă, etc. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin

unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, aortodoxiei.

Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de laIerusalim de către Titus în 70 d. Hr. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii

în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Centrul vieţi religioase, ocupat în vremeaiudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi, se mută în perioadanumită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Sinagogile,

apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î.Hr. ca locuri de studiu şide cult, au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiuluirabinilor, interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Pe baza opiniilorrabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă, prindezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentarii la Mişna. Deasemenea, de prin secolul al IV-lea d.Hr. se dezvoltă Cabala, formă de misticism evreiesc ceavea să se bucure de un succes constant în evul mediu, suscitînd inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.

Supus persecuţiilor în Imperiul roman, mai ales după transformarea creştinismului înreligie de stat, iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea, şi în special în Orientul Mijlociu şiPeninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea

misionară. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare pînă la apariţia islamului însecolul al VII-lea. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea



25

chazarilor. Se spune că pe la 958, chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgînism, şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului, iudaismului şi islamului ca să-şi expunădoctrina. Convins de argumentele iudaice, el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşiisăi-au urmat exemplul.

Perioada stăpînirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată

„vîrstă de aur”, în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat deintermediari între culturile arabă şi creştină, fiind exponenţi de seamă ai platonismului (caSolomon ibn Gabirol, sec. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492), persecutaţi înţările occidentale, evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din RăsăritulEuropei, unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice, într-o relativă linişte,

pînă la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă.

Creştinismul, devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfîrşitul secolului alIV-lea, îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă, cuvocaţie misionară. După reuşita evanghelizării popoarelor din spaţiul german, scandinav,

maghiar sau al slavilor de apus de către Roma în prima parte a evului mediu, după convertireaslavilor de sud şi de răsărit de către Constantinopol, în cea de-a doua parte a perioadeimedievale rămîn încă o serie de popoare păgîne în zonele marginale ale Europei. Este vorbafie de migratori pătrunşi mai tîrziu în estul continentului, precum cumanii, a căror evanghelizare reprezintă o prioritate a papalităţii şi a regatului ungar în secolul al XIII-lea, fiede populaţii din zona baltică, dintre care cazul cel mai spectaculos de convertire tîrzie îl oferălituanienii, creştinaţi în a două jumătate a secolului al XIV-lea, sub cneazul Iagello.

După schisma din 1054, biserica ortodoxă îşi continuă existenţa fără mari frămîntăriinterne, în vreme ce biserica apuseană este confruntată cu o serie de evoluţii care conduc laafirmarea independenţei sale în raport cu puterea politică (reforma gregoriană) şi chiar asuperiorităţii puterii ecleziastice faţă de cea temporală (papa Inocenţiu al III -lea). Mutareasediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale, ca şi eşecul final almişcării conciliare demonstrau existenţa unor probleme grave în interiorul creştinismuluicatolic, ceea ce a dus în cele din urmă la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea.

Reforma

O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex, cu caracter religios, social - politic şi ideologic, prin care, în secolul al XVI-lea, se produce scindarea bisericii catolice şiapariţia de noi culte creştine în Europa.

In general, termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia

bisericilor protestante şi reformate, dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut, prin ricoşeu, consecinţe şi asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă

catolică, prin care s-a încercat şi în cele din urmăs-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma, acea reformatio in capite et in

membris, cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente.Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor, de a stopa progreselenoilor culte, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel încît putemvorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă.

În analiza apariţiei şi consolidării Reformei, se face apel la o multitudine de factori,aparţinînd diferitelor domenii, religios şi intelectual, economic şi social, politic şi naţional,fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Există o serie de aspecte

generale, dar dincolo de acestea, în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei,trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.



26

I.Factori religioşi şi intelectuali

1.Nesiguranţa mîntuirii. Într-o lume în care războaiele, molimele, foametea erau realităţi frecvente, moartea pare să

fi fost o prezenţă obsesivă, aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea, după MareaCiumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani, temele macabre, mai ales „Dansul

macabru”, care îi antrenează pe toţi muritorii, într -o manieră „democratică”, neţinînd seamăde nici un fel de deosebiri naturale sau sociale, sînt o prezenţă constantă în orizontul culturalal oamenilor medievali, exprimînd această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. O asemeneaexistenţă poate conduce fie la pesimism, fie la o viaţă pasională, după cum arată Boccacio înpreambulul Decameronului. În plan religios, o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai alesde soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitateacredinţei. În acest sens, sfîrşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără

precedent a misticismului, mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand, unde se dezvoltăaşa numita Devotio moderna. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce

priveşte mîntuirea personală, din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime, lacare biserica oficială nu răspunde decît parţial. Acest răspuns în faţa incertitudinii mîntuiriieste dat prin accentul pe care îl dobîndesc cultul sfinţilor, al sfintelor moaşte, pelerinajele,toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate.

2. IndividualismulReforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi alcapitalismului incipient, care pun accentul pe om ca persoană, şi mai puţin ca membru alunei colectivităţi. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată, să se adreseze direct omuluica individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. Faţă de evul mediu încare omul nu poate supravieţui decît în interiorul grupului său social, acum sepreconizează, cel puţin teoretic, ideea eliberării individului, şi ca atare se creează şi

premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea

şi fără medierea bisericii. 3. Starea bisericiiIn istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. In

Occident, în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şilaici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau, existau prelaţi care cumulau maimulte f uncţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini, dar care le aduceau beneficiimateriale, mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma, pentru a fiaproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale, sau la curţi ale principilor,lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În pofida reformei gregoriene, clerulcontinua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari, iar papii şi cardinalii dădeau primiiexemple de corupţie şi desfrîu. Activitatea de susţinători ai culturii desfăşurată de papii

renascentişti a avut, în mod poate greu de înţeles astăzi, pe termen scurt, consecinţe negativeasupra Bisericii, fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele)

pentru a finanţa arta şi pe artişti generînd opoziţie şi contestări virulente. Ca o consecinţă aacestei stări de lucruril, adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă, întrucît

priveau arta ca pe un lux inutil, şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şidivinitate. Evident, luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau deasemenea obiectul criticilor.

Cum toate acestea nu sînt de fapt situaţii excepţionale, căci ele reprezentau, am puteaspune „normalitatea” în interiorul bisericii, elementul de noutate este adus la începutul secoluluial XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt.

4. Condiţiile culturale



27

Bipolaritatea culturală, (ştiutorii şi neştiutorii de carte), şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi)între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului, dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu.

Ridicarea vîrstei la căsătorie către 30 de ani, pentru bărbaţi dar şi pentru femei, obligao mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decît în

vremea „vechiului regim demografic”, în care căsătoriile se contractau devreme, în timpul pubertăţii. În aceste condiţii, argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici, mai ales că realitateaconcubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat.

Stiinţa de carte se înmulţise în rîndurile unei „clase de mijloc” provenită în principaldin oraşe, care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcusenecesar un nivel minim de instrucţie. De asemenea, progresele Renaşterii şi Umanismului înrîndurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului culturalde către clerici. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct laBiblie, facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite, iar pe de alte de

răspîndirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel, rolul tiparului în succesul reformeieste foarte important, datorită climatului intelectual pe care îl favorizează, întrucît elcontribuia nu doar la răspîndirea Bibliei şi a lucrărilor teologice, dar şi a operelor umaniştilor.Aceştia, preocupaţi de întoarcerea la surse, dezvoltă exegeza filologică, prin intermediulcăreia sînt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. De exemplu, olovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de cătreLorenzo Valla, în secolul al XV-lea, a falsităţii Donaţiei lui Constantin, document pe care se

bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpînirea temporală. Poate chiar mai importantă afost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament , întrucîtastfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Uneledin traducerile greşite din versiunea aceasta, denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot

parcursul evului mediu, stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice, ceea ce justifica acum contestarea lor.În concluzie, se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire acontestărilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale.

II. Factori economico-sociali

Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avutrolul lor în transformările care au afectat biserica. Aceasta putea reprezenta o piedicăideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născînd. De exemplu, Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu

dobîndă, chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia, prin „inventarea” Purgatoriului, al treilealoc destinat, în principal, să ofere speranţe de mîntuire negustorilor şi bancherilor,„contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Această ideologie care susţinea că „banii nufac pui”, şi ca atare dobînda nu e permisă, intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale„clasei de mijloc”, angajată pe calea profitului de tip capitalist. Pe de altă parte, bogăţia bisericii, mai ales cea funciară, suscita dorinţe de secularizare abunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocraţiei. Ideea era însă pe placul unor mase mailargi, o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german.

III. Factori politici

În succesul pe care l-a cunoscut Reforma, un rol important a fost jucat de

incompatibilitatea dintre statul modern, care evolua în direcţia naţională, şi universalismulBisericii romane, care se prezenta ca un organism supranaţional. Statele pornite pe calea



28

modernizării, şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii peîntregul lor teritoriu, doreau să elimine un centru concurent de putere, care în plus nici nu seafla pe teritoriul lor, ci în exterior, la Roma. Din aceste motive, privilegiile şi imunităţileBisericii nu mai sînt tolerate. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într -uninstrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. În cazul în care au reuşit să-şi asigure

controlul Bisericii prin bună înţelegere, deschizînd calea spre secularizare şi laicizare, cum s-a întîmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei, Francisc I şi papă,monarhii nu mai sînt interesaţi să sprijine Reforma. In alte condiţii, monarhii aflaţi în

permanentă nevoie de fonduri, datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militaredatorate frecventelor conflicte, pot fi uşor cîştigaţi de ideea secularizării importantelor averi

bisericeşti. În general însă, această motivaţie economico- politică în sprijinirea Reformei nufuncţionează decît la nivelul entităţilor statale mici: oraşe, cantoane, principate. Cu excepţiaAngliei, unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutistnu a fost cîştigat în întregime de ideile Reformei.

Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe, datorită unor factori careacţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente, apar şi se

cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fostafirmate cu forţă de Luther, şi pot fi sintetizate în: mîntuirea prin credinţă (sola fide),sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator alclericilor şi al Bisericii), autoritatea exclusivă a Bibliei, care reprezintă singura sursă acredinţei (sola Scriptura).

Doctrina luterană

Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505, în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică, promite să se călugărească dacăscapă). Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mîntuirea îldetermină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în

procesul îndreptăţirii omului. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de unadin practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vînzarea de indulgenţe,care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pămînt pentru păcatele făptuite.În 1515, papa Leon al X-lea, dornic să strîngă banii necesari renovării catedralei San Pietro dela Roma, însărcinează cu vînzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Luther nu apreciază scopul nobil al papei, şi în 1517, la universitatea din Wittemberg unde era

profesor, susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vînzării indulgenţelor.Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-lcondamna pe Luther, care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa,Frederic cel Înţelept. După o aparentă înţelegere cu paplitatea, survenită în 1519, Luther

continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sauCaptivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericiicatolice. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fimîntuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea, fără a avea pentru aceastanevoie de intermedierea bisericii. În 1520 papa Leon al X- lea îl excomunică, dar Luther,

încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea, arde bula de excomunicare împreună cualte lucrări de drept ecleziastic. Se declanşase conflictul deschis, şi împăratul Carol al V-lea îlconvoacă, dîndu-i garanţii ferme de securitate, la dieta de la Worms. Acolo, în 1521, Lutherrefuză să renunţe la convingerile sale, şi dieta îl declară în afara legii, putînd fi prins şi ucis deoricine. Pe drumul de întoarcere însă, este „răpit” de oamenii electorului de Saxa, care îlascunde în castelul de la Wartburg. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinînd principii

teologice esenţiale ale reformei, şi realizează şi pentru a pune la îndemîna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare, traduce în germană Noul Testament (1522), după



29

ediţia realizată de Erasmus. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament, realizîndastfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar înReformă, dar şi în constituirea limbii germane literare. Răspîndirea lucrărilor lui Luther prinintermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să împărtăşească soarta luiIan Hus, căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători, oferindu-i astfel protecţia

popularităţii. In 1526, dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii, şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alegereligia. În 1529, cînd o nouă dietă condamnă ideile reformatoare, şase prinţi şi paisprezeceoraşe libere protestează împotriva acestei hotărîri, şi începînd din acel moment adepţii luiLuther au fost numiţi „protestanţi”. Au loc şi clarificări doctrinare, în 1530 Melanchton,discipol apropiat al lui Luther, redactează Confesiunea de la Augsburg, document esenţialpentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Partizanii lui Luther se tranformă într -un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden, care îi grupa pecei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratuluiCarol Quintul. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei setermină după moartea lui Luther, prin pacea de la Augsburg, care în 1555 statua principiul

cuius regio, eius religio( a cui este conducerea, a aceluia este şi religia). Nu era vorba derecunoaşterea toleranţei religioase, ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impunereligia pentru care au optat şi supuşilor lor. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie,

putea părăsi, în anumite condiţii, principatul. În acest fel se confirmă succesul Reformei într -oanumită parte a Germaniei (axa renană, sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fiedurabilă. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mîntuirea princredinţă, dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu, care nu mai facenecesare faptele pioase (participare la slujba religioasă, pomeni, pelerinaje, cumpărarea deindulgenţe, etc.). De asemenea, era bine primită ideea legăturii directe dintre om şiDumnezeu, fără mijlocirea bisericii şi a preotului, întrucît credinciosul, care are acces laBiblia tradusă în limba sa, poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfîntă. Fiecarecredincios devine el însuşi preot, şi în consecinţă tainele nu mai sînt nici necesare, nicivalabile, cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei, singurele pomenite explicit în Evanghelii. Înfond, esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia, sola fide, sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc, numai prin credinţă, numai prin Scriptură).

Doctrina calvinistă

Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă deJean Chauvin (1509-1564), care şi-a latinizat numele în Calvinus. Născut într -o familie de

jurişti, Calvin face studii de drept, greacă, ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante.Cucerit de ideile lutherane, se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi

catolicilor, şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez, refugiindu-se la curteaMargaretei de Navarra, sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Reîntors în Franţa, estenevoit din nou să fugă, datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant, în 1534, şide data aceasta se refugiază la Bassel, unde redactează opera sa esenţială, Instituţiile religiei

creştine, publicată prima dată în latină, în 1536. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva,unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin rămîne acolo din1536 pînă în 1538, implicîndu-se în organizarea oraşului pe principii protestante, dar intră înconflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Pleacă la Strasbourg,unde rămîne pînă în 1541, data reîntoarcerii la Geneva. Sub conducerea sa, oraşul elveţian setransformă într -o capitală a Reformei, unde Calvin conduce o teocraţie inspirată dinpreceptele biblice. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler, nici liturghie, altar, icoane,

iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Serviciul religios este realizat de pastori,care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie, şi care au ca principal rol



30

predica. Ei nu sînt preoţi, întrucît reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii, şi întrucît oricecreştin este preot, datorită contactului său direct cu Biblia.Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mîntuirea individuală. Înviziunea sa, Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om, care nu se poate mîntui de

păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărît

de la începutul lumii care vor fi cei mîntuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încît omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare).Omul nu poate şti dacă este osîndit sau mîntuit, dar el este dator să creadă că se află printrecei mîntuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mîntuirea sa, şi indiferent de ceea ce i seîntîmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismuloriginar, a dobîndit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber.Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care aufost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare.Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobînziimoderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fostideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobîndit în

această lume un semn al faptului că se număraă printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei(beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovînd o asceză laică a muncii.

Calvinismul s-a răspîndit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut locdistrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, înAmerica de Nord.

Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirealutheranismului, întrucît Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară aBisericii ca instituţie, susţinînd dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuitla crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia),anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc.

O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datoritărefuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, s-a proclamat şef al bisericii (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti. În primă instanţă, dincolode refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul,sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I,doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism, dar sînt păstrate în continuareo serie de elemente de tradiţie catolică.

Reforma catolică Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la toate aceste contestări a fost la început

extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot

mai pronunţat al ideilor reformei, este convocat în sfîrşit acel îndelung dor it conciliu caretrebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. Desfăşurat între 1545-1568 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt

ani, conciliul a dezbătut probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici dorita de către Roma reîntoarcere a acestora în sînulbisericii catolice.

Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmînddogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseserănumeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordinemonastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. Dintreacestea, cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit, întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu

de Loyola şi recunoscut de papă în 1540. Prin disciplina sa riguroasă, organizarea cvasi -militară, prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă, prin învăţămîntul de foarte bună cal itate



31

pe care l-a oferit tuturor tinerilor, indiferent de confesiune, ordinul iezuit a contribuit lareîntoarcerea unor regiuni la catolicism, iar mai tîrziu a avut o voacţie misionară deosebită înorient şi în lumea nouă.

În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie dehotărîri care au marcat pînă în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai

importante dintre acestea sînt:-capul Bisericii e papa, urmaşul sfîntului Petru, garantul unităţii Bisericii;-limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a

limbilor vernaculare în cultul religios);-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea

(pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfînt, a cărui traducere în limbile vulgarenu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici);

-mîntuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii,singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi alcelorlalţi sfinţi (împotriva ideii mîntuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice felde intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi);

-Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestăriilor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două);

-este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil înmăsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici);

-sînt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul,cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţiipontificale;

-este reorganizat învăţămîntul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al cleruluicatolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideilereformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentruformarea preotilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone pînă în secolul XXun învăţămînt de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor.

-este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămînă, în limbavorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şio modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îlare de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşidovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţiasa extraordinară).

-se stabikeşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspîndirii ideilorReformei;

-este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vînătorii de „eretici”, cum sînt

consideraţi reformaţii. Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante, întrucît acesta arealizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice, dîndu-i acesteia fizionomia pe careşi-a păstrat-o, cu puţine schimbări, pînă astăzi. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor,înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc înesenţă cu cele promovate de adversarii lor. După Trento, religiozitatea catolică pune mai mareaccent pe interiorizarea credinţei, pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu, chiar dacă acesta

presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestărilereformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor, pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Pe termen lung,

rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decît înainte a Europei occidentale, maiaccentuată în zonele reformate, dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Prin măsurile



32

de reformă interioară, biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice, şireuşeşte chiar să recîştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei(Austria, Bavaria, Polonia). Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumeaextraeuropeană, în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier, consideratapostolul Indiei, Chinei, Japoniei.

Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sînt greu de stabilit pescurt, întrucît urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe.Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene, pe o linie care s -aobservat că urmează, în mare, vechiul limes roman. Au rămas credincioase Romei aceleregiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai detimpuriu (Franţa, Spania), şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia), sau caren-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german, spaţiul scandinav). Teza istoriculuifrancez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului, insistînd asupra faptuluică Reforma este un fenomen al nordului, al lumii oraşelor state, cantoanelor, micilor principate. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime, contează faptul că Reforma aizbîndit în acea parte a Europei care era modernă, dinamică, unde exista un număr important

de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Apropierea geografică de Roma areprezentat o piedică în calea răspîndirii ideilor Reformei, cum s-a întîmplat în Italia, undeabuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. De asemenea, unele condiţii

particulare au împiedicat succesul Reformei, cum ar fi cazul Peninsulei Iberice, unde sfîrşitultîrziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismuluiau mobilizat toate energiile.

În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi, cum ar fi Suedia, ieşită din uniunea de la Kalmar, şi care foloseşte luteranismul caarmătură ideologică, Prusia, stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert deBrandeburg, Marele Maestru teuton, a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni, ProvinciileUnite (viitoarea Olandă), unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentulcalvinismului.

Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori unefect economic, contribuind, ca în Anglia, la dezvoltarea capitalismului, iar pe de altă parteanunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai tîrziu în Europa.

O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de parteaReformei este triumful individualismului, care fusese anunţat de spiritul Renaşterii, dar careeste confirmat de interiorizarea pietăţii, de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea,de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mîntuirii şi a modalităţilor în care aceasta

poate fi dobîndită.



33

Structuri politice la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie

- Bogdan Murgescu -

Deşi relaţii de tip politic există în cadrul tuturor tipurilor de organizaţii umane, prin consensse consideră că sfera politicului se manifestă prin excelenţă la nivelul structurilor statale.

Definirea statului a ridicat deseori dificultăţi atât la nivelul vieţii cotidiene, cât şi la cel alştiinţelor socio-umane. Definiţiile oferite de unele dicţionare sunt fie parţiale, fie excesiv de

prudente. În cadrul politologiei există tendinţa de a defini statul printr -o raportare exclusivă laformele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme să fie considerate pre-statale, sauchiar non-statale. În ceea ce ne priveşte vom manifesta reticenţă faţă de aceste forme de aabsolutiza experienţe istorice relativ recente, şi vom propune o definiţie mai largă, capabilă săincludă şi statele din perioadele pre-moderne. În accepţiunea noastră, statul este un

ansamblu de instituţii care exercită oficial puterea pe un anumit teritoriu şi asupra uneianumite populaţii.

În lumea medievală au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi -statal. O primă clasificare, pornită de la distincţiile constituţionale moderne, distinge întremonarhii şi republici. În mod evident, în lumea medievală au prevalat statele de tip monarhic,în timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degrabă excepţii; de altfel, chiar şiunele dintre oraşele-state de tip republican au avut în frunte demnitari purtând titluri extrasedin terminologia politică a monarhiilor, cum ar fi Veneţia, condusă de un doge (termenderivat de la duce). Pornind de la experienţa (vest-)europeană, de obicei se consideră că înevul mediu timpuriu au prevalat tendinţe de fărâmiţare politică, care au culminat prindestrămarea statului carolingian în secolele IX-X şi prin slăbirea gravă a puterii regale într -unmare număr de state, după care, la date diferite, în multe dintre aceste state a avut loc un

proces de centralizare politică, proces care a avut două componente majore: unificareateritorială şi construcţia unor instituţii care au asigurat exercitarea durabilă a puterii centrale.De multe ori, procesul de centralizare politică a necesitat asigurarea de către monarhie acolabrării diverselor stări sociale privilegiate, colaborare statuată prin convocarea unor adunări de stări. În unele state, aceste adunări de stări s-au instituţionalizat, ceea ce adeterminat pe istorici să vorbească de veritabile „monarhii ale stărilor”. În alte cazuri,monarhii au izbutit să evite limitarea puterii lor de către adunările de stări, şi concentrareaîntregii puteri politice la nivelul regalităţii a determinat pe istorici să vorbească despre

monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecăruia dintr e acesteconcepte, precum şi întregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasă criticăeste aceea a absolutizării unui număr mic de experienţe istorice, covârşitor vest -europene, şineluarea în considerare a diversităţii situaţiilor istorice concrete din perioadele medievală şimodernă.

În ceea ce ne priveşte, vom prefera să evidenţiem existenţa următoarelor tipuri principale deentităţi politice:

- şefiile tradiţionale de tip tribal - monarhiile teritoriale- republicile urbane

Desigur, această tipologie nu acoperă absolut toate tipurile de state. La sfârşitul evului mediuşi în epoca modernă timpurie au existat şi state care nu se încadrează perfect în nici unul



34

dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal conţinea o serie de elemente de natură monarhică,inclusiv principiul infailibilităţii papei ca sursă a absolutismului papal, dar funcţiona pe

principii antidinastice (papii erau aleşi şi obligaţi la celibat, ceea ce bloca transmiterea puteriicătre eventualii descendenţi). Totodată, Provinciile Unite s-au organizat în 1579-1581 ca ofederaţie teritorială a 7 provincii, depăşind astfel cadrele urbane şi substituind regelui Spaniei

pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter , adică „regent”), ale cărui puteriau fost însă drastic limitate, astfel încât per total structura politică era mai apropiată de orepublică decât de o monarhie.

Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusă de noi mai sus acoperă totuşi cea maimare parte a entităţilor statale existente în perioada studiată de noi.

Şefiile tradiţionale de tip tribal erau încă larg răspândite. Instabilitatea lor structurală, ca şiabsenţa multor instituţii considerate a fi esenţiale pentru orice stat, face ca mulţi istorici şi

politologi să le considere mai degrabă „formaţiuni pre-statale”. Aceasta nu înseamnă însă căele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfârşitul evului mediu şi de la

începuturile epocii moderne. Asemenea şefii precumpăneau în largi părţi ale Asiei centrale,nordice şi sud-estice, în Africa Neagră (sud-sahariană), în cea mai mare parte a Americii, înAustralia şi în Oceania; mai mult, asemenea şefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordică,răsăriteană şi sud-estică, deşi aici ele fuseseră aproape cu totul eliminate, subordonate saumarginalizate de către diversele monarhii teritoriale. Aceste şefii se bazau pe puterea militarăşi/sau pe carisma pe care o dobândea un lider al unei comunităţi tribale. De multe ori, unasemenea lider reuşea să subordoneze mai multe comunităţi, alcătuind efemere „uniuni detriburi”, care în scrieri ale contemporanilor şi eventual în scrieri ale istoricilor de mai târziusunt numite „monarhii” sau „imperii”. Marea problemă pentru aceşti lideri era asigurareacontinuităţii puterii lor . Acest obiectiv era deseori într-o relaţie complexă şi contradictorie cuextinderea puterii lor asupra altor comunităţi. Astfel, convertirea unei „şefii” într -o puteremonarhică era mai uşoară la nivelul unor comunităţi restrânse, care se identificau mai uşor culiderul lor, decât în cadrul unor „uniuni de triburi” unde animozităţile acumulate în timp întretriburi puteau răbufni compromiţând orice construcţie politică; pe de altă parte însă,rămânerea la un cadru tribal restrâns putea mări vulnerabilitatea faţă de eventuali cuceritoridin afară.

Soluţiile găsite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au fostdiverse. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana (secoleleVIII-XI), Mali (secolele XIII-XIV) şi Songhai (secolele XV-XVI). Deşi existenţa unui „regat”Ghana pare să fie atestată încă din secolul IV, constituirea sa ca „imperiu” a avut loc după

instalarea arabilor în Africa de Nord, şi după ce negustorii arabi au descoperit faptul că la sudde Sahara apuseană puteau fi găsite aur, sclavi şi fildeş. Traversarea Saharei necesita însă unefort considerabil, iar la sud de Sahara siguranţa negustorilor depindea de bunăvoinţalocalnicilor. Şefii din Ghana, şi mai târziu cei din Mali şi Songh ai, au realizat avantajelecooperării cu negustorii arabi. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene şi anegustorilor, cu condiţia ca aceştia să vină să efectueze tranzacţiile numai la curtea lor. Pentruasigurarea monopolului tranzacţiilor, ei au ordonat triburilor supuse să le predea toate pepitelede aur, acordând în schimb înlesniri la nivelul tributurilor în bunuri de folosinţă directă, cumar fi fost cerealele şi animalele. Pe de altă parte, ei au schimbat aurul pe arme, „bunuri deprestigiu” (în principal textile şi podoabe) şi sare. „Bunurile de prestigiu” le-au îngăduit săcumpere loialităţi, ceea ce, împreună cu armele performante aduse de arabi, le-a conferit o

netă superioritate militară asupra rivalilor sud-saharieni. Victoriile militare au condus laconstituirea unor veritabile „imperii”, şi totodată la apariţia unui disponibil de prizonieri, care,



35

în loc să fie ucişi sau să rămână un posibil factor perturbator la sud de Sahara, au fost„exportaţi” în lumea arabo-islamică.

Desigur, în momentul constituirii „imperiilor”, Ghana, Mali sau Songhai au încetat să mai fiesimple şefii tradiţionale de tip tribal. Pe de altă parte, ele au format state de un tip special,

diferit de monarhiile teritoriale clasice, bazate esenţialmente pe exploatarea producătorilor agricoli. Daniel Chirot a rezumat în felul următor funcţionarea acestor sisteme politico-

economice „comunitar-comerciale”:„(1) Există un stat care impune un tribut populaţiei rurale. (2) Acest tribut este, totuşi, de valoare redusă, iar statul „pluteşte” deasupra populaţieirurale, interferând foarte puţin cu viaţa comunităţii săteşti. (3) Principala sursă de venituri pentru stat este reprezentată de taxele asupracomerţului. Acest comerţ se bazează în principal pe articole de lux ce se află în tranzit

prin teritoriul controlat de stat sau pe mărfuri relativ rare şi scumpe, cele din urmă produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. În acest ultim caz, activităţileextractive necesită un volum de muncă relativ redus din partea populaţiei locale [...]

(4) Satele continuă să îşi desfăşoare existenţa în condiţii care aproximează„comunismul primitiv”. Ele se bazează pe proprietatea comună, sau de tip tribal,comunitatea sătească fiind relativ autarhică şi închisă faţă de lumea exterioară. (5) Diferenţierea socială este pronunţată la nivelele superioare ale aparatului de stat,care deţine monopolul asupra colectării tributului şi asupra impozitării comerţului.Elita conducătoare, şeful statului şi curtea sa de nobili sunt ast fel, în primul rând,colectori de tributuri şi taxe, mai puţin latifundiari sau mari proprietari de sclavi. [...]În mod firesc, elita este redutabilă din punct de vedere militar, pentru a-şi puteaasigura monopolul asupra comerţului şi tributului – însăşi existenţa sa depinzând deaceasta.(6) În comunităţile săteşti, pe de altă parte, societatea este relativ nediferenţiată şistrăină de viaţa politică, de asemenea ne-implicată direct în viaţa economică a statului. (7) Această situaţie nu trebuie confundată cu cea a „statului hidraulic” descris deWittfogel, în care statul controlează populaţia rurală în mod efectiv şi contribuie înmod decisiv la organizarea economiei agrare. Şi nu trebuie confundată nici cu cea aeconomiei sclavagiste, în care elita trebuie să reducă la sclavie o parte considerabilă a

populaţiei pentru a produce un surplus economic substanţial. În fine, nu trebuieconfundată nici cu feudalismul, în care statul este descentralizat şi nobilimeastăpâneşte în mod direct satele şi populaţia rurală. Statul comercial pur este în acelaşitimp mai centralizat şi mai superficial decât statul feudal”3.

Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci şi Cartagina,Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa răsăriteană din secolele VII-X, Rusia Kieveană (până în secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizaţia Maya, precum şi ŢaraRomânească şi Moldova în prima fază a existenţei lor (până în secolul al XVI-lea)4.

Evident, funcţionarea statelor „comunitar -comerciale” depindea de comerţul la mare distanţă.Pentru facilitarea acestui comerţ, suveranii căutau să atragă negustorii străini, şi să asigurecoexistenţa fără fricţiuni majore a unor populaţii de religii şi stiluri de viaţă diferite. Când însădintr-un motiv sau altul comerţul la mare distanţă nu mai funcţiona, sau aducea mai puţinevenituri, singura şansă de supravieţuire a acestor state era trecerea la o exploatare maiintensivă a producătorilor agricoli aflaţi pe teritoriul lor. Uneori această tranziţie spre

3 Daniel Chirot, Schimbarea socială într -o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice, Bucureşti, 2002, p.34-36.4 Ibidem, p.37-39 şi 51-64.



36

monarhiile teritoriale clasice reuşea, alteori ea eşua, şi în acest caz „imperiile” se destrămaurelativ rapid.

Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventă de organizare politică în evul mediuca şi în epoca modernă timpurie. De regulă, ele luaseră naştere prin impunerea stăpânirii unui

grup cu un potenţial militar ridicat asupra unui teritoriu relativ întins şi asupra unei populaţiicuprinzând un număr relativ mare de producători, majoritatea agricultori. Monarhul care leconducea putea purta titluri extrem de diverse: împărat, şah, calif, sultan, rege, ţar, cneaz,domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societăţii puteau fi şi ele extrem dediverse. Dincolo însă de această diversitate, aceste monarhii aveau în comun faptul că încadrul lor societatea era divizată în:

- monarh, care de cele mai multe ori clama că puterea sa este de origine divină şi cădreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei)- una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat, care aveau atribuţii specialeîn funcţionarea aparatului de stat şi beneficiau (prin intermediul statului, sau numai cugaranţia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane

- majoritatea populaţiei, formând categoria supuşilor, care puteau avea statute socialediverse, dar care aveau în comun faptul că trebuiau să cedeze o parte din roadelemuncii lor fie direct categoriilor privilegiate, fie statului

Unele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte întinse şi îşi afirmau vocaţia universală,adică idealul de a cuprinde în cadrul lor întreaga lume, sau măcar întreaga lume aparţinândunei anumite arii de civilizaţie. În evul mediu şi în epoca modernă timpurie, asemeneamonarhii cu vocaţie universală au fost Imperiul Chinez, statele care se revendicau de latradiţia imperială romană (Bizanţul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German),Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, statul Inca, sau chiar monarhia alcătuităde Carol Quintul în secolul al XVI-lea. Un caz particular de putere cu vocaţie universală a fostreprezentat de către papalitate. Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, un plus de erudiţie

putând completa lista exemplelor. Pe de altă parte, vocaţia stăpânirii universale era de celemai multe ori mai degrabă teoretică decât un program concret de cucerire integrală a lumii.Desigur, înainte de expediţia de cucerire a lui Batu în Europa răsăriteană şi centrală (1236 -1242), unul dintre conducătorii mongoli putea spune că expediţia va merge până „unde ajungecopita calului”, dar practic şi cei mai aprigi cuceritori trebuiau să recunoască existenţa altor state, şi foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolicede regi, vasalizarea suveranilor a căror cooperare era preferabilă unei confruntări etc.) pentrua concilia ideologiile stăpânirii universale cu exigenţele realismului politic.

Pe lângă monarhiile cu vocaţie universală, în evul mediu şi în epoca modernă timpurie auexistat şi un număr foarte mare de monarhii cu vocaţie limitată, ai căror conducători au avut oviziune mai modestă asupra rolului lor, şi au preferat să-şi limiteze pretenţiile la stăpânireaunui număr finit de teritorii. Desigur, această formulă îngăduia mai multă flexibilitate înstabilirea relaţiilor dintre state, dar nu trebuie să ne imaginăm că monarhiile cu vocaţielimitată se abţineau de la a duce o politică de cuceriri atunci când prilejul părea favorabil.Dintre monarhiile cu vocaţie limitată am aminti aici regatul Franţei, Anglia, Polonia, Cehia,Ungaria, Ţara Românească, Moldova, Suedia, Danemarca, Scoţia, Portugalia, ca şi multe stateextra-europene.

Republicile urbane erau o formă relativ puţin răspândită de organizare politică în evul mediu

şi în epoca modernă timpurie. Aceste republici urbane nu prezintă continuitate faţă de oraşele-stat antice, ci sunt creaţii politice specifice lumii medievale. De regulă, ele au luat naştere



37

acolo unde succesul mişcării comunale a îngăduit oraşelor să dobândească o autoguvernaredeplină, şi unde slăbirea autorităţii statale a făcut ca autoritatea monarhiilor teritoriale să cadăîn desuetudine. Exemplul clasic este Veneţia, situată multă vreme sub dependenţă bizantină,dar care a reuşit în secolele XI-XII să devină independentă faţă de Bizanţ, evitând totodatădependenţa faţă de împăraţii romano-germani sau faţă de papalitate. Alte oraşe-state au apărut

în aceeaşi vreme în Italia, Germania şi Ţările de Jos, dar cele mai multe au continuat sărecunoască o suzeranitate nominală fie împăraţilor romano-germani, fie altor principiteritoriali.

Din punctul de vedere al organizării instituţionale interne, republicile urbane, la fel ca şioraşele cu diverse grade de autonomie, dar lipsite de independenţa deplină, erau conduse deanumiţi magistraţi aleşi, purtând diverse titluri cu rezonanţă nobiliară sau antică (doge, consul,

podesta etc.), precum şi de unul sau mai multe consilii. Din punctul de vedere al grupurilor sociale care controlau din punct de vedere politic oraşele, regimurile politice urbane suntîndeobşte clasificate în:

- regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare)

- regimuri corporative- regimuri ale senioriei personale

Deşi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor oraşe-stat,circumstanţele istorice au făcut ca unele dintre republicile urbane să-şi extindă teritoriul, maiîntâi asupra zonei rurale imediat înconjurătoare (aşa-numitul contado), apoi asupra altor oraşeşi uneori chiar asupra unor provincii întregi, mai apropiate sau mai îndepărtate. De exemplu,Veneţia a cucerit în secolele XII-XV un important imperiu colonial pe ţărmurile MăriiAdriatice şi în bazinul oriental al Mediteranei, precum şi în nord-estul Italiei (aşa-numitaTerra Ferma). Şi alte republici urbane, cum ar fi Florenţa sau Genova, şi -au constituit şi ele stăpâniri teritoriale semnificative, deşi nu la fel de întinse ca ale Veneţiei. În asemenea cazuri,republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere şi/sau dominare ateritoriilor şi oraşelor subordonate.

Spre sfărşitul evului mediu, multe dintre oraşele-stat s-au dovedit vulnerabile faţă de atacurilemonarhiilor teritoriale. De altfel, dezvoltarea artileriei de asediu în a doua jumătate a secoluluial XV-lea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejaseră eficient multe oraşe. Deaceea, în secolele XV-XVI asistăm la subordonarea multor oraşe faţă de monarhii, precum şila transformarea unora dintre republicile urbane în principate teritoriale (exemplul cel mai buneste Florenţa, devenită ducat în 1532 după capitularea în 1530 în faţa unei armate spaniole,apoi mare ducat al Toscanei în 1569). Chiar şi Veneţia, care a reuşit să -şi păstreze

independenţa până în 1797, a pierdut o mare parte din imperiul său colonial în confruntărilecu Imperiul Otoman, şi a trebuit să ducă o politică de evitare a unor conflicte majore în Italia.

Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Acestea au fost constituite încontextul revoltei antispaniole a Ţărilor de Jos, atunci când mai multe provincii şi oraşe aurefuzat înţelegerea cu regele Filip al II-lea şi au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie1579), iar în 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decăzut din calitatea de suveran alŢărilor de Jos şi şi-au proclamat independenţa, recunoscută de Spania în mod oficial abia în1648. Deşi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI -XVIII, deşi oraşe precum Amsterdam aveau o poziţie dominantă din punct de vedereeconomic, totuşi formal statul era o uniune de provincii, iar în adunările de stări ale

provinciilor şi în adunarea comună a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atâtoraşele cât şi teritoriile rurale (de fapt, nobilimea care controla teritoriile rurale). Pe de altă



38

parte, deşi autoritatea supremă revenea Statelor Generale, care trebuiau să respecte drepturilespeciale ale provinciilor, o parte din puterea executivă era exercitată de un stadhouder desemnat în mod tradiţional dintre membrii familiei de Orania; în consecinţă, structura

politică republicană includea şi o demnitate cu trăsături cvasi-monarhice.

Dincolo de varietatea formelor de stat şi a instituţiilor politice, toate statele au trebuit săgăsească soluţii pentru a rezolva câteva probleme comune.

Prima şi probabil cea mai importantă a fost asigurarea monopolului asupra exercităriilegitime a violenţei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Aceasta implica atât asigurareasupremaţiei forţei militare proprii asupra supuşilor din teritoriul respectiv, cât şi respingereaîncercărilor altor state de a cuceri acest teritoriu. Realizarea monopolului asupra exercităriilegitime a violenţei a presupus reprimarea forţelor concurente în exercitarea violenţei, inclusivinterzicerea războaielor particulare ale nobililor, desfiinţarea armatelor particulare şi afortificaţiilor nobiliare; în aceeaşi direcţie de acţiune trebuie inclusă extinderea acţiunii

justiţiei regale asupra tuturor supuşilor, prin eliminarea treptată a justiţiei nobiliare şi a unora

dintre privilegiile jurisdicţionale ale categoriilor privilegiate. Deşi monopolul asupraexercitării violenţei a fost de cele mai multe ori imperfect, statele nereuşind să eliminecomplet formele sub-statale de exercitare a violenţei, cele mai multe dintre aceste forme aufost asimilate crimelor şi supuse unei r epresiuni sistematice.

Deşi exercitarea puterii depindea în ultimă instanţă de capacitatea de a reprima cu forţa oriceopoziţie a supuşilor, totuşi stăpânirea numai cu ajutorul puterii militare era o formăcostisitoare şi riscantă de funcţionare a statelor. De aceea, toate statele au căutat să-şi asigure

într-o formă sau alta legitimitatea. Legitimitatea este un concept politic ce desemnează„caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) cu ceea ce se credepreferabil sau corespunzător unor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate”5. Cualte cuvinte, legitimitatea reprezintă măsura în care o putere politică este consideratăacceptabilă de către cei asupra cărora ea îşi exercită autoritatea. Sociologul german MaxWe ber a distins trei tipuri de legitimitate, în funcţie de sursa acestei legitimităţi:

- legitimitatea raţională (realizată prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prinacord politic)- legitimitatea tradiţională (puterea este acceptată deoarece se conformează unor cutume fixate treptat în timp)- legitimitatea charismatică (puterea este acceptată datorită unor calităţi speciale, sauchiar a unui har special, al persoanei şi/sau dinastiei care o exercită)

Deşi distincţia de mai sus este utilă din punct de vedere analitic, în practică oamenii rareorisepară cele trei tipuri de legitimitate. Mai important este faptul că legitimitatea este un proces,respectiv că ea trebuie permanent înnoită (actualizată). Pe de altă parte, deşi deseori vorbimdespre legitimitate la un mod general, în realitatea istorică se întâmpla frecvent ca o putere

politică să fie legitimă (acceptabilă) pentru unul sau mai multe grupuri de supuşi, şinelegitimă (acceptabilă numai în lipsa unei alternative) pentru alte grupuri sociale.

Avantajul dobândirii legitimităţii este considerabil pentru orice putere politică. Legitimitateamicşorează tensiunile interne din cuprinsul statului şi reduce costurile financiare, militare şi

politice ale exercitării puterii. Ea îngăduie deci o anumită economie de mijloace, şi măreştelibertatea de acţiune a autorităţii politice.

5 Ioan Mihăilescu, în Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1993, p.329.



39

Pentru sporirea gradului lor de legitimitate, statele şi monarhii din evul mediu şi din epocamodernă timpurie au folosit o gamă variată de mijloace, cum ar fi:

- afirmarea dreptului dinastic (menit să asigure excluderea concurenţilor); în unelestate dreptul dinastic a rămas la un nivel general, prevăzând doar legitimitatea ocupării

tronului de către membrii unei anumite familii sau de către descendenţii unei anumitepersoane, în timp ce în alte cazuri reguli ferme au stabilit şi ordinea de succesiune încadrul familiei domnitoare. Deşi în majoritatea statelor medievale şi moderne timpurii

principiul dinastic a prevalat, devenind o parte centrală a culturii politice, au existat şicazuri când stările privilegiate şi-au afirmat dreptul de a alege pe suveran fără a filegate de principiul dinastic (de exemplu, în Imperiul Romano-German, sau în Poloniadupă stingerea dinastiei Jagiello în 1572). - afirmarea originii divine a puterii monarhului (sau, după caz, a legăturii specialedintre monarh/dinastie şi divinitate). Din acest punct de vedere, diversitatea situaţiilor concrete este enormă. Marele Inca se considera „fiu al Soarelui”. În multe state cureligii politeiste, suveranii se declarau descendenţi direcţi ai unuia sau altuia dintre zei.

În mai multe state din Europa creştină s-a adoptat practica ungerii monarhului, caformă de transmitere a unui har de sorginte divină. În Islam, unde monoteismul eraextrem de strict, califii au fost consideraţi locţiitori ai Profetului şi şefi ai comunităţiicredincioşilor, deci exponenţi ai voinţei lui Allah. - afirmarea rolului monarhului de promotor al păcii şi de garant al justiţiei; înmulte cazuri, încurajarea supuşilor de a se adresa justiţiei regale era şi o formă de de -legitimare a oponenţilor politici, de impunere a monopolului regal asupra exercităriilegitime a violenţei, şi de propagare a mitului monarhului „bun”. O componentăspecială a acestei strategii a fost afirmarea rolului monarhului de a proteja pe supuşiîmpotriva oricăror ameninţări din interiorul şi mai ales din exteriorul statului - distribuirea de răsplăţi pentru persoanele şi/sau grupurile sociale care serveau pemonarh; răsplăţile, împărţite într -o mare varietate de forme (bani, domenii, funcţii,ranguri nobiliare, distincţii, privilegii de diverse feluri etc.), reprezentau o formă decointeresare a elitelor în buna funcţionare a statului.

Discuţia referitoare la răsplăţi ne conduce şi la o altă problemă comună tuturor statelor:asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru funcţionarea aparatului de stat.Fernand Braudel a formulat astfel această sarcină ce se impune oricărui stat: „a controla deaproape sau de la distanţă viaţa economică, a organiza, într -un chip conştient sau nu, circulaţia

bunurilor, a pune mâna mai ales pe o parte notabilă a venitului naţional cu scopul de a asigura propriile lui cheltuieli, luxul lui, «administraţia» lui, sau războiul”6. Însuşirea de către stat a

unei părţi semnificative din produsul social, şi redistribuirea de venituri către persoanele şigrupurile sociale care serveau statul, sau care trebuiau neutralizate, era complicată însocietăţile covârşitor rurale, în cadrul cărora schimburile comerciale erau reduse, iar auto -consumul absorbea cea mai mare parte a producţiei. În societăţile descrise mai sus, majoritareîn evul mediu, cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi răpite producătorilor direcţierau greu mobilizabile, trebuind să fie însuşite şi consumate în mare măsură la nivel local. Deaceea, statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri erau alocate anumitorslujitori ai suveranului (statului), militari şi/sau civili, care purtau diverse titluri (feudali înOccident, pronoiari în Bizanţul târziu, ikta-dari în mai multe state islamice, spahii timarioţi înImperiul Otoman etc.). Aceste venituri condiţionate de efectuarea anumitor slujbe, numite desociologi generic prebende, tindeau în timp să scape controlului statului, şi să se transforme

6 Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol.2, Bucureşti, 1985, p.195.



40

din concesiuni de venituri în proprietăţi ereditare asupra pământului şi/sau a oamenilor. Pelângă aceste veniturile obţinute prin exploatarea producătorilor agricoli, şi care, după cum amvăzut, erau adesea distribuite ca prebende, suveranii medievali mai dispuneau de venituriledomeniului propriu, de venituri provenind din aşa-numitele monopoluri regale – vămile,exploatarea subsolului şi baterea de monedă, împărţirea justiţiei în ultimă instanţă -, de

venituri ocazionale provenite din prăzi, confiscări de averi, moşteniri etc.

Odată cu sporirea ponderii comerţului şi cu monetarizarea crescândă a economiei, nevoile de bani ale statelor au crescut, şi statele au încercat să-şi sporească veniturile băneşti. Principalulmijloc folosit a fost impunerea unor impozite, mai întâi ca dări extraordinare pentru a facefaţă anumitor situaţii excepţionale (de exemplu, unui război cu un adversar periculos), dar care apoi au continuat să fie percepute în mod regulat şi după ce situaţia excepţională ce le

justificase iniţial încetase. Înmulţirea impozitelor, şi perceperea lor de la cea mai mare parte asupuşilor – existând totuşi şi anumite categorii privilegiate scutite de unul sau mai multedintre aceste impozite – a reprezentat o caracteristică esenţială în istoria lumii la sfărşitulevului mediu şi în epoca modernă timpurie. Impozitele erau extrem de variate, atât ca natură

şi mod de percepere, cât şi din punct de vedere al cuantumului lor. Economiştii clasificăimpozitele în:

- impozite directe (fie pe persoane, fie pe pro prietăţi, fie pe venituri) - impozite indirecte (care includ variate taxe pe consum şi pe circulaţia mărfurilor)

Impozitele nu puteau fi totuşi sporite întotdeauna şi infinit, deoarece o mărire excesivă generanemulţumiri şi putea conduce la evaziune fiscală şi chiar la rezistenţa armată a grupurilor sociale afectate. Pe de altă parte, nevoile de bani ale statelor erau deseori urgente, iar strângerea impozitelor dura. De aceea, statele au recurs tot mai des la credit, împrumutând

bani de la diverşi bancheri. De regulă, dobânzile erau relativ mari, ceea ce a făcut ca multestate să ajungă în situaţii în care nu-şi mai puteau plăti datoriile. Cum efectele unor încetări de

plăţi erau devastatoare pentru toate părţile implicate – bancherii puteau da faliment, iarmonarhii care îşi pierdeau creditul puteau fi nevoiţi să oprească acţiunile militare în timp derăzboi, devenind vulnerabili faţă de adversarii lor – s-au găsit soluţii pentru a rezolva acestesituaţii, fie prin recompensarea bancherilor cu alte surse de venit (de exemplu, prin concesiuniale unor mine de aur sau argint), fie prin transformarea datoriilor curente pe termen scurt îndatorii consolidate pe termen lung (această ultimă soluţie a rămas totuşi minoritară, fiindfolosită mai întâi de unele oraşe italiene şi germane, apoi şi de Spania, Franţa şi ProvinciileUnite; celelalte state europene au reuşit să aplice acest sistem numai după mijlocul secoluluial XVII-lea, iar în afara lumii europene datoria consolidată a apărut abia după 1800 sau chiar 1900).

Cum recursul la împrumuturi nu era nici el întotdeauna posibil, statele din epoca modernătimpurie au continuat să folosească şi diverse expediente ocazionale pentru sporireaveniturilor lor. Unele dintre acestea aveau o bogată tradiţie, dar au fost „ridicate pe noi culmi”

în secolele XVI-XVII: bune exemple ar fi în acest sens devalorizările monetare, sau însuşireade către mai multe state a proprietăţilor ecleziastice în cadrul procesului Reformei religioase.Altele au fost „inovaţii” moderne, cum ar fi crearea de manufacturi regale, sau iniţierea decătre mai mulţi monarhi a expediţiilor din Lumea Nouă, cu speranţa – uneori confirmată,alteori nu - că aceste investiţii vor aduce însemnate profituri.

Diversificarea şi creşterea în termeni absoluţi a resurselor financiare ale statelor a reprezentat

un aspect esenţial în trecerea la tructuri politice „moderne”. Pe de altă parte însă, nevoilestatelor pentru plata armatelor, pentru plata birocraţiei civile în creştere, ca şi pentru nevoile



41

curţii, au cr escut chiar mai repede decât venituri, astfel încât de-a lungul epocii modernetimpurii cele mai multe dintre state s-au confruntat cu deficite financiare cronice.

Statul „modern” este bazat pe relaţiile băneşti – atât la nivelul economiei de la baza sa, cât şi prin faptul că atrage în folosul său o parte dintre resursele băneşti ale societăţii şi foloseşte

banii pentru recompensarea slujitorilor săi – dar nu se rezumă numai la acest aspect. O altălatură, la fel de importantă, a fost dezvoltarea instituţiilor capabile să asiste pe monarhi înexercitarea autorităţii. În evul mediu, setul de instituţii constituind statul era relativ puţindiversificat, cuprinzând esenţialmente armata şi curtea monarhului, precum şi – eventual – elemente de administraţie provincială. Odată cu avansarea proceselor de centralizare politicăşi cu modernizarea aparatelor de stat, instituţiile politice s -au specializat şi şi-au precizat maiclar atribuţiile. Astfel, din cadrul curţii monarhului au luat naştere instituţii specializate pentruîndeplinirea unor funcţii militare, judiciare, fiscal-financiare, administrative etc. Considerabilăa fost şi dezvoltarea administraţiei provinciale, deşi se poate totuşi aprecia că până pe la 1800majoritatea statelor au rămas sub-administrate, atât în raport cu mărimea populaţiei şi ateritoriului, cât şi în raport cu multitudinea sarcinilor trasate de autoritatea centrală; de altfel,

dincolo de denumirile şi atribuţiile exacte ale diverselor instituţii ale administraţiei teritoriale(provinciale şi locale), loialităţile persoanelor din cadrul acesteia au rămas esenţialmenteîmpărţite între exigenţele directivelor de la centru şi solidarităţile locale.

Un caz particular este reprezentat de instituţiile reprezentative ale stărilor socialeprivilegiate: adunări locale, adunări provinciale, adunări ale stărilor la scara unui întreg regat.Acestea din urmă au fost convocate de către monarhi atunci când aceştia aveau nevoie de unsprijin social cât mai larg pentru politica lor. De exemplu, în regatul Franţei regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a convocat Adunarea Stărilor Generale pentru prima dată în anul1302, în perioada conflictului său cu papa Bonifaciu al VIII-lea. Adunările de stări aveaunume şi structuri diferite în diversele state. Astfel, în Anglia Parlamentul s-a structurat detimpuriu în două camere, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor; tot două camere, numiteînsă Senat şi Camera Deputaţilor, a avut principial şi Seimul din Polonia, care totuşi s-a reunitdeseori în plen. În Franţa Adunarea Statelor Generale era compusă din adunări distincte alereprezentanţilor clerului, nobilimii şi stării a treia, în timp ce în Imperiul Romano-GermanReichstag-ul (dieta imperială) era alcătuit dintr -un consiliu al celor 7 principi electori, unconsiliu al celorlalţi principi teritoriali, şi un consiliu al oraşelor. Deosebit de interesant estecazul regatului Aragonului, unde încă din secolul al XIII-lea au funcţionat Cortes-uri separatepentru Aragonul propriu-zis, pentru Catalonia şi pentru Valencia, iar în Aragon (spredeosebire de celelalte părţi ale regatului), Cortes-ul era alcătuit din 4 brazos (stări): clerul,nobilimea mare (ricos hombres), nobilimea mică (caballeros) şi reprezentanţii oraşelor 7.

Dincolo însă de aceste variaţiuni, câteva elemente erau decisive în funcţionarea adunărilorde stări. Astfel, aceste adunări au încercat adesea să limiteze arbitrariul regal, să-şi impunăco- participarea la marile decizii politice şi economice, şi să fixeze prin acte speciale

privilegiile stărilor. În mod special, adunările de stări au căutat să condiţioneze perceperea denoi impozite de acordul lor prealabil, şi în unele momente când puterea monarhilor era maislabă au încercat chiar să impună obligativitatea acordului lor în desemnarea principalilordregători regali. La rândul lor, monarhii au căutat să controleze componenţa şi data convocăriiadunărilor de stări, şi să obţină din partea lor acorduri globale, care să poată fi folosite şi înperioadele dintre sesiuni. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial în competiţia

politică dintre monarhi şi adunările de stări: adunările de stări avau nevoie de o convocare

7 Gheorghe I. Brătianu, Adunările de Stări în Europa şi Ţările Române în evul mediu, Bucureşti, 1996, p.109.



42

specială din partea monarhului, sau se întruneau automat cu o anume periodicitate (anual, sauo dată la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept, cei numiţi şi cei aleşi?Adunările îşi puteau stabili ordinea de zi, sau aveau voie să dezbată numai problemeleindicate de către monarh? Cum se vota? Funcţiona un principiu al majorităţii, sau regulaunanimităţii? Rezolvarea dată acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul,

şi uneori şi de la o perioadă la alta în cuprinsul aceluiaşi stat. Două bune exemple pentruaceastă diversitate de soluţii şi de raporturi de forţe sunt Polonia şi Franţa. În Polonia Seimul aobţinut după stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric deValois (1573-1574; ulterior rege al Franţei sub numele de Henric al III -lea), respectivconvocarea automată a Seimului odată la 2 ani, obligativitatea acordului său pentru declararearăzboiului şi încheierea păcii, pentru perceperea de noi impozite şi pentru mobilizarea armateietc.; totodată, Seimul şi-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege, blocând funcţionareaprincipiului dinastic. În Franţa, după mai multe încercări ale stărilor de a profita de minorateleregale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat, din 1614 şi până la 1789 regii aureuşit pur şi simplu să nu convoace Adunarea Statelor Generale.

De regulă, în istoriografie există tendinţa de a sugera că succesul monarhilor în raport cuadunările de stări a consolidat puterea statelor respective, şi a avut deci un rol benefic pentruaceste state. Imperiul German, devenit în secolul al XVII-lea teatrul unei confruntări europenepustiitoare – războiul de 30 de ani (1618-1648) – sau al Poloniei împărţite de vecinii săiabsolutişti la sfârşitul secolului al XVIII-lea, servesc drept exemple negative. Pe de altă parteînsă, succesul prea deplin al monarhilor în confruntarea cu adunările de stări nu a servit cuadevărat interesele pe termen lung ale statelor respective, iar în secolele XVIII-XIX principiulunui echilibru al puterilor s-a impus în ţările dezvoltate. Desigur, un observator limitat laorizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau să evolueze diferitele state însecolele următoare, dar pe de altă parte chiar din secolele XVI-XVII se putea observa căstatele cele mai prospere, şi poate cele mai eficiente în funcţionarea lor internă, erau – înEuropa - Veneţia şi Provinciile Unite.

Procesul de modernizare a inclus şi relaţiile dintre state8. În evul mediu, ca şi în antichitate,

relaţiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale, şi seconsolidau prin întâlniri între suverani, tratate şi/sau jurăminte reciproce, eventual şi princăsătorii dinastice. În epoca modernă timpurie în Europa a avut loc un proces de

profesionalizare (specializare) a gestiunii relaţiilor dintre state, realizat îndeosebi princonstituirea sistemului diplomatic modern, bazat pe ambasade permanente, pecorespondenţa scrisă şi pe funcţionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariatepredesesoare ale actualelor ministere de externe).

Precursorii ambasadorilor permanenţi au fost nunţii papali pe lângă diverşii suverani creştini,şi bailii veneţieni la Constantinopol. Apoi, sistemul ambasadelor permanente a fost instituit

între principalele state italiene – Veneţia, Milano, Florenţa, statul papal, regatul Neapole - în adoua jumătate a secolului al XV-lea. În afara Italiei, primii suverani care au adoptat sistemulambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia, care în 1480 autrimis un ambasador permanent pe lângă papă, şi apoi la Veneţia şi în Anglia. Regii Franţei auadoptat acest sistem după începerea războaielor italiene în 1494, regii Angliei după 1520, şicelelalte state mai importante ale Europei creştine la diverse date în decursul secolelor XVI-XIX. De menţionat faptul că multe state fie nu şi-au permis, fie nu au considerat necesar săîntreţină ambasade permanente, mulţumindu-se cu solii ocazionale sau cu intermedierea

8 Preferăm termenul de „relaţii interstatale” celui de „relaţii internaţionale”, deoarece în evul mediu şi în epoca modernătim purie nu existau naţiunile moderne, iar termenul „naţiune” avea alte înţelesuri decât cele încetăţenite în secolele XIX-XX.



43

relaţiilor interstatale de către ambasadorii acreditaţi de alte state la curtea lor. Deşi costisitor,sistemul ambasadelor permanente asigura o informare promptă şi superioară - cantitativ şicalitativ - asupra problemelor statelor-gazdă, şi facilita raţionalizarea deciziilor de politicăexternă. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multă vreme cel veneţian.Ambasadorii veneţieni erau trimişi la post de obicei pe timp de 3 ani, trebuiau să trimită la

Veneţia periodic dispacci (de obicei, o depeşă la fiecare 2 săptămâni, dar şi mai des dacă eraulucruri importante de raportat) şi să prezinte la întoarcere o relatare detaliată asupra ambasadeilor şi asupra statului în care fuseseră acreditaţi.

Complexitatea crescândă a corepondenţei diplomatice a necesitat constituirea unor secretariate specializate atât în arhivarea acestei corespondenţe, cât şi în gestiunea curentă arelaţiilor cu ambasadorii şi cu statele partenere. Funcţionarii din aceste secretariate s -au

profesionalizat, şi au început treptat să pledeze pentru adoptarea deciziilor de politică externăîn funcţie de teoria raţiunii de stat. Deşi în secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni deseamă ai principiului raţiunii de stat – Niccolo Machavelli, Jean Bodin, cardinalul deRichelieu – totuşi puţine state au aplicat sistematic acest principiu în gestiunea relaţiilor lor cu

alte state. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului raţiunii de stat secuvine să menţionăm hazardul introdus de avatarurile căsătoriilor dinastice şi ale relaţiilor derudenie dintre suverani, precum şi influenţa criteriilor religioase (confesionale) îndeterminarea opţiunilor de politică externă.

Creşterea gradului de obiectivare şi de raţionalizare tehnică a deciziilor de politică externă nua determinat o turnură pacifică a relaţiilor dintre state. Dimpotrivă, politica externă a celor mai multe dintre state era dominată de ideea extinderii teritoriale, şi războaiele au fost pentrumajoritatea statelor o realitate mai frecventă decât perioadele de pace la toate frontierele.Războaiele au fost atât un prilej de distrugere, cât şi un factor al modernizării structurilor politice. Purtate într-o măsură crescândă cu ajutorul armatelor profesioniste de mercenari, cuajutorul unor flote tot mai mari, cu folosirea atât a armelor albe cât şi a armelor de foc (atâttunuri, cât şi arme de foc portabile, cum erau archebuzele, pistoalele şi muschete le),războaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani şi au solicitat din plinresursele materiale şi coeziunea politică a statelor beligerante. Într -un fel, războaiele auacţionat ca un test de selecţie naturală, obligând statele să-şi adapteze structurile pentru a

putea supravieţui.

Înainte de a încheia, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că structurile politice alediverselor state nu au evoluat liniar şi nici măcar întotdeauna în acelaşi sens. Ceea ce a

prevalat atât la sfârşitul evului mediu cât şi în epoca modernă timpurie a fost diversitatea

structurilor politice şi a formelor de stat. Astfel, în ciuda succeselor lor în unele mari stateeuropene, monarhiile „absolutiste” nu s-au impus peste tot. Mai mult, chiar şi în state precumSpania sau Franţa, indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului în secolele XVI-XVII,imensitatea teritoriului, precaritatea comunicaţiilor, trăinicia particularismelor locale şi

provinciale, privilegiile stărilor, capacitatea mediocră a aparatelor de stat şi discontinuităţiledinastice au făcut ca autoritatea regilor „absoluţi” să se exercite inegal în teritoriu, diferit faţăde diverse categorii de supuşi, şi variabil în timp. Aceste trei caracteristici – inegal, diferit,

variabil – sugerează relativitatea atributului de „absolut” atribuit de unii ideologi ai epocii şide unii istorici de mai târziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca modernătimpurie, precum şi limitele modernizării statelor în secolele XVI-XVII.

Medalioane de state din secolele XIV-XVII



44

(listă inevitabil incompletă; Bizanţul, statele balcanice, Ţările Române şi Imperiul Otomanlipsesc deoarece fac obiectul altor cursuri)

China - imperiu constituit încă din antichitate; imperiu cu vocaţie universală şi cu o îndelungată

tradiţie politică; puterea era exercitată de împărat cu ajutorul unui aparat de stat complex şisofisticat, alcătuit din mandarini (funcţionari civili, selecţionaţi printr -un sistem de examene),militari şi eunuci ai palatului - dinastii:

Yuan (1279-1368; de origine mongolă) Ming (1368-1644)Qing (1644-1911; de origine manciuriană)

- suverani importanţi: Kubilai (1260-1294; mare han mongol, nepot al lui Genghis-han, care a definitivat în1279 cucerirea Chinei începută de bunicul său; din 1271 a adoptat şi titlul de împăratchinez)

Hongwu (1368-1398; împărat de origine ţărănească, s-a afirmat din 1352 ca lider alrevoltei anti-mongole; întemeietor al dinastiei Ming; promotor al eunucilor împotrivamandarinilor în aparatul de stat)

Varia:- în anii 1405-1433 amiralul Zheng He (1371-1434) a condus 7 expediţii maritime înIndonezia şi în bazinul Oceanului Indian, corăbiile chineze ajungând până pe litoralulrăsăritean al Africii; după moartea lui Zheng He expediţiile maritime au fost sistate,chinezii renunţând la explorările maritime

Japonia - imperiu constituit din mileniul I d.Hr.; din secolul al XII-lea cea mai mare parte a puteriieste exercitată de către un shogun, care guvernează în numele împăratului şi care transmite

puterea descendenţilor săi- în secolele XIV-XVI alternează perioadele de supremaţie a shogunilor din familia Ashikaga(1338-1573) cu cele de hegemonie a marilor familii aristocratice- shogunii Oda Nobunaga (1573-1582), Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) şi IeyasuTokugawa (1603-1616) stabilesc primatul shogunilor asupra aristocraţiei, iar dinastiashogunilor din familia Tokugawa a guvernat Japonia până în 1868

Sultanatul de la Delhi

- stat musulman constituit în nordul Indiei în anul 1206, şi care în secolele XIII-XIV a cucerito mare parte a Indiei nordice şi centrale, integrând teritorii cu populaţie majoritar hindusă - în secolul al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea a stopat înaintarea mongolă spreIndia- apogeu politico-militar: domnia lui Ala-ed-din Khalji (1296-1316)- sultanatul de la Delhi intră în declin din a doua jumătate a secolului al XIV-lea- în 1398 Delhi a fost cucerit temporar de Timur Lenk; ulterior sultanatul de la Delhi a rămasdoar o putere regională în nordul Indiei - încetează existenţa în 1526, când este cucerit de Babur

Sultanatul Egiptului

- constituit în secolul X, prin desprinderea de Califatul Arab; în secolele XII-XIII a purtatgreul luptei împotriva statelor cruciate din Orient, pe care le-a eliminat, reuşind să controleze



45

Siria şi Palestina; a exercitat protectoratul asupra Locurilor Sfinte ale Islamului – Mecca şiMedina – afirmându-se ca principala putere islamică în secolele XII-XV; în a doua jumătate asecolului al XIII-lea a rezistat atacurilor mongole- în anii 1250-1517 sultanatul Egiptului a fost controlat din punct de vedere politic de cătremameluci, sclavi ai sultanului care acaparează atât funcţiile de comandă militară şi

administrativă, cât şi tronul (47 de sultani dintre mameluci într -un interval de 267 de ani)- sultanatul Egiptului a intermediat până la pătrunderea portughezilor în Oceanul Indian omare parte a comerţului maritim dintre Asia şi Occident - a fost cucerit de către otomani în 1516-1517

Etiopia - stat întemeiat din antichitate (regatul Axum), care a alternat în evul mediu perioadele deînflorire cu perioadele de repliere şi de dispariţie temporară din izvoarele scrise - stat creştinat încă din secolul IV, dar de confesiune monofizită; suveranii săi s-au consideraturmaşi ai regelui Solomon şi ai reginei din Saba - în secolele XIV-XVI cunoaşte o perioadă de înflorire

- spre mijlocul secolului al XVI-lea a fost prins în conflictele dintre otomani şi portughezi şi a pierdut controlul asupra teritoriilor de pe malul Mării Roşii şi al Oceanului Indian în favoareaImperiului Otoman

Imperiul Aztec- constituit în Mexic în secolul al XIV-lea (capitala Tenochtitlan, azi parte din Ciudad deMexico), s-a consolidat atât prin asocierea unor oraşe-stat şi triburi, cât şi printr -o politică decuceriri- apogeul politico-militar: domnia lui Moctezuma I (1440-1469)- cucerit de către spaniolii conduşi de Cortez în 1519-1521Varia:

- aztecii sunt cunoscuţi în istorie mai ales prin practica sacrificiilor umane, carenecesitau un număr considerabil de prizonieri de război

Imperiul Inca - constituit în Peru către anul 1200, cu capitala la Cuzco (la peste 3800 m altitudine), statulInca a avut, potrivit cronicii lui Garcilaso de la Vega „el Inca”, ce reproduce legende maivechi, 13 suverani până în momentul cuceririi spaniole - în secolul XV şi la începutul secolului XVI a cucerit o mare parte a platourilor andine, dinEcuador până în Chile; Imperiul Inca s-a remarcat printr-un control sistematic asuprateritoriilor şi populaţiilor supuse, prin construirea unor drumuri strategice prin zone cu relief

dificil, şi prin coordonarea centralizată a economiei agricole - cucerit de către spaniolii conduşi de Pizarro în 1532-1533

Statul timurid - întemeiat de Timur Lenk (ca.1370-1405) în Asia Centrală, cu ţelul declarat de a restabiliImperiul Mongol; Timur Lenk a preluat mai întâi controlul asupra teritoriilor din AsiaCentrală, care anterior aparţinuseră statului mongol al urmaşilor lui Djagatai, apoi asupraPersiei (fostul stat al Il-han-ilor); în 1391-1395 a înfrânt şi subordonat Hoarda de Aur, în 1398a cucerit temporar Delhi, iar în 1402 a înfrânt pe otomani la Ankara, instaurându-şisuzeranitatea asupra emiratelor turce din Asia Mică - urmaşii lui Timur Lenk au excelat mai mult prin mecenat cultural – capitala timuridă de la

Samarkand a fost un înfloritor centru al civilizaţiei islamice în secolul al XV-lea - decât prinactivism politico-militar



46

- spre mijlocul secolului al XV-lea statul timurid s-a destrămat, iar nucleul său din AsiaCentrală a fost cucerit către 1500 de către uzbeci

Persia Safavidă - preliminarii: după destrămarea statului mongol al Il-han-ilor către 1335, în Persia au luat

naştere mai multe stat, peste care s-a suprapus temporar stăpânirea timuridă; la mijloculsecolului al XV-lea supremaţia asupra Persiei a fost disputată de două formaţiuni politiceturcice, Kara-Koyunlu („Oile Negre”) şi Ak-Koyunlu („Oile Albe”); conducătorul „Oilor Albe”, Uzun Hasan (1453-1478) a reuşit să-şi învingă adversarii şi să preia controlul asupraîntregii Persii, asupra Azerbaidjanului şi asupra Irakului- în primii ani ai secolului al XVI-lea controlul asupra Persiei a fost preluat de către Ismail,

promotor al şiismului, care în 1502 a luat titlul de şah şi a întemeiat dinastia Safavidă (1502-1736)- problemele centrale ale Persiei safavide au fost:

- trecerea de la un stat bazat pe războinici turci semi-nomazi şi pe militantismul şiit laun imperiu birocratic cu un grad ridicat de centralizare

- confruntarea cu Imperiul Otoman (războaie 1514-1555, 1578-1590, 1603-1612,1616-1618, 1623-1639)

- apogeu politic şi militar: domnia lui Abbas I (1587-1629)- a mutat capitala la Ispahan, care devine un impresionant centru politic, comercial şicultural- a organizat birocraţia şi o armată personală de robi înarmaţi cu arme de foc, dupămodel otoman- a o bţinut victorii împotriva uzbecilor şi otomanilor

Imperiul Marilor Moguli - constituit prin cucerirea nordului Indiei de către Babur, care după ocuparea oraşului Delhi iatitlul de şah (1526-1530)- după o eclipsă în timpul lui Humayun (1530-1540, 1555-1556), care a fost temporar alungatde cuceritori afgani, Imperiul Marilor Moguli a fost consolidat de Akbar (1556-1605)

- măsuri de organizare fiscală şi administrativă cu scopul centralizării statului - politică de apropiere între elita musulmană şi populaţia majoritar hindusă, care aculminat cu încercarea eşuată de a institui o nouă religie unică, care să îmbineelemente ale Islamului şi hinduismului - cuceriri teritoriale în India de nord şi centrală, continuate şi de urmaşii săi în secolulal XVII-lea

Statul papal - constituit în secolul al VIII-lea în Italia Centrală, dar având o existenţă frământată de-alungul evului mediu- deşi în secolul al XIV-lea papii au rezidat mai mult la Avignon (1309-1377), autoritatea lorteritorială a fost consolidată în Italia centrală prin „constituţiile egidiene” din 1357, careorganizau statul papal în 7 provincii- în primele faze ale războaielor italiene, papii Alexandru al VIII-lea Borgia (1492-1503) şiIuliu al II-lea (1503-1513) au (re)alipit statului papal Romagna, Perugia şi Bologna,extinzându-l astfel de la Marea Tireniană la Marea Adriatică - după instaurarea hegmoniei spaniole în Italia şi după jefuirea Romei de către trupele luiCarol Quintul (1527), papii au cooperat cu Habsburgii atât în Italia, cât şi în politica

europeană de zăgăzuire a Reformei



47

Imperiul Romano-German - teoretic întemeiat în 962, prin adoptarea titlului de împărat roman de către Otto I, regeleFranciei Orientale (Germaniei) şi al Italiei; a cuprins atât Germania, cât şi fosta Lotharingie şiteritorii din Europa central-răsăriteană (Cehia, Silezia, Pomerania) - numele oficial: Sfântul Imperiu Roman; la sfârşitul secolului al XV-lea se adaugă sintagma

„de naţiune germană” - în secolele XII-XIII autoritatea imperială a decăzut în favoarea pr incipilor teritoriali, care auimpus principiul alegerii regelui (care după încoronarea de către papă devenea împărat; dinsecolul al XIV-lea atribuirea titlului imperial a început să nu mai fie legată de încoronarea decătre papă; obiceiul încoronării de către papă a căzut în desuetudine din secolul al XVI-lea)- dinastii imperiale:

- Habsburg (1273-1291, 1298-1308, 1438-1806)- Luxemburg (1308-1313, 1346-1400, 1410-1437)- Wittelsbach (1314-1347, 1400-1410)

- domnii mai importante:- Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378): a fixat sistemul alegerii imperiale prin

Bula de Aur din 1356, care stabilea că regele german era ales de 7 principi electori:regele Cehiei, arhiepiscopii de Mainz, Köln şi Trier, comitele palatin, ducele Saxonieişi marcgraful de Br andenburg- Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei din 1387; suveran german 1410-1437): a

pus capăt Schismei din biserica catolică prin convocarea conciliului de la Konstanz(1414-1418)- Maximilian I (1493-1519): prin căsătoria cu Maria de Burgundia a alipit posesiunilorHabsburgilor Ţările de Jos; în timpul domniei sale a fost reorganizat modul deconvocare a dietei imperiale- Carol Quintul (rege al Spaniei din 1516, suveran german din 1519; a abdicat în1556): a încercat fără succes să oprească Reforma religioasă, şi a eşuat în încercareade a transforma Imperiul într-o monarhie de tip absolutist- Ferdinand I (rege al Cehiei şi Ungariei din 1526, deseori regent în Imperiu în numelelui Carol Quintul, în 1558-1564 împărat): a negociat pacea religioasă de la Augsburgdintre catolici şi lutherani (1555); a organizat apărarea anti-otomană (primul asediuotoman al Vienei în 1529, eşuat) - Ferdinand al II-lea (1619-1637): a promovat o politică absolutistă, care a contribuitla declanşarea războiului de 30 de ani; deşi războiul a fost finalmente pierdut deHabsburgi, ceea ce a consolidat autoritatea principilor teritoriali în dauna celeiimperiale, totuşi politica sa a întărit decisiv autoritatea împerială în Cehia şi în Austria

Marele ducat al Burgundiei - ducat aparţinând regatului Franţei, a fost acordat în 1363 ca apanaj fiului mezin al regeluiIoan I cel Bun de Valois, Filip cel Îndrăzneţ (1363-1404), care în 1382-1384 a luat înstăpânire comitatele Flandra şi Artois, precum şi comitatul Burgundiei (Franche-Comté),ultimul ţinând nominal de Imperiul Romano-German- apogeu: domnia lui Filip cel Bun (1419-1467)

- s-a amestecat în luptele interne din Franţa, ca şi în războiul dintre Anglia şi Franţa - a alipit ducatului Burgundiei cea mai mare parte aŢărilor de Jos, constituind astfel unstat întins şi bogat, deşi eterogen, între Franţa şi Imperiu - a stimulat dezvoltarea culturii

- Carol Temerarul (1467-1477) a fost înfrânt din confruntarea cu regele Franţei Ludovic al

XI-lea; după uciderea sa într -o luptă cu elveţienii, o parte din posesiunile sale au fost ocupatede Franţa, iar restul au fost moştenite de ginerele său, Maximilian I de Habsburg



48

Elveţia - confederaţie constituită iniţial de 3 cantoane (Ury, Schwyz şi Nidwald) în 1291 ca formă derezistenţă comună împotriva Habsburgilor; ulterior li se alătură şi alte cantoane- după mai multe victorii împotriva Habsburgilor şi a marelui ducat al Burgundiei, în 1499

împăratul Maximilian I recunoaşte independenţa de fapt a confederaţiei, care rămâne totuşif ormal parte a Imperiului (independenţa deplină a fost recunoscută prin tratatele de pace dinWestfalia în 1648)- în secolele XVI-XVII confederaţia elveţiană era alcătuită din 13 cantoane, care exercitau înautoritatea asupra mai multor „stăpâniri comune”; o adunare a delegaţilor cantoanelor decideaasupra problemelor de interes comun, dar evita să lezeze auto-guvernarea fiecărui canton

Cehia- stat constituit la sfârşitul secolului al IX-lea, regat din 1085; din secolul al XII-lea integratlax în Imperiul Romano-German- dinastii mai importante:

- Przemysl (sec.IX – 1306)- Luxemburg (1310-1437)- Habsburg (1437-1457, 1526-1918)- Jagiello (1471-1526)

- apogeu: domnia lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378), care a stimulat dezvoltareaeconomică şi culturală a regatului Cehiei (cuprindea Cehia, Moravia şi Silezia); în 1348 a

întemeiat Universitatea din Praga, prima din Imperiu- în secolul al XV-lea a fost zguduită de războaiele husite (1419-1434) şi de disensiunile

persistente între adepţii husitismului şi cei ai catolicismului, aplanate abia prin tratatul detoleranţă de la Kutna Hora (1485) - puterea stărilor privilegiate, dominantă în secolul al XV-lea, a fost limitată într -o oarecaremăsură de către Habsburgi în secolul al XVI-lea; confruntarea dintre absolutismul habsburgicşi nobilimea cehă, care a declanşat războiul de 30 de ani, s-a încheiat în 1620 prin victoriaîmpăratului Ferdinand al II-lea

Ungaria- stat întemeiat în secolul al X-lea, regat din anul 1000- dinastii mai importante:

- Ar padiană ( -1301)- Anjou (1308-1387)- Luxemburg (1387-1437)

- Habsburg (1437-1440, 1453-1457, 1526-1918)- Jagiello (1490-1526)- apogeu politico-militar: domnia lui Matia Corvin (1458-1490)

- a dus o politică de centralizare a statului şi de mecenat cultural- a extins temporar stăpânirea sa asupra unei părţi a Cehiei şi asupra Austriei

- de la sfârsitul secolului al XIV-lea regatul Ungariei a fost confruntat cu ameninţareaotomană; oprită temporar prin victoria lui Ioan de Hunedoara la Belgrad (1456), în aintareaotomană a fost reluată din 1521, culminând cu înfrângerea armatei Ungariei la Mohacs (1526)şi cu anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman (1541); regatul Ungariei a fost împărţitîntre Imperiul Otoman, Habsburgi (care păstrează Ungaria Superioară şi titlul de regi aiUngariei) şi principatul Transilvaniei

Veneţia



49

- republică urbană, cu un regim patrician-aristocratic fixat prin „închiderea” Marelui Consiliuîn 1297; stăpânea un important imperiu colonial, precum şi teritorii în nord-estul Italiei- în secolele XIII-XIV şi-a disputat cu Genova supremaţia în comerţul cu Orientul, obţinând ovictorie decisivă prin războiul din 1378-1381 (victoria de la Chioggia)- sub dogele Francesco Foscari (1423-1457) Veneţia şi-a extins stăpânirile în nord-estul Italiei

(Terra Ferma)- din secolul al XV-lea a fost nevoită să facă faţă expansiunii otomane (războaie în 1463 -1479, 1499-1502, 1538-1540, 1570-1573, 1645-1669), pierzând treptat posesiunile sale din

bazinul oriental al Mării Mediterane (Negroponte în 1470, Cipru în 1571, Creta în 1669)

Genova - republică urbană, cu un regim patrician-aristocratic şi cu o puternică activitate maritimă şicomercială în Marea Mediterană şi în Marea Neagră - războaiele cu Veneţia din secolul al XIV-lea au epuizat finanţele Genovei; creditorii oraşuluis-au grupat în Banca di San Giorgio, care în secolele XV-XVI a exercitat o influenţă decisivăasupra politicii Genovei; din punct de vedere politic, în secolul al XV-lea a alternat perioadele

de supunere faţă de regele Franţei cu cele faţă de ducii Milanului - dezangajându-se treptat din comerţul oriental (deşi Caffa a fost cucerită de otomani abia în1475, iar insula Chios a rămas genoveză până în 1566), bancherii şi negustorii genovezi s -auorientat în secolul al XV-lea tot mai mult spre Peninsula Iberică, implicându-se activ în mariledescoperiri portugheze şi spaniole - în 1528 Genova a rupt legăturile cu Franţa şi a trecut de partea lui Carol Quintul; bancheriigenovezi au jucat un rol crucial în finanţarea politicii habsburgice în secolele XVI-XVII,obţinând mari profituri din afluxul argintului american spre Europa; bogăţia marilor capitaliştigenovezi contrasta cu slăbiciunea statului Genova, limitat la o fâşie îngustă din litoral şi lastăpânirea asupra insulei Corsica

Florenţa - republică urbană, cu un regim politic corporativ statuat în 1293 prin Ordinamenti dei

giustizzia („Rânduielile dreptăţii”), erodat treptat de luptele interne şi de puterea mai multor familii aristocratice; din 1434 familia bancherilor Medici a controlat viaţa politică a Florenţei,

păstrând însă instituţiile republicane - impunându-se ca unul dintre cele mai prospere oraşe ale Europei graţie veniturilor obţinutedin postăvărit, comerţ şi operaţiuni financiare, Florenţa a fost în secolele XIV-XV principalulcentru al Renaşterii (literare şi artistice); s-a remarcat îndeosebi mecenatul lui Lorenzo deMedici („Magnificul”; conduce Florenţa în anii 1469-1492)- în primele faze ale războaielor italiene a avut de suferit de pe urma trecerii armatelor

franceze şi spaniole, ca şi de pe urma luptelor interne; în 1530 a fost silită să capituleze în faţaarmatelor spaniole, care sprijineau revenirea la putere a familiei Medici, alungată în 1527;după această dată şi până la sfârşitul secolului al XVII-lea Florenţa (reorganizată ca ducat din1532, şi ca mare ducat al Toscanei din 1569) şi-a aliniat politica la cea a Spaniei

Milano- comună, care s-a afirmat în secolele XII-XIII ca lider al rezistenţei Ligii Lombardeîmpotriva împăraţilor germani, rămânând însă formal parte a Imperiului; de la mijloculsecolului al XIII-lea a fost guvernat prin sistemul „senioriei personale” de membrii unor diverse familii nobiliare;- în 1294-1447 puterea a fost exercitată de familia Visconti, mai întâi ca seniori, iar din 1395

ca duci ereditari ai Milanului; ducii Milanului au preluat controlul asupra celei mai mari părţia Lombardiei, temporar şi asupra Genovei, şi au încercat fără succes să ocupe Florenţa



50

- 1450 - condottier-ul Francesco Sforza a devenit duce, instaurând dinastia Sforza- în prima fază a războaielor italiene Milano este de mai multe ori cucerit de francezi; după

bătălia de la Pavia (1525) spaniolii au preluat controlul de facto asupra ducatului Milanului,iar după moartea ducelui Francesco II Sforza (1535) titlul de duce a fost preluat de CarolQuintul şi transmis apoi fiului său Filip al II-lea şi liniei spaniole a familiei de Habsburg

Regatul Neapole şi Sicilia

- întemeiat de normanzi în a doua jumătate a secolului al XI-lea, Regatul celor două Sicilii afost divizat în 1282, când Sicilia a trecut sub stăpânirea regilor Aragonului, iar Neapole arămas în stăpânirea dinastiei franceze de Anjou - în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea regatulNeapole a cunoscut repetate lupte interne, cărora le-a pus capăt în 1442 cucerirea de cătreregele Alfons al V-lea al Aragonului (1416-1458); uniunea cu Aragonul (şi Sicilia) a încetat

în 1458, regatul Neapole fiind din nou separat în timpul domniei regelui Ferrante de Aragon(1458-1494)

- după 1494 regatul Neapole a devenit teatrul confruntării dintre francezi şi spanioli, tranşatăîn favoarea regilor Spaniei în 1504; după această dată regatul Neapole şi regatul Siciliei aufost guvernate de viceregi care reprezentau pe regele Spaniei

Spania- în secolul al XIV-lea teritoriul Spaniei era împărţit de:

- regatul Castiliei şi Leonului (nord-vestul, centrul şi sudul extrem al Spaniei actuale) - regatul Aragonului (nord-estul Spaniei actuale)- emiratul musulman al Granadei (în sud-est)- regatul Navarrei (în nord, trecând şi la nord de Pirinei, şi stăpânit din secolul al XIII-lea de dinastii de origine franceză)

- în 1469 căsătoria celor doi moştenitori ai tronului, Ferdinand de Aragon şi Isabella deCastilia, a pus bazele uniunii dintre cele două regate (realizată în 1479); Ferdinand şi Isabellaau restabilit autoritatea regală, au instaurat un regim absolutist, şi au desăvârşit Reconquistaprin cucerirea Granadei (1492)- după 1492, politica spaniolă s-a îndreptat în două direcţii majore:

- expansiunea maritimă şi colonială - confruntarea cu regatul Franţei, mai întâi pentru stăpânirea asupra Italiei, apoi pentruhegemonie în Occident; în primele faze ale acestui conflict, regii Spaniei au cucerit

Neapole (1504) şi Navarra spaniolă (1512) - din 1516 Spania a trecut sub stăpânirea dinastiei de Habsburg; Spania a devenit principalul

pilon al puterii lui Carol Quintul, şi puterea hegemonică în Europa occidentală - după abdicarea lui Carol Quintul, Spania a revenit fiului său Filip al II-lea (1556-1598),împreună cu Ţările de Jos, Franche-Comté, Milano, Neapole, Sicilia şi coloniile americane;Filip al II-lea a stabilit capitala la Madrid, a dominat politica europeană şi a preluat în 1580stăpânirea asupra Portugaliei; în schimb, a pierdut controlul asupra unei părţi a Ţărilor de Jos,şi a fost antrenat în conflicte istovitoare cu Imperiul Otoman, Anglia şi Franţa - argintul american a îngăduit finanţarea politicii europene a Spaniei şi a multor creaţiiculturale („secolul de aur al Spaniei”, cuprinzând de fapt a doua jumătate a secolului al XVI -lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea), slăbind însă competitivitatea economieispaniole- înfrântă în războiul de 30 de ani şi în războiul cu Franţa, Spania a pierdut la mijlocul

secolului al XVII-lea hegemonia politică şi militară în Europa apuseană



51

Portugalia- regat constituit în secolul al XII-lea- domnii mai importante:

- Joao I (1385-1433) - a asigurat independenţa Portugaliei faţă de expansionismulCastiliei, şi a dus o politică de centralizare statală

- Joao II (1481-1495) - a instaurat controlul regal asupra expediţiilor maritime spreIndia- Manuel I (1495-1521) – a coordonat constituirea Imperiului colonial portughez

- în 1580-1640 Portugalia a fost stăpânită de regii Spaniei; în această perioadă o mare partedin coloniile portugheze au fost cucerite de olandezi- în 1640 o revoltă anti-spaniolă a dus la alegerea ca rege a lui Joao IV de Braganca (1640-1656) şi la restabilirea independenţei Portugaliei

Franţa - regat constituit prin tratatul de la Verdun (843) sub numele de Francia Occidentală - după o perioadă de fărâmiţare feudală, începând cu secolul al XII-lea a cunoscut un proces

de centralizare politică, devenind în secolul al XIII-lea cel mai puternic regat al Europeiapusene- dinastii:

- Capeţiană (987-1328)- Valois (1328-1589)- Bourbon (1589-1792, 1814-1830)

- problemele cruciale ale regatului Franţei au fost: - dificultatea de a controla un regat întins, cu provincii care se bucurau de regimuri

juridice diferite, şi cu o nobilime deseori nesupusă - încercările repetate ale Adunării Statelor Generale de a prelua controlul asupramonarhiei, profitând îndeosebi de minoratele regale- conflictele de lungă durată în care a fost antrenat, mai întâi cu Anglia (războiul de100 de ani – 1337-1453) şi apoi cu Habsburgii (din 1477 pentru „moştenirea

burgundă”, ulterior pentru hegemonie în Occident) - în secolul al XV-lea regatul Franţei a tranşat în favoarea sa conflictele cu Anglia (războiulde 100 de ani, încheiat în 1453) şi cu Burgundia (1477); în timpul regelui Ludovic al XI-lea(1461-1483) procesul de centralizare a fost desăvârşit, marcând supremaţia puterii regaleasupra marii nobilimi- în 1494 Franţa a declanşat războaiele italiene, trebuind apoi să facă faţă încercuirii realizatede monarhia lui Carol Quintul; prin pacea de la Cateau Cambresis (1559) a trebuit să renunţela pretenţiile teritoriale din Italia, dar a putut păstra unele cuceriri la graniţa cu Imperiul („cele

trei episcopate”) şi portul Calais - după 1560 Franţa a cunoscut momente de criză politică internă, războaiele religioase dintrecatolici şi hughenoţi (1562-1598) activând particularismele provinciale şi tendinţele anarhiceale nobilimii- autoritatea regală a fost restabilită de către Henric al IV-lea (rege al Navarrei din 1572, regeal Franţei 1589-1610), care a trecut la catolicism pentru a-şi consolida domnia şi a acordathughenoţilor toleranţa religioasă şi „cetăţi de siguranţă” prin Edictul de la Nantes (1598) - în timpul lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), cardinalul de Richelieu, care a servit caprincipal ministru în anii 1624-1642, a înfrânt rezistenţa politico-militară a hughenoţilor, adisciplinat nobilimea, şi a pus capăt hegemoniei spaniole în Europa apuseană prin implicareaFranţei în războiul de 30 de ani

Varia:



52

- Noaptea Sf. Bartolomeu – masacrarea hughenoţilor la Paris şi în alte oraşe franceze,din ordinul regelui Carol al IX-lea şi al reginei-mamă Caterina de Medici (23/24august 1572)- „Parisul merită o liturghie” – justificare a regelui Henric al IV-lea pentru a explicaconvertirea sa de la calvinism la catolicism (1593)

Anglia- regat unitar din secolul al X-lea, cucerit de normanzi în 1066- dinastii:

- Plantagenet (1154-1399)- Lancaster (1399-1461)- York (1461-1485)- Tudor (1485-1603)- Stuart (1603-1649, 1660-1688)

- deşi centralizat de timpuriu, regatul Angliei a cunoscut o perioadă de slăbire a autorităţiiregale în fazele finale ale războiului de 100 de ani şi în timpul Războiului celor Două Roze

(1455-1485)- în timpul Tudorilor, problemele principale ale Angliei au fost:

- refacerea autorităţii regale (realizată de Henric al VII-lea, 1485-1509), asigurareacontinuităţii dinastice şi evitarea unei confruntări între regalitate şi Parlament - inferioritatea politico-militară faţă de marile monarhii continentale (Franţa şiSpania), care a obligat Anglia să renunţe treptat la marile ambiţii teritoriale pecontinent, şi să se limiteze la restabilirea echilibrului european atunci când una sau altamonarhiile continentale tindea să devină prea puternică - gestionarea Reformei religioase: Henric al VIII-lea (1509-1547) a subordonatbiserica printr-o „reformă de sus”, dar ulterior Anglia a cunoscut frământări doctrinareşi tensiuni religioase, stabilizate abia în timpul Elisabetei I (1558-1603)

Scoţia - regat constituit în secolele IX-XI, dar cu structuri politice instabile- problemele principale:

- ameninţarea engleză, contracarată prin rezistenţa armată combinată cu alianţele cuFranţa; după o efemeră cucerire engleză, existenţa Scoţiei ca regat independent a fostrestabilită de Robert I Bruce (1306-1329)- tendinţele anarhice ale marilor nobili şi ale şefilor clanurilor tribale din zonelemontane („Highlanders”)

- deşi dinastia Stuart, instaurată în 1371, a reuşit să-şi asigure continuitatea pe tronul Scoţiei

până în secolul al XVII-lea, totuşi autoritatea regală a rămas slabă .- în 1603 Iacob al VI-lea al Scoţiei (1567-1625) a devenit şi rege al Angliei, inaugurânduniunea personală dintre cele două regate

Provinciile Unite

- stat întemeiat în contextul revoltei anti-spaniole a Ţărilor de Jos; bazele sale au fost puse prin asocierea a 7 provincii din nordul Ţărilor de Jos (Olanda, Zeelanda, Utrecht, Geldern,Frizia, Overijssel şi Groningen), împreună cu mai multe oraşe din Flandra şi Brabant, înUniunea de la Utrecht (1579); în 1581 Provinciile Unite s-au proclamat independente faţă deregele Filip al II-lea al Spaniei- în cadrul Provinciilor Unite, fiecare provincie îşi păstra auto-guvernarea, iar adunarea

delegaţilor provinciilor decidea doar în problemele de interes comun; pentru organizarea



53

apărării împotriva Spaniei, provinciile Olanda şi Zeelanda au numit un stadhouder comun,iniţial în persoana lui Wilhelm de Orania, apoi în persoana unor descendenţi ai săi - Provinciile Unite au trebuit să se apere împotriva încercărilor de recucerire spaniolă; ele ausilit Spania să încheie mai întâi un armistiţiu de 12 ani în 1609, dar războiul a fost reluat în1621; Provinciile Unite au alcătuit mai multe coaliţii anti-habsburgice, şi în 1648 au obligat

Spania să le recunoască oficial independenţa - încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi apoi în secolul al XVII-lea Provinciile Unite s-auafirmat ca principala putere maritimă, comercială şi bancară, a Europei; au controlat comerţulcu Marea Baltică, şi au întemeiat un imperiu colonial în Indonezia, dominând comerţulmaritim dintre Asia şi Europa

Danemarca şi Norvegia - regate întemeiate în secolele IX-X, iniţial separate, apoi în uniune personală în 1380-1814- în 1397 Danemarca, Norvegia şi Suedia, reunite sub regina Margareta, au format Uniunea dela Kalmar (Suedia a fost parte a acesteia cu unele discontinuităţi până în 1523) - problemele principale:

- deosebirile mari de structură politico-socială între Danemarca feudalizată şi Norvegia unde precumpănea ţărănimea liberă - disputele pentru drepturi vamale şi comerciale cu negustorii germani reuniţi înHansă, şi ulterior cu negustorii din Ţările de Jos şi cu Suedia

- domnii mai importante:- Cristian al III-lea (1534-1559): adoptarea lutheranismului- Cristian al IV-lea (1588-1648): înflorire economică şi culturală (dezvoltarea capitaleiCopenhaga); eşec în implicarea în războiul de 30 de ani (1625 -1629) şi în războiul cuSuedia (1643-1645)

Suedia

- regat constituit în secolul al X-lea; şi-a extins stăpânirea şi asupra Finlandei actuale; în 1397-1523 a fost de mai multe ori în uniune personală cu Danemarca şi Suedia - domnii mai importante:

- Gustav I Vasa (1523-1560): a condus revolta antidaneză şi a devenit rege în 1523, întemeiând dinastia Vasa (1523-1654); a adoptat lutheranismul şi a dus o politică decentralizare internă - Gustav al II-lea Adolf (1611-1632): a reorganizat pe baze moderne armata suedeză;

prin războaie succesive cu Rusia şi Polonia, a asigurat Suediei controlul asupraLivoniei; în 1630 a intervenit în războiul de 30 de ani, împiedicând o victoriehabsburgică în Imperiu; deşi a fost ucis în bătălia de la Lützen (1632), la sfârşitul

războiului Suedia a fost de partea învingătorilor şi a primit Pomerania apuseană şiBremen în nordul Germaniei; prin succesele sale, ca şi prin victoria asupraDanemarcei în 1643-1645, Suedia a devenit puterea dominantă în zona Mării Baltice

Polonia

- regat constituit în secolul al X-lea- principalele dinastii:

- Piast ( - 1370)- Jagiello (1385-1572)- Vasa (1587-1668)

- după o perioadă de destrămare politică în secolele XI-XIII, unitatea Poloniei a fost restabilită

de Vladislav Lokietek (duce din 1296, rege 1320-1333)



54

- procesul de centralizare instituţională a fost iniţiat de Cazimir al III-lea (1333-1370), darapoi abandonat în favoarea acordării de privilegii pentru nobilime în timpul lui Ludovic I deAnjou (din 1342 rege al Ungariei; rege al Poloniei 1370-1382)- 1385 – uniune personală Polonia-Lituania, care a îngăduit lui Vladislav Jagiello (mare duceal Lituaniei din 1377, rege al Poloniei 1386-1434) să obţină succese decisive împotriva

Ordinului Teuton; conflictul cu teutonii a fost tranşat prin pacea de la Torun (1466), careasigura Poloniei controlul asupra gurilor Vistulei (Prusia regală) şi suzeranitatea asupraOrdinului Teuton- în secolul al XVI-lea Polonia a cunoscut o perioadă de prosperitate bazată pe exporturile decereale prin Marea Baltică spre Europa apuseană; de această prosperitate a profitat mai alesnobilimea, care şi-a consolidat puterea atât faţă de ţărănime („a doua iobăgie”), cât şi faţă deregalitate şi faţă de oraşe - prin Uniunea de la Lublin (1569), care a permanentizat unirea dintre Polonia şi Lituania, şiprin concesiile smulse lui Henric de Valois în 1572-1573 ( Acta Henriciana), a fost organizată

Rzeczpospolita, veritabilă republică nobiliară având în frunte un rege ales şi cu puteri limitate - în secolele XVI-XVII Polonia a fost una dintre marile puteri ale Europei central- răsăritene:

conflicte politico-militare cu Rusia şi cu Suedia, relaţii reci cu Habsburgii, şi alternanţă decooperare cu confruntare în relaţiile cu Imperiul Otoman - după 1620 Polonia a intrat într -o gravă criză economică şi politico-militară, agravată în 1648de revolta cazacilor conduşi de Hmelniţchi

Ordinul teuton- Ordinul Teuton a fost constituit în 1190-1191 de negustori din Lübeck şi Bremen careîngrijeau pe pelerinii sosiţi în Ţara Sfântă, şi apoi transformat în 1198 în ordin militaro -religios independent, format din călugări-cavaleri a căror misiune era să lupte împotrivanecredincioşilor - în 1226 cavalerii teutoni au fost chemaţi de ducele Mazoviei să lupte împotriva pruşilor

păgâni; în 1230-1236 un grup de cavaleri teutoni au ocupat Prusia, iar în 1237 OrdinuluiTeuton i s-au alăturat cavalerii „purtători de spadă” (sau „gladiferi”), o ramură a OrdinuluiTemplierilor care luase în stăpânire Livonia (teritoriul actual al Letoniei şi Estoniei); în felulacesta Ordinul Teuton a devenit stăpânul unui întins stat teritorial situat pe ţărmul răsăritean şisud-estic al Mării Baltice, aflat deseori în conflict cu Novgorod-ul, cu Lituania şi cu Polonia- până în 1291 sediul oficial al Ordinului Teuton a fost la Accra, în 1291-1309 la Veneţia, iar din 1309 la Marienburg (azi Marbork, în Polonia); Ordinul Teuton era condus de un maremaestru ales pe viaţă, care era ajutat de cinci mari dregători la nivel central şi de maeştri careadministrau „provinciile” Ordinului; deşi teritoriile Ordinului nu făceau oficial parte dinImperiu, marele maestru era asimilat principilor teritoriali germani

- în secolul al XV-lea Ordinul Teuton a fost pus în inferioritate de uniunea Poloniei cuLituania şi a pierdut mai multe războaie (prima înfrângere majoră a fost bătălia de laGrünwald din 1410); prin tratatul de pace de la Torun teutonii au recunoscut stăpânireaPoloniei asupra Prusiei apusene şi a gurilor Vistulei, şi suzeranitatea regelui Poloniei asupraOrdinului pentru Prusia orientală - în 1525 marele maestru Albrechet de Brandenburg a trecut la lutheranism, a secularizatOrdinul şi a transformat Prusia orientală într -un ducat ereditar vasal regelui Poloniei; o parte acavalerilor a rezistat împotriva acestei decizii, şi Ordinul Teuton a continuat să existe înGermania până în 1809, având sediul principal la Mergentheim.- provincia Livonia a Ordinului a refuzat şi ea secularizarea, şi a existat ca stat distinct până în1558, când Livonia a fost ocupată de ţarul Ivan al IV -lea, ceea ce a condus la declanşarea

războaielor pentru Livonia între Rusia, Polonia şi Suedia (1558-1583, 1600-1629)



55

Rusia- constituită în secolul al IX-lea, Rusia kieveană s-a destrămat în secolul al XII-lea în maimulte cnezate, şi a fost cucerită în 1236-1240 de către mongoli; după această dată, cnezateleruse au devenit vasale ale Hoardei de Aur- la sfărşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea existau în lumea rusă o

multitudine de cnezate, subordonate formal unui mare cneaz de Vladimir, care mediaraporturile cu hanul Hoardei de Aur; cnezii ruşi, deseori înrudiţi între ei, se considerau urmaşiai lui Rurik, fondatorul Rusiei kievene- în secolele XIV-XV cnezatul Moscovei a dobândit hegemonia în lumea rusă, şi a reuşit

înglobarea celorlalte cnezate într-un mare stat rus unificat şi independent; momente decisive:- domnia lui Ivan Kalita (1325-1341) – s-a ilustrat prin colaborarea cu hanul Özbek alHoardei de Aur, dobândind demnitatea de mare cneaz de Vladimir, şi folosindinfluenţa sa pe lângă mongoli pentru slăbirea rivalilor săi; prin mutarea mitropolituluide la Vladimir la Moscova a pus bazele colaborării cnezilor Moscovei cu ierarhiaortodoxă, şi a transformat Moscova în centrul bisericesc al Rusiei - 1340-1380 – reculul Hoardei de Aur în faţa atacurilor combinate ale Ungariei,

Poloniei şi Lituaniei; marele ducat al Lituaniei a profitat cel mai mult, ocupând ceamai mare parte a Ucrainei, inclusiv Kievul; comparativ, Moscova s-a ridicat relativtârziu contra Hoardei de Aur, iar victoria cneazului Dimitrie Donskoi la Kulikovo(1380) nu a împiedicat restabilirea dominaţiei Hoardei de Aur asupra cnezatelor ruse

în 1382- domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505): a anexat principalele cnezate rivale Moscovei(Novgorod, Tver), fiind supranumit „strângătorul de pământuri ruseşti”; în 1480 aobţinut independenţa faţă de Hoarda de Aur; a organizat statul pe baze centralizate,sprijinindu-se pe dvoreni (curteni) şi adoptând tradiţia imperială bizantină

- în secolul al XVI-lea istoria Rusiei este dominată de personalitatea lui Ivan al IV-lea (1533-1584): a adoptat titlul de ţar (1547), a încercat transformarea Rusiei într -o monarhieabsolutistă, tensionând raporturile cu boierimea şi cu biserica, şi a dus o politică de cuceriri,victorioasă în răsărit (anexarea hanatelor mongole de Kazan şi Astrahan în 1552-1556,începutul expansiunii spre Siberia către 1580), dar lipsită de succes în direcţia Mării Baltice(pierderea primului război pentru Livonia, 1558-1583, împotriva Poloniei şi a Suediei) - la sfărşitul secolului al XVI-lea şi în primul deceniu al secolului al XVII-lea Rusia a intrat

într-o gravă criză economico-socială şi politică, agravată de dispute pentru tron după stingereadinastiei Rurikide (1598) şi de politica expansionistă a Suediei şi Poloniei; criza a fostdepăşită prin alegerea ca ţar a lui Mihail Romanov (1613; a domnit până în 1645) şi prinîncheierea unor tratate de pace cu Suedia (1617) şi Polonia (1618), care, deşi cu preţul unor concesii teritoriale, au oferit Rusiei răgazul necesar pentru refacerea structurilor statale



56

Relaţiile internaţionale în Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII

- Bogdan Murgescu -

Condiţiile istorice ale evoluţiei relaţiilor internaţionale în Europa răsăriteană însecolele XVI-XVIIRelaţiile internaţionale din Europa răsăriteană prezintă în secolul al XVI-lea o serie de

puncte comune cu cele din Europa apuseană, dar şi unele diferenţe care îşi au originea pe de o parte în specificul istoric şi geopolitic al acestei zone, şi pe de altă parte în decalajele dedezvoltare generală dintre cele două mari părţi ale Europei. Totodată, la fel ca şi în apusulEuropei, în structura relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană se îmbină modalităţiletradiţionale cu elemente noi, care se impun treptat şi nu fără temporare reculuri.

În secolele XVI-XVII relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană au fost dominate deacţiunea unui număr restrîns de mari state teritoriale (Imperiul habsburgic, Polonia, Suedia,Rusia, Imperiul otoman), cărora li s-au adăugat o serie de puteri de însemnătate locală. Este de

remarcat faptul că până şi statele mari enumerate mai sus erau, comparativ cu marile puteri aleEuropei apusene din acea vreme, state relativ slab populate sau în orice caz cu o densitate mairedusă a populaţiei, state imperfect controlate de puterea centrală, oricât de despotic se manifestaaceastă putere. Dificultăţile întâmpinate în exercitarea curentă a autorităţii centrale la nivelulîntregului teritoriu reflectă o anume întârziere în modernizarea structurilor statale comparativ cuapusul Europei.

Această relativă rămânere în urmă s-a tradus în planul relaţiilor internaţionale în primulrând printr-o întârziere în dezvoltarea unor instituţii specifice unei politici externe moderne.Astfel, în secolul al XVI-lea statele din Europa răsăriteană, cu excepţia Imperiului habsburgic,care din acest punct de vedere aparţine mai degrabă Europei centrale, nu au adoptat practicaoccidentală a trimiterii unor ambasade permanente la principalii parteneri diplomatici. În felulacesta statele din Europa răsăriteană nu au beneficiat de o informare regulată şi profesionalizatăcu privire la evoluţiile politice ale partenerilor lor, ceea ce le -a diminuat capacitatea de a-şiadapta rapid şi eficient politica externă la aceste evoluţii. Faptul că unele state din Europarăsăriteană, de exemplu Imperiul otoman, au primit ele ambasade permanente din partea unor

puteri occidentale nu a putut suplini decât în mică măsură absenţa unui serviciu diplomatic stabil.În aceste condiţii relaţiile diplomatice dintre statele din Europa răsăriteană s-au desfăşurat

precumpănitor prin intermediul unor solii extraordinare, ocazionale, conduse de obicei de persoane de rang relativ înalt şi lipsite de o pregătire specială în vederea îndeplinirii misiunilor diplomatice. Aceeaşi rămânere în urmă se observă şi în ceea ce priveşte desprinderea în interiorulcancelariilor regale a unor nuclee birocratice care să se ocupe în mod sistematic şi continuu cu

gestionarea curentă a relaţiilor cu celelalte state, element esenţial în a da coerenţă politicii externea unui stat şi în a o feri de discontinuităţi. Şi în această privinţă, la fel ca şi în ceea ce priveşteambasadele permanente, rolul de precursoare a revenit pe plan european statelor italiene încă dinsecolul al XV-lea, urmate fiind apoi de marile puteri occidentale (Spania, Franţa, Anglia). ÎnEuropa răsăriteană acest mod de gestionare specializată a politicii externe a fost adoptat mai întâide Habsburgii austrieci şi de Rusia, unde "Departamentul solilor" (Posolski prikaz) a fost

întemeiat în 15499, urmate în secolul al XVII-lea de Suedia. Desigur, însemnătatea acestor embrioane ale viitoarelor ministere de externe nu trebuie exagerată: până foarte târziu în secoleleXVIII-XIX politica externă a statelor din Europa răsăriteană nu a putut fi obiectivată pe deplin,depinzând în cele mai multe dintre aceste state de starea de spirit variabilă a monarhilor şi de

jocul influenţelor de la curte.

9 Istoria diplomaţiei, vol.I, Bucureşti, 1962, p.260.



57

Din punctul de vedere al conducerii politicii externe a diferitelor state din Europarăsăriteană, în secolul al XVI-lea se manifestă şi unele elemente noi. La fel ca în apusul Europei,şi în răsăritul continentului politica dinastică a interferat masiv cu politica interstatală. Alianţele

politice au fost deseori cimentate prin căsătorii regale, iar fluctuaţiile relaţiilor din interiorulfamiliilor domnitoare au avut în nu puţine rânduri implicaţii asupra raporturilor dintre state.

Totuşi, în secolele XVI-XVII se observă faptul că deşi se fac numeroase planuri de căsătoriidinastice şi de uniuni personale între diferite state, aceste uniuni eşuează cu regularitate în faţaîmpotrivirii unor forţe sociale şi politice interesate de păstrarea particularismelor politice şi/sauconfesionale. Astfel, în 1520-1523 Suedia s-a desprins din uniunea cu Danemarca, iar la sfârşitulsecolului al XVI-lea s-a împotrivit perspectivei unei uniuni personale cu Polonia, chiar dacăregele comun ar fi fost de origine suedeză. La fel, nobilimea poloneză a respins ideea alegeriiunor regi aparţinând marilor dinastii vecine (alegerea lui Sigismund al III-lea Wasa în 1587 nu afost urmată de un sprijin semnificativ pentru încercările acestuia de a păstra cu forţa tronulSuediei, moştenit în 1592), iar boierimea rusă a reacţionat violent la încercarea de instaurare caţar a lui Vladislav, fiul şi moştenitorul regelui Poloniei (1610-1612). Reacţiile de acest feldovedesc faptul că cel puţin pentru o parte a elitelor politice din Europa răsăriteană ataşamentul

faţă de o anumită idee de stat începea să însemne mai mult decât loialitatea faţă de persoana unuimonarh anume sau faţă de o anume dinastie. Nu trebuie însă exagerată semnificaţia acestui

început de depersonalizare (obiectivare) a raporturilor politice. De exemplu, în Polonia, unde puterea ridicată a Seimului a condus la desfăşurarea unor ample dezbateri publice pe teme de politică externă, interesele individuale şi de grup au precumpănit asupra celor generale îndefinirea liniilor politicii externe. S-ar putea afirma chiar faptul că regimurile politice absolutiste,concentrând deciziile de politică externă în mâinile monarhului şi ale unui grup foarte restrâns decolaboratori, au favorizat într-o măsură mai mare urmărirea unor "interese de stat" prin politicaexternă, nefiind însă nici ele scutite de distorsiuni şi inconsecvenţe.

Statele din Europa răsăriteană erau mai puţin avansate decât cele din Occident din punctul de vedere al monetarizării economiei şi al modernizării financiare. De aceea, ele auadoptat într-o măsură mult mai redusă decât marile puteri occidentale trecerea la armatele demercenari10, depinzând în continuare într-o măsură ridicată de armate de tip tradiţional, mai slabînarmate şi instruite, mai puţin mobile şi mai puţin eficiente în termeni strict militari. Desigur,din acest punct de vedere au existat mari diferenţe între statele Europei răsăritene. Se remarcăastfel modernitatea timpurie din acest punct de vedere a Imperiului habsburgic, ca şi eficacitatearidicată a sistemului militar otoman, care îmbina armata permanentă plătită (trupele kapukulu) cuunităţile regulate şi bine controlate de către stat ale spahiilor timarioţi din diversele provincii. Unexemplu interesant de modernizare militară este reprezentat de Suedia, care a trecut la o armatăde soldaţi plătiţi (în acest sens mercenari), recrutată însă precumpănitor din rândurile ţăranilor liberi suedezi; în felul acesta armata suedeză din secolul al XVII-lea a îmbinat în mod reuşit

relaţia contractuală bănească cu solidarităţile şi loialităţile tradiţionale, fiind una dintre cele maieficiente din acea vreme. În schimb, în Polonia grija nobilimii de a evita o întărire prea mare a puterii regale a blocat formarea unei armate permanente de mercenari. De asemenea, şi în Rusiatrupele de mercenari au rămas puternic minoritare până în secolul al XVIII-lea. Aceste diferenţes-au repercutat asupra modalităţilor concrete de purtare a războiului. Astfel, statele beneficiind dearmate precumpănitor tradiţionale erau mai puţin vulnerabile la diversele crize financiare careuneori paralizau acţiunea militară a statelor mai "moderne", dar totodată aveau şi ele destule

10 Prin mercenari înţelegem aici, ca şi în continuare, soldaţi a căror loialitate faţă de statul sau persoana pentru care luptă estedeterminată în primul rând de relaţia contractuală de plată regulată a unei solde în bani; din acest punct de vedere considerăm căoriginea etnică a mercenarilor este mai puţin importantă, şi că tot mercenari sunt şi supuşii unui monarh înrolaţi cu plată în slujba

acestuia.



58

greutăţi în concentrarea şi întreţinerea oştirilor lor, şi mai ales în purtarea unor războaie de duratăla distanţă de zonele de recrutare ale forţelor lor militare.

Comparativ cu Europa apuseană, relaţiile internaţioanale din Europa răsăriteană au fost înmai mare măsură dominate de problemele uscatului, aspectele maritime fiind cu totul marginale.Chiar şi disputele pentru supremaţie în bazinul Mării Baltice au fost din punctul de vedere al

statelor riverane mai puţin conflicte maritime, cât conflicte pentru stăpânirea unor regiunistrategice din jurul acestei mări. Aceasta se datorează îndeosebi faptului că negustorii dinrăsăritul Europei erau numai în mică măsură angrenaţi în comerţul maritim şi aveau de asemeneao capacitate redusă de a influenţa deciziile politice ale statelor lor. Absenţa unor grupurisemnificative de interese care să împingă spre o politică maritimă susţinută a făcut ca până şi

planurile deosebit de îndrăzneţe concepute uneori în mod excepţional de unele cercuri politice,cum ar fi planul otoman de a realiza un canal Volga-Don şi de a pătrunde la Marea Caspică(1569), să fie abandonate la primele dificultăţi întâmpinate.

Zone şi etape în relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană în secolele XVI-

XVII

În evoluţia relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII se potdistinge mai multe zone principale de contact şi deseori de conflict. Analitic este inevitabilătratarea separată a acestor veritabile "noduri" ale relaţiilor internaţionale, dar aceasta nu trebuiesă ne ascundă faptul că de multe ori desfăşurările din diferite zone geopolitice s-au întrepătruns,după cum în spaţiul est-european au intervenit uneori şi state din Europa apuseană.

În secolele XVI-XVII principalele conflicte dintre marile puteri ale Europei răsăritene aufost conflictul dintre Imperiul otoman şi Habsburgi, disputa pentru controlul stepelor nord-

pontice, rivalitatea dintre Moscova (Rusia) şi Uniunea polono-lituaniană şi lupta pentruhegemonie în bazinul Mării Baltice. Totodată, pe lângă alianţele temporare încheiate cu un scop

bine definit, au existat şi axe de colaborare politică pe termen lung între unele mari puteri, dintrecare cea mai caracteristică este cea dintre Imperiul otoman şi Polonia de-a lungul celei mai mari

părţi a secolului al XVI-lea şi, după o întrerupere în deceniile 2-3 ale secolului al XVII-lea, dinnou până la ruptura gravă din 1672.

Conflictul dintre Imperiul otoman şi Habsburgi În secolul al XVI-lea Imperiul otoman şi monarhia lui Carol Quintul erau neîndoielnic

superputerile Lumii Vechi, singurele state cu interese, posesiuni şi acţiuni multicontinentale.Disputa dintre ele s-a conturat treptat în cursul deceniului 3 al secolului al XVI-lea, la acestproces de antagonizare contribuind o multitudine de factori. Astfel, atât otomanii cât şiHabsburgii aveau vocaţia dominaţiei universale, fapt care era inevitabil să-i aducă în stare deconcurenţă. Acestei rivalităţi globale i s-au adăugat dispute în câteva regiuni bine delimitate. Mai

întâi, prăbuşirea puterii regatului Ungariei, manifestă prin rezultatul bătăliei de la Mohács(1526), unde a fost ucis şi regele Ludovic al II-lea, a dus la dispariţia unui stat care juca rolul detampon între cele două superputeri. Pe de altă parte, perspectiva punerii în aplicare a pactului defamilie dintre Habsburgi şi Jagiellonii din Ungaria, care prevedea ca tronul Ungariei să fiemoştenit de cumnatul lui Ludovic, Ferdinand de Habsburg, era inacceptabilă din punctul otomande vedere, deoarece alipirea Ungariei la posesiunile habsburgice ar fi creat la frontierele nordiceale Imperiului otoman un centru de putere deosebit de periculos. Ca atare, sultanul Süleyman I(1520-1566) a sprijinit mai întâi pe rivalul la tron al lui Ferdinand, Ioan Zápolya, care i s-arecunoscut vasal, iar după moartea acestuia, dat fiind faptul că fiul minor al acestuia nu ofereagaranţii că s-ar fi putut opune eficient Habsburgilor, a transformat Ungaria centrală într -unbeylerbeylik otoman cu centrul la Buda (1541). A doua zonă de conflict s-a conturat în bazinul

Mării Mediterane. Cuceririle orientale ale lui Selim I conferiseră sultanilor otomani controlulasupra celei mai mari părţi a coastelor Mediteranei orientale şi îi transformaseră în liderii



59

necontestaţi ai Islamului sunit. Ca atare, protecţia lor a fost cerută încă din 1519 de cătreHayreddin Barbarossa, stăpânul Algerului, angajat în conflicte maritime şi teritoriale cu spanioliicare stăpâneau mai multe porturi fortificate în nordul Africii.

În ciuda o poziţiilor ideologice, în atitudinea celor două superputeri se pot observa şiunele similitudini. Astfel, ambele părţi au căutat să-şi asigure aliaţi cât mai numeroşi, principiul

"duşmanul duşmanului meu este prietenul meu" prevalând categoric asupra considerentelorreligioase. În acest sens, otomanii s-au arătat interesaţi de o apropiere de Franţa, principaluladversar occidental al proiectului "monarhiei universale" a lui Carol Quintul. De asemenea, ei ausprijinit acolo unde le-a stat în puteri Reforma, convinşi că falia religioasă submina capacitateade acţiune a Habsburgilor. Într -un mod asemănător, Habsburgii s-au apropiat politic de rivaluloriental al otomanilor, Persia safavidă şi au căutat să antreneze în acţiuni antiotomane şi stateleortodoxe din Europa răsăriteană, Ţările Române şi Rusia. Desigur, din cauza distanţelor mari şi adiversităţii intereselor imediate de multe ori acţiunile politico-militare nu au putut fi coordonateeficient, dar acţiunile diplomatice pe spaţii mari atestă o lărgire a orizonturilor politice iarstimularea conflictelor din zone mai îndepărtate ale adversarilor politici contribuia în modobiectiv la modificarea raporturilor de forţe dintre cele două superputeri.

Diferenţele de atitudine privesc mai ales însemntatea atribuită de cele două superputericonflictului dintre ele şi opţiunile lor între cele două zone principale de confruntare. Pentru CarolQuintul prioritară era aducerea lumii creştine sub conducerea sa, abia de pe o asemenea bazăurmând să fie dusă lupta decisivă cu Islamul reprezentat de otomani. De aceea, el a acordat ceamai mare atenţie conflictului cu Franţa pentru hegemonie în Occident şi a căutat să menţină lacote reduse ciocnirile directe cu Imperiul otoman. Totodată, dintre cele două zone majore deconfruntare amintite de noi mai sus, el a acordat mai multă atenţie luptelor din Mediterana, întimp ce problemele Europei centrale şi ale Ungariei au fost lăsate în grija fratelui său, Ferdinand,împăratul nesosind pe frontul antiotoman din această regiune decât o singură dată, în 1532. Dealtfel, parcimonia cu care Carol Quintul acorda sprijin militar şi financiar lui Ferdinand a fost unmotiv permanent de tensiune în relaţiile dintre cei doi fraţi. Atitudinea otomană a fost sensibildiferită. Chiar dacă nu se poate spune că Süleyman ar fi neglijat cumva conflictul cu Safaviziidin Persia pentru a se putea concentra asupra disputelor cu Habsburgii, se poate totuşi aprecia căexpediţiile europene au ocupat mai mult din domnia sa şi au consumat mai mult din resurselesale decât cele asiatice. Totodată însă, el a considerat că principala zonă de conflict era cea dinUngaria, unde a condus personal mai multe campanii, şi a lăsat conflictele maritime dinMediterana precumpănitor pe seama flotei şi a corsarilor din nordul Africii.

În primele decenii ale secolului al XVI-lea se părea că Spania şi Imperiul otoman îşi vor impune fără probleme supremaţia în jumătatea apuseană şi respectiv răsăriteană a Mediteranei.Încă din timpul domniei lui Ferdinand de Aragon spaniolii, care controlau deja insulele Baleare,Sardinia şi Sicilia şi erau în expansiune în sudul Italiei, au instalat garnizoane în nordul Africii la

Melilla (1497), Oran (1509), Bougie, El Djezair (insulă în faţa Algerului) şi Tripoli (1510-1511).Pe de altă parte, după ce Selim I ocupase Siria şi Egiptul (1516-1517), Süleyman a completat posesiunile otomane prin cucerirea de la cavalerii ioaniţi a insulei Rhodos (1522), vitală pentruasigurarea legăturilor dintre Istanbul şi Egipt. După această dată, singurele posesiuni creştine dinLevant mai rămâneau Ciprul şi Creta stăpânite de veneţieni şi Chiosul aflat sub stăpânireafamiliei genoveze Giustiniani (anexat în 1566), dar nici una dintre aceste insule nu reprezenta un

pericol pentru supremaţia otomană în Levant, genovezii şi mai ales veneţienii fiind interesaţi în primul rând de asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a comerţului cu teritoriile otomane.Această aparentă împărţire a Merditeranei într -o zonă de dominaţie spaniolă şi una otomană afost pusă în cumpănă de faptul că Imperiul otoman a luat sub protecţia sa pe corsarii musulmanidin Africa de Nord. Escaladarea conflictului a devenit evidentă atunci când Carol Quintul a

instalat în insula Malta şi la Tripoli pe cavalerii ioaniţi izgoniţi de la Rhodos (1530) şi cândSüleyman l-a numit pe Hayreddin Barbarossa, principalul şef al corsarilor din nordul Africii,



60

kapudan- paşa (mare amiral), fapt care i-a conferit acestuia comanda supremă asupra întregii floteotomane. După un prim succes al lui Carol Quintul, care în 1535 a reuşit să ocupe Tunisul, şi înciuda faptului că spaniolilor li s-a alăturat temporar şi Veneţia, atacată de otomani în posesiunilece-i mai rămăseseră în Grecia apuseană, războiul a luat o întorsătură favorabilă Imperiuluiotoman. În septembrie 1538 flota "Ligii sfinte" alcătuite de Carol Quintul, papa Paul al III-lea şi

Veneţia s-a retras la Prevesa în faţa celei otomane conduse de Hayreddin Barbarossa. Deschizândo perioadă de relativă supremaţie navală otomană, această victorie a deschis otomanilor posibilitatea de a contesta dominaţia spaniolă în bazinul occidental al Mediteranei. În 1540Veneţia a preferat să încheie pace cu sultanul, obţinând reluarea relaţiilor comerciale în schimbulcâtorva concesii teritoriale minore în Grecia şi în arhipeleag, iar în 1541 campania lui CarolQuintul asupra Algerului s-a încheiat printr-un categoric eşec. Din acest moment otomanii auavut aproape continuu iniţiativa în Mediterana în următoarele 3 decenii. Totuşi, Süleymannefiind un om al măr ii, ci al uscatului, grosul resurselor otomane au fost concentrate pentru aface faţă campaniilor din Ungaria şi din Persia, astfel încât războiul din Mediterana a fost

precumpănitor unul al corsarilor agrementat din când în când de câte o expediţie navală de maimare amploare. Dintre acestea din urmă semnalăm mai întâi insolita colaborare a flotei otomane

cu armata franceză la asediul şi cucerirea Nisei în 1543. Au urmat apoi cucerirea porturilor Tripoli (1551) şi Bougie (1555) de către corsarii nord-africani în numele Imperiului otoman, şieşecul grav al expediţiei spaniole la Djerba în 1560. În 1565 otomanii au întreprins un mare efortpentru cucerirea insulei Malta, care le-ar fi permis să elimine principala bază a corsarilor creştinişi să-şi consolideze legăturile cu Maghrebul, dar asediul de peste trei luni s-a încheiat cu un eşec.Totuşi, condiţiile generale în Mediterana rămâneau favorabile Imperiului otoman, dar acesta, odată mai mult, nu a optat hotărât pentru o politică maritimă, angajându-se mai întâi într-un războide anvergură în Ungaria şi într -o expediţie spre Astrahan. Abia în iarna anilor 1569-1570, încondiţiile în care o mare parte din forţele spaniole erau imobilizate de rebeliunea moriscilor dinGranada, Imperiul otoman a hotărât să facă un efort militar major în Mediterana, dar acesta a fostîndreptat împotriva Ciprului veneţian, o cucerire aparent uşoară şi fără mare valoare strategică,dar care a avut dezavantajul de a arunca Veneţia temporar în tabăra adversarilor Porţii. Ca atare,

în 1570-1571 a luat naştere o nouă "ligă sfântă" care grupa pe papă, Spania, Veneţia şi altecâteva state italiene. Flota aliată, comandată de don Juan de Austria, fiu natural al lui CarolQuintul şi deci frate vitreg cu Filip al II-lea, a zdrobit flota otomană la Lepanto, pe litoralulapusean al Greciei, la 7 octombrie 1571. Această victorie, care marca începutul declinului puteriimaritime otomane, nu a avut un impact decisiv asupra soartei generale a războiului înMediterana. Cu preţul unor mari cheltuieli otomanii şi-au refăcut flota. Totodată, capacitatearedusă a aliaţilor de a lua ofensiva în Mediterana orientală, vădită prin rezultatele mediocre aleexpediţiei din Moreea din 1572, şi interesele economice au determinat Veneţia să se împace cupierderea Ciprului şi să încheie pace cu Imperiul otoman în 1573. Un an mai târziu otomanii au

reocupat Tunisul de la spanioli, după care ambele superputeri au găsit că au alte lucruri mai presante de făcut decât să escaladeze disputa lor maritimă în Mediterana. Astfel, Spania era paralizată de criza financiară din 1575 şi mai ales de dificultăţile din Ţările de Jos, fapt care adeterminat-o să se orienteze cu hotărâre spre Atlantic în ultimul sfert al secolului al XVI-lea. Pede altă parte, Imperiul otoman cunoştea şi el mari dificultăţi financiare, iar războiul maritim deanvergură se dovedea extrem de costisitor şi din ce în ce mai puţin profitabil. Totodată,declanşarea marilor războaie terestre cu Persia (1578-1590) şi cu Habsburgii austrieci (1593-1606) a dus la abandonarea oricăror proiecte maritime majore şi la neglijarea flotei. Ca atare, dela sfârşitul deceniului 8 al secolului al XVI-lea nu au mai avut loc angajamente militare majoreîn Mediterana până la declanşarea războiului otomano-veneţian pentru Creta (1645-1669).

Pentru otomani expansiunea spre Ungaria şi Europa centrală era una dintre direcţiile

tradiţionale de politică externă. Victoria de la Mohács (1526), anticipată deja de cucerirea facilă aBelgradului (1521) şi pregătită diplomatic cu grijă prin neutralizarea Poloniei (armistiţiul din



61

1525) şi a Ţării Româneşti (sistarea tentativelor sangeacbey-ului de Nicopole de a o transformaîn provincie otomană şi recunoaşterea ca domn a lui Radu de la Afumaţi), a pus capăt puteriiregatului Ungariei. Sultanul nu a putut profita imediat de această victorie deoarece o răscoalăanatoliană cu coloratură şiită a reclamat înapoierea sa la Istanbul. Ca atare, în Ungaria a apărutun vid de putere pe fondul căruia a izbucnit conflictul pentru tron între Ferdinand de Habsburg şi

Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, ales rege de nobilii care nu doreau o stăpânirehabsburgică. Cum războiul civil s-a desfăşurat la început în favoarea lui Ferdinand de Habsburg,Zápolya, refugiat în Polonia, s-a văzut nevoit să ceară sprijinul sultanului, care nici el nu puteatolera instalarea Habsburgilor în Ungaria. Pe acest fundal a avut loc marea campanie a luiSüleyman din 1529, în cursul căreia sultanul a primit omagiul personal al lui Zápolya, l-a instalatpe acesta ca rege la Buda şi a încercat fără succes să ocupe chiar Viena. O nouă campanie

personală a lui Süleyman în Austria în 1532 s-a încheiat fără vreun rezultat notabil, cu atât maimult cu cât de această dată Carol Quintul a sosit şi el personal în fruntea unei mari armate pentrua apăra teritoriile ereditare ale Habsburgilor, astfel încât ambele părţi au preferat să încheie în1533 un acord prin care Ferdinand şi Zápolya păstrau fiecare teritoriile pe care le controlau înacel moment şi plăteau fiecare tribut sultanului pentru ele. Acest acord era desigur doar

provizoriu, disputele pentru controlul diverselor părţi ale Ungariei continuând între Ferdinand şiZápolya până în 1538, când prin tratatul de la Oradea ei îşi recunoşteau reciproc titlul de rege şistăpânirile din acel moment, iar Zápolya accepta în plus ca după moartea sa întreaga Ungarie sărevină lui Ferdinand. Incapacitatea de acţiune energică a Habsburgilor, vizibilă chiar în anul1538, când ei nu au acordat nici un sprijin real lui Petru Rareş, izgonit de sul tan din Moldova, a

pus însă sub semnul întrebării aplicarea tratatului de la Oradea, cu atât mai mult cu cât în 1539Zápolya s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Poloniei, şi el interesat să evite trecerea întregiiUngarii sub autoritatea Habsburgilor; mai mult, în 1540, cu puţin timp înainte ca Zápolya sămoară, Isabella a născut un fiu, pe Ioan Sigismund, care apoi a fost ales ca rege minor alUngariei sub numele de Ioan al II-lea. Aceste evenimente au dus la reizbucnirea războiului înUngaria. Deşi partizanii familiei Zápolya, conduşi pe plan politic de fratele George (cunoscut înmod eronat sub numele de Martinuzzi), episcop de Oradea şi trezorerier al regatului, au reuşit sărespingă încercarea lui Ferdinand de a ocupa Buda, totuşi Süleyman, căruia emisarii luiFerdinand i-au dezvăluit conţinutul tratatului de la Oradea, a considerat că ei nu prezintă destulegaranţii şi a hotărât să anexeze nemijlocit Ungaria centrală cu Buda (1541) şi să lase minoruluiIoan Sigismund doar teritoriile de la răsărit de Tisa. Luptele din anii 1542-1543 au marcatincapacitatea lui Ferdinand de a pune stăpânire pe Ungaria centrală şi au dus la o consolidare a

poziţiilor otomane în această regiune. Ca atare, după noi lupte şi tratative îndelungate, în 1547 s-a ajuns la încheierea unui nou tratat habsburgo-otoman, prin care se recunoştea de factoîmpărţirea regatului Ungariei în trei părţi: vestul şi nordul, cu bogatele regiuni miniere dinSlovacia, rămâneau sub stăpânirea lui Ferdinand, care plătea însă pentru aceste teritorii un tribut

de 30000 de galbeni sultanului, centrul cu Buda sub administraţie otomană directă, iar răsăritulcu Transilvania sub autoritatea nominală a familiei Zápolya. Această diviziune nu era însă pedeplin stabilizată. În 1549 fratele George a încheiat la Nyirbátor un nou tratat cu Ferdinand, princare promitea să-i predea teritoriile răsăritene, tratat care a fost pus în practică în anul 1551 prin

pătrunderea unei armate habsburgice în Transilvania. Acest fapt a declanşat un nou conflictotomano-habsburgic într-un moment când Ferdinand nu putea primi nici un sprijin din partea luiCarol Quintul, confruntat cu o contestare deosebit de gravă în Germania şi cu un nou război cuFranţa (1552-1556); de altfel, abdicarea lui Carol Quintul a dus la împărţirea monarhiei sale, faptcare a făcut ca pe viitor Habsburgii austrieci să nu mai poată beneficia decât într -o măsură încă şimai scăzută de resursele teritoriilor occidentale. Pe de altă parte, şi Imperiul otoman era angajatîn războiul cu Persia, care nu s-a încheiat decât în 1555, astfel încât nu a mai organizat expediţii

de anvergură în Ungaria. Totuşi, în 1552 o armată otomană a anexat Banatul, iar ameninţărilesultanului, intervenţia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi nemulţumirile provocate de



62

stăpânirea habsburgică au făcut ca în 1556 stările privilegiate din Transilvania să aplaudeînapoierea în Transilvania a lui Ioan Sigismund şi a Isabellei. Disputele au continuat între

partizanii familiei Zápolya şi cei ai lui Ferdinand pentru controlul teritoriilor din nordul Ungariei,ca şi între Habsburgi şi otomani pentru vestul Ungariei, dar de cele mai multe ori luptele au fostde anvergură modestă, iar perioadele de conflict au alternat cu unele armistiţii. Singura expediţie

de mari proporţii a fost cea din anul 1566, când Süleyman a cucerit cetatea Szigetvár, darrezultatul era modest comparativ cu cheltuielile şi efortul militar cerut de această campanie. Caatare, atât otomanii cât şi Habsburgii au considerat că prelungirea războiului de uzură în Ungariaera inoportună şi au preferat să încheie tratatul de la Adrianopol (1568), prin care ambele părţi

păstrau teritoriile pe care le stăpâneau în acel moment, iar Habsburgii reînnoiau plata tributuluipentru posesiunile lor ungare. Acest tratat, completat de cel din 1570 încheiat la Speyer întreMaximilian al II-lea (1564-1576) şi Ioan Sigismund, prin care acesta din urmă renunţa la titlul derege al Ungariei şi era în schimb recunoscut ca principe al Transilvaniei, marca stabilizareaîmpărţirii în trei a regatului Ungariei, aşa cum începuse ea să se contureze în deceniul 5 alsecolului al XVI-lea.

Pacea încheiată în 1568 avea să se dovedească durabilă, Habsburgii austrieci

preocupându-se de consolidarea stăpânirilor lor şi de promovarea Contrareformei, iar otomaniifiind absorbiţi de războiul din Mediterana şi de cel cu Persia. Conflictul dintre Habsburgi şiotomani în Ungaria avea să fie reluat în 1593, fiind precipitat de ciocnirile de frontieră care nuîncetaseră complet nici în anii de pace oficială. Din punct de vedere diplomatic conflictul a fost

pregătit de ambele părţi într -un mod tradiţional deja pentru politica lor externă. Astfel, Imperiulotoman a reînnoit în 1592 tratatul cu Polonia, iar Habsburgii, secondaţi de diplomaţia papală, au

încheiat o nouă Ligă Sfântă, la care au aderat Spania şi mai multe mici state italiene, şi auîncercat fără succes să atragă în lupta antiotomană Rusia şi prin intermediul acesteia Persia. Maimult succes au avut emisarii imperiali şi papali în Ţările Române, care, f iecare din motivedeosebite, au ridicat armele împotriva Imperiului otoman în cursul anului 1594. Din punctul devedere al Habsburgilor, intrarea în luptă a Ţărilor Române a constituit la început o diversiunedeosebit de utilă, care a atras în anul 1595 principalul efort de război militar otoman, permiţându-le să echilibreze situaţia pe frontul principal din Ungaria. După eşecul campaniei lui Sinan dinŢara Românească (1595) şi după victoria otomană la Mezökeresztes în Ungaria (1596),Habsburgilor le-a devenit clar că pe frontul principal nu era posibilă obţinerea unei victoriidecisive şi au început să-şi orienteze o parte crescândă a efortului lor militar şi financiar sprespaţiul românesc. Aici interesele lor s-au întâlnit cu cele ale lui Mihai Viteazul, care avea nevoiede resurse financiare suplimentare pentru a se putea menţine în continuare împotriva unuieventual nou atac otoman. Pe de altă parte, în spaţiul românesc interesele habsburgice s-auciocnit nu numai de cele otomane, ci şi de cele ale Poloniei, care în 1595 adusese Moldova însfera ei de influenţă scoţând-o din coaliţia antiotomană, şi care intenţiona să-şi extindă autoritatea

şi asupra Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Ca o consecinţă a acestor confruntări de interese, începând cu anul 1598 evenimentele politice şi militare din Ţările Române se succed curepeziciune, fără ca vreuna din părţile în conflict să poată obţine vreun succes durabil. În acestcontext se distinge încercarea lui Mihai Viteazul de a aduce sub autoritatea sa toate cele trei statedin spaţiul românesc, încercare izvorâtă neîndoielnic mai mult din imperativul evitării izolării

politice şi al lărgirii bazei politico-financiare a acţiunilor sale militare, dar care l-a adus apoi înconflict nu numai cu otomanii şi cu polonii, ci şi cu Habsburgii care voiau să păstreze pentru eiTransilvania şi doreau să evite angajarea într -un război major cu Polonia. Resursele economicelimitate ale spaţiului românesc, divergenţele politice interne din Ţările Române şi intervenţiilepermanente ale celor trei mari puteri vecine au compromis şansele unirii efemere a celor trei stateromâneşti realizată de Mihai Viteazul în 1600, după cum aceiaşi factori au împiedicat şi pe

Habsburgi, pe poloni şi pe otomani să controleze durabil ansamblul teritoriului românesc.Prelungirea războiului a dus la epuizarea financiară a beligeranţilor, atât Imperiul habsburgic cât



63

şi cel otoman având dificultăţi crescânde în plata trupelor. Pe de altă parte, Polonia era absorbităde disputele cu Suedia şi Rusia, neputând să-şi concentreze forţele pe termen lung pentruexpansiune spre sud. În aceste condiţii, atunci când în 1604 o răscoală condusă de ŞtefanBocskai a dus la pierderea Transilvaniei şi a unor părţi ale Ungariei superioare, pentru Habsburgia devenit clar că o victorie decisivă nu mai era posibilă. Imperiul otoman era confruntat la rândul

său cu turbulenţa socială din Anatolia (mişcările gelaliilor) şi cu redeschiderea conflictului cuPersia, astfel încât a preferat şi el încheierea războiului. Aceasta s -a realizat prin pacea de laZsitvatörök (1606), care statua echilibrul dintre Habsburgi şi otomani permiţând ambelor părţi să

păstreze teritoriile pe care le stăpâneau în momentul încheierii păcii. Durabilitatea acestei păci afost dictată în primul rând de complicaţiile politicii germane a Habsburgilor, care aveau să fiecurând antrenaţi în războiul de 30 de ani, ca şi de prioritatea acordată de otomani conflictelor cuPersia (până în 1639) şi apoi cu Veneţia (1645-1669). În ceea ce priveşte spaţiul românesc,controlul otoman efectiv asupra sa avea să fie restaurat în anii 1611-1613, fără ca Habsburgii sămai intervină, dar în condiţii politice şi economice mult mai blânde decât înainte de 1594.

Disputele pentru stăpânirea stepelor nord-pontice

Teritorii încă slab locuite în secolele XVI-XVII, stepele nord-pontice erau importante din punct de vedere economic în primul rând ca terenuri de păşunat. Din punct de vedere strategicînsemnătatea lor era mai mare pentru Imperiul otoman, care pe drept cuvânt le considera vitale

pentru controlul asupra bazinului Mării Negre. Din acest motiv una dintre măsurile cele maiimportante prin care Mehmed al II-lea şi-a instaurat dominaţia în regiunea pontică a fostocuparea Caffei (1475) şi vasalizarea hanatului tătar din Crimeea. Suzeranitatea otomană s-adovedit benefică pentru hanii tătari, sprijinul otoman permiţându-le să-şi întărească autoritateaasupra şefilor tradiţionali ai triburilor şi totodată să lupte cu şanse sporite împotriva hanilor Hoardei de Aur. În această luptă hanii Crimeii s-au apropiat de ţarii Moscovei, care şi ei seemancipaseră în ultima parte a secolului al XV-lea de sub suzeranitatea Hoardei de Aur, dar carela începutul secolului al XVI-lea erau mai preocupaţi de expansiunea spre apus decât de cea spresud-est. Finalmente, în anul 1502 hanul Mengli Ghirai al Crimeii a zdrobit definitiv putereaHoardei de Aur, care-şi încetează existenţa.

Acest eveniment a schimbat radical datele politice în regiune. Dispariţia Hoardei de Aur a permis afirmarea unei multitudini de hanate tătare, dintre care se remarcă cele de Kazan şiAstrahan alături de cel din Crimeea, dar nici unul dintre acestea nu a reuşit să umple pe deplinvidul de putere apărut în stepele nord- pontice. Mai mult, aspiraţia hanilor crimeeni de a reface înfolosul lor puterea Hoardei de Aur i-a dus la conflict cu Moscova, după cum apropierea polono-otomană i-a obligat să-şi restrângă în oarecare măsură acţiunile spre apus. Un prim conflict aavut loc în deceniul 3 al secolului al XVI-lea, dar victoria obţinută de tătarii din Crimeea şi de laKazan asupra ruşilor în 1521 nu a putut fi consolidată, iar în 1531 ruşii au ocupat chiar pentru

scurt timp Kazanul. După o perioadă de relativă acalmie în timpul minoratului lui Ivan al IV -lea(1533-1584), înce pând din 1547 ruşii declanşează o ofensivă susţinută împotriva hanatelor tătăreşti de pe Volga, cucerind Kazanul în 1552 şi Astrahanul în 1556.

Aceste cuceriri au fost percepute ca ameninţătoare atât de tătarii crimeeni, cât şi deotomani, cu atât mai mult cu cât incursiuni ruse au ajuns până la Azov. În aceste condiţii laIstanbul a fost conceput planul unei expediţii care să recucerească Astrahanul şi să realizeze uncanal Volga-Don, stabilind astfel o legătură lesnicioasă între Marea Neagră şi Marea Caspică,ceea ce, din punctul otoman de vedere, ar fi avut triplul avantaj de a stopa expansiunea rusă spresud, de a asigura legăturile cu hanatele musulmane din Asia centrală şi de a forma o bază de ataclărgită în cazul unui nou război cu Persia safavidă. Campania de la Astrahan a eşuat însă în 1569din cauza dificultăţilor logistice, a rezistenţei ruse şi a evidentei rele voinţe a hanului Crimeii,

îngrijorat de perspectiva instalării ferme a unor garnizoane otomane în stepele nord-pontice, carei-ar fi diminuat considerabil libertatea de acţiune. În schimb, în 1571 tătarii crimeeni au invadat



64

Rusia, jefuind şi arzând chiar Moscova. Mai important însă decât acest avertisment a fost faptulcă Rusia, absorbită de dificultăţile războiului livonian şi slăbită de tensiunile interne exacerbatede politica dură a lui Ivan al IV-lea, nu a mai întreprins acţiuni militare majore spre zona Mării

Negre, mulţumindu-se cu unele acţiuni de mai mică anvergură spre Caucaz şi spre Siberia. Un element nou care a influenţat raportul de forţe din stepele nord-pontice a fost factorul

căzăcesc. Creşterea demografică din Rusia şi Polonia, la fel ca din întreaga Europă în "lungulsecol XVI", şi înăsprirea exploatării feudale din aceste ţări au stimulat un puternic flux migrator spre teritoriile slab populate din nordul Mării Negre şi al Mării Caspice. Au luat astfel naştere de-a lungul cursurilor mijlocii şi inferioare ale Volgăi, Donului şi Niprului comunităţi compozite din

punct de vedere etnic, dar unite în ceea ce priveşte apărar ea unui statut social deosebit de cel alţăranilor obişnuiţi, statut recunoscut de regii Poloniei şi de ţarii Rusiei în schimbul asigurăriiapărării faţă de raidurile tătăreşti. De altfel, comunităţile căzăceşti preferau adesea activităţilemilitare celor agrare, cazacii angajându-se deseori ca mercenari în slujba diverşilor potentaţi aivremii sau organizând expediţii maritime sau terestre pe cont propriu împotriva posesiunilor tătăreşti sau otomane. Practica incursiunilor reciproce a fost dominantă în stepele nord-pontice îna doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ameninţând

chiar uneori să conducă la declanşarea unor conflicte de proporţii între Polonia şi Imperiulotoman. Un asemenea conflict nu a avut loc însă decât în anii 1620-1634, şi el s-a datorat maimult disputelor cu privire la Moldova decât ciocnirilor tătaro-căzăceşti. Nu este însă mai puţinadevărat că aceşti ani reprezintă probabil apogeul incursiunilor maritime căzăceşti împotrivateritoriilor otomane, şi că tot în aceşti ani dominaţia otomană asupra hanatului Crimeii a cunoscutmomente temporare de dificultate. Până la urmă otomanii au reuşit însă să-şi restabileascăcontrolul asupra Crimeii şi să provoace cazacilor o înfrângere navală la Karaharman, în largulcoastei dobrogene (1625), astfel încât pacea cu Polonia încheiată în anul 1634 conservadominaţia otomană în Ţările Române şi în zona Mării Negre şi echilibrul tătaro -căzăcesc înstepele nord- pontice. La fel, ocuparea Azovului de către cazacii de pe Don (1637), avea să fieefemeră, Rusia nedorind încă să se angajeze într -un conflict de proporţii cu Imperiul otoman şi

preferând să retrocedeze această cucerire în 1642. Acest echilibru avea să fie modificat în 1648 de răscoala antipolonă a cazacilor de pe

Nipru conduşi de Bogdan Hmelniţki. Cum cazacii, în ciuda unor succese militare notabile, nu se puteau menţine pe termen lung împotriva Poloniei, ei au căutat sprijinul unor forţe capabile să-isusţină, fapt care a condus la implicarea Rusiei şi Imperiului otoman alături de Polonia într -oserie de războaie pentru controlul asupra Ucrainei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Conflictul teritorial dintre Rusia şi Polonia Rivalitatea dintre Moscova şi Lituania pentru supremaţie în lumea rusă s-a prelungit în

secolul al XVI-lea într-un conflict teritorial de proporţii între Rusia şi Uniunea polono-lituaniană.

În primele decenii ale secolului al XVI-lea iniţiativa a aparţinut Rusiei, care a profitat şi denemulţumirea unei părţi a nobilimii lituaniene ortodoxe faţă de dependenţa crescândă a Lituanieifaţă de Polonia catolică. În timpul lui Vasile al III-lea (1505-1533) Rusia a reuşit să ocupeSmolenskul (1514) şi Novgorod Severski (1523), pe care le-a păstrat în ciuda unor reculuri încâmp deschis. Minoratul lui Ivan al IV-lea a adus şi în această direcţie o atrofiere a elanurilor expansioniste ruse, astfel încât după mai multe armistiţii efemere, starea de război avea să

înceteze în 1536-1537, lăsând Rusia în posesia cuceririlor sale. Conflictul avea să fie reluat în 1562 în contextul războiului livonian (1558-1583). După o

serie de lupte fără rezultate notabile, Polonia avea să dobândească supremaţia militară în timpulregelui Ştefan Báthory (1575-1586), astfel încât tratatul din 1582 consemna stăpânirea polonezăasupra Livoniei. Disproporţia de forţe dintre cele două state s-a accentuat în ultimele două

decenii ale secolului al XVI-lea şi mai ales la începutul secolului al XVII-lea. Astfel, Rusia nu areuşit să atragă pe Habsburgi în acţiune împotriva Poloniei, deşi şi-a oferit sprijinul pentru



65

candidatura arhiducelui Maximilian la tronul polonez. Disputa ruso- poloneză a îmbrăcat curândşi o formă religioasă: în replică faţă de ridicarea bisericii ortodoxe ruse la rangul de patriarhie(1589) Polonia a stimulat Uniunea religioasă de la Brest (1596), prin care ortodocşii dincuprinsul teritoriilor sale se supuneau papalităţii, rupându-se astfel pe plan religios de Moscova.Încă şi mai importantă era criza internă străbătută de Rusia la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la

începutul secolului al XVII-lea, de care Polonia n-a întârziat să profite, sprijinind mai întâi peunii dintre pretendenţii la tronul moscovit, şi încercând apoi să impună ca ţar pe fiul regeluiPoloniei, Vladislav (1610-1612). Chiar dacă ocupaţia polonă a Moscovei nu a putut fi menţinutădin cauza reacţiei ortodoxe a boierimii şi a populaţiei ruse, Polonia a reuşit să recuperezeteritoriile pierdute în prima parte a secolului al XVI-lea, iar armistiţiul de la Deulino (1618) astatuat apartenenţa acestor teritorii, în primul rând a Smolenskului, la Polonia.

O nouă încercare a Rusiei de a recuceri Smolenskul şi celelalte teritorii în dispută s-aîncheiat cu o severă înfrângere în anii 1632-1634. Raportul de forţe avea să se schimbe abia după1654, când Rusia avea să profite de dificultăţile Poloniei ocupând atât Ucraina de la răsărit de

Nipru cu Kievul, cât şi regiunea Smolenskului, achiziţii recunoscute apoi prin tratatul polono-rusde la Andrusovo (1667).

Lupta pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice În secolul al XVI-lea importanţa economică a zonei Mării Baltice era în creştere.

Expansiunea economică generală a Europei în această perioadă s-a tradus în zona baltică printr -o puternică creştere a comerţului internaţional, în primul rând a exporturilor de cereale spre Europaapuseană. Astfel, dacă în anul 1497 erau înregistrate prin strâmtoarea Sund 795 corăbii, îndeceniul 1591-1600 media anuală a fost de 5554 corăbii11. Acest spor economic a însemnat înmod evident şi o creştere a mizei economice a disputelor pentru hegemonie în bazinul MăriiBaltice.

Anterior secolului al XVI-lea rolul dominant în comerţul baltic revenise Hansei oraşelor germane, care reuşise să obţină importante privilegii comerciale de la majoritatea statelor riverane. Hansa reuşise să-şi impună interesele chiar şi în dauna regatului Danemarcei, deşi

începând cu anul 1397 aceasta realizase Uniunea de la Kalmar cu Suedia (Norvegia era de maimultă vreme unită cu Danemarca). Abia de la sfârşitul secolului al XV-lea dominaţia maritimă aHansei avea să fie contestată de negustorii englezi şi apoi şi de cei din Ţările de Jos; totodată,întărirea puterii Moscovei avea să ducă la închiderea contorului hanseat de la Novgorod în 1494,fapt de pe urma căruia au profitat în primul rând porturile Narva, Reval, Dorpat şi Riga, caredispuneau de privilegiile medievale de etapă şi de depozit12.

La începutul secolului al XVI-lea s-a animat şi conflictul dintre Hansă şi Danemarca, ceadin urmă mărind taxele de trecere prin Sund şi construindu-şi o flotă care în anul 1511 aameninţat chiar Lübeckul. Deşi prin tratatul de pace de la Malmö (1512) Hansa trebuise să

cedeze şi să plătească regelui Danemarcei o despăgubire de război, ea nu s-a resemnat şi asprijinit revolta suedeză a lui Gustav Vasa, care a condus în 1523 la desprinderea Suediei dinUniunea de la Kalmar. Încercarea Lübeckului de a profita de pe urma luptelor interne dinDanemarca de după detronarea lui Cristian al II-lea (1523) pentru a elimina orice rival din zonaBalticii a depăşit curând puterile Hansei, care a reuşit să coalizeze împotriva sa pe noii regi aiSuediei şi Danemarcei, pe negustorii din Ţările de Jos şi chiar unele oraşe germane. Deşi la unmoment dat forţele Hansei au reuşit chiar să ocupe Copenhaga, războiul s-a terminat dezastruos

11 P. Kriedte, Peasants, Landlords and Merchant Capitalists. Europe and the World Economy, 1500-1800 , Worcester, 1983,p.40.

12 Potrivit acestora, negustorii străini trebuiau să-şi pună obligatoriu în vânzare mărfurile în oraşul respectiv, în folosul negustorilor locali, care deveneau intermediari obligatorii nu numai pentru vânzările cu amănuntul pe piaţa locală, dar şi pentru comerţul detranzit



66

pentru ea, flota Lübeckului fiind zdrobită la Svendborg (1535). Tratatul de pace din 1536 eliminasupremaţia Hansei în zona Mării Baltice, dar nu stabilea cine avea s-o succeadă în această

poziţie. Din punct de vedere economic cel mai bine plasaţi erau negustorii din Ţările de Jos,sprijiniţi politic de Carol Quintul. Încercarea regelui Danemarcei, Cristian al III-lea (1534-1559),de a se impune în dauna acestora a condus la un război făţiş în anii 1541-1542, război care s-a

îm pletit cu cel dintre Carol Quintul şi Franţa din anii 1542-1544, şi care s-a terminat defavorabilpentru Danemarca. Astfel, prin tratatul de la Speyer (1544) Carol Quintul a impus regeluiDanemarcei obligaţia de a nu închide unilateral navigaţia prin Sund şi de a nu modifica taxele detrecere, fapt care marchează un început de internaţionalizare a regimului Mării Baltice.

Sporirea comerţului baltic, atât ca volum cât şi valoric, a favorizat atât pe regiiDanemarcei, ale căror venituri au crescut considerabil, cât şi pe negustorii din Ţările de Jos, careau acaparat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea

peste două treimi din acest comerţ13. Profituri însemnate mai reveneau marilor proprietarifunciari care vindeau cereale pentru export şi negustorilor din porturile de pe litoralul sudic şiestic al Mării Baltice, mai ales atunci când acestea beneficiau încă de drepturile de etapă şi dedepozit.

Creşterea puterii Rusiei a făcut ca aceasta să încerce şi ea să se impună ca o putere baltică. În ultima parte a domniei lui Ivan al III-lea Rusia dobândise o minimă ieşire la GolfulFinic prin întemeierea oraşului Ivangorod în 1492, dar acesta nu a dobândit niciodată oimportanţă economică majoră. După cucerirea Kazanului şi Astrahanului Ivan al IV-lea a decissă cucerească şi teritoriile de pe litoralul răsăritean al Mării Baltice, stăpânite în acel moment deOrdinul livonian. În 1558 armatele ruse au pătruns în Livonia ocupând Narva şi Dorpat.Incapacitatea de rezistenţă a Ordinului a făcut ca atât cavalerii, cât şi orăşenii din Reval şi Riga,care se temeau că aveau să-şi piardă privilegiile, să ceară sprijinul statelor capabile să-i ajute, în

primul rând al Suediei şi al Poloniei. Astfel, după unele ezitări ale regelui Gustav Vasa (1523-1560), urmaşul acestuia, Erik al XIV-lea (1560-1568), a ocupat o parte a Estoniei cu Reval şi ainstituit o blocadă asupra Narvei. La rândul său, marele maestru al Ordinului s-a pus sub

protecţia regelui Poloniei (1561), şi a acceptat ulterior includerea teritoriilor sale în componenţaregatului Poloniei în schimbul recunoaşterii sale ca duce al Curlandei (1569). Pe de altă parte,Rusia s-a apropiat de Danemarca şi de Lübeck, ambele nemulţumite de blocada Narvei, astfelîncât războiul local din Livonia a devenit un conflict de anvergură care a angajat totalitatea

puterilor baltice. Operaţiile militare nu au dus la un rezultat tranşant, fapt care a împins puterileimplicate să caute o soluţie negociată a divergenţelor dintre ele. În toamna anului 1570 a avut locla Stettin un congres internaţional, la care alături de statele baltice (exceptând Rusia) au participatşi reprezentanţi ai împăratului, ai regilor Franţei, Spaniei, Angliei şi Scoţiei şi ai principilor electori de Brandenburg şi de Saxonia. Tratatul încheiat cu acest prilej consemna solemnlibertatea comerţului baltic, cu un avantaj suplimentar pentru Suedia ale cărei corăbii erau scutite

de taxa de trecere prin Sund, şi recunoştea apartenenţa insulei Oesel la Danemarca, a Estoniei laSuedia şi a restului Livoniei la Polonia. Evident, Rusia nu s-a împăcat cu aceste prevederi, dar,rămasă fără aliaţi şi slăbită de tensiunile interne provocate de politica lui Ivan al IV -lea, ea asuferit mai multe înfrângeri în 1578-1582 din partea polonezilor şi a suedezilor, pierzândteritoriile cucerite în 1558 şi fiind ameninţată chiar în posesiunile sale mai vechi. În acestecondiţii Ivan al IV-lea a fost silit să încheie tratate succesive cu Polonia în 1582 şi cu Suedia în1583, prin care renunţa la Livonia.

Ca urmare a slăbiciunii ruse, stăpânirea teritoriilor de la răsărit de Baltica a rămas să fiedisputată între Suedia şi Polonia. Între cele două state neîncrederea era mare, ele necooperândîntre ele în mod semnificativ nici măcar atunci când ambele luptau simultan împotriva Rusiei.Conflictul părea că va putea fi aplanat în 1587, atunci când Sigismund, fiul regelui suedez Ioan al

13 F. Braudel, Timpul lumii, vol.I, Bucureşti, 1989, p.263 şi urm.; R. Manolescu, Relaţiile capitaliste în Europa apuseană însecolele XIV-XVII. Curs special, Bucureşti, 1989, p.98.



67

III-lea (1568-1592) a fost ales rege al Poloniei. Totuşi, disputele cu privire la Estonia şi temerilereligioase ale lutheranilor suedezi (Sigismund era catolic) au făcut ca Sigismund să nu se poatăimpune cu adevărat în Suedia, unde a trebuit să lase conducerea regatului în seama unui consiliucondus de unchiul său, ducele Carol de Södermannland. Încercarea lui Sigismund de a prelua

puterea în Suedia cu ajutorul unei armate venite din Polonia a fost înfrântă în 1598, fapt care a

dus la disoluţia uniunii personale şi la proclamarea unchiului său ca rege sub numele de Carol alIX-lea (1604-1611).Eşecul uniunii polono-suedeze a condus la declanşarea unui război făţiş între cele două

state pentru Livonia (1600-1629). În primul deceniu al secolului al XVII-lea acest conflict nu adus la un rezultat tranşant, polonezii având o anume superioritate în bătăliile în câmp deschis, manifestată îndeosebi prin victoria de la Kirchholm din 1605, dar disensiunile interne şi lipsaunei flote i-au împiedicat să-i alunge pe suedezi din Estonia. Totodată, atât Polonia cât şi Suediaau căutat să profite de criza internă din Rusia pentru a-şi extinde dominaţia complet sau parţialasupra acesteia, fapt care le-a îndemnat să încheie începând din anul 1611 mai multe armistiţii

pentru frontul din Livonia. Eşecul planurilor Poloniei şi Suediei de a-şi instaura un controlcomplet asupra Rusiei prin instalarea ca ţar a unui membru al familiilor lor regale a devenit

manifest odată cu ridicarea la tron a lui Mihail Romanov (1613), dar aceasta nu le-a împiedicatsă-şi extindă stăpânirile teritoriale în dauna acesteia. Astfel, după ce în 1609 -1610 a obţinut

provincia Ingria de la ţarul Vasili Şuiski (1606-1610) în schimbul acordării de ajutor împotrivafalsului Dimitrie al II-lea, Suedia a reuşit să păstreze această provincie prin tratatul de pace cuRusia încheiat în 1617 la Stolbovo, cu medierea Angliei. La fel, după cum am arătat mai sus,tratatul polono-rus de la Deulino din 1618 recunoştea şi el cuceririle poloneze în dauna Rusiei.

Retragerea Rusiei din competiţia pentru Livonia ca şi imposibilitatea de a obţine maimulte teritorii în dauna acesteia au lăsat din nou faţă în faţă Polonia şi Suedia. De această datăînsă războiul a decurs favorabil pentru Suedia. Sub conducerea regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) suedezii au ocupat Riga (1621) şi au pătruns apoi în Prusia organizând o blocadă aexporturilor poloneze de cereale prin Baltica (1626-1629). Incapacitatea Poloniei de a reacţionaeficient în această situaţie şi medierea Franţei, dornică de a elibera Suedia din conflictul cuPolonia pentru a-i permite să intervină în Imperiu, unde victoria Habsburgilor ameninţa gravîntregul echilibru european, au condus la armistiţiul de la Altmark (1629), prin care Suedia păstradurabil Livonia cu Riga şi controla prin garnizoanele sale porturile din Prusia, mai puţinDanzigul, fapt care-i permitea să perceapă în folosul său cea mai mare parte a vămilor de pelitoralul sudic şi estic al Mării Baltice. Chiar dacă aceste porturi au trebuit evacuate în urma unuinou tratat cu Polonia încheiat în 1635, se poate aprecia că Suedia a câştigat în această perioadădisputa cu Rusia şi cu Polonia pentru controlul teritoriilor de la răsărit de Marea Baltică.

Aceasta nu însemna însă că Suedia ar fi devenit deja puterea dominantă în zona baltică.Dimpotrivă, la începutul secolului al XVII-lea principalul candidat în acest sens părea a fi

Danemarca. Sub conducerea ambiţioasă a regelui Cristian al IV-lea (1588-1648) Danemarcatrecuse deja la o politică agresivă, încercând să-şi întărească controlul asupra comerţului baltic.Aceasta însemna în primul rând să pună capăt evaziunii vamale practicate de suedezi şi olandezi.Astfel, potrivit tratatului de la Stettin suedezii erau scutiţi de taxele de trecere prin Sund. De acestlucru profitau negustorii olandezi, care, în drum spre Baltica, opreau mai întâi în Göteborgulsuedez, şi apoi treceau Sundul pe corăbii sub steag suedez, scutite de taxe. Acest motiv, combinatcu disputele teritoriale pentru Finnmark (ţinut în nordul Norvegiei), a condus la declanşarea decătre Danemarca a războiului cu Suedia (1611-1613). Danezii au ocupat şi distrus Göteborg, auocupat şi Kalmar, dar nu au putut să obţină o victorie decisivă. Pacea de la Knäred (1613) statuatotuşi superioritatea daneză: astfel, Danemarca înapoia oraşele cucerite şi reînnoia scutireasuedezilor la trecerea prin Sund, dar primea în schimb o despăgubire de război considerabilă şi

îşi vedea recunoscută suveranitatea asupra teritoriilor în litigiu din nord. În continuare, Cristian alIV-lea a restrâns drastic ultimele privilegii ale oraşelor hanseatice şi a întemeiat în estuarul Elbei



oraşul Glückstadt, prin intermediul căruia a încercat să capteze în folosul său comerţulHamburgului. În fine, ambiţiile germane l-au împins pe regele danez să se angajeze în războiulde 30 de ani, dar aici el a suferit o înfrângere severă din partea armatelor imperiale comandate degeneralii Tilly şi Wallenstein (1625-1629).

Victoriile armatelor imperiale împotriva Danemarcei au îndemnat pe Habsburgi să

încerce să-şi clădească propria bază de putere la Baltica. Astfel, Wallenstein a obţinut din pa rteaîmpăratului atribuirea ducatului de Mecklenburg din nordul Germaniei şi a încercat fără successă cucerească portul Stralsund (1628), în timp ce Spania relansa planul mai vechi de a blocaaprovizionarea Olandei cu cereale din Baltica. Perspectiva întăririi puterii imperiale în Germaniaşi a apariţiei unei flote habsburgice în Baltica a precipitat hotărârea lui Gustav Adolf de ainterveni în Germania (1630). Evoluţia războiului, deosebit de favorabilă suedezilor în 1630-1631, a adus sub controlul acestora cea mai mare parte a nordului Germaniei, cu litoralul balticaferent, situaţie care nu s-a modificat semnificativ până la încheierea păcii. De altfel, prin paceadin Westfalia Suedia păstra Pomerania apuseană cu importantele porturi Stettin, Stralsund şiWismar, precum şi episcopatul Bremen, controlând deci cea mai mare parte a comerţului germanspre Baltica şi spre Marea Nordului.

Întărirea considerabilă a Suediei nu convenea Danemarcei. Aceasta a căutat să profite derăzboiul european pentru a mări taxele de trecere prin Sund şi pentru a aduce complet însubordinea sa Hamburgul, dar aceste acţiuni nu au făcut decât să-i atragă ostilitatea Olandei şi aSuediei. În războiul care a urmat în anii 1643-1645 Danemarca a fost repede zdrobită pe uscat şipe mare, fiind silită prin tratatele de la Christianstad cu Olanda şi de la Brömsebro cu Suedia săaccepte revenirea taxelor de trecere prin Sund la cuantumul scăzut de la începutul secolului alXVII-lea, să renunţe la orice stingherire a comerţului Hamburgului şi să cedeze Suediei

provinciile Jämtland, Härjedalen şi Halland şi insulele Gotland şi Oesel.În concluzie, la mijlocul secolului al XVII-lea Suedia reuşise să devină puterea

dominantă în regiunea Mării Baltice, stăpânind cea mai mare parte din litoral cu porturileaferente şi cele mai importante insule. Această hegemonie suedeză era însă numai politică şimilitară, nu şi economică şi navală, domenii în care supremaţia aparţinea Olandei, care în plusdeţinea poziţii importante în economia şi finanţele suedeze. Tot Olanda avea să împiedice Suediasă obţină o victorie completă asupra Danemarcei în timpul primului război nordic (1655-1660),ilustrând astfel grija statelor dezvoltate din apusul Europei de a evita ca o singură putere săcontroleze nestingherită zona Mării Baltice.

IMU 2 Suportdecurs 2006 Murg

Documents

Transcript of IMU 2 Suportdecurs 2006 Murg