Impozitul Pe Veniturile Persoanelor Fizice in Romania Si Statele UE

CUPRINS

INTRODUCERE-----------------------------------------------------------------------------------------------------------2

CAPITOLUL I-------------------------------------------------------------------------------------------------------------3

SISTEMUL FISCAL ŞI TEORIA GENERALÃ A IMPOZITELOR-------------------------------------------3

1. SISTEMUL FISCAL ŞI TEORIA GENERALÃ A IMPOZITELOR----------------------------------------3

1.1. CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL------------------------------------------------------------------------------------31.2. CONŢINUTUL ŞI ROLUL IMPOZITELOR----------------------------------------------------------------------------51.3. ELEMENTELE IMPOZITULUI----------------------------------------------------------------------------------------81.4. CLASIFICAREA IMPOZITELOR--------------------------------------------------------------------------------------9

1.4.1.Impozitele directe--------------------------------------------------------------------------------------------111.4.2.Impozitele personale-----------------------------------------------------------------------------------------111.4.3.Impozitele pe venit-------------------------------------------------------------------------------------------121.4.4.Impozitele pe veniturile persoanelor fizice---------------------------------------------------------------12

2. EVAZIUNEA FISCALÃ---------------------------------------------------------------------------------------------12

2.1. CONCEPTUL DE EVAZIUNE FISCALÃ-----------------------------------------------------------------------------122.2. FORMELE EVAZIUNII FISCALE------------------------------------------------------------------------------------14

2.2.1. Evaziunea fiscalã la nivel naţional-----------------------------------------------------------------------142.2.1.1. Evaziunea fiscalã licitã (realizatã la adãpostul legii)----------------------------------------------------------142.2.1.2. Evaziunea fiscală ilicitã (frauduloasă), numită şi fraudă fiscală.--------------------------------------------15

2.2.2. Evaziunea fiscalã internaţionalã--------------------------------------------------------------------------17

3. VENITURILE PERSOANELOR FIZICE – IMPUNERE GLOBALÃ VS. IMPUNERE SEPARATÃ--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------18

3.1. DELIMITARI CONCEPTUALE--------------------------------------------------------------------------------------183.2. PRINCIPII CARE STAU LA BAZA IMPUNERII VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE--------------------------19

3.2.1. Principii de echitate fiscală--------------------------------------------------------------------------------193.2.1.1. Impunerea în sume fixe (separatã)--------------------------------------------------------------------------------203.2.1.2. Impunerea în cote procentuale------------------------------------------------------------------------------------20

3.2.2. Principii de politică financiară (fiscală)-----------------------------------------------------------------243.2.3. Principii de politică economică şi socială---------------------------------------------------------------25

CAPITOLUL II-----------------------------------------------------------------------------------------------------------26

IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE ÎN ROMÂNIA--------------------------------26

1. REPERE ISTORICE PRIVIND IMPOZITUL VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE ÎN ROMÂNIA-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------26

2. REGLEMENTÃRI ACTUALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------35

2.1. CONTRIBUABILII ŞI SFERA DE APLICARE------------------------------------------------------------------------352.1.1. Contribuabilii------------------------------------------------------------------------------------------------352.1.2. Sfera de aplicare--------------------------------------------------------------------------------------------36

2.1.2.1 Venituri care se supun impozitării---------------------------------------------------------------------------------362.1.2.2. Venituri neimpozabile----------------------------------------------------------------------------------------------372.1.2.3. Veniturile scutite de impozit---------------------------------------------------------------------------------------402.1.2.4. Cheltuieli deductibile-----------------------------------------------------------------------------------------------412.1.2.5. Cotele de impozitare------------------------------------------------------------------------------------------------412.1.2.6. Declaraţia privind venitul realizat--------------------------------------------------------------------------------422.1.2.7. Stabilirea şi plata impozitului pe venitul net anual impozabil------------------------------------------------43

3. EXEMPLU PRIVIND DETERMINAREA ŞI PLATA IMPOZITULUI PE SALARII-----------------44

3.1. APLICAŢII-----------------------------------------------------------------------------------------------------------45

CAPITOLUL III----------------------------------------------------------------------------------------------------------49

IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE ÎN STATELE UNIUNII EUROPENE---49

1. CONTRIBUŢIA IMPOZITULUI VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE LA FORMAREA VENITURILOR BUGETULUI GENERAL CONSOLIDAT---------------------------------------------------49

1

2. IMPOZITAREA PERSOANELOR FIZICE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE----------------53

3. COORDONAREA FISCALA LA NIVEL EUROPEAN------------------------------------------------------58

4. EFECTELE DUBLEI IMPUNERI ASUPRA RELATIILOR ECONOMICE DINTRE STATE-----60

4.1. METODE PENTRU EVITAREA DUBLEI IMPUNERI JURIDICE INTERNAŢIONALE-------------------------------614.2. ELIMINAREA DUBLEI IMPUNERI ÎN ROMÂNIA ŞI AUSTRIA---------------------------------------------------674.3. APLICATIE----------------------------------------------------------------------------------------------------------69

CONCLUZII--------------------------------------------------------------------------------------------------------------71

BIBLIOGRAFIE---------------------------------------------------------------------------------------------------------73

2

INTRODUCERE

Timp de decenii sistemul de impozite al României a funcţionat şi s-a dezvoltat ca o

componentă a modelului administrativ de conducere, construcţia şi structura sa fiind

integrate într-un centralism excesiv tipic economiei socialiste.

Ca toate celelalte reforme impuse de tranziţia la economia de piaţă, reforma

sistemului de impozite şi taxe a fost amplu dezbătută în literatura de specialitate, fiind

considerată de numeroşi economişti foarte importantă pentru succesul tranziţiei.

Reforma sistemului de impozite şi taxe, componentă esenţială a reformei

economice şi sociale, a urmărit „constituirea” unui sistem coerent, echitabil şi eficient,

pentru a putea face faţă cerinţelor aşezării economiei pe bazele pieţei şi reconsiderării

rolului statului în activitatea economică.

În ultimii ani, reforma sistemului de impozite în diferite ţări a avut ca scop pe

termen lung, stimularea economiilor, a investiţiilor, a comportamentelor pentru muncă, şi,

în final, a creşterii economice. În mod obiectiv, sensul reformei impozitelor în fostele ţări

socialiste nu a fost similar celui derulat în ţările dezvoltate, dar va trebui în mod inevitabil,

să urmeze acelaşi sens.

La fel ca în celelalte economii fost centralizate, sistemul de impozite din România

conţine încă o serie de imperfecţiuni din punct de vedere al funcţiilor pe care trebuie să le

îndeplinească impozitele într-o economie de piaţă. Principiile şi tehnicile caracteristice

sistemelor de impozite practicate în fostele ţări socialiste au avut şi au în continuare un

impact profund asupra modului de aşezare şi funcţionare a mecanismelor impozitelor în

aceste ţări.

Astfel, accentul a căzut într-o primă fază pe creşterea stabilităţii şi transparenţei

impozitelor existente şi pe îmbunătăţirea structurii sistemului de impozite, abia ulterior

introducându-se impozite cu eficacitate sporită, cum ar fi taxa pe valoarea adăugată şi

impozitul pe venitul global al persoanelor fizice.

În aceastã lucrare vom studia, în prima parte, sistemul fiscal şi particularitãţile

acestuia, precum şi o comparaţie între impunerea separatã şi impunerea globalã a

veniturilor persoanelor fizice. În a doua parte, ne vom concentra asupra evoluţiei şi

reglementãrilor actuale cu privire la impozitarea veniturilor persoanelor fizice. În final, vom

vorbi despre contribuţia acestui impozit la formarea veniturilor bugetului general consolidat

îi vom compara sistemul fiscal actual din România cu alte sisteme fiscale din ţările UE27.

3

CAPITOLUL I

Sistemul fiscal şi teoria generalã a impozitelor

1. SISTEMUL FISCAL ŞI TEORIA GENERALÃ A IMPOZITELOR

1.1. Conceptul de sistem fiscal

Termenul de fiscalitate este definit de La Rousse ca un sistem de percepere a

impozitelor, ansamblul de legi care se referã la acesta şi mijloacele care conduc la el.

Sistemul fiscal reprezintã un ansamblu de cerinţe şi principii referitoare la dimensionarea,

aşezarea şi perceperea impozitelor precum şi la obiectivele social-economice urmãrite de

politica fiscalã.

Unii economişti considerã sistemul fiscal ca „totalitatea impozitelor şi taxelor

provenite de la persoane fizice şi persoane juridice care alimenteazã bugetele publice”1,

sau „totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care procurã acestuia o parte covãrşitoare

din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specificã şi un rol regulator în

economie”2.

O altã abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale

sistemului în general şi interpreteazã sistemul fiscal prin prisma relaţiilor dintre elementele

care formeazã acest sistem, astfel: „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte,

principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilã, cote,

subiecţi fiscali etc.) între care se manifestã relaţii care apar ca urmare a proiectãrii,

legiferãrii, aşezãrii şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei

fiscale, în scopul realizãrii obiectivelor sistemului”3.

Sistemul fiscal este, aşadar, un sistem complex, alcãtuit dintr-un ansamblu de

elemente şi anume:

1. Materia impozabilã;

2. Subiecţii sau actorii sistemului fiscal;

3. Elemente modificabile.

1. Materia impozabilã, reprezentatã de venitul realizat, repartizat, consumat, şi capitalizat,

constituie un element evolutiv complex şi cuprinde:

venituri din muncã, respectiv venituri de naturã salarialã;

1 Condor Ioan, Drept financiar, Editura Regia Autonoma”Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p.1222 Hoanţã Nicolae, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaîi, 2002, p.1643 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998, p.22

4

venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividende, dobânzi etc.;

venituri produse de agenţi economici, sub forma beneficiilor din industrie,

comerţ, agriculturã, servicii etc.;

circulaţia şi consumul veniturilor.

2. Actorii sistemului fiscal, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, se pot

grupa în trei categorii4:

actori dotaţi cu putere de decizie politicã în materie fiscalã. Potrivit

Constituţiei României, decizia Parlamentului este în mod formal sursa de

drept fiscal care se concretizeazã în dispozitii (reglementãri) ce figureazã fie

în Legea finanţelor publice, fie în legile fiscale care reglementeazã diferite

impozite şi taxe (legea privind codul fiscal), fie în legea anualã a bugetului

de stat. În mod exceptional, când împrejurãrile o impun, competenţa

legislativã în materie fiscalã poate fi delegatã, pe termen limitat, puterii

executive (Guvernului) sub rezerva aprobãrii ulterioare de cãtre Parlament a

reglementãrilor respective. De asemenea, la nivelul colectivitãţilor publice

locale, anumite competenţe în materie fiscalã au consiliile locale;

actori încredinţaţi cu deciziile administrative în domeniul fiscal cãrora le

revine sarcina punerii în aplicare a deciziilor legislativului în domeniul

fiscal şi responsabilitatea gestiunii finanţelor publice. Deşi formal Guvernul

este însãrcinat cu elaborarea bugetului de stat, bugetului asigurãrilor sociale

de stat, bugetelor fondurilor speciale şi urmãrirea execuţiei acestor bugete,

în fapt, Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte nemijlocit aceste atribuţii

şi ia mãsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar şi înfãptuirea politicii

financiare a statului;

contribuabilii care sunt persoane fizice şi juridice, care realizeazã venituri

impozabile din activitãţi desfãşurate în România.

3. Sistemul fiscal cuprinde şi elemente modificabile, stabilite de organele de

decizie şi legislative.

1.2. Conţinutul şi rolul impozitelor

4 Gheorghe D. Bistriceanu, Sistemul Fiscal al României, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006

5

Procesul de finanţare a activităţilor statului în domenii cum sunt apărarea, ordinea

publică, funcţionarea organelor administraţiei publice, educaţie, sănătate, cultură, artă,

securitate şi protecţie socială precum şi în domeniile economice cum sunt transporturi,

energie, comunicaţii, cercetare, protecţia mediului şi cerinţa intervenţiilor sale prin acţiuni

adecvate asupra fluctuaţiilor conjuncturale ale mediului economic, au determinat sporirea

nevoilor sale financiare precum şi o diversificare a surselor de finanţare.

Impozitele reprezintă o categorie financiară a cărei apariţie şi evoluţie se află în

legătură cu statul şi relaţiile băneşti. Rădăcina etimologică a acestei noţiuni provine din

limba latină de la cuvântul „ impositus”.5

Impozitele, ca procedeu financiar principal de mobilizare a fondurilor băneşti

necesare statului, au apărut şi sunt cunoscute din antichitate, evoluând în forme multiple în

toate perioadele istorice, păstrându-şi importanţa până în zilele noastre. Evoluţia istorică a

fost însoţită, îndeosebi în perioada contemporană, de caracterizări şi teorii doctrinare care

justifică necesitatea şi rolul impozitelor precum şi de principii privind aşezarea şi încasarea

acestora.

Pe măsură ce organizarea statală se dezvoltă, aceasta este însoţită de impozitul

permanent perceput pe cale de autoritate. Treptat el începe să fie reformat de conducătorii

de state, iar el însuşi, la rândul său, stă la baza reformelor la care statul a fost supus de-a

lungul timpului. Statele moderne şi-au bazat dezvoltarea economiilor şi extinderea puterii

lor, în mare parte, pe fiscalitate, fie că aceasta era suportata numai de către proprii cetăţeni

sau de cetăţenii altor state aflate într-o formă sau alta de dependenţă faţă de respectivul

stat.

Până în prezent nimeni nu a putut înlocui acest mijloc de finanţare şi de susţinere a

statului.

Exemple de impozite sunt: impozit pe venitul din salarii, impozit pe profit, impozit

pe avere, accize, taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale.

Taxele sunt prelevări băneşti efectuate de contribuabili, de regulă, pentru serviciile

prestate acestora de către stat.

Caracteristicile taxei sunt:

taxa este obligatorie doar pentru cei ce solicită un serviciu public;

taxa este inferioară costului serviciului social solicitat.

5 Vasile Zaharia – Finanţe publice, Editura George Bariţiu , Cluj-Napoca, 2002, pag. 131

6

În categoria taxelor se cuprind: taxele juridice (taxe de timbru, notariale şi de

succesiune), taxe administrative (taxe pentru autorizaţii, permise, legitimaţii), taxe

consulare.

Contribuţiile reprezintă prelevări obligatorii către stat de la anumiţi contribuabili

care beneficiază de anumite servicii publice sau activităţi ale statului.

Caracteristicile contribuţiilor sunt:

obligativitatea plaţii contribuţiei stabilită prin lege;

utilizarea lor numai pentru acţiuni de asigurări sociale, de securitate

socială.

În cadrul contribuţiilor evidenţiem: contribuţiile pentru asigurări sociale, contribuţii

pentru ajutor de somaj, contribuţii pentru asigurări de sănătate.

Cea mai importantă funcţie a impozitelor se manifestă în plan financiar, întrucât

ele au constituit şi constituie mijlocul principal de preocupare a resurselor financiare

necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. În statele dezvoltate, impozitele, taxele şi

contribuţiile asigură opt sau nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului în

ţările în curs de dezvoltare această pondere este mai mică, fiind cuprinsă între cinci şi nouă

zecimi. În perioada postbelică tendinţa caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi taxelor

o reprezintă creşterea continuă a acestora, în expresia relativă şi absolută.

De aceea, funcţia cea mai importantă a impozitelor este aceea de asigura mobilizarea

veniturilor necesare statului pentru acoperirea cheltuielilor publice. În concepţia teoriei

economice clasice asupra impozitelor acestea reprezintă unica funcţie a lor ca mijloc de

preocupare a resurselor băneşti pentru trezoreria publică. Ele nu trebuie să fie nici

mobilizator şi nici inhibitor al economiei.

Teoria economică modernă aşează la temelia explicării necesităţii funcţiilor

impozitelor şi alte raţiuni, alături de cea financiară şi anume funcţii economice şi sociale

legate de utilizarea acestora ca instrumente de intervenţie a statului în economie, având

calitatea de pârghie fiscală.

În zilele noastre, în condiţiile complexe ale funcţionării mecanismelor pieţei

concurenţiale, în practica financiară contemporană se evidenţiază o anumită accentuare a

rolului impozitelor pe plan economic, aspect ce rezultã din practica statelor moderne de a

folosi impozitele ca mijloc de intervenţie în viaţa economică. Impozitul are atât rolul

alimentării cu fonduri la bugetul statului, cât şi acela al unui factor de echilibru în

economie.

7

Din raţiuni economice statul poate diferenţia tratamentul fiscal al contribuabililor

pentru a stimula dezvoltarea activităţilor dorite de societate şi pentru descurajarea celor

indezirabile. Astfel, el este în prezent activizat ca pârghie fiscală în cadrul economiei.

Sunt cunoscute aspectele practice ce reflectă utilizarea structurilor tehnice ale

impozitelor pentru intervenţie în viaţa economică şi socială: acţiuni în scop natalist

(impozitul pe celibat), asigurarea unei anumite egalizări sociale a indivizilor (impozitul pe

succesiuni cu caracter de confiscare, progresivitatea cotelor de impozitare în funcţie de

nivelul veniturilor), folosirea impozitului pentru orientarea activităţilor economice

(variabilitatea cotelor, exonerarea parţială temporară şi deduceri în funcţie de activitatea

economică, utilizarea taxelor vamale şi a accizelor). Astfel, de la rolul primordial de a

asigura venituri statului pentru acoperirea cheltuielilor publice, s-a ajuns la utilizarea

impozitului pentru obţinerea de efecte pe plan economic şi social.

Funcţia intervenţionistă a impozitelor se manifestă în următoarele direcţii:

● aceea de a incita (investiţiile, asigurările, exportul);

● aceea de a inhiba (consumul de produse dăunătoare sănătăţii, poluarea mediului,

formarea de averi excesive);

● aceea de a proteja anumite ramuri, sectoare sau produse autohtone, prin intermediul

taxelor vamale.

Impozitelor le revine şi un important rol social, ce se concretizează prin utilizarea lor

ca instrument al redistribuirii unei părţi importante a produsului intern brut. Raţiuni de

ordin social stau la temelia tratamentului fiscal diferenţiat în politica fiscală: nu toţi

contribuabilii care obţin venituri de mărime egală suportă la fel impozitul. Utilizarea

impozitului ca instrument al politicii sociale a statului are loc prin diferenţierea mărimii lui

ţinând seama şi de criterii cum sunt: numărul de persoane aflate în întreţinere, starea de

sănătate, starea civilă, vârstă etc. Totodată şi procesul de alocare a veniturilor bugetare pe

beneficiari reprezintă un mijloc de redistribuire a unei părţi din P.I.B. În practica fiscală

actuală a statelor se acceptă ideea de diferenţiere a sarcinilor fiscale pe criterii sociale. În

acest sens se acceptă şi impozitul negativ aspect concretizat în faptul că anumite categorii

ale populaţiei beneficiază de utilităţi acoperite din veniturile publice de o valoare mai mare

decât contribuţia lor la constituirea veniturilor bugetare, pe seama impozitelor mai mari pe

care le plătesc alţi contribuabili. Această strategie fiscală nu trebuie să ducă la deformarea

aplicării principiilor economice specifice economiei de piaţă şi să conducă la un

egalitarism fiscal.

8

Pornind de la aceste aspecte, în teoria fiscală contemporană au fost exprimate

numeroase definiţii ale impozitului.

Una din definiţiile cuprinzătoare a fost dată de Gaston Jeze care afirmă că „impozitul

este o prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără

contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice”.

În dicţionarul economic şi social se consemnează că „impozitul este o prelevare

obligatorie realizată în profitul administraţiei publice, care nu dă dreptul unei

contraprestaţii directe, ci la servicii furnizate în mod gratuit de colectivitate.

Din definiţiile întâlnite în literatura de specialitate se poate considera că: impozitele

reprezintă obligaţii de plată pecuniare stabilite de stat în temeiul legii în sarcina

persoanelor fizice şi juridice în funcţie de capacitatea contributivă a fiecăruia, mobilizate la

buget fără vreun echivalent sau contraprestaţie directă şi utilizate de acestea ca resurse

financiare pentru acoperirea cheltuielilor publice şi pârghii pentru influenţarea vieţii

economice şi sociale.

1.3. Elementele impozitului

Realizarea obiectivelor financiare, economice şi sociale care sunt avute în vedere de

către stat prin utilizarea instrumentelor fiscale se bazează pe adoptarea unor reglementări

fiscale care se cer a fi cunoscute atât de organele fiscale cât şi de contribuabili,

reglementãri care se referă la elementele tehnice ale impozitului. Acestea sunt:

subiectul impozitului sau contribuabilul;

suportatorul impozitului;

materia impozabilă (obiectul impozabil);

unitatea de impunere;

sursa impozitului;

cota impozitului;

asieta fiscală;

termenul de plată.

Subiectul impozitului sau contribuabilul este reprezentat de persoana fizică

sau juridică ce este obligată prin lege la plata acestuia.

Suportatorul impozitului îl constituie persoana fizică sau juridică din ale cărei

venituri se suportă efectiv impozitul.

9

Materia impozabilă (obiectul impozabil), o reprezintă bunul, venitul ori activitatea

pentru care subiectul datorează impozite directe, precum şi vânzarea valorificarea sau

punerea în circulaţie a unor produse, bunuri sau servicii, în cazul impozitelor indirecte.

Unitatea de impunere. Pentru a fi supus impunerii, obiectul impozitării trebuie să

fie măsurat, evaluat şi de aceea se precizează prin lege în mod expres unitatea de impunere;

aceasta reprezintă unitatea în care se exprimă mărimea obiectului impozabil (lei).

Sursa impozitului indică din ce anume este plătit impozitul, adică din venit sau din

avere.

Cota impozitului, reprezintă mărimea impozitului stabilită pentru fiecare unitate de

impunere. Această cotă se aplică asupra bazei impozabile, rezultând impozitul total de

plată (cota impozitului reprezintă 16% din profit)

Asieta fiscală dă expresie modului de aşezare a impozitelor, şi cuprinde toate

operaţiile pe care le înfăptuiesc organele fiscale pentru identificarea fiecărui subiect

impozabil; stabilirea mărimii materiei impozabile precum şi a cuantumului impozitelor

datorate statului de fiecare subiect.

Termenul de plată al impozitului se referă la precizarea datei sau a intervalului de

timp în interiorul căruia trebuie să fie achitată obligaţia faţă de bugetul statului (în cazul

nostru trimestrial).

1.4. Clasificarea impozitelor

Ca urmare a modificărilor ce au avut loc prin aplicarea reformei în domeniul

impozitelor, structura sistemului de impozite din România, prezintă în momentul actual o

mare varietate de impozite care se deosebesc ca formă şi conţinut.

Pornind de la diversitatea impozitelor dar şi de la efectele lor în plan economic,

financiar, social şi politic se impune gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.

1. După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite

directe şi impozite indirecte;

a)Impozitele directe sunt stabilite nominal în sarcina fiecărui contribuabil şi se

încasează direct de subiecţii impozitului, diminuând veniturile nominale sau averile

acestora. În cazul acestor categorii de impozite, subiectul impozitului este şi suportatorul

sarcinii fiscale.

Ţinându-se cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe acestea se

grupează în impozite reale şi impozite personale.

10

a.1) Impozitele reale (obiective) au ca element fundamental obiectul

impozitului, aşezându-se asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face

legătură cu subiectul impozitului;

a.2) Impozitele personale (subiective) au ca element fundamental subiectul

impozitului, aşezându-se asupra venitului sau averii în strânsă legătură cu situaţia

subiectului cu starea sa materială şi socială.

b) Impozitele indirecte presupun reflectarea sarcinii fiscale asupra suportatorului

în mod indirect. Ele operează în mod obişnuit asupra consumatorilor de bunuri şi servicii,

prin includerea impozitului în preţul de vânzare sau în tariful perceput, plătitorul fiind o

altă persoană decât suportatorul real.

În funcţie de forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe

de consumaţie, taxe vamale, monopoluri fiscale, alte taxe (taxe de timbru şi de înregistrare,

etc.)

2. După obiectul impozitului, acestea se clasifică în:

a) Impozite pe avere , la care materia impozabilă este reprezentată de

diferite forme de concretizare a averii (bunuri mobile şi imobile);

b) Impozite pe venit , la care materia impozabilă este reprezentată de

veniturile realizate din diverse activităţi.

c) Impozite pe cheltuieli , care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru

achiziţia de bunuri şi servicii, ca expresie a folosirii veniturilor.

3. După scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în:

a)Impozite financiare , care sunt instituite în scopul realizării de venituri

necesare acoperirii cheltuielilor statului;

b)Impozite de ordine sau reglatoare a căror instituire vizează realizarea

anumitor obiective de ordin social-economic de către stat.

4. După nivelul instituţional la care se administrează, impozitele se întâlnesc:

a) Impozite generale , care sunt instituite şi administrate de organele

centrale;

b) Impozite locale , care se instituie şi se administrează de către autorităţile

publice locale.

5.După frecvenţa practicării impozitelor în timp, impozitele se pot grupa în:

a) Impozite permanente , reprezentate prin forme care sunt practicate în

mod continu şi se regăsesc ca venituri bugetare curente de-a lungul mai multor perioade de

timp;

11

b) Impozite incidentale , care sunt practicate în situaţii conjuncturale, pe

parcursul unei perioade de timp limitate, sau în funcţie de anumite obiective urmărite de

stat în situaţii excepţionale.

1.4.1.Impozitele directe

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere, evoluţia lor fiind

strâns legată de dezvoltarea economiei.

Impozitele directe sunt individualizate, se stabilesc nominal în sarcina unor persoane

fizice sau juridice, în funcţie de venitul sau averea acestora, în baza cotelor de impozit

prevăzute de lege.

Avantajele impozitelor directe sunt: echitatea, certitudinea, comoditatea, cunoaşterea

incidenţei, evitarea distorsiunii în alocarea venitului, flexibilitatea, efectul stabilizator.

Dezavantajele impozitelor directe privesc: complexitatea, costul crescut al

consimţirii la impozit, evaziunea fiscală, efecte nestimulative pentru muncă, investire şi

economisire, precum şi rezistenţa contribuabilului la impozite.

Pe de altă parte avantajele impozitelor indirecte sunt: universalitatea, posibilitate

limitată de evaziune, natura opţională, flexibilitatea, simplicitatea, costul scăzut al

consimţirii, lipsa efectelor nestimulative, atractive din punct de vedere politic, etc6.

Dezavantajele impozitelor indirecte constau în: natura regresivă, distorsionarea

preferinţelor consumatorului, distorsionarea modului de realizare a producţiei, efectul

inflaţionist.

1.4.2.Impozitele personale

Dezvoltarea economică, socială şi politică a statelor s-a reflectat permanent în

sistemul de impozite practicat în fiecare ţară. Cu cât gradul de dezvoltare a unei ţări este

mai mare, cu atât sporesc preucupările pentru folosirea unui sistem fiscal cât mai echitabil.

Sporirea numărului persoanelor cu venituri şi a diferenţieri tot mai mari a veniturilor

şi averii acestora, precum şi faptul ca impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru

cei cu venituri mici, iar impozitele reale prezentau o serie de carenţe au impus adaptarea

sistemului de impozite la criterii cât mai echitabile. Rezultatul a fost trecerea de la

impozitele de tip real la impozitele de tip personal stabilite în strânsă legătură cu situaţia

contribuabilului. S-a realizat astfel impunerea progresivă a veniturilor sau averii,

introducerea minimului impozabil şi acordarea unor înlesniri contribuabililor cu familii

numeroase.

6 Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.178

12

Impozitele personale cuprind impozitele pe venit şi impozitele pe avere.

1.4.3.Impozitele pe venit

Impozitul pe venit reprezintă unul dintre cele mai importante surse de venituri ale

statului.

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse

atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite

categorii sociale.

În calitate de subiecţi ai impozitului pe venit, apar, persoanele fizice şi cele juridice

care realizează venituri din diferite surse.

1.4.4.Impozitele pe veniturile persoanelor fizice

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice este un impozit direct, personal.

Ca şi impozit personal impozitul pe veniturile persoanelor fizice se aşează asupra

veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului,

putând fi numit şi impozit subiectiv.

Dintre avantajele generate de impozitul pe venitul personal se pot menţiona:

- Eliminarea evaziunii fiscale şi repartiţia egală pe cât posibil a venitului;

- Corectitudinea metodologiei de calcul comparativ cu cele ale altor impozite;

- Flexibilitatea metodologiei de calcul referitor la posibilitãţile de calcul al

impozitului;

- Influenţa acestor impozite asupra preţurilor este mai mică decat a altor impozite,

reprezentând deci un element de stabilitate economică.

2. EVAZIUNEA FISCALÃ

2.1. Conceptul de evaziune fiscalã

Evaziunea fiscală este fenomenul de încălcare a reglementărilor fiscale care au

consecinţa financiară a plăţii unor impozite şi taxe mai mici decât cele legal datorate, ori

chiar a neplăţii unor impozite şi taxe.7 În legislaţia fiscală românească, evaziunea fiscală

reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor,

taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor

sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele

juridice române sau străine.

7 Vasile Zaharia – Finanţe publice, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002, pag.282

13

Evaziunea fiscală constituie unul din fenomenele economico-sociale complexe de

maximă importanţă cu care se confruntă fiecare stat şi ale cărui consecinţe sunt nedorite.

Limitarea evaziunii fiscale apare ca necesară datorită efectelor sale: ea se

repercutează direct asupra diminuării veniturilor fiscale şi favorizează apariţia unor

distorsiuni în mecanismul pieţei, consolidând nejustificat poziţia pe piaţă a celor care se

sustrag de la impozitare; contribuie la accentuarea inechităţilor sociale.

Principalele premise ale evaziunii fiscale sunt:

unele norme şi reglementări legale privind stabilirea şi plata impozitelor şi taxelor pot

fi lipsite de precizie şi pot oferii posibilitatea de a fi interpretate în moduri diferite;

evaziunea fiscală poate fi şi rezultanta folosirii unor metode şi modalităţi defectuoase

de aplicare a legislaţiei fiscale (de exemplu stabilirea obligaţiilor fiscale pentru unele

categorii de contribuabili pe baza unor norme medii de venit şi nu pe baza venitului efectiv

realizat);

se poate vorbi şi de o înclinaţie psihologică generală a contribuabililor – pe fondul

lipsei unei educaţii fiscale din partea unor contribuabili -, de a se sustrage parţial sau total,

de la plata obligaţiilor fiscale care le revin; o asemenea înclinaţie derivă din faptul că omul

este preocupat să pună mai presus interesele sale individuale decât interesul general al

societăţii;

încălcări ale legislaţiei fiscale săvârşite de către funcţionarii publici cu atribuţii fiscale,

vamale şi de control financiar, care au consecinţe de evaziune fiscală;

existenţa unei presiuni fiscale excesiv de ridicate, ce depăşeşte gradul de suportabilitate

al contribuabililor;

neajunsuri în organizarea sistemului de control financiar;

desele modificări ce se produc în sistemul fiscal în perioada de tranziţie.

2.2. Formele evaziunii fiscale

2.2.1. Evaziunea fiscalã la nivel naţional

2.2.1.1. Evaziunea fiscalã licitã (realizatã la adãpostul legii)

Evaziunea fiscală licitã constă în sustragerea de impozitare a unei părţi din materia

impozabilă realizată de către contribuabilii de drept, la adăpostul legii, fără ca fapta lor să

fie considerată contravenţie sau infracţiune şi sancţionată corespunzător. Aceasta este o

evaziune fiscală nefrauduloasă, putându-se înfăptui prin două moduri:

- prin includerea în legislaţia fiscală a unor prevederi care să permită unor categorii

de contribuabili să sustragă în totalitate sau parţial, de la impozitare, o parte din materia

14

impozabilă. Este vorba de a include în legile fiscale unele prevederi ce se referă la

privilegiile fiscale pe care le acordă statul unor categorii sociale sau unor persoane juridice;

- alt mod de a determina evaziunea poate să apară datorită unor lacune ale legilor

fiscale care permit unor persoane fizice sau juridice să plătească un impozit mai mic. Un

asemenea fenomen devine posibil deoarece legislaţia fiscală din unele state permite, prin

lacunele sale, scoaterea de la impozitare, a unor venituri, părţi de venituri sau averea care,

dacă prevederile legale ar fi clare, explicite, necontradictorii, complete, nu ar putea duce la

asemenea situaţii de scoatere de sub incidenţa fiscală a lor.

Evaziunea fiscală la adăpostul legii presupune a se uza de prevederile legislaţiei

fiscale spre a apăra cât mai mult interesele contribuabililor, diminuând sarcinile fiscale,

pornind de la impreciziile unor legi fiscale sau beneficiind de facilităţile fiscale prevăzute

în legislaţie.

În orice ţară există legi fiscale imperfecte, pe care actorii economici le speculează

pentru a-şi uşura sarcina fiscală.

Se pot prezenta multiple posibilităţi de apariţie a evaziunii fiscale la adăpostul legii.

În situaţia determinării veniturilor impozabile pe baza unor norme medii de venit se

creează posibilitatea ca acei contribuabili care obţin venituri superioare normei medii

stabilite, să nu plătească impozit pentru venitul suplimentar înregistrat. Aceste situaţii se

pot ivi în cazul impozitării veniturilor din profesii libere dacă sunt evaluate pe baza

normelor medii de venit.

Sarcina fiscală se poate determina şi prin practicarea unor cote forfetare de cheltuieli

pentru calculul veniturilor impozabile (artiştii plastici, scriitorii), prin scăderea din

profiturile reale ale contribuabililor a unor cheltuieli investiţionale, de sponsorizare etc.

În aceste cazuri contribuabilii care efectuează cheltuieli reale mai mari sau mai mici

decât cotele forfetare de cheltuieli prestabilite, ca şi contribuabilii cărora li se admit la

scăderea din profiturile reale cheltuieli investiţionale şi de sponsorizare ajung să plătească

impozite necorelate cu baza reală de impozitare.

Acordarea unor facilităţi fiscale (exonerări, scutiri parţiale, reduceri de impozite),

actorilor economici în anumite domenii ale economiei, asigură un cadru favorabil pentru a

recurge la diverse procedee spre a sustrage de la impozitare o parte a veniturilor. Pentru a

se sustrage temporar de la plata impozitelor, solicită şi obţin aprobări de a constitui noi

societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate ca al celor vechi cu toate că în realitate,

acestea sunt noi forme de organizare şi exploatare în care se obţin profituri mai mari decât

în vechile societăţi care sunt menţinute într-o stare de aparentă funcţionare.

15

Facilităţile fiscale acordate actorilor economici din anumite ramuri, la înfiinţarea

firmelor, sau pe parcursul desfăşurării activităţii, permit ca o parte din venit să nu fie supus

impunerii. Astfel, se pot acorda scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru

societăţile nou înfiinţate, scutiri sau reduceri de impozite pentru societăţile care creează noi

locuri de muncă sau angajează personal din rândul şomerilor, scutiri de taxe vamale pentru

maşinile şi utilajele sau materiile prime aduse din import.

Se pot acorda reduceri de impozit pe profit pentru actorii economici care reinvestesc

o parte din profitul obţinut în echipamente tehnice.

Reglementările fiscale din alte state oferă şi alte posibilităţi de evaziune fiscală la

adăpostul legii. În S.U.A. legea conferă dreptul unui întreprinzător persoană fizică să-şi

declare ca asociaţi pe soţie şi copii, chiar dacă ei nu au nici o contribuţie la capitalul social

sau la activitatea firmei. Avantajul pentru ei este că prin impunerea separată pe fiecare

membru de familie, impozitul de plătit va fi mai mic.

2.2.1.2. Evaziunea fiscală ilicitã (frauduloasă), numită şi fraudă fiscală.

Conceptul de evaziune fiscală ilicitã presupune sustragerea integrală sau parţială de

la impozitare, prin încălcarea legilor fiscale. Aceasta duce la sporirea sarcinilor fiscale ale

contribuabililor care îşi achită conştiincios obligaţiile fiscale, pentru ca statul să poată

mobiliza la buget volumul de venituri necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Pentru a preveni faptele care duc la fraudă fiscală, legislaţia fiscală din ţara noastră

stabileşte obligaţiile ce revin contribuabililor:

de a avea autorizaţii oficiale pentru activităţile generatoare de venituri impozabile;

de a se înregistra la organele fiscale locale;

de a declara organelor fiscale atât veniturile şi bunurile impozabile, cât şi datele privind

sediul, subunităţile, magazinele în care îşi desfăşoară activitatea producătoare de

venituri;

de a completa registrele şi toate celelalte documente prevăzute de lege;

de a permite şi înlesni controlul fiscal din partea organelor competente.

Încălcarea prevederilor legilor fiscale care au consecinţe producerea evaziunii fiscale

frauduloase constituie infracţiune sau contravenţie în funcţie de gradul de periculozitate

socială a acestora.

Forme de manifestare ale fraudei fiscale:

16

ascunderea materiei impozabile prin neevidenţierea în contabilitate a unor mărfuri,

distrugând facturile de intrare, procurarea de mărfuri fără acte de importatori,

neînregistrarea unor activităţi;

înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale;

înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli ce nu au nici o legătură cu obiectul de

activitate al societăţii respective sau depăşirea cotelor de cheltuieli cu protocolul,

reclama, publicitatea, sponsorizări, diurne;

întocmirea incorectă sau necorespunzătoare a documentelor primare sau de evidenţă

contabilă ori acceptarea unor astfel de documente;

fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale veniturile realizate

ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare

neplata sau diminuarea obligaţiilor fiscale;

desfăşurarea de activităţi fără autorizaţie legală;

organizarea sau conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea memoriei aparatelor

de taxat, de marcaje, cu scopul de a diminua veniturile supuse impozitării;

distrugerea actelor contabile sau a altor documente prin care se diminuează datele de

evidenţă a materiei impozabile;

declararea fictivă din partea contribuabililor cu privire la sediul unei societăţi

comerciale sau schimbarea acestuia fără a îndeplini obligaţiile legale, spre a se sustrage

de la controlul fiscal;

derularea operaţiunilor fictive prin „firme fantomă” în scopul scoaterii de sub control

legal a mărfurilor şi punerea organelor abilitate în imposibilitatea stabilirii obligaţiilor

fiscale de plată;

practicarea unor fapte de comerţ sau servicii care nu sunt trecute în obiectul de

activitate al firmei;

utilizarea forţei de muncă „la negru” fără a plăti obligaţiile faţă de stat;

nefuncţionarea societăţilor comerciale care au beneficiat de scutire la plata impozitului

pe profit încă o perioadă egală cu cea scutită;

stabilirea incorectă a perioadei de scutire de la plata impozitului;

refuzul de a prezenta organelor de control documentele justificative de evidenţă

necesare pentru stabilirea mărimii obligaţiilor fiscale;

sindromul „Phoenix”, când o firmă ce avea obligaţii de plată a T.V.A. se declară în

stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi director;

17

Asemenea abateri, frecvent întâlnite în practică, sunt sancţionate prin măsuri

pecuniare sau private de libertate după cum modul de încălcare a prevederilor legale

întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei sau a infracţiunii.

Adâncirea relaţiilor economice internaţionale şi amplificarea relaţiilor de cooperare

dintre statele cu sisteme fiscale diferite şi cu rate diferite ale fiscalităţii, a dus la extinderea

fenomenului evaziunii fiscale şi la nivel internaţional. Evaziunea fiscală internaţională este

facilitată şi de existenţa unor „oaze fiscale” sau „paradisuri fiscale”, de care profită

contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos.

2.2.2. Evaziunea fiscalã internaţionalã

Paradisurile fiscale sunt entităţi juridice (state sau teritorii ce se bucură de

suveranitate fiscală), care acordă avantaje fiscale societăţilor care îşi stabilesc sediul social

sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul lor. Acestea asigură protecţia prin

lege a operaţiunilor financiare şi comerciale realizate pe teritoriul lor, dispun de acorduri

fiscale în vederea evitării dublei impuneri, de sisteme bancare sigure, mijloace de

comunicaţie performante etc.

Paradisurile fiscale au fost clasificate din punct de vedere al impozitării în mai

multe categorii:

paradisuri fiscale pure numite „fără taxe”. În cadrul lor nu se percep nici un fel de

taxe şi impozite pentru activităţile desfăşurate pe teritoriul lor, dar încasează taxe pe

documentele de înmatriculare, taxe de rezidenţă etc., de exemplu: Bahamas, Bermude.

paradisuri fiscale în care veniturile străine nu sunt impozitate, dar se cere impozit

pe profitul obţinut pe plan local, de exemplu: Liberia Panama, Filipine, Venezuela.

paradisuri cu fiscalitate scăzută în care este stabilită o rată fixă a impozitării. În

cadrul acestora se aplică un procent mic de impozit asupra veniturilor companiilor,

aceste state având convenţii de evitare a dublei impozitări cu multe ţări cu fiscalitate

ridicată. De exemplu: Cipru, Elveţia.

Anumite companii transnaţionale profită de avantajele paradisurilor fiscale recurgând

la mecanisme prin care pot ocoli plata unor impozite mai „aspre” practicate în unele state.

Aceste companii îşi înfiinţează reprezentanţe (sucursale, filiale) în statele care dispun de un

regim fiscal mai blând şi recurg la organizarea unor relaţii artificiale, de cele mai multe ori

doar scriptice în aceste filiale şi unităţile producătoare aflate în statele în care gradul de

fiscalitate este ridicat, cu scopul de a localiza profitul la filialele situate în ţările cu

fiscalitate redusă.

18

Paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea

fiscală internaţională de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos în

„paradisurile fiscale”.

Combaterea evaziunii fiscale internaţionale se realizează atât prim măsuri unilaterale

prevăzute în legislaţia fiecărui stat, cât şi prin conţinutul prevederilor convenţiilor încheiate

între state pentru evitarea dublei impuneri, în cadrul cărora se au în vedere posibilităţile de

a combate evaziunea fiscală. Aceste convenţii cuprind şi prevederi privind schimbul oficial

de informaţii între statele semnatare cu privire la contribuabilii şi veniturile ce cad sub

incidenţa convenţiilor.

3. VENITURILE PERSOANELOR FIZICE – IMPUNERE GLOBALÃ VS.

IMPUNERE SEPARATÃ

3.1. Delimitari conceptuale

Din punct de vedere fiscal „a impune” are sensul de „a supune pe cineva la plata

unui impozit”.

Impunerea presupune „un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii,

care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau

juridice”8.

Impunerea are două componente: una de ordin politic şi alta de natură tehnică:

1. Componenta politică a impunerii se încadrează, aşa după cum o arată şi

denumirea, în „sfera politicului”. Factorul politic are un impact deosebit, elaborarea unei

legislaţii fiscale plină de confuzii, ambiguităţi, interpretări dintre cele mai diferite chiar

diametral opuse duce la o politică fiscală neperformantă.

2. Componenta tehnică a impunerii se concretizează în metodele şi tehnici

legislative utilizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea

impozitelor.

Componenta tehnică presupune existenţa deja a „documentaţiei tehnice”, care

pentru organele fiscale constituie legislaţia fiscală, publicată în Monitorul Oficial al

României. Până la pulicarea în Monitorul Oficial a unei legi, aceasta aparţine componentei

politice.

Componenta tehnică cuprinde două elemente:

8 Văcarel Iulian „Finanţe publice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2001

19

a) Reglementările fiscale în baza cărora acţionează organele fiscale,

prevederile legale în baza cărora îşi exercită întreaga activitate profesională organele

fiscale;

b) Metodele şi tehnicile legale utilizate de organele fiscale pentru a

asigura aplicarea legii. Acestea diferă de la un impozit la altul, de la un organ de control la

altul, de la un contribuabil la altul, de la o formă de sustragere de la plata impozitelor la

alta etc.

3.2. Principii care stau la baza impunerii veniturilor persoanelor fizice

Prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor

cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii.

Fiecare impozit (inclusiv impozitul pe venitul global) nou introdus trebuie să

corespundă cerinţelor principiilor care stau la baza sistemului de impunere practicat în

societatea modernă:

3.2.1. Principii de echitate fiscală

Ca notiune, echitatea fiscala înseamnã dreptate socialã în materie de impozitare.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscalã sunt necesare impunerea diferenţiatã a

veniturilor şi a scutirii persoanelor cu venituri mici de la plata impozitului, adicã stabilirea

unui minim neimpozabil. Echitatea fiscalã presupune îndeplinirea cumulativã a mai multor

condiţii, şi anume:

- stabilirea minimului neimpozabil, adicã legiferarea scutirii de impozit a unui venit

minim care sã permitã satifsacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil

însã poate fi stabilit numai în cazul impozitelor directe, neavând aplicabilitate în materie de

impozit;

- sarcina fiscalã sã fie stabilitã în funcţie de puterea contributivã a fiecarui plãtitor,

adicã cu luarea în considerare a mãrimii venitului sau a averii care face obiectul impunerii,

precum şi a situaţiei personale a acestuia;

- la o anumitã putere contributivã, sarcina fiscalã a unei categorii sociale sã fie

stabilitã în comparaţie cu sarcina fiscalã a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscalã a

unei persoane în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socialã;

- impunerea sã fie generalã, adicã sã cuprindã toate categoriile sociale care

realizeazã venituri sau care posedã un anumit gen de avere, cu execepţia celor care se

situeaza sub un anumit nivel.

20

Un rol deosebit în respectarea echitãţii fiscale îl are felul impunerii utilizate.

Practica fiscalã cunoaşte impunerea în sume fixe şi impunerea în cote procentuale.

3.2.1.1. Impunerea în sume fixe (separatã)

Impunerea în sume fixe prezintă avantajul tratării în mod diferenţiat a veniturilor,

ca mod de aşezare şi nivel de cote, după cum acestea provin din muncă salariată, afaceri,

profesii libere, proprietate etc.

Impunerea separată asigură totodată eliminarea efectelor progresivităţii impunerii,

favorizând persoanele ce realizează venituri din mai multe surse ce cad sub influenţa unor

impozite diferite.

Impunerea în sume fixe este mai simplă şi mai uşor de realizat, se micşorează

cheltuielile de colectare a impozitelor dar, echitatea fiscală se realizează într-o mai mică

măsură comparativ cu cazul în care veniturile persoanelor fizice se impun separat.

Sistemul de impunere separată presupune impunerea veniturilor persoanelor fizice

pe baza mai multor acte normative, ceea ce determină folosirea unei metodologii diferite

de determinare a bazei impozabile, asupra cărora se aplică cote de impunere diferite.

S-a ajuns la concluzia că impunerea separată permite o adaptare mai bună a

modalităţilor de impunere la natura veniturilor. Astfel, venituri dificil de evaluat au făcut

obiectul unor impuneri forfetare, în schimb venituri uşor de controlat au fost supuse

regimului real. De asemenea o cotă de impunere diferită a putut fi aplicată diferitelor

venituri ţinând cont de necesităţile sociale, economice sau politice.

La baza impunerii separate stă principiul discriminării, adică impunerea diferenţiată

a veniturilor în funcţie de natura acestora.

3.2.1.2. Impunerea în cote procentuale

Poate fi întâlnitã sub forma impunerii:

- în cote proporţionale,

- în cote progresive,

- în cote regresive – se întâlneşte ca o consecinţã a impozitelor indirecte.

Impunerea în cote proporţionale reprezintã o manifestare nemijlocitã a principiului

egalitãţii în faţa impozitelor. În cazul acestei impuneri se aplicã aceeaşi cotã de impozit

indiferent de mãrimea obiectului impozabil, pãstrându-se în permanenţã aceeaşi proporţie

între volumul venitului şi cuantumul impozitului datorat.

Impunerea în cote progresive se caracterizeazã prin faptul cã cota impozitului nu

rãmâne constantã, ci creşte pe mãsura sporirii materiei impozabile, ceea ce face ca

21

dinamica impozitului sã devanseze pe aceea a materiei impozabile. Cotele progresiei pot

creşte fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.

Impunerea progresivã poate fi intalnitã în practica fiscalã fie sub forma impunerii în

cote progresive simple (globale), fie a impunerii în cote progresive compuse (pe tranşe).

În cazul impunerii în cote progresive simple (globale), se aplicã aceeaşi cota de

impozit asupra întregii materii impozabile aparţinând unui plãtitor. Cota de impozit va fi cu

atât mai mare, în limitele progresivitãţii stabilite prin lege, cu cât volumul materiei

impozabile va fi mai mare. Impozitul datorat se obţine fãcând produsul între venitul

impozabil şi cota de impozit corespunzãtoare nivelului acestuia.

Tabelul 1.1Impunerea pe baza cotelor progresive simple

Venitul impozabil(în unitãţi monetare)

Cota deImpozit(în %)

Pânã la 500 De la 501 la 1.000 De la 1.001 la 2.000 De la 2.001 la 4.000 De la 4.001 la 8.000 De la 8.001 la 14.000 De la 14.001 la 20.000 Peste 20.000

0 3 5 810141722

Din datele cuprinse în tabelul 1.1 rezultã cã o persoanã care realizeazã, de

exemplu un venit de 10.000 de unitãţi monetare va plãti statului un impozit de 1.400 unitãţi

monetare, iar o persoanã care realizeazã un venit de 15.000 unitãţi monetare va plãti un

impozit de 2.550 unitãţi monetare.

Impunerea în cote progresive simple, deşi se bazeazã pe creşterea cotei de impozit

pe mãsura mãrimii materiei impozabile, prezintã totuşi unele neajunsuri. Astfel, aceastã

impunere îi dezavantajeazã pe cei care au venituri al cãror nivel se situeazã la limita

imediat superioarã celei la care acţioneazã o anumitã cotã de impozit.

Pornind de la datele cuprinse în tabelul 1.1 se observã ca o persoanã care are un

venit de 8.000 unitãţi monetare va plãti un impozit de 800 unitãţi monetare, în timp ce o

altã persoanã cu un venit de 8.010 unitãţi monetare va plãti un impozit de 1.121,40 unitãţi

monetare. Rezultã cã cea de a doua persoanã care are un venit cu numai 10 unitãţi

monetare mai mare decât prima, datoreazã statului un impozit cu 321,40 unitãţi monetare

22

mai mare, rãmânând cu un venit, dupã plata impozitului, 6.888,60 faţã de 7.200 unitãţi

monetare cu cât ramâne prima persoanã.

Impunerea globalã presupune divizarea materiei impozabile în mai multe tranşe, iar

pentru fiecare tranşã de venit (avere), este stabilitã o anumitã cotã de impozit. Prin

însumarea impozitelor parţiale calculate pentru fiecare tranşã de venit (avere) în parte, se

obţine impozitul de platã ce revine în sarcina unui platitor.

Tabelul 1.2.Impunerea pe baza cotelor progresive compuse

Venit impozabil(în unitãţi monetare)

Cota de impozit

Tranşa de venitimpozabilã

Impozit de platã

Pânã la 500 De la 501 la 1.000 De la 1.001 la 2.000 De la 2.001 la 4.000 De la 4.001 la 7.000 De la 7.001 la 11.000 De la 11.001 la 15.000 De la 15.001 la 20.000 De la 20.001 la 30.000 Peste 30.000

023581015203038

Scutitã1.000-500=500*2%2.000-1.000=1.000*3%4.000-2.000=2.000*5%7.000-4.000=3.000*8%11.000-7.000=4.000*10%15.000-11.000=4.000*15%20.000-15.000=5.000*20%30.000-20.000=10.000*30%

Scutit1030100240400600

1.0003.000

În acest exemplu venitul a fost împãrţit în 10 tranşe: prima tranşã reprezintã

minimul neimpozabil, ceea ce înseamnã cã la toţi plãtitorii primele 500 unitãţi monetare

sunt scutite de impozit. Pentru tranşele urmãtoare cotele variazã între 2 şi 30 %. Pentru

ilustrare se aratã cã o persoanã care realizeazã un venit de 7.000 unitãţi monetare va plãti

un impozit de 370 unitãţi monetare, iar alta care realizeazã un venit de 7.050 va plãti un

impozit de 375 unitãţi monetare.

Impunerea în cote progresive compuse este folositã mai ales pentru impunerea

veniturilor obţinute de persoanele fizice cât şi la unele impozite pe avere.

La baza impozitării globale stă principiul nediscriminării, adică aplicării aceluiaşi

tratament fiscal tuturor veniturilor, indiferent de provenienţa acestora. Unii autori

consideră, având în vedere acest aspect, ca fiind dezavantajos acest mod de impunere întru-

cât nu ţine seama de natura veniturilor, tratând din punct de vedere al impozitului, în

acelaşi mod atât pe muncitori cât şi pe industriaşi9 .

9 Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan, Sistemul de impozite, Ed. Economică 1994, p.48

23

Se consideră că abordarea impunerii globale a veniturilor se poate realiza numai

după o administrare eficientă a tuturor surselor de venit, după o diferenţiere mai puternică

a veniturilor şi un raport echilibrat între venituri, preţuri şi creşterea P.I.B. pe locuitor10.

Specific acestui sistem de impunere este faptul că el pretinde perfecta cunoaştere a

principiilor contabilităţii, competenţă şi corectitudine în administraţia fiscală, precum şi

desăvârşita organizare a activităţilor economice.

Determinarea impozitului pe venit este destul de complexă datorită tehnicilor de

personalizare a impozitului în funcţie de situaţia contribuabilului sau a persoanelor pe care

le are în întreţinere.

Astfel, deşi impozitul pe venitul global reprezintă o sursă superioară de venituri

pentru buget, este în general greu de introdus datorită formularităţilor cerute de tehnica de

impozitare şi complexităţii sistemului de control.

Comparând cele două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite

tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de

impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a

veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).

Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt

avantajate, deoarece nu mai sunt afectate de consecinţele

progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea veniturilor

practicată în sistemul impunerii globale.

Redistribuirea prin impozitare progresivă a ajuns să fie

considerată, în mod aproape universal, drept justă. Cu toate acestea,

progresivitatea cotei globale de impozit face ca povara fiscală să apese

mai greu asupra veniturilor mai ridicate.

Referitor la impozitele pe venit, progresivitatea poate fi introdusă

dintr-un motiv foarte simplu: pentru a compensa tendinţa multora dintre

impozitele indirecte de a apăsa mai greu, în termeni proporţionali,

asupra veniturilor mai mici. Acesta este un argument în favoarea

progresivităţii.

Aplicarea impozitului pe venitul global prezintă, în general, o serie

de avantaje faţă de impunerea separată a veniturilor, după cum

urmează:

10 Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan, Sistemul de impozite, Ed. Economică 1994, p.49

24

asigură o mai bună realizare a echităţii fiscale, permiţând să se

ţină seama atât de nivelul exact al veniturilor fiecărui individ, cât

şi de situaţia personală a contribuabilului, lucru care nu era posibil

în condiţiile impunerii separate a veniturilor;

asigură un randament superior, prin cuprinderea în baza de

impozitare a tuturor veniturilor unui contribuabil;

este un excelent mijloc de combatere a evaziunii fiscale şi a

activităţilor criminale.

În concluzie, dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscalã, cel care se

apropie în mare mãsurã de cerinţele echitãţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor

progresive compuse. Cu toate acestea, utilizarea unei anumite progresivitãţi, de impunere

chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicatã, nu conduce automat la respectarea echitãţii

fiscale, deoarece, aşa cum s-a arãtat, aceasta presupune şi îndeplinirea celorlalte condiţii.

Totodata, nivelul ridicat al fiscalitãţii în unele ţãri este posibil sã nu afecteze prea mult

puterea de platã a unor persoane, dacã pe calea evaziunii fiscale (legale şi frauduloase)

acestea au posibilitatea sã sustragã de la impunere o parte din materia impozabilã.

3.2.2. Principii de politică financiară (fiscală)

Fiind o materializare a preocupărilor de a găsi noi soluţii de procurare a

venitului la dispoziţia statului în contextul creşterii nevoii acestuia de resurse financiare

(începutul secolului XX) impunerea venitului persoanelor fizice răspunde cerinţelor de

justiţie fiscală prin personalizarea impunerii precum şi celor de natură financiară prin

randamentul său ridicat11.

Conform acestui principiu de politică financiară (fiscală) trebuie să se asigure un

cuantum de resurse financiare, provenind din impozite, de nivel satisfăcător în raport cu

cheltuielile de finanţat, şi necesitând eforturi minime de procurare a acestora. Aplicarea sa

în practică presupune respectarea unor condiţii cum sunt: impozitul sã fie aplicat cu

caracter universal, prin modul de aplicare şi încasare a impozitului sã nu se permită

sustragerea de la impunere a materiei impozabile şi nici evitarea plăţii impozitului.

Impunerea globală a veniturilor persoanelor fizice asigură un randament fiscal

ridicat, deci o creştere a încasărilor la bugetul statului, care să permită atenuarea deficitelor

bugetare.

11 Carmen Corduneanu, „Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor” ,Editura CODECS, Bucureşti, 1998, p.209

25

Indiferent de sistemul de impunere practicat (impunerea separată sau impunerea

globală) impozitul pe venitul persoanelor fizice răspunde cerinţelor principiului impunerii

universale, întrucât acţionează asupra totalităţii veniturilor realizate de către persoanele

fizice.

La principiile anterioare s-ar putea adăuga şi nediscriminarea fiscală. Această

cerinţă are în vedere aplicarea aceluiaşi mod de impozitare a materiei impozabile dobândite

pe teritoriul unei ţări, atât de rezidenţii statului respective, cât şi de cei aparţinând acestor

state.

3.2.3. Principii de politică economică şi socială

Principiile de politică economică şi socială se grefează pe rolul de instrument de

influenţare şi reglare a activităţii economice şi sociale ce poate fi îndeplinit de impozit.

În cadrul principiilor de politică socială, în mod expres, impunerea trebuie să

urmărească realizarea protecţiei sociale sub forme specifice impozitelor. Opţiunile cu

privire la protecţia socială pot fi concretizate, în bună măsură, prin impunerea adecvată a

veniturilor persoanelor fizice, protejând categoriile sociale defavorizate. Sunt astfel, luate

în considerare acele categorii de persoane confruntate cu dificultăţi materiale sau cu

deficienţe de ordin fizic şi intelectual, care nu pot suporta sarcini fiscale în condiţii

normale şi sunt tratate mai avantajos.

Un asemenea principiu considerat complementar celor de echitate socială,

acţionează şi în sensul atenuării diferenţelor mari ce rezultă din punctul de vedere al

veniturilor realizate de către membrii societăţii.

Un alt aspect, cu rezonanţă pentru reflectarea principiilor de politică socială în

planul impunerii, se concretizează în exercitarea unei influenţe adecvate politicii

demografice. Impunerea veniturilor persoanelor fizice acordă reduceri ale impozitului de

plată persoanelor care au în îngrijire copii, batrâni etc (deducerea), stimulând natalitatea şi

îmbunătăţind structura populaţiei pe categorii de vârstă.

CAPITOLUL II

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice în România

26

1. REPERE ISTORICE PRIVIND IMPOZITUL VENITURILOR PERSOANELOR

FIZICE ÎN ROMÂNIA

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece

ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau pe

avere.

Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de

impunere.

Primul impozit direct în bani care apare în ţările române în secolul XV este birul, el

fiind şi singurul venit al vistieriei. Este cel mai vechi impozit al Ţărilor Române. Acest

lucru este evidenţiat de A.D. Xenopol în volumul II al lucrării "Istoria românilor din Dacia

Traiană": "că birul a fost una dintre cele dintâi dări cărora a fost supusă populaţia ţărilor

române se constată întâi din documentele de la 1247 în care se vorbeşte de veniturile şi

foloasele concedate de voievodatele române cavalerilor ioaniţi de Ierusalim".

Birul reprezenta o dare personală, pe cap de locuitor, contribuabilul fiind "poporul

de jos". Procedeul utilizat pentru împărţirea impozitelor poartă denumirea de cisluire şi

însemna stabilirea impozitelor pe fiecare persoană de către obştea satului în funcţie de

avere. Perceperea acestuia pe timpul lui Duca Vodă (1673 - 1678) se făcea cu ajutorul unor

slujbaşi neoficiali.

Birul continua să fie prezent până în 1700 când îşi schimbă denumirea şi devine

rupta.

La mijlocul secolului al XVIII-lea găsim o dare directă numită sferturi (civerturi)

care era un impozit personal plătibil în patru sferturi trimestriale. Ea se strângea tot sub

forma cislei.

Prima încercare ştiinţifică de aşezare şi percepere a impozitelor este socotită a fi

reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat în a treia sa domnie în Muntenia în

1739. Cea mai însemnată parte a acestei reforme consta în transformarea impozitului direct

numit capitaţiune, dintr-un impozit de repartiţie, într-unul de cotitate făcându-şi astfel

apariţia aplicarea unui principiu ştiinţific care la acea vreme reprezenta o adevărată

revoluţie fiscală. Reforma încercată de Constantin Mavrocordat a urmărit să aplice

principiile generalităţii, proporţionalităţii şi al răspunderii faţă de fisc, principii care de

altfel se regăsesc în legislaţia fiscală din epoca modernă. Însă datorită stării politice,

economice şi sociale din vremea respectivă, reforma lui Constantin Mavrocordat a fost

socotită drept un act de curaj.

27

Această reformă a avut drept scop stârpirea unor abuzuri legate de perceperea

impozitelor dar şi mărirea veniturilor domnului, ea neatingându-se însă de privilegiile

boierilor.

Necesităţile tot mai mari impuse de turci au făcut ca această reformă să nu fie luată

în seamă de domnitorii care au urmat.

Regulamentul Organic desfiinţeazã toate dãrile vechi şi introduce douã impozite

directe noi: un impozit pe capitaţie, în mãrime de 30 de lei pe cap de familie, de la plata

cãruia erau exceptate anumite categorii sociale, printre care boierimea şi clerul, şi un

impozit asupra industriei şi comerţului (patenta).

O datã cu Unirea Principatelor (1859) şi cu desfiinţarea robiei (1864)12, începe o

nouã perioadã în dezvoltarea de ansamblu a societãţii româneşti, cu consecinţe care s-au

rãsfrânt asupra tuturor sferelor vieţii economice şi sociale. În mesajul sãu din 6 decembrie

1859, adresat Adunãrii elective a Ţãrii Româneşti, Alexandru Ioan Cuza susţine

necesitatea reformei finanţelor publice şi a sistemului fiscal, mentionând cã impozitele vor

fi stabilite „treptat şi aceasta în urma unor studii adânci”.

În anii de dupã Unirea din 1859, bugetul ţãrii noastre era alimentat din trei mari

categorii de venituri ordinare: impozite directe, impozite indirecte şi taxe, şi venituri

domeniale.

Impozitele directe erau în numãr de patru şi cuprindeau: contribuţia personalã

(capitaţia sau vechiul bir), moştenitã de la vechiul regim şi pãstratã la un nivel relativ

constant pânã în 1863 când a fost ridicatã la 36 de lei şi extinsã şi asupra foştilor

privilegiaţi; contribuţia pentru şosele şi poduri (în sumã fixã, stabilitã iniţial sub forma

prestaţiilor în muncã), introdusã, în Moldova, în 1836, de domnitorul Mihai Sturza, şi în

1843, în Ţara Româneasca, de domnitorul Gheorghe Bibescu, cu scopul construirii şi

întreţinerii drumurilor, este menţinutã pânã în 1877, când se transformã în dare pentru

cãile de comunicaţie; contribuţia funciarã (fonciera), fiind stabilitã într-o cotã

proporţionalã anualã, care se aplicã asupra venitului net al proprietãţii funciare de orice

valoare şi patenta, stabilitã în cote diferenţiate pe clase, cote care se aplicau asupra

venitului prezumat ca realizat de industriaşi, meseriaşi şi comercianţi.

În perioada 1866 - 1916 în România impozitele directe se diversifică şi aceasta

datorită situaţiei financiare precare. Asfel existau: impozitul funciar agricol şi pe clãdiri,

patenta, dãrile pentru cãile de comunicaţii, impozitul complementar care consta dintr-un

drept fix de 6 lei şi unul proporţional cu 1% din venitul general al contribuabilului,

12 Legea rurala din 1864

28

impozitul asupra venitului din valori mobiliare, impozitul pe salarii – înfiinţat în 1877 prin

"Legea pentru recensământul contribuţiilor directe", iniţial în cota de 5%, desfiinţat în anul

1891 şi reintrodus în anul 1990 – , taxele miliare).

A urmat o perioadă marcată de două încercări de reformare a impozitelor directe şi

anume cea a lui P.P. Carp din 1900 şi cea a lui E. Costinescu din 1910, aceasta din urmă

având drept scop introducerea unui impozit unic pe venit în locul impozitelor directe

existente. În România impozitarea globală a veniturilor persoanelor fizice a fost legiferată

în 1921, la propunerea Ministrului de Finanţe Nicolae Titulescu, dar a fost pus în aplicare

în 1923, printr-o altă lege iniţiată de succesorul acestuia la finanţe, Vintilă Brătianu. Prin

legea din 1 August 1921 veniturile supuse impozitului erau împărţite în 7 categorii

denumite cedule. Totalitatea veniturilor cedulare şi necedulare efectiv realizate de un

contribuabil în anul precedent, erau supuse, în plus, în cazul în care depăşeau minimul de

existenţă neimpozabil, la impozitul global progresiv. Cotele impozitului progresiv se

aplicau pe tranşe de venit începând de la 2% pentru venitul până la 10000 şi mergea până

la 50% pentru porţiunea de venit mai mare de 20 milioane lei anual13.

Specialiştii în materie dau o apreciere pozitivă reformei Titulescu, întrucât aceasta

vine să instituie impozitarea globală care răspunde principiului personalităţii impozitului.

Legea Titulescu este însă aspru criticată pentru cotele considerate prea ridicate,

pentru desfiinţarea vechilor privilegii şi favoruri de care se bucurau unele categorii sociale,

precum şi pentru obligaţia contribuabilului de a întocmi declaraţii de impunere într-o

perioadă când majoritatea populaţiei era analfabetă.

Datorită unor manevre politice sistemul impozitelor directe şi a impozitului global

progresiv, legiferat în 1921 nu a mai fost pus în aplicare dar a constituit punctul de plecare

pentru legea iniţiată de succesorul lui Titulescu, Vintilă Brătianu.

În concepţia legii Vintilă Brătianu, ca şi a legii Caillaux, sistemul impozitelor

directe era alcătuit din mai multe impozite elementare pe venit şi un impozit pe venitul

global14.

Acest impozit pe venitul global se percepea la domiciliul contribuabilului,

indiferent unde se aflau sursele veniturilor sale. Fiind stabilit în sarcina capului de familie,

la impozitul global erau impuse toate veniturile realizate de familia (gospodăria) acestuia

(ale sale proprii, ale soţiei şi ale celorlalţi membri). Din venitul total (global) al unui

13 Nicolae Hoanţă, Evaziunea fiscală,Editor Tribuna Economica, 199714 Iulian Văcărel, Politici fiscale şi bugetare în România1990-2000”, Editura Expert, Bucureşti 2001, pag.427

29

contribuabil, erau deduse anumite categorii de cheltuieli, impozitele directe şi taxele

asimilate plătite, minimul de existenţă şi sarcinile de familie.

Impozitele elementare şi impozitul pe venitul global s-au păstrat, cu unele

modificări până în anul 1934, când impozitul global a fost înlocuit cu impozitul supracotă.

Spre deosebire însă de impozitul global, care cumula toate veniturile unei familii în

vederea impunerii, supracota se aplica asupra fiecărui venit în parte, impus deja elementar.

Acest sistem de impozite pe venit - elementare plus supracotă - a fiiinţat până la

reforma fiscală din 1945, când s-a adoptat soluţia impunerii veniturilor persoanelor fizice

în mod separat, în cote progresive diferenţiate în funcţie de criterii socio-profesionale sau

de altă natură.

În economia socialistă, finanţele aveau rolul de a asigura constituirea, repartizarea

şi utilizarea planificată a fondurilor băneşti ale societăţii, de a contribui la elaborarea şi

îndeplinirea planului naţional unic, de a asigura buna funcţionare a mecanismului

economic şi social şi de a exercita controlul general asupra desfăşurării procesului

producţiei sociale.

Impozitele, creditele, dobânzile, preţurile, salariile şi celelalte instrumente nu-şi

îndeplineau rolul de pârghii economice şi financiare menite să stimuleze eficienţa utilizării

mijloacelor materiale, a forţei de muncă şi a resurselor financiare şi valutare. Politica

fiscală era lipsită de funcţia de stabilizare a economiei care revenea planului, căreia, de

altfel, îi era subordonată.

Principalele impozite şi taxe percepute, în perioada economiei centralizate, în

România, au fost:

• impozitul pe circulaţia mărfurilor datorat de organizaţiile economice socialiste. Introdus

prin H.C.M. nr. 1276/1962, a înlocuit fostul impozit pe circulaţia produselor, introdus prin

Legea nr. 2/1950.

• impozitul pe fondul total de retribuire, a înlocuit, în anul 1977, impozitul pe retribuţiile

individuale. Calculul impozitului se făcea prin aplicarea unei cote medii de impozit,

diferenţiată pe ramuri de activitate, asupra fondului total de retribuire planificat şi realizat

de către unităţile socialiste. În condiţiile în care statul administra nivelul salariilor, al cotei

impozitului şi venitului provenit din acesta, practic impozitul nu exercita nici o influenţă

fiscală asupra ofertei de muncă şi recompensării acesteia.

• impozitul pe veniturile cooperaţiei meşteşugăreşti şi a cooperativelor de producţie,

achiziţie şi desfacere a mărfurilor. Cotele folosite pentru calculul impozitului erau unice,

proporţionale, de 25%, pentru cooperativele de producţie, achiziţie şi desfacere şi,

30

respectiv, de 15%, pentru veniturile realizate de întreprinderile şi organizaţiile economice

ale organizaţiilor obşteşti. La cooperativele meşteşugăreşti cotele de impozit aplicate erau

progresive, variind de la 25%, la 90%, în funcţie de rata rentabilităţii;

• impozitul agricol era datorat de cooperativele agricole şi era format din impozitul pe

teren şi impozitul pe fondul de retribuire a cooperatorilor.

Impozitul pe terenurile cooperativelor agricole era stabilit în sumă fixă la hectar,

diferenţiată pe categorii de folosinţă a terenurilor şi zonele de fertilitate, fără a ţine seama

de rentabilitatea sau beneficiile obţinute de către acestea.

Impozitul pe fondul de retribuire a cooperatorilor pentru munca prestată în cooperativă se

aşeza asupra întregului fond de retribuire, format din bani şi produse, pe total cooperativă,

în cote progresive simple, stabilite între 3% şi 9%, în funcţie de mărimea venitului mediu

anual pe un cooperator.

• impozitul pe veniturile oamenilor de litere, artă şi ştiinţă, stabilit, în cote progresive pe

tranşe, asupra veniturilor realizate, sub formă bănească, din drepturile de autor pentru

anumite lucrări literare, ştiinţifice sau de arte;

• impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane, era stabilit

în cote progresive pe tranşe. În categoria liber-profesioniştilor se includeau: meditatorii,

contabilii, inginerii, arhitecţii, etc., iar în categoria meseriaşilor se includeau persoanele cu

ateliere de croitorie, blănărie, tapiţerie, etc.

• impozitul pe societăţile mixte cu participare română şi străină, introdus prin Decretul

nr. 425/1972. Beneficiul impozabil anual al acestor societăţi, obţinut după deducerea din

veniturile realizate a cheltuielilor efectuate şi a părţii prelevate la fondul de rezervă al

societăţii, se impunea cu o cotă proporţională de 30%;

• impozitul pe veniturile realizate de nerezidenţi în România, introdus prin Decretul nr.

276/1973 şi utilizat până în 1997, era stabilit în cote cuprinse între 10% şi 25% aplicabile

veniturilor din dobânzi, brevete, drepturi de autor, activităţi artistice şi sportive, etc.;

• contribuţia persoanelor fără copii era plătită de persoanele fără copii, încadrate în

muncă, căsătorite sau necăsătorite, în vârstă de peste 25 de ani. Era stabilită în sumă fixă,

în funcţie de retribuţia tarifară lunară;

• taxele vamale, reglementate prin Decretul nr. 395/1976 privind tariful vamal al

României, erau aplicate ţărilor cu care ţara noastră avea reciprocitate, în speciale cu ţările

membre C.A.E.R..

• alte impozite şi taxe locale plătite de persoanele fizice şi unităţile economice, şi anume:

impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile situate în oraşe, taxele asupra mijloacelor de

31

transport, taxele de timbru şi de succesiune, impozitul pe terenurile agricole ale populaţiei,

etc.;

Aceste impozite şi taxe asigurau cea mai mare parte a veniturilor bugetului statului,

alături de vărsămintele din beneficiile unităţilor economice de stat. Ratele scăzute ale

dobânzilor şi politica salariilor mici generau supraevaluări ale beneficiilor nete ale

agenţilor economici, care erau preluate la buget. Prelevările din beneficiu, impozitul pe

circulaţia mărfurilor şi contribuţia de asigurări sociale erau utilizate pentru finanţarea

bugetului, prin intermediul căruia se gestionau investiţiile agenţilor economici în bunuri şi

servicii publice şi protecţia socială a populaţiei.

O datã cu deschiderea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeanã,

sistemul fiscal românesc a fost supus unor ample modificãri având ca scop realizarea

procesului de armonizare a legislaţiei fiscale româneşti cu cea comunitarã în domeniu.

Trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă şi liberalizarea preţului

forţei de muncă a impus adoptarea, în ceea ce priveşte impozitarea muncii, a unui sistem

de impunere care să ţină seama de nivelul salariului realizat de fiecare salariat şi de situaţia

personală şi familială a acestuia. Astfel, la 1 aprilie 1991, a fost înlocuit vechiul impozit pe

fondul total de retribuire al unităţilor de stat cu impozitul pe salarii, stabilit în cote

progresive pe tranşe de venit, cuprinse între 6% şi 45%. În acelaşi timp, s-a renunţat şi la

contribuţia persoanelor fără copii.

Legea garanta, în virtutea principiului echităţii fiscale, realizarea unui venit minim

lunar net de 2.000 lei, prin diminuarea corespunzătoare a impozitului, în cazul când, prin

aplicarea cotelor de impozit, venitul lunar net, realizat la unitatea unde salariatul are

funcţia de bază, se situa sub această limită.

Personalizarea impozitului era asigurată şi prin reducerea impozitului cu 20% în

cazul persoanelor cu unul sau mai mulţi copii şi în cazul soţilor invalizilor de gradul I sau

II. Aceste prevederi au fost abrogate în 1993, când s-a hotărât generalizarea alocaţiei

pentru copii, indiferent de veniturile părinţilor.

Pentru a nu anula efectul indexării sau compensării salariilor, impuse de o inflaţie

galopantă, Guvernul a fost abilitat să modifice, în mod corespunzător, tranşele de venit

lunar impozabil şi nivelul venitului lunar net minim garantat.

Ulterior, prin republicarea legii, cotele de impozit şi tranşele impozabile au fost

modificate, cota minimă de 5% fiind aplicată unui venit impozabil de până la 2.700 lei, iar

cea maximă, de 60%, fiind aplicată părţii din venitul lunar impozabil care depăşea 300.000

lei.

32

Venitul lunar net minim garantat, realizat la unitatea unde salariatul are funcţia de

bază s-a majorat la 7.600 lei. Pentru veniturile sub formă de salarii şi alte drepturi salariale

primite de salariaţi pentru munca prestată în afara funcţiei de bază şi a unităţii deţinătoare a

cărţii de muncă, impozitul se majora cu 30%. În legătura cu aceasta, măsura impozitării

suplimentare nu putea decât să descurajeze obţinerea unui al doilea loc de muncă, câştigul

obţinut fiind mai redus decât cel de la locul de muncă de bază.

Numărul tranşelor de venit impozabil, limitele valorice ale acestora şi cotele de

impunere au fost modificate periodic. În semestrul II 1999, înainte de introducerea

impozitului de venitul global, erau stabilite 4 tranşe, cota minimă de impozit fiind stabilită

la 21%, iar cea maximă, la 45%.

Datorită modificării mecanismelor de funcţionare a economiei, a apărut necesitatea

reaşezării faţă de trecut a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice.

La finele anului 1997 a fost instituit impozitul pe veniturile persoanelor fizice, care

a înlocuit multiplele impozite pe venit adoptate până atunci, realizându-se un pas înainte

pentru impunerea globală a acestor venituri. Prin noua reglementare s-a realizat nu numai o

utilă sistematizare şi actualizare legislativă, dar şi o primă încercare de apropiere a modului

de aşezare a impozitelor.

Modernizarea sistemului fiscal începută în 1993 prin introducerea taxei pe valoarea

adăugată, a fost continuată cu introducerea impozitării prin globalizarea veniturilor

persoanelor fizice.

Această impozitare (promulgată de Ordonanţa nr.73/august1999 publicată în

Monitorul Oficial nr.419/31 august 1999 modificată şi abrogată de Ordonanţa nr.7/august

2001 publicată în Monitorul Oficial 435/3 august 2001), a fost dictată de împrejurările în

care România trebuie să se alinieze la legislaţia comunitară, să revizuiască şi să armonizeze

legislaţia fiscală conform Acordului European de Asociere între România şi Comunităţile

Europene, intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Începând cu 1 ianuarie 2000, s-a trecut de la impunerea separată a veniturilor

persoanelor fizice la cea globală, în cote progresive pe tranşe, practicată în ţările cu

economie de piaţă şi cu deosebire în ţările membre ale Uniunii Europene.

Comparativ cu vechiul sistem de impozitare a veniturilor persoanelor fizice, acest

nou sistem este mai apropiat de cerinţele echităţii fiscale, prin aceea că, la venituri egale şi

la condiţii sociale identice, contribuabilii suportau acelaşi efort fiscal, diferenţierea

făcându-se numai pe verticală (în funcţie de mărimea materiei impozabile), nu şi pe

33

orizontală (în funcţie de natura materiei impozabile), aşa cum se întâmpla în condiţiile

impunerii separate a veniturilor.

În sfera de aplicare a impozitului pe venitul global au fost incluse, iniţial, veniturile

din activităţi independente (veniturile comerciale, cele din profesii libere şi cele din

drepturi de proprietate intelectuală), veniturile din salarii, veniturile din cedarea folosinţei

bunurilor, veniturile din dividende şi dobânzi, şi alte venituri.

Trebuie menţionat, însă, că nu erau supuse cumulării anuale decât primele trei

categorii de venituri, pentru celelalte categorii aplicându-se, în continuare, sistemul

impunerii separate, în cote proporţionale, diferenţiate după natura venitului. În legătură cu

aceasta, necuprinderea în baza de calcul şi impunerea cu cote reduse a veniturilor din

dividende (5%) şi a celor din dobânzi (1%), se putea justifica prin necesitatea încurajării

economisirii şi investiţiilor, la nivelul persoanelor fizice. În schimb, pentru veniturile din

jocuri de noroc, impozitate cu 10%, în condiţiile în care veniturile din salarii se impozitau

cu o cotă marginală de 40%, nu se poate găsi nici o justificare, în afara lipsei de prevedere

şi nepriceperii legiuitorului.

În 2004, sistemul fiscal era unul progresiv, cu cote diferenţiate în ceea ce priveşte

impozitul aplicat pe venitul persoanelor fizice. Astfel, cei care aveau venituri de până la 28

milioane ROL, plăteau 18% drept impozit pe venit, pentru cei cu venituri cuprinse între 28

milioane ROL şi 69,6 milioane ROL cota era de 23% şi impozitul putea ajunge până la

40% în condiţiile în care venitul depăşea suma de 156 milioane ROL.

De la 1 ianuarie 2005, impunerea în cote progresive a veniturilor persoanelor fizice

(mai exact a acelor venituri care erau supuse procesului globalizării anuale) este înlocuită

cu impunerea în cotă proporţională unică (16%), şi de data aceasta cu unele excepţii

(veniturile din investiţii, din jocuri de noroc şi din transferul proprietăţilor imobiliare).

Introdus, mai întâi, în Estonia şi în celelalte state baltice, apoi în Rusia, Ucraina şi

Serbia, acest sistem de impozitare are la bază, în primul rând, ideile de simplitate,

transparenţă şi eficienţă în colectare.

Tabelul 2.1

Nivelul cotei unice de impozitare pe venitul personal, în ţãri central şi est europene

Ţara Rata impozitãrii unice în procente din venitul personal (%)

Anul introducerii cotei unice

Estonia 26 (23 in 2006) 1994

Lituania 33 1994

Letonia 25 1995

34

Rusia 13 2001

Serbia 14 2003

Ucraina 13 2004

Slovacia 19 2004

Georgia 12 2005

Romania 16 2005

Se consideră, de susţinătorii acesteia, că noua cotă unică de impozitare ar putea să

conducă la reducerea evaziunii fiscale şi muncii la negru. Sistemul taxei unice este alterat,

însă, de împovărătoarele contribuţii sociale cu care sunt taxate veniturile din muncă ale

salariaţilor şi, respectiv, încărcate cheltuielile întreprinderilor. Contribuţiile sociale ale

angajaţilor şi angajatorilor, se ridicau, în anul 2005, la 50% din venitul realizat din muncă,

pentru anul 2006 acestea variind între 48,25% şi 51,75%. Nivelul ridicat al acestor

contribuţii constituie, în continuare, reale stimulente pentru contribuabilii salariaţi care vor

prefera, în condiţiile în care au şi posibilitatea, să convertească o sursă de venit cu alta,

declarându-se, legal, ca furnizori ai companiei la care lucrează, sau să activeze în economia

subterană.

Mai mult decât atât, prin aplicarea scăzămintelor la baza de impozitare, constând în

deducerile personale şi contribuţiile de asigurări sociale, se observă că presiunea fiscală

exercitată asupra muncii salariale, în România, este, după un anumit nivel al salariului

(aproximativ 46.000.000 lei, în anul 2005) descrescătoare. Astfel la nivelul anului 2005, un

salariat cu un salariu brut de 18.000.000 lei suporta o presiune fiscală de 29%, în timp ce

un salariat cu un salariu brut de 70.000.000 lei, 27,6%.

Sistemul fiscal intrat în vigoare în 2005 şi ajustat în 2007, şi-a stabilit ca obiectiv

asigurarea unor venituri disponibile mai mari, potenţiala expansiune a afacerilor, creşterea

investiţiilor directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creştere economică

sustenabilă, mai multe locuri de muncă, creşterea economisirii şi a investiţiilor. Dintre

aceste ţinte, analiştii consideră că au fost atinse creşterea investiţiilor străine (un record în

perioada postdecembristă, 9,1 miliarde de euro în 2006), o creştere economică ridicată

(7,7% în 2006, chiar dacă în mare parte bazată pe consum) şi expansiunea afacerilor

desfăşurate de firmele mari, puternice din punct de vedere financiar. Ce nu a reuşit să

obţină reforma sistemului fiscal promovată de guvernarea de după 2005 au fost creşterea

ponderii veniturilor bugetare în PIB, creşterea economisirii iar ceea ce a înrăutăţit este

accentuarea deficitului de cont curent. Veniturile disponibile mai mari au însemnat un

35

consum mai mare (mai ales de bunuri din import) şi implicit, adâncirea deficitului balanţei

comerciale.

2. REGLEMENTÃRI ACTUALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENITURILE

PERSOANELOR FIZICE

2.1. Contribuabilii şi sfera de aplicare

2.1.1. Contribuabilii

Legislaţia care instituie impozitul pe venitul global consideră subiect al impunerii

acea persoană fizică rezidentă, denumită în continuare contribuabil. Contribuabilii pot fi:

a) persoanele fizice rezidente – orice persoanã care îndeplineşte cel puţin una din

urmãtoarele condiţii: este domiciliatã în România; are centrul intereselor vitale amplasat în

România; este prezentã în România pentru o perioadã sau perioade ce depãşesc în total 183

de zile pe parcursul oricãrui interval de 12 luni consecutive care se încheie în anul

calendaristic în cauzã; sau este cetãţean român care lucreazã în strãinãtate ca funcţionar sau

angajat al României într-un stat strãin;

b) persoanele fizice nerezidente care desfaşoarã o activitate independentã prin

intermediul unui sediu permanent în România;

c) persoanele fizice nerezidente care desfaşoarã activitãţi dependente în România;

d) persoanele fizice nerezidente care obţin venituri prevãzute la art. 89.

2.1.2. Sfera de aplicare

2.1.2.1 Venituri care se supun impozitării

În categoria veniturilor care se supun impozitării se includ atât veniturile în bani,

cât şi echivalentul în lei al veniturilor în natură obţinute de persoanele fizice, precum şi

avantajele în bani sau în natură primite gratuit sau cu plata parţială.

Veniturile în natură reprezintă contravaloarea prestaţiei, plata muncii efectuate

(muncile agricole plătite în produse, plăţile salariilor în produsele fabricate de societatea

respectivă).

Avantajele în bani şi în natură reprezintă orice fel de foloase primite de

contribuabil, ca urmare a unei relaţii contractuale între părţi sau de la terţi şi care nu

reprezintă contravaloarea muncii prestate.

36

Avantajele în natură pot fi: folosirea vehiculelor de orice tip din patrimoniul

afacerii în scop personal, hrana , cazarea personalului pentru munci casnice, acordarea de

produse alimentare, folosirea în scop personal a unei locuinţe, acordarea de energie

electrică, termică şi altele, abonamente radio şi televiziune, de transport, abonamentele şi

costul convorbirilor telefonice, inclusiv cartele telefonice, permise de călători pe diverse

mijloace de transport, acordarea de îmbrăcăminte, acordarea de cherestea, lemne de foc,

cărbuni, bilete de tratament şi odihnă.

Avantajele în bani pot fi: sumele primite pentru procurarea bunurilor şi serviciilor

menţionate ca avantaje în natură; diferenţa pozitivă dintre dobânda preferenţială plătită

contribuabilului şi dobânda practicată pe piaţă de aceeaşi entitate; diferenţa pozitivă între

dobânda practicată pe piaţa de creditori şi dobânda preferenţială la creditul acordat

contribuabilului.

Avantajele în bani şi echivalentul în lei al avantajelor în natură sunt impozabile

numai dacă acestea nu au fost considerate cheltuieli deductibile aferente activităţii

desfăşurate de persoana sau entitatea care le-a acordat.

Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor noului

cod fiscal, sunt urmãtoarele:

a) venituri din activitãţi independente, definite conform art. 46;

b) venituri din salarii, definite conform art. 55;

c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor, definite conform art. 61;

d) venituri din investiţii, definite conform art. 65;

e) venituri din pensii, definite conform art. 68;

f) venituri din activitãţi agricole, definite conform art. 71;

g) venituri din premii şi din jocuri de noroc, definite conform art. 75;

h) venituri din transferul proprietãţilor imobiliare, definite conform art. 77;

i) venituri din alte surse, definite conform art. 78.15

În funcţie de tehnica de impozitare veniturile impozabile se pot clasifica astfel:

I. Veniturile la care impozitarea se face prin globalizare;

1.Venituri din salarii şi asimilate salariilor;

2.Venituri din activităţi independente

3.Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

15 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 138/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 163/2005.

37

II. Veniturile care nu se globalizează, impozitarea făcându-se la sursă:

1.Venituri din dividende;

2.Venituri din dobânzi;

3.Venituri din pensii;

4.Alte venituri.

III. O categorie de venituri aparte, care nu se impozitează prin reţinere la sursă, dar

impozitul este final este cea a veniturilor din activităţi agricole, definite conform

legii.

2.1.2.2. Venituri neimpozabile

În înţelesul impozitului pe venit, urmãtoarele venituri nu sunt impozabile:

a) ajutoarele, îndemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specialã, acordate din

bugetul de stat, bugetul asigurãrilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele

locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi naturã primite de la alte

persoane, cu excepţia îndemnizaţiilor pentru incapacitate temporarã de muncã. Nu sunt

venituri impozabile indemnizaţiile pentru: risc maternal, maternitate, creşterea copilului şi

îngrijirea copilului bolnav, potrivit legii;

b) sumele încasate din asigurãri de orice fel reprezentând despãgubiri, sume asigurate,

precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societãţile de asigurãri

ca urmare a contractului de asigurare încheiat între pãrţi, cu ocazia tragerilor de amortizare.

Nu sunt venituri impozabile despãgubirile în bani sau în naturã primite de cãtre o persoanã

fizicã ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despãgubirile

reprezentând daunele morale;

b1) sumele primite ca urmare a exproprierii pentru cauza de utilitate publicã, conform

legii;16

c) sumele primite drept despãgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamitãţilor

naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;

d) pensiile pentru invalizii de razboi, orfanii, vãduvele/vãduvii de rãzboi, sumele fixe

pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi

pensiile, altele decât pensiile plãtite din fonduri constituite prin contribuţii obligatorii la un

sistem de asigurãri sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele finanţate

de la bugetul de stat;17

16 Litera b1) a fost introdusã prin art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 106/2007.

17 Literele d) şi j) au fost modificate prin art. I pct. 26 din Legea nr. 343/2006.

38

e) contravaloarea cupoanelor ce reprezintã bonuri de valoare care se acordã cu titlu

gratuit persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în vigoare;

f) sumele sau bunurile primite sub formã de sponsorizare sau mecenat;

g) veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor

imobile şi mobile din patrimoniul personal, altele decât caştigurile din transferul titlurilor

de valoare, precum şi altele decât cele definite la cap. VIII;

h) drepturile în bani şi în naturã primite de militarii în termen, militarii cu termen redus,

studenţii şi elevii unitãţilor de învãţãmânt din sectorul de apãrare naţionalã, ordine publicã

şi siguranţã naţionalã şi persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor şi soldaţilor

concentraţi sau mobilizati;

i) bursele primite de persoanele care urmeazã orice formã de şcolarizare sau

perfecţionare în cadru instituţionalizat;

j) sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire ori donaţie. Pentru proprietãţile

imobiliare, în cazul moştenirilor şi donaţiilor se aplicã reglementãrile prevãzute la art. 77

alin. (2) si (3);

k) veniturile din agriculturã şi silviculturã, cu excepţia celor prevãzute la art. 71;

l) veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru

activitãţile desfãşurate în România în calitatea lor oficialã, în condiţii de reciprocitate, în

virtutea regulilor generale ale dreptului internaţional sau a prevederilor unor acorduri

speciale la care România este parte;

m) veniturile nete în valutã primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor

consulare şi institutelor culturale ale României amplasate în strãinãtate, în conformitate cu

legislaţia în vigoare;

n) veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor internaţionale din

activitãţile desfãşurate în România în calitatea lor oficialã, cu condiţia ca poziţia acestora,

de oficial, sã fie confirmatã de Ministerul Afacerilor Externe;

o) veniturile primite de cetãţeni strãini pentru activitatea de consultanţã desfãşuratã în

România, în conformitate cu acordurile de finanţare nerambursabilã încheiate de România

cu alte state, cu organisme internaţionale şi organizaţii neguvernamentale;

p) veniturile primite de cetãţeni strãini pentru activitãţi desfãşurate în România, în

calitate de corespondenţi de presã, cu condiţia reciprocitãţii acordate cetãţenilor români

pentru venituri din astfel de activitãţi şi cu condiţia ca poziţia acestor persoane sã fie

confirmatã de Ministerul Afacerilor Externe;

39

q) sumele reprezentând diferenţa de dobândã subvenţionatã pentru creditele primite în

conformitate cu legislaţia în vigoare;

r) subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri, dacã subvenţiile sunt acordate în

conformitate cu legislaţia în vigoare;

s) veniturile reprezentând avantaje în bani şi/sau în naturã primite de persoanele cu

handicap, veteranii de rãzboi, invalizii şi vãduvele de rãzboi, accidentaţii de rãzboi în afara

serviciului ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictaturã instauratã cu

începere de la 6 martie 1945, cele deportate în strãinatate ori constituite în prizonieri,

urmaşii eroilor-martiri, rãniţilor, luptãtorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie

1989, precum şi persoanele persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în

România cu începere de la 6 septembrie 1940 pânã la 6 martie 1945;

t) premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la

jocurile olimpice. Nu sunt venituri impozabile premiile, primele şi indemnizaţiile sportive

acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevãzuţi în legislaţia în

materie, în vederea realizãrii obiectivelor de înaltã performanţã: clasarea pe podiumul de

premiere la campionatele europene, campionatele mondiale şi jocurile olimpice, precum şi

calificarea şi participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale şi europene, prima

grupã valoricã, precum şi la jocurile olimpice, în cazul jocurilor sportive. Nu sunt venituri

impozabile primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor,

tehnicienilor şi altor specialişti, prevãzuţi de legislaţia în materie, în vederea pregãtirii şi

participãrii la competiţiile internaţionale oficiale ale loturilor reprezentative ale României;

u) premiile şi alte drepturi sub formã de cazare, masã, transport şi altele asemenea,

obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale, inclusiv elevi

şi studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfãşurate în România;

v) prima de stat acordatã pentru economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru

domeniul locativ, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţã a Guvernului nr.

99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobatã cu modificãri şi

completãri prin Legea nr. 227/2007;18

x) alte venituri care nu sunt impozabile, asa cum sunt precizate la fiecare categorie de

venit.19

18 Litera v) a fost modificatã prin art. I pct. 15 din O.U.G. nr. 106/2007. 19 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 138/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 163/2005.

40

2.1.2.3. Veniturile scutite de impozit

Aceste venituri sunt venituri impozabile, dar statul le scuteşte de plata unui impozit pe

venit.

Astfel de venituri sunt: veniturile membrilor misiunilor diplomatice şi ai posturilor

consulare, precum şi veniturile nete în valutã acordate personalului trimis în misiune

permanentã în străinătate; veniturile persoanelor fizice străine care desfăşoară în România

activităţi de consultanţã în cadrul unor acorduri de finanţare gratuită încheiate de Guvernul

României cu alte guverne sau organizaţii internaţionale, guvernamentale ori

neguvernamentale; veniturile obţinute de corespondenţii de presă străini; premiile şi orice

alte avantaje, în bani şi/sau în natură, obţinute de elevi şi studenţi la concursuri interne şi

internaţionale precum şi premiile, primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor

medaliaţi la campionatele mondiale; sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate

pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte

individuale de muncã au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, precum şi

sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza soldelor lunare nete, acordate

cadrelor militare trecute în rezervă; sumele reprezentând diferenţe de dobândă

subvenţionată la creditele acordate; subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri,

precum şi uniformele obligatorii şi drepturile de echipament; veniturile reprezentând

avantajele în bani şi/sau în natură acordate persoanelor cu handicap, veteranilor de război,

invalizilor si văduvelor de război; dobânzile aferente titlurilor de stat, depozitelor la vedere

şi obligaţiunilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe; veniturile obţinute din jocuri de

noroc, din premii şi prime în bani şi/sau în naturã, sub valoarea de 600 lei pentru fiecare

câştig realizat de la acelaşi organizator sau plătitor, într-o singură zi.

În comparaţie cu legislaţia precedentă, prezenta ordonanţă foloseşte scutirea de la

impunere a anumitor venituri ca pârghie în stimularea unor categorii de contribuabili cum

ar fi: creatorii de programe pe calculator, sportivii medaliaţi la campionatele mondiale

europene şi la jocurile olimpice etc.

2.1.2.4. Cheltuieli deductibile

În articolul 56 al Noului Cod Fiscal pe 2008 se prevede că toţi contribuabilii

persoane fizice române cu domiciliul în România, pentru veniturile obţinute din România,

cât şi din străinătate au dreptul la deducerea din venitul anual global a unor sume sub

formă de deduceri, acordate pentru fiecare lună a perioadei impozabile.

Deducerile personale reprezintă o sumă neimpozabilă acordată contribuabilului,

cuprinzând deducerea personală de bază şi deducerile personale suplimentare. Deducerea

41

personalã se acordã pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de pânã la 1.000 lei

inclusiv, astfel:

- pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere - 250 lei;

- pentru contribuabilii care au o persoanã în întreţinere - 350 lei;

- pentru contribuabilii care au douã persoane în întreţinere - 450 lei;

- pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere - 550 lei;

- pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere - 650 lei.

Pentru contribuabilii care realizeazã venituri brute lunare din salarii cuprinse între 1.001 lei

si 3.000 lei, inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţã de cele de mai sus şi se

stabilesc prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice. Pentru contribuabilii care realizeazã

venituri brute lunare din salarii de peste 3.000 lei nu se acordã deducerea personalã.

Persoana în întreţinere poate fi soţia/soţul, copiii sau alţi membri de familie, rudele

contribuabilului sau ale soţului/soţiei acestuia pânã la gradul al doilea inclusiv, ale cãrei

venituri, impozabile şi neimpozabile, nu depãşesc 2.500 lei lunar. În cazul în care o

persoanã este întreţinutã de mai mulţi contribuabili, suma reprezentând deducerea

personalã se atribuie unui singur contribuabil, conform înţelegerii între pãrţi. Copiii minori,

în vârstã de pânã la 18 ani împliniţi, ai contribuabilului sunt consideraţi întreţinuţi.

2.1.2.5. Cotele de impozitare

(1) Cota de impozit este de 16% şi se aplicã asupra venitului impozabil corespunzãtor

fiecãrei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din:

a) activitãţi independente;

b) salarii;

c) cedarea folosinţei bunurilor;

d) investiţii;

e) pensii;

f) activitãţi agricole;

g) premii;

h) alte surse.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) cotele de impozit prevãzute expres pentru

categoriile de venituri cuprinse în titlul III.20

20 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 343/2006.

42

2.1.2.6. Declaraţia privind venitul realizat

(1) Contribuabilii care realizeazã, individual sau într-o formã de asociere, venituri din

activitãţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activitãţi

agricole determinate în sistem real au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul

realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, pânã la data de 15 mai inclusiv

a anului urmãtor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se

completeazã pentru fiecare sursã şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o

formã de asociere, venitul declarat va fi venitul net/pierderea distribuitã din asociere.

(2) Declaraţia privind venitul realizat se completeazã şi pentru câştigul net

anual/pierderea neta anualã, generatã de:

a) tranzacţii cu titluri de valoare, altele decât pãrţile sociale şi valorile mobiliare, în cazul

societãţilor închise;

b) operaţiuni de vânzare-cumpãrare de valutã la termen, pe bazã de contract, şi orice alte

operaţiuni de acest gen.

(3) Nu se depun declaraţii privind venitul realizat, pentru urmãtoarele categorii de

venituri:

a) venituri nete determinate pe bazã de norme de venit, cu excepţia contribuabililor care

au depus declaraţii de venit estimativ în luna decembrie şi pentru care nu s-au stabilit plãţi

anticipate, conform legii;

b) venituri sub formã de salarii şi venituri asimilate salariilor, pentru care informaţiile

sunt cuprinse în fişele fiscale, care au regim de declaraţii de impozite şi taxe sau declaraţii

lunare;

c) venituri din investiţii, cu excepţia celor prevãzute la alin. (2), precum şi venituri din

premii şi din jocuri de noroc, a cãror impunere este finalã;

d) venituri din pensii;

e) venituri din activitãţi agricole a cãror impunere este finalã;

f) venituri din transferul proprietãţilor imobiliare;

g) venituri din alte surse.21

2.1.2.7. Stabilirea şi plata impozitului pe venitul net anual impozabil

(1) Impozitul pe venitul net anual impozabil/câştigul net anual datorat este calculat de

organul fiscal, pe baza declaraţiei privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16%

asupra venitului net anual impozabil/câştigul net anual din anul fiscal respectiv.

21 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 60 din Legea nr. 343/2006.

43

(2) Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume, reprezentând pânã la 2% din

impozitul datorat pe venitul net anual impozabil, câştigul net anual din transferul titlurilor

de valoare, câştigul net anual din operaţiuni de vânzare-cumpãrare de valutã la termen, pe

bazã de contract, şi orice alte operaţiuni de acest gen, pentru susţinerea entitãţilor non-

profit care se înfiinţeazã şi funcţioneazã în condiţiile legii, unitãţilor de cult, precum şi

pentru acordarea de burse private, conform legii.

(3) Organul fiscal competent are obligaţia calculãrii, reţinerii şi virãrii sumei reprezentând

pânã la 2% din impozitul datorat pe:

a) venitul net anual impozabil;

b) câştigul net anual din transferul titlurilor de valoare;

c) câştigul net anual din operaţiuni de vânzare-cumpãrare de valutã la termen, pe bazã de

contract, şi orice alte operaţiuni de acest gen.22

(4) Procedura de aplicare a prevederilor alin. (2) si (3) se stabileşte prin ordin al

Ministrului Finanţelor Publice.

(5) Organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat şi emite o decizie de impunere, în

intervalul şi în forma stabilite prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice.

(6) Diferenţele de impozit rãmase de achitat conform deciziei de impunere anualã se

plãtesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicãrii deciziei de impunere,

perioadã pentru care nu se calculeazã şi nu se datoreazã sumele stabilite potrivit

reglementãrilor în materie, privind colectarea creanţelor bugetare.23

Modificãrile fiscale aduse în 2008 asupra Noului Cod Fiscal în legaturã cu

impozitul veniturilor persoanelor fizice sunt:

1. Persoanele fizice nu mai plãtesc impozit pe venit pentru suma primitã în urma

exproprierilor. Sumele primite în urma exproprierii pentru cauze de utilitate publicã intrã la

categoria veniturilor neimpozabile.

2. Pensionarii cu pensii de pânã la 1.000 de lei nu plãtesc impozit pe venit.

3. Nu se mai impoziteazã veniturile repartizate membrilor caselor de ajutor reciproc în

funcţie de fondul social deţinut.

4. O veste proastã pentru cei care trimit ambalaje şi taloane ca sã câştige premiile puse la

bãtaie de firme. Cei care vor câştiga o maşinã sau o vacanţã vor plãti impozit pe ele.

Aceasta pentru cã sunt considerate venituri din premii, deci impozabile, veniturile rezultate

din promovarea produselor şi serviciilor ca urmare a practicilor comerciale.

22 Alineatele (1), (2) si (3) au fost modificate prin art. I pct. 61 din Legea nr. 343/2006. 23 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 138/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 163/2005.

44

5. Începând cu anul acesta, jucãtorii plãtesc impozit pe câştigul obţinut din jocurile de

noroc de tip cazino şi maşini electronice. Venitul net, adicã suma care va fi impozitatã,

reprezintã câştigurile realizate într-o zi de la acelaşi organizator sau plãtitor.

6. Strãinii care, începând cu 2004, au stat în România mai mult de 183 de zile pe an sunt

obligaţi sã-şi declare la Fiscul românesc veniturile globale realizate în România şi în

strãinãtate în anul 2007.

3. EXEMPLU PRIVIND DETERMINAREA ŞI PLATA IMPOZITULUI PE

SALARII

Venitul brut reprezintă suma veniturilor realizate de salariat pe fiecare loc de realizare

a veniturilor.

Venitul net din salarii se determină prin deducerea din venitul brut a următoarelor

cheltuieli: contribuţiile obligatorii datorate, potrivit legii, pentru fondul de şomaj (0,5%),

pentru asigurările sociale (9.5%), contribuţia individuală la asigurările sociale de sãnãtate

(6.5%), precum şi alte contribuţii obligatorii stabilite prin lege, după caz;

Salariaţii datorează un impozit lunar reprezentând plăţi anticipate, care se calculează

şi se reţine la sursă de cãtre plătitorii de venituri.

Impozitul lunar se determină astfel:

Impozitul pe Salariu = Salariul Impozabil *16%

Salariul Impozabil = Venitul Net – Deduceri

Venitul Net = Venitul Brut – Contribuţii

Salariu Brut (venitul brut) = Salariu de bazã + Sporuri + Prime + alte sume asimilate

veniturilor salariale

Salariul Net = Salariu Brut – Contribuţii – Impozitul pe Salariu

În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore

zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază

minim brut pe ţară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru

aprobat.

Deducerea personalã este acordatã în funcţie de mãrimea venitului brut şi de

numãrul de persoane aflate în întreţinerea angajatului.

Nu sunt considerate persoane în întreţinere persoanele fizice care deţin terenuri

agricole şi silvice în suprafaţă de peste 10.000 m2 în zonele colinare şi de şes şi de peste

20.000 m2 în zonele montane.

45

Deducerile cuprind deducerea personală acordată pentru luna respectivă, cotizaţia

sindicală plătită în luna respectivă, contribuţiile la fondurile de pensii facultative, astfel

încât să nu depăşească nivelul echivalentului în lei a 200 euro pe an.

Sume care nu sunt considerate venituri salariale şi nu sunt impozabile:

ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderile din gospodăriile proprii ca

urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru boli grave şi incurabile, ajutoarele

pentru naşteri;

cadourile oferite de angajatori pentru copii minori ai angajaţilor cu ocazia zilei de 1

iunie, Paştelui, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase,

cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie, cu condiţia ca valoarea

cadoului oferit să nu depăşească 150 lei;

tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajatori angajaţilor;

contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecţie de

lucru, a alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi materialelor igienico-

sanitare, a altor drepturi de protecţie a muncii, etc.

3.1. Aplicaţii

1. Absolvent studii superioare de lungã duratã: Profil EconomicVechime în muncã: 25 aniDomeniul de activitate: Instituţie PublicãFuncţia: Şef ServiciuNivel de salarizare: Grad I A

Tabelul 2.2Calcul salarial 1

Nr. Crt

Nume DescriereFormula de

calculSuma (lei)

1 Salariul de bazã Se stabileşte în baza legii salarizãrii, pe grade profesionale în funcţie de vechime-debutant - 1500,0

2Indemnizaţie de

conducere

Se stabileşte în funcţie de dimensiunea structurii pe care o coordoneazã: şef birou=25%, şef

serviciu=30%, director=40%30% * (1) 450,0

3 Salariul de meritSe acordã în cuantum de 15% din salariul de baza

pentru rezultate deosebite în activitatea anului precedent acordãrii

15% X (1+2) 292,5

4 Total - (1+2+3) 2242,5

5 Alte sporuri

Premiul lunar (se constituie în limita de pânã la 2% asupra fondului de salarii prevazut în bugetul

de venituri şi cheltuieli şi se repatizeazã salariaţilor care au rezultate deosebite)

- 500,0

46

Premiul anual (stabilit pânã la nivelul unui salariu mediu lunar de bazã realizat în anul pentru care se

acordã)- 1500,0

Spor pentru compexitatea muncii 25% X (4) 560,6Spor pentru condiţii deosebite 10% X (4) 224, 25

Spor confidenţialitate 15% X (4) 336,4Spor mobilitate 25% X (4) 560,6

6 Total drepturi Salariul brut - 5700,1

7Deduceri pentru salariat

fãrã persoane în întreţinere

- - 20,0

8Contribuţia individualã

la asigurãrile sociale (pensii)

- 9,5% X (6) 541,5

9Contribuţia individualã la bugetul asigurãrilor

de şomaj- 0,5% X (6) 28,5

10Contribuţia individualã

la asigurãrile de sãnãtate

- 6,5% X (6) 370,5

11 Venit net neimpozabil Se stabileşte ca diferenţã între venitul brut şi contribuţiile individuale (6-7-8-9-10) 4711,1

12 Impozit calculat şi reţinutSe calculeazã prin aplicarea cotei de 16% asupra

venitului net neimpozabil 16% X (11) 753,8

13 Salariul net Se calculeazã ca diferenţã între venitul net neimpozabil şi impozitul calculat şi reţinut (11-12) 3981,3

Presiunea fiscalã = total impozite/salariu brut * 100= 1718,8 lei / 5700,1 lei *100= 30,15%

2. Absolvent studii superioare de lungã duratã: Profil EconomicVechime în muncã: 15 aniDomeniul de activitate: Instituţie PublicãFuncţia: AsistentNivel de salarizare: Grad I

Tabelul 2.3Calcul salarial 2

Nr. Crt

Nume DescriereFormula de

calculSuma (lei)

1 Salariul de bazã Se stabileşte în baza legii salarizãrii, pe grade profesionale în funcţie de vechime-debutant - 1000,0

2Indemnizaţie de

conducere

Se stabileşte în funcţie de dimensiunea structurii pe care o coordoneazã: şef

birou=25%, şef serviciu=30%, director=40%- -

3 Salariul de meritSe acordã în cuantum de 15% din salariul de bazã pentru rezultate deosebite în activitatea

anului precedent acordãrii15% X (1+2) 150,0

4 Total - (1+2+3) 1150,05 Alte sporuri Premiul lunar (se constituie în limita de pânã la

20% asupra fondului de salarii prevãzut în bugetul de venituri şi cheltuieli şi se

repatizeazã salariaţilor care au rezultate deosebite)

- 200,0

47

Premiul anual (stabilit pânã la nivelul unui salariu mediu lunar de bazã realizat în anul

pentru care se acordã)- 1000,0

Spor pentru compexitatea muncii 25% X (4) 287,5Spor pentru condiţii deosebite 10% X (4) 115,0

6 Total drepturi Salariul brut - 2752,5

7

Deduceri pentru salariat fãrã persoane în întretinere

- - 30,0

8

Contribuţia individualã la

asigurãrile sociale (pensii)

- 9,5% X (6) 261,5

9

Contribuţia individualã la

bugetul asigurãrilor de şomaj

- 0,5% X (6) 13,8

10

Contribuţia individualã la asigurãrile de

sãnãtate

- 6,5% X (6) 178,9

11Venit net

neimpozabilSe stabileşte ca diferenţã între venitul brut şi

contribuţiile individuale (6-7-8-9-10) 2254,6

12 Impozit calculat şi reţinut

Se calculeazã prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net neimpozabil 16% X (11) 360,7

13 Salariul net Se calculeaza ca diferenţã între venitul net neimpozabil şi impozitul calculat şi reţinut (11-12) 1905,4

Presiunea fiscalã = total impozite/salariu brut * 100= 847,1 lei / 2752,5 lei *100= 30,77%

Din veniturile de 2.700 RON un contribuabil mediu se alege practic cu doar

maximum 1900 RON pe care este nevoit să-i cheltuiască integral pe mijloace de

subzistenţă (alimente, îmbrăcăminte, întreţinere). Presiunea fiscală pe care o suportă este

de 31% în condiţiile în care celelalte maximum 69% din veniturile brute îi sunt insuficiente

traiului decent, neputându-se vorbi de economisire / investire.

Această presiune ridicată alături de venituri submediocre ale majorităţii

contribuabililor români este responsabilă de situaţia actuală a majorităţii contribuabililor

români cu venituri exclusiv salariale.

În cazul unui contribuabil cu un venit lunar brut de 5.700 RON (cu mult peste

medie, dar deloc exagerat dacă îl raportăm la puterea de cumpărare a acestui nivel de

venit), presiunea fiscală este de 30%, mai mica decat in primul caz.

Nivelul veniturilor individuale din ţara noastră la care se adaugă o presiune fiscală

apăsătoare nu asigură contribuabililor individuali posibilitatea economisirii într-o măsură

semnificativă. Această situaţie poate compromite consumul viitor şi motivaţia de a munci

mai mult şi mai bine.

48

CAPITOLUL III

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice în statele Uniunii

Europene

1. Contribuţia impozitului veniturilor persoanelor fizice la formarea veniturilor

bugetului general consolidat

49

În România, în perioada 1990-1996 impozitele directe procurau bugetului de stat

venituri mai mari decât impozitele indirecte, iar ponderea impozitelor directe în PIB o

depăşea pe cea a impozitelor indirecte. Tendinţa din anii 1998-2000 din cadrul sistemului

de impozite este de creştere pronunţată a ponderii impozitelor indirecte adică orientarea

surselor fiscale spre „consumul fiscal” suportat în ultimă instanţă în mod nemijlocit de

către populaţie, relevând în acelaşi timp diminuarea impozitelor ca pârghie de intervenţie

directă în activitatea economică.

Tabelul 3.1

Conform acestor data se poate observa cã ponderea impozitului pe venit în totalul

veniturilor bugetare a scãzut de la 24,45% în anul 1996 la 11,11% în anul 1998. Această

scădere a ponderii impozitului pe venit în totalul impozitelor directe nu se datorează unei

scăderi a impozitului pe venit, ci mai degrabă creşterii relative şi absolute a celorlalte

impozite directe. O data cu introducerea impozitarii globale structura veniturilor fiscale s-

a modificat, revenind iarasi la cotele initiale, cu un procent de 24,58% în anul 2002. Între

anii 2002-2006 s-a înregistrat iarãşi o scãdere relativ vizibilã a ponderii impozitului

veniturilor persoanelor fizice în bugetul general consolidat datoritã nivelului ridicat al

contribuţiilor pentru asigurãrile sociale, nivel care a fãcut ca o bunã parte din veniturile

obţinute din munca salarialã sã fie sustrase impozitãrii prin practicarea muncii „la negru”.

În perioada 1990-2004 numãrul angajaţilor din economie s-a redus de la 8.156 mii la

4.469 mii24, ceea ce înseamnã o reducere cu aproximativ 55% a numãrului persoanelor

care au suportat acest impozit. La sfârşitul anului 2007 numãrul salariaţilor se ridica la

4.717 mii, o crestere de 3% faţã de anul 2005, de unde rezultã şi un progres al ponderii

24 Site-ul Fondului Monetar International, www.fmi.ro

50

Ponderea impozitului pe venitul persoanelor fizice in bugetul general consolidat

0

5

10

15

20

25

30

1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2005 2006 2007

%

impozitului pe venit al persoanelor fizice în bugetul general consolidat de aproximativ 2

puncte procentuale. Dupa anul 2000, odatã cu introducerea impozitului pe venitul global,

reducerea cotei minime de impozitare, de la 21% la 18%, cât şi acordarea unor importante

deduceri din baza de impozitare, ponderea impozitului pe venit s-a stabilizat, oarecum, în

jurul la aproximativ 3% din produsul intern brut. Pentru anii 2006 şi 2007, mãsura

introducerii cotei unice de 16% a determinat încasarea unui impozit pe venit de 2,46%,

respectiv 3,22% din produsul intern brut, şi 19,68%, respectiv 23,46% din veniturile

bugetului general consolidat. Se poate aprecia ca efectele introducerii cotei unice de

impozitare de 16% se fac mai bine simţite în anul 2007, an în care se observã o creştere a

ponderii încasãrilor din acest impozit.

Tabelul 3.2

În concordanţă cu bugetul de stat pentru anul 2006 şi 2007, structura impozitului pe

venit, pe categorii de venit, se prezintă astfel:

Tabelul 3.3Structura impozitului pe venit, pe categorii de venituri

Explicaţii 2006 (mld.lei) % 2007 (mld.lei) %Impozit pe venit, din care: 8.429.200 100,00 13.036.500 100,00_din activităţi independente 191.300 2,27 216.600 1,66_din salarii 6.150.800 72,97 9.879.200 75,78_din cedarea folosinţei bunurilor 97.400 1,16 125.200 0,96_din dividende 765.400 9,08 1.302.100 9,99

51

Ponderea impozitului veniturilor persoanelor fizice in P.I.B.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2005 2006 2007

%

_din dobânzi 416.200 4,94 355.200 2,72_din alte surse 20.200 0,24 24.400 0,19_din pensii 79.700 0,95 126.000 0,97_din jocuri de noroc, prime şi premii 90.400 1,07 67.100 0,51_din transferul titlurilor de valoare 390.800 4,64 738.900 5,67_din valorificarea sub orice formă a dreptului de proprietate intelectuală 31.900 0,38 37.600 0,29

_din venituri realizate de persoane fizice nerezidente 51.800 0,61 52.400 0,40

_din valorificarea de bunuri in regim de consignatie si din activitati desfasurate pe baza unui contract de agent, comision sau mandat comercial

26.600 0,32 36.800 0,28

_din activitati desfasurate in baza contractelor/conventiilor civile incheiate potrivit Codului Civil

21.300 0,25 52.500 0,40

_din activitatile de expertiza contabila, tehnica judiciara si extrajudiciara 3.200 0,04 3.300 0,03

_din transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal 170.100 2,02 132.000 1,01

Sursa: www.mfinante.ro

Având în vedere cele mai importante surse a veniturilor din impozitarea persoanelor

fizice, putem obţine o reprezentare grafică, în conformitate cu datele din tabelul de mai

sus:

Figura 3.1

Ponderea fiecãrei categorii de venit în totalul veniturilor în anul 2006

unde:- 1= impozitul pe venitul din activităţi independente pe anul 2006 (191.300 miliarde lei);- 2= impozitul pe venitul din salarii pe anul 2006 (6.150.800 miliarde lei);- 3= impozitul pe venitul din cedarea folosinţei bunurilor pe anul 2006 (97.400 miliarde lei);- 4= impozitul pe venitul din dividende pe anul 2006 (765.400 miliarde lei);- 5= impozitul pe venitul din dobanzi pe anul 2006 (416.200 miliarde lei)- 6= celelalte impozite pe venituri din pensii, jocuri de noroc, prime, premii, drepturi de proprietate

intelectuală etc., însumate, pe anul 2006 (886.000 miliarde lei).

Figura 3.2

52

Anul 2006

2%

73%

1%

9%

5%10%

1 2 3 4 5 6

http://www.mfinante.ro/

Ponderea fiecãrei categorii de venit în totalul veniturilor în anul 2006

unde:

- 1= impozitul pe veniturile din activităţi independente pe anul 2007 (216.600 miliarde lei);- 2= impozitul pe veniturile din salarii pe anul 2007 (9.879.200 miliarde lei);- 3= impozitul pe veniturile cedarea folosinţei bunurilor pe anul 2007 (125.200 miliarde lei);- 4= impozitul pe veniturile din dividende pe anul 2007 (1.302.200 miliarde lei);- 5= impozitul pe veniturile din dobanzi pe anul 2007 (355.200 miliarde lei);- 6= impozitul pe celelalte venituri din pensii, jocuri de noroc, prime, premii, drepturi de proprietate

intelectuală, etc., însumate, pe anul 2007 (1.271.000 miliarde lei).

Se observă că ponderea cea mai mare o are impozitul pe veniturile din salarii de

72,97% (6.150.800 miliarde lei), pentru anul 2006, şi 75,78% (9.879.200 miliarde lei),

pentru anul 2007. Ponderea celorlalte venituri scade foarte mult, cea mai mare fiind cea a

impozitului pe veniturile din dividende de 9,08% (765.400 miliarde lei), pentru anul 2006

şi 9,99% (1.302.200 miliarde lei), pentru anul 2007. Cea mai mică pondere o au

impozitele din activitatile de expertiza contabila, tehnica judiciara si extrajudiciara de

0,04%(3.200 miliarde lei), pentru anul 2006 si 0,03% (3.300 miliarde lei), pentru anul

2007.

Structura impozitului pe venit suportă anumite modificări, mai mult sau mai puţin

importante. Astfel, în anul 2007 faţă de anul 2006, se observă o fluctuaţie evidentă a

ponderii impozitului pe venitul din dobanzi de la 4,94% (765.400 miliarde lei), în anul

2006, la 2,72% (355.200 miliarde lei), în anul 2007. De asemenea, o scadere semnificativă

a ponderii în totalul impozitului pe venit o înregistrează impozitul din transferul

proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal, de la 2,02% (170.100 miliarde lei), în

anul 2006, la 1,01% (132.000 miliarde lei), în anul 2007. Desigur că şi celelalte ponderi

ale diferitelor impozite variază, dar aceste variaţii sunt destul de mici şi nu pot conduce la

o analiză viabilă.

Modificările de structură a impozitului pe venit evidenţiază fluctuaţia veniturilor

populaţiei şi oferă o imagine a fluxurilor de venit în economie. Astfel, creşterea valorii

53

Anul 2007

2%

76%

1%10%

3% 8%

1 2 3 4 5 6

nominale şi a ponderii impozitului pe veniturile din dividende reflectă o creştere

economică a profitului distribuit al societăţilor comerciale, deci a valorii totale a

dividendelor. Creşterea impozitului pe veniturile persoanelor fizice nerezidente, ca valoare

nominală şi ca pondere, evidenţiază un interes mărit al acestei categorii de contribuabili de

a obţine venituri în România, ceea ce poate fi interpretat ca un fenomen pozitiv pentru

economie.

2. Impozitarea persoanelor fizice la nivelul Uniunii Europene

În ceea ce priveşte impozitarea persoanelor fizice, armonizarea la nivelul Uniunii

Europene urmareşte douã categorii de venituri: veniturile din dobânzi obtinute din

strãinãtate şi veniturile din dividende. În domeniul impozitãrii persoanelor fizice singura

directivã adoptatã s-a referit la impozitarea veniturilor din dobânzi, scopul ei fiind evitarea

dublei impuneri a acestora. Directiva ar fi trebuit sã intre în vigoare la 01 ianuarie 2005,

însa aplicarea ei a fost amânatã pânã la 01 iulie 2005. Astfel, directiva îşi propune sã

asigure impozitarea veniturilor din dobânzi plãtite de un plãtitor dintr-un stat membru cãtre

un beneficiar individual dintr-un alt stat membru conform legislaţiei ultimului stat

membru. Pentru realizarea acestui obiectiv statele membre vor aplica un sistem automat de

schimbare a informaiilor. În ceea ce priveşte impozitarea dividendelor, nu existã încã o

reglementare a Uniunii Europene, însã acesta este un domeniu în care va trebui sã

acţioneze cât mai repede în anii urmãtori. În acest scop, Comisia a tras un semnal de

alarmã prin comunicarea pe care a trimis-o Consiliului, Parlamentului şi Comitetului

Economic şi Social în decembrie 2003.

Prezentãm în continuare principalele sisteme de impozitare a dividendelor în statele

membre ale UE, precum şi modul de aplicare a acestora.

- sistemul clasic;

- sistemele separate (cu cotã unicã, cu impunere în tranşe, pe jumãtate de venit);

- sistemul imputaţional;

- sistemul scutirii.

Sistemul clasic presupune impozitarea profitului la nivelul societãţii comerciale şi

impozitarea dividendului distribuit la nivelul persoanei fizice (dividendul, se globalizeazã

cu celelalte venituri ale persoanei fizice în vederea impozitãrii). Se ajunge astfel la o dublã

impunere economicã deplinã.

Sistemul separat presupune impozitarea profitului la nivelul societãţii comerciale şi

impozitarea dividendului la nivelul persoanei fizice (dividendul se impune separat de

54

celelalte venituri realizate de persoana fizicã). Sistemul imputaţional are la bazã o abordare

de tip destinaţie în care societatea comercialã este consideratã a fi destinaţia, iar impozitul

pe profit este o platã în avans pentru impozitul pe dividendele acţionarilor. Astfel, profitul

societãţii comerciale se impoziteazã dupa regulile generale. Impozitarea dividendelor însã

parcurge urmãtorii paşi:

- calcularea venitului impozabil adunând la suma dividendelor suma impozitului pe profit

plãtit;

- aplicarea cotei de impozit pe venit pentru determinarea impozitului pe dividende;

- acordarea unui credit fiscal în sumã de pânã la 100% din impozitul pe profit plãtit.

Dacã creditul acordat acoperã integral suma impozitului pe profit plãtit, atunci acest

sistem garanteazã evitarea dublei impuneri economice şi neutralitatea fiscalã pentru toţi

acţionarii indiferent de nivelul dividendelor primite.

Sistemul scutirii presupune impozitarea doar a profitului, dividendele fiind scutite

de impozit. Practicarea acestor sisteme de impozitare a dividendelor duce la o inechitate la

nivel de Uniune în ceea ce priveşte impozitarea dividendelor, încãlcându-se condiţiile

impuse de Tratatul de la Maastricht cu privire la mişcarea capitalului: toate restricţiile

privind mişcarea capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi terţe state vor

fi interzise. Astfel devine imperios necesar stabilirea unui sistem armonizat de impozitare a

dividendelor.

Topul impozitelor pe venitul personal diferã substanţial, pe o scarã de la 10% la 59%

În prezent media impozitelor pe venit în cele 27 de ţãri membre este de 36,8%, în

timp ce în zona euro, media este de 45%. Aceasta ratã variazã substanţial în cadrul UE, de

la un minim de 10% în Bulgaria la 59% în Danemarca. Ca o regulã, noile ţãri membre au

procente mai mici, nici una dintre cele mai joase zece poziţii în acest top nu aparţin vreunei

ţãri din vechile ţãri membre. Aşa cum era de aşteptat, cel mai mare nivel al impozitelor pe

venit este specific ţãrilor cu cele mai elevate rate de taxare, cum sunt ţãrile nordice, deşi

Olanda se aflã pe locul trei la nivelul impozitului pe profit şi pe locul 12 la nivelul general

al ratelor de taxare. Deloc surprinzãtor, cele mai mici rate sunt în Bulgaria, Cehia şi

România, unde nivelul general al ratelor de taxare este cel mai redus, pe ante-penultimul

55

Figura 3.3

loc în Uniunea Europeanã.

Germania foloseşte cote progresive de impozitare ce variazã între 15% şi 45%.

Persoanele care obţin un venit mai mare de 250 000 euro, sau familiile care obţin un venit

mai mare de 500 000 de euro, plãtesc un impozit de 45%, calculat înainte de plata

impozitului de solidaritate. Un individ ce îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat

rezident permanent al Germaniei va suporta impozit atât pentru veniturile obţinute în ţarã

cât şi în strãinãtate. O persoanã care nu este rezidentã în Germania, dar obţine venituri în

aceastã ţarã va plati impozit numai pentru veniturile obţinute în Germania. Pentru a fi

considerat rezident german trebuie indeplinite una din urmãtoarele condiţii: fie o viaţã

centratã în aceastã ţarã, fie o şedere neîntreruptã de 6 luni pe timpul a 2 ani.

Veniturile obţinute în urma parteneriatelor se vor împãrti între parteneri, în funcţie

de cota de participare a fiecãruia şi apoi vor fi supuse impozitãrii în mod separat.

Veniturile din vânzarea proprietãţilor imobiliare care au fost deţinute o perioadã

mai mare de 10 ani, şi din vânzarea titlurilor deţinute pe o perioadã mai mare de 12 luni

sunt scutite de la impozit. Venitul din vânzarea unei proprietãţi în care s-a investit mai

56

Impozitele directe platite de persoanele fizice in 2008 , in %

10

15 1619

2224 25

30 31,5

35 3638

40 40 40 41 41 42 4345 45

48,0950 50

52

5659

0

10

20

30

40

50

60

70

BG CZ RO SK EE LT LV CY FI MT HU LU UK GR PL IE SI PT IT DE ES FR AT BE NL SE DK

%

puţin de 1% din valoarea acesteia este scutit de la impozit. În schimb, când procentul este

mai mare de 1%, 50% din venitul obţinut este supus impozitãrii.

Tabelul 3.4Cotele de impozitare a venitului în Germania în 2008

Impozit % Baza impozabilã – euro 0 Pânã la 7 664

15% 7 665 – 52 15242% 52 153 – 250 000

În Finlanda sunt folosite cotele progresive de impozitare, acestea variind între

8,5% şi 31.5%. Un rezident finlandez ce obţine un venit în altã ţarã şi locuieşte în aceasta

pe o perioada de minim 6 luni, este scutit de la plata impozitului. Persoanele nerezidente

plãtesc impozit numai pentru veniturile obţinute în Finlanda. Pentru a fi considerat

rezident, plãtitorul de impozit trebuie sã locuiascã în Finlanda o perioadã neîntreruptã de 6

luni. Pentru impozitele plãtite în afara ţãrii se acordã o deducere de la impozitul datorat,

pentru veniturile obţinute în strãinãtate.

Veniturile din capital sunt impozitate cu 28%. Deasemenea veniturile din dobânzi şi

investiţii sunt impozitate cu 28%. Veniturile obţinute în urma vânzãrii unei proprietãţi

imobiliare care a fost folositã ca resedinţã pe o perioadã de minim 2 ani, nu sunt

impozitate.

Tabelul 3.5

Cotele de impozitare a venitului în Finlanda in anul 2008

Impozit % Baza impozabilã – euro0 1-12,600

8,5% 12,601-20,80019% 20,801-34,000

23,5% 34,001-62,00031.5% 62,2001 şi peste

Specificul României faţă de ţările UE27 constă în structura veniturilor încasate la

bugetul de stat. În România, veniturile fiscale şi bugetare sunt dependente de veniturile din

taxele şi impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc.), în timp ce, în Uniunea

Europeană, contribuţiile celor trei mari categorii de impozite şi taxe (impozite directe,

indirecte şi contribuţiile sociale) la formarea veniturilor sunt relativ apropiate. În acest

context, putem observa că fiscalitatea din România este una medie faţă de ţările Uniunea

Europeană, situându-se la un nivel relativ apropiat de Irlanda sau Slovacia (unde se aplică

o cotă unică de 19% atât pentru venituri, cât şi pentru TVA) şi mult mai redusă atât faţă de

57

cea din ţările UE15, de exemplu, Suedia, Franţa sau Danemarca, cât şi în comparaţie cu

unele dintre ţările nou-venite în UE în anul 2004, precum Cehia sau Ungaria.

În prezent, România are una dintre cele mai reduse cote din UE27 la impozitul pe

venitul persoanelor fizice. Cu o rată de impozitare de 16%, România se află între Bulgaria

(cu o rata de impozitare de 10%) şi ţările dezvoltate din UE, în care predomină sistemul

progresiv. Dintre cele 12 ţări noi membre ale UE (zece care au aderat în mai 2004 şi două

în ianuarie 2007), majoritatea au cote de impozitare mai ridicate decât România. Astfel,

Ungaria are cote cuprinse între 18% şi 36% iar Polonia între 19% si 40%. Impozitele

scazute au avut efecte asupra volumului de venituri obţinute. Având un nivel mic al

impozitului pe venit şi, la fel, un nivel redus al impozitului pe profit (în comparaţie cu

celelalte state din Uniunea Europeanã), veniturile din aceste impozite au fost, de asemenea,

reduse. Din acest motiv, România a înregistrat în 2005 cel mai scazut nivel de venituri din

taxe şi impozite în raport cu statele din Uniunea Europeana. Dintre cele 27 de state (EU 25

+ România şi Bulgaria), în statul român, ponderea în Produsul Intern Brut (PIB) al

veniturilor din taxe şi impozite a fost de 28%, cel mai mic nivel din toate aceste ţãri.

România este urmatã de Lituania (28,9%), Slovacia (29,3%), Letonia (29,4%). În Polonia,

veniturile din impozite au reprezentat 34,2% din PIB, în Bulgaria 35,9%, iar în Ungaria

38,5%. La fel, alte state cu valori mici au fost: Irlanda, Polonia, Portugalia. Liderii acestei

grupe, cu venituri mari din impozite şi taxe ca pondere în PIB sunt: Suedia (51,3%) şi

Danemarca (50,3%). Cele douã ţãri sunt urmate de Belgia, Franţa şi Finlanda. La nivelul

tuturor statelor membre ale Uniunii Europene în 2005, plus România şi Bulgaria, media a

fost de 39,6%. Observãm cã Suedia şi Danemarca au consemnat cele mai ridicate valori la

acest ultim capitol. Explicaţia este evidentã: au cele mai ridicate cote ale impozitului pe

venit, iar Danemarca are cea mai ridicatã cotã a impozitului pe profit. Şi nici Suedia nu

este prea departe în acest clasament. În esenţã, ponderea în PIB a veniturilor din impozite a

fost crescutã în cele douã state, întrucât au şi valori ridicate la impozitul pe venit şi la cel

pe profit.

Pe de altã parte, chiar dacã în România impozitele sunt mici, iar ponderea lor în PIB

este, de asemenea, scãzutã, ritmul de creştere economicã este mai mare ca acela din

Danemarca sau Suedia. Tocmai din acest motiv, tocmai din cauza impozitelor scãzute, în

raport cu cele europene. În Danemarca, ritmul de crestere economicã a fost, în 2005, de

3,4%, iar în 2006 de 2,7%, pe când în Suedia, rata creşterii economice a fost de 2,6%, în

2005, şi 4,1% în 2006. Cele douã state au avut un ritm procentual mai scãzut în comparaţie

58

cu ţara noastrã, iar impozitele ar putea reprezenta unul din motivele pentru aceasta situatie.

Desigur, în monedã, creşterea PIB-ului este cu mult mai mare în aceste douã state25.

În ceea ce priveşte impozitul pe profitul companiilor, România are printre cele mai

scăzute cote dintre ţările din UE27. Pentru persoanele fizice, rata de impozitare a

dividendelor este de 16%, astfel că profiturile unei societăţi comerciale sunt impozitate cu

29,44%, în cazul acţionarilor persoane fizice şi cu 24,4%, în cazul persoanelor juridice.

Bulgaria impune o cotă de impozitare pe profitul companiilor de 10%, Ungaria 16% iar

Estonia 22% (trebuie menţionat că Bulgaria şi Estonia nu impozitează veniturile din

dividende).

Reforma sistemului fiscal naşte în continuare multe controverse în România.

Succesul sau eşecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care

este implementată şi măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea

de constrângeri tari rău-platnicilor, flexibilizarea Codului Muncii etc. În mod cert,

consensul minim privind consolidarea unei strategii fiscale predictibile în România este

necesar deoarece concurenţa fiscală între ţările UE este din ce în ce mai puternică.

3. Coordonarea fiscala la nivel european

Sistemele fiscale naţionale trebuie să ţină seama din ce în ce mai mult de

globalizarea economiei şi de nevoia de a acumula capital uman într-o societate bazată pe

cunoaştere determină o creştere a cheltuielilor publice.

Existenţa a 27 de sisteme fiscale diferite în Uniunea Europeană reprezintă un

obstacol în calea bunei funcţionări a pieţei interne, oferă posibilităţi importante de erodare

a bazei de impozitare, de exemplu, prin evaziune fiscală, generează costuri suplimentare

semnificative pentru comerţul şi afacerile transfrontaliere pe plan administrativ şi în ceea

ce priveşte punerea în conformitate, împiedică restructurarea societăţilor, reduce

competitivitatea întreprinderilor europene la nivel mondial şi duce la cazuri de dublă

impozitare.

Rezoluţia Parlamentului European din 29 martie 2007 privind viitorul resurselor

proprii ale Uniunii Europene subliniază faptul că orice viitor sistem de resurse proprii al

Uniunii Europene trebuie să respecte principiul suveranităţii fiscale a statelor membre,

precum şi pe cel al neutralităţii fiscale şi menţionează în acelaşi timp, ca o opţiune pe

termen lung pentru viitorul resurselor proprii ale Uniunii Europene, impunerea unui

25 www.standard.ro

59

http://www.standard.ro/

impozit comunitar sau a unor noi impozite naţionale de care să beneficieze în mod direct

Uniunea Europeană.

Competiţia fiscală între ţările membre poate apărea tocmai din cauza existenţei

celor 27 regimuri fiscale şi poate avea două laturi:

1. una negativă – competiţia devine dăunătoare şi distorsionează caracterul pieţei

unice. De exemplu: politici fiscale diferite ar putea distorsiona politica firmelor cu privire

la investiţii, dacă acestea ar avea filialele şi sucursalele în diferite ţări ale UE.

2. una pozitivă – de exemplu: populaţia ar fi avantajată de faptul că guvernele ar oferii

servicii publice la costuri mici, suportate de aceasta.

În unele ţări din Uniunea Europeană, veniturile provenite din impozitarea

capitalului au crescut, ca urmare a unei creşteri economice generale mai puternice şi, în

special, datorită creării unui număr mare de noi întreprinderi şi creşterii considerabile a

profiturilor acestora, spre deosebire de cazul ţărilor în care capacitatea de a obţine venituri

fiscale a scăzut, ca urmare a unei creşteri mai lente.

Nivelurile globale de impozitare în diferitele state membre variază între 28,4 şi

50,5% din PIB, impactul acestora asupra economiei fiind diferit. Este necesar să se

analizeze modalităţi mai eficiente de utilizare a facilităţilor fiscale destinate activităţilor de

cercetare şi dezvoltare, având în vedere impactul activităţilor de cercetare dezvoltare

asupra creşterii economice şi creării de locuri de muncă.

Atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona necesită un grad sporit de

coordonare a politicii fiscale a statelor membre, întrucât Europa trebuie să construiască un

cadru economic şi social specific, care să transforme avantajul oferit de diversitatea

patrimoniului cultural şi a capitalului intelectual într-o creştere a productivităţii bazată pe

inovaţie.

Deciziile privind politica fiscală, precum acordarea de facilităţi fiscale

întreprinderilor, sunt principalul instrument pentru dezvoltarea şi creşterea numărului de

locuri de muncă, dar şi pentru sporirea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare şi elaborarea

de tehnologii nepoluante. Totuşi, este nevoie de o monitorizare constantă a modului în care

se redistribuie veniturile suplimentare generate de aceste facilităţi fiscale în beneficiul

întreprinderilor, pentru ca politica fiscală să poată avea o contribuţie substanţială la

Strategia de la Lisabona, în scopul de a garanta faptul că veniturile suplimentare sunt

utilizate în vederea sprijinirii pieţei muncii sau realizării de noi investiţii în inovare şi

tehnologii mai eficiente din punct de vedere energetic.

Se constată tendinţa de scădere a cotelor de impozitare a profitului societăţilor în

60

UE, precum şi în alte ţări OCDE, lucru care reflectă creşterea concurenţei la nivel mondial,

schimbările structurale şi evoluţia pieţelor financiare. Totuşi, nivelul global de impozitare

în Europa rămâne mai ridicat în comparaţie cu alte ţări OCDE iar venitul public global a

crescut în pofida scăderii cotelor efective de impozitare a societăţilor.

Este necesar, prin intermediul politicii privind finanţele publice, să se creeze un

cadru favorabil creşterii economice şi ocupării forţei de muncă în economie, să se

promoveze o concurenţă fiscală corectă în Uniunea Europeană, astfel încât sarcina fiscală

să fie repartizată, pe o scară largă, între angajaţi şi consumatori, întreprinderi şi beneficiari

de venituri din capital. In ceea ce priveşte finanţarea publică, Uniunea Europeană trebuie

să promoveze regimuri fiscale care să faciliteze concurenţa la nivelul economiei mondiale,

pentru a încuraja crearea de noi societăţi şi inovaţii tehnologice.

Regimurile fiscale din statele membre au mers prea departe cu aplicarea unor cote

relativ ridicate pentru segmente scăzute de venit, ceea ce descurajează asumarea riscurilor

şi crearea de întreprinderi. Pot exista regimuri fiscale competitive fără a submina finanţarea

publică, aşa cum s-a putut demonstra în ţările europene, care, în ultimul deceniu, au reuşit

să-şi majoreze veniturile fiscale prin reducerea impozitelor însoţită de o extindere a bazelor

de impozitare, odată cu controlarea cheltuielilor, reducându-şi, astfel, deficitele.

4. Efectele dublei impuneri asupra relatiilor economice dintre state

Cunoaşterea temeinică a practicii fiscale internaţionale are o importanţă deosebită

în realizarea procesului de lărgire a cooperării economice şi financiare dintre acestea.

Dubla impunere juridică internaţională poate deveni, la un moment dat, o piedică în

amplificarea relaţiilor economice, financiare, de credit, dintre diferite ţări.

Dubla impunere juridică internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleaşi

materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din

ţări diferite. Dubla impunere poate apărea în cazul realizării de către rezidenţii unui stat a

unor venituri pe teritoriul altui stat. Dubla impunere juridică internaţională poate apărea

numai în cazul impozitelor directe (al impozitelor pe venit şi al celor pe avere).

În practica fiscală internaţională pot fi întalnite mai multe criterii care stau la baza

impunerii veniturilor sau a averii, şi anume:

criteriul rezidenţei (domiciliului fiscal);

criteriul naţionalităţii;

criteriul originii veniturilor.

61

Potrivit criteriului rezidenţei, impunerea veniturilor se efectuează de autoritatea

fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile sau averea sunt

obţinute sau se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.

Conform criteriului naţionalităţii, un stat impune rezidenţii săi, care realizează

venituri sau posedă averi din (în) statul respectv, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în ţara

lor.

În cazul criteriului originii veniturilor, impunerea se face de către organele fiscale

din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, făcându-se abstracţie

de rezidenţa sau de naţionalitatea beneficiarilor de venituri.

Modul în care aceste criterii sunt aplicate duce la apariţia dublei impuneri

internaţionale. Consecinţele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltării

relaţiilor economice şi financiare dintre diferite ţări au făcut necesară găsirea unor soluţii

pentru înlăturarea ei.

4.1. Metode pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale

Evitarea dublei impuneri se poate face fie pe baza unor măsuri legislative

unilaterale, fie prin încheierea de acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state, iar

soluţia cea mai potrivită este încheierea de convenţii bi sau multilaterale între state.

Convenţia pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe

avere, iar sub incidenţa ei intră atât persoanele fizice cât şi cele juridice.

Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se

aplică mai multe metode sau procedee tehnice:

scutirea totală;

scutirea progresivă;

„creditarea” ordinară a impozitului;

„creditarea” totală a impozitului.

Conform procedeului scutirii (exonerării) totale, venitul realizat în străinătate de

rezidentul unui anumit stat şi care a fost supus impunerii acolo, nu se mai include în

venitul impozabil în statul de rezidenţă.

În cazul procedeului scutirii (exonerării) progresive, venitul obţinut de rezidentul

unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în statul de rezidenţă,

urmând apoi ca la venitul total astfel obţinut să se stabilească cota progresivă aferentă.

62

Procedeul „creditării” (imputării) ordinare constă în aceea că impozitul plătit

statului străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul altui stat, se

deduce direct din impozitul datorat statului de rezidenţă, dar numai până la limita

impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obţinut în străinătate.

În cazul procedeului „creditării” (imputării) totale impozitul plătit în străinătate

pentru venitul realizat acolo se deduce integral din impozitele datorate în statul de

rezidenţă. Deducerea integrală se face inclusiv în situaţiile în care impozitul plătit în

străinătate este mai mare decât impozitul aferent aceluiaşi venit în statul de rezidenţă.

Aplelarea la unul sau altul din aceste procedee permite, după caz, diminuarea impozitelor

datorate statului de rezidenţă sau recunoaşterea impozitelor plătite în străinătate.

România a încheiat convenţii bilaterale cu peste 70 de state, dintre care toate statele

membre ale UE şi unele state candidate la UE. Aceste convenţii bilaterale conţin informaţii

despre persoanele şi impozitele vizate, rezidenţa, sediul permanent, categorii de venituri

impozitate, alte venituri, metode de eliminare a dublei impuneri, nediscriminarea,

procedura amiabilă între autorităţile competente, schimbul de informaţii, intrarea în

vigoare şi denunţarea. Un exemplu de convenţie pentru evitarea dublei impuneri este cea

încheiată între România şi Austria; această convenţie fiind încheiată la data de 30 martie

2005.

Impozitele vizate în această convenţie se aplică impozitelor pe venit şi pe capital

stabilite în numele unui Stat Contractant sau al autorităţilor locale ori al unităţilor sale

administrativ-teritoriale, indiferent de modul în care sunt percepute.

Sunt considerate impozite pe venit şi pe capital toate impozitele stabilite pe venitul total,

pe capitalul total sau pe elementele de venit sau de capital, inclusiv impozitele pe

câştigurile provenite din înstrăinarea proprietăţii mobiliare sau imobiliare, precum şi

impozitele asupra creşterii capitalului.

Impozitele existente asupra cărora se aplică această convenţie sunt în special:

a) În cazul României:

impozitul pe venit;

impozitul pe profit;

impozitul pe proprietate;

b) În cazul Austriei:

impozitul pe venit;

impozitul pe societăţi;

63

impozitul pe teren;

impozitul pe întreprinderi agricole si silvice;

impozitul pe valoarea parcelelor neocupate.

Convenţia se va aplica, de asemenea, oricăror impozite identice sau în esenţă

similare, care sunt stabilite după data semnării convenţiei, în plus sau în locul impozitelor

existente. Autorităţile competente ale Statelor Contractante informându-se reciproc asupra

oricăror modificări importante aduse în legislaţiile lor fiscale.

În cazul dobânzilor se procedează astfel:

Dobânzile provenite dintr-un Stat Contractant şi sunt plătite unui rezident al

celuilalt Stat Contractant sunt impozabile în celalalt stat. Totuşi, aceste dobânzi sunt de

asemenea impozabile în Statul Contractant din care provin şi potrivit legislaţiei acestui stat,

dar dacă beneficiarul efectiv al dobânzilor este rezident al celuilalt Stat Contractant,

impozitul astfel stabilit nu va depăşi 3 la sută din suma brută a dobânzilor.

Dobânzile provenind dintr-un Stat Contractant şi plătite unui rezident al celuilalt Stat

Contractant, care este beneficiarul efectiv al acestora, sunt impozabile numai în celălalt

Stat Contractant dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

a) plătitorul sau primitorul dobânzilor este Guvernul unui Stat Contractant, o

autoritate locală sau o unitate administrativ-teritorială ale acestuia sau Banca Centrală a

unui Stat Contractant;

b) dobânzile sunt plătite în legătură cu un împrumut acordat, aprobat, garantat sau

asigurat de Guvernul unui Stat Contractant, de Banca Centrală a unui Stat Contractant sau

de orice instituţie financiară deţinută sau controlată de Guvernul unui Stat Contractant;

c) dobânzile sunt plătite pentru un împrumut acordat de o bancă sau de orice altă

instituţie financiară (inclusiv o societate de asigurare);

d) dobânzile sunt plătite pentru un împrumut făcut pentru o perioadă mai mare de 2

ani;

e) dobânzile sunt plătite în legătură cu vânzarea pe credit a oricăror echipamente

industriale, comerciale sau ştiinţifice.

Aceste prevederi nu se aplică dacă beneficiarul efectiv al dobânzilor, fiind un rezident al

unui Stat Contractant, desfăşoară activitate de afaceri în celalalt Stat Contractant din care

provin dobânzile printr-un sediu permanent situat acolo sau prestează în celălalt stat

profesii independente printr-o bază fixă situată acolo, iar creanţa în legătură cu care sunt

plătite dobânzile este efectiv legată de un asemenea sediu permanent sau bază fixă.

64

Dobânzile se consideră că provin dintr-un Stat Contractant când plătitorul este un

rezident al acestui stat. Totuşi, când plătitorul dobânzilor, fie că este sau nu rezident al unui

Stat Contractant, are într-un Stat Contractant un sediu permanent sau o bază fixă în

legătură cu care a fost contractată creanţa generatoare de dobânzi şi aceste dobânzi se

suportă de acest sediu permanent sau baza fixă, atunci aceste dobânzi se consideră că

provin din Statul Contractant în care este situat sediul permanent sau baza fixă.

Pentru redevenţe sunt aplicate următoarele prevederi:

Redevenţele provenind dintr-un Stat Contractant şi plătite unui rezident al celuilalt

Stat Contractant sunt impozabile în celălalt stat. Totuşi, aceste redevenţe sunt de asemenea

impozabile în Statul Contractant din care provin şi potrivit legislaţiei acestui stat, dar dacă

beneficiarul efectiv al redevenţelor este rezident al celuilalt Stat Contractant, impozitul

astfel stabilit nu va depăşi 3 la sută din suma brută a redevenţelor.

Aceste prevederi nu se aplică dacă beneficiarul efectiv al redevenţelor, fiind un

rezident al unui Stat Contractant, desfăşoară activitate de afaceri în celalalt Stat

Contractant din care provin redevenţele printr-un sediu permanent situat acolo sau

prestează în celălalt stat profesii independente printr-o bază fixă situată acolo, iar dreptul

sau proprietatea pentru care se plătesc redevenţele sunt efectiv legate de un asemenea sediu

permanent sau de o asemenea bază fixă.

Redevenţele se consideră că provin dintr-un Stat Contractant când plătitorul este un

rezident al acestui stat. Totuşi, când plătitorul redevenţelor, fie că este sau nu rezident al

unui Stat Contractant, are într-un Stat Contractant un sediu permanent sau o bază fixă de

care este legată obligaţia de a plăti redevenţele şi aceste redevenţe sunt suportate de un

asemenea sediu permanent sau de o asemenea bază fixă, atunci aceste redevenţe se

consideră că provin din Statul Contractant în care este situat sediul permanent sau baza

fixă.

În cazul profesiilor independente se procedează astfel:

Veniturile realizate de un rezident al unui Stat Contractant din exercitarea unei

profesii independente sau a altor activităţi cu caracter independent sunt impozabile numai

în acest stat, în afară de cazul în care acesta dispune de o bază fixă la dispoziţia sa în

celălalt Stat Contractant în scopul exercitării activităţilor sale. Dacă dispune de o astfel de

bază fixă, venitul se impune în celălalt stat dar numai acea parte din venit care este

atribuibilă acelei baze fixe. Expresia profesii independente cuprinde în special activităţile

independente cu caracter ştiinţific, literar, artistic, educativ sau pedagogic, precum şi

65

exercitarea independentă a profesiilor de medic, avocat, inginer, arhitect, dentist şi

contabil.

Pentru profesiile dependente se aplică următoarele prevederi :

Salariile şi alte remuneraţii similare obţinute de un rezident al unui Stat Contractant

pentru o activitate salariată sunt impozabile numai în acel stat, în afară de cazul când

activitatea salariată este exercitată în celălalt Stat Contractant. Dacă activitatea salariată

este astfel exercitată, remuneraţiile primite sunt impozabile în celălalt stat.

Remuneraţiile obţinute de un rezident al unui Stat Contractant pentru o activitate

salariată exercitată în celalalt Stat Contractant sunt impozabile numai în primul stat

menţionat dacă:

a) beneficiarul este prezent în celălalt stat pentru o perioadă sau perioade care nu

depăşesc în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni începând sau sfârşind în anul

fiscal vizat; şi

b) remuneraţiile sunt plătite de o persoană sau în numele unei personae care

angajează şi care nu este rezidentă a celuilalt stat; şi

c) remuneraţiile nu sunt suportate de un sediu permanent sau de o bază fixă pe care

cel care angajează le are în celălalt stat.

Remuneraţiile primite pentru o activitate salariată exercitată la bordul unei nave sau

aeronave exploatate în trafic internaţional sau la bordul unui vapor angajat în transport pe

căi navigabile interioare, sunt impozabile în Statul Contractant în care se află locul

conducerii efective a întreprinderii.

În cazul veniturilor artiştilor şi sportivilor se procedează astfel:

Veniturile obţinute de un rezident al unui Stat Contractant în calitate de artist de

spectacol cum sunt artiştii de teatru, de film, de radio sau televiziune, ori ca interpreţi

muzicali sau ca sportivi, din activităţile lui personale desfăşurate în această calitate în

celălalt Stat Contractant, sunt impozabile în celălalt stat.

Când veniturile în legătură cu activităţile personale desfăşurate de un artist de spectacol

sau de un sportiv, în această calitate, nu revin artistului de spectacol sau sportivului, ci unei

alte persoane, acele venituri, sunt impozabile în Statul Contractant în care sunt exercitate

activităţile artistului de spectacol sau sportivului.

Veniturile de natura pensiilor şi anuităţilor se impozitează astfel:

Pensiile, anuităţile şi alte remuneraţii similare plătite unui rezident al unui Stat

Contractant pentru munca salariată desfăşurată în trecut sunt impozabile numai în acel stat.

66

Pensiile şi alte plăţi similare făcute în baza legislaţiei referitoare la asigurările sociale a

unui Stat Contractant sunt impozabile numai în acel stat.

Veniturile obţinute din funcţii publice se impozitează după cum urmează:

Salariile şi alte remuneraţii similare, altele decât pensiile, plătite de un Stat Contractant, de

o autoritate locală sau de o unitate administrativ-teritorială sau o entitate juridică de drept

public a acestui stat unei persoane fizice pentru serviciile prestate acestui stat, autorităţii

sau unităţi sau entităţii juridice, sunt impozabile numai în acest stat.

Pensiile plătite de sau din fonduri create de un Stat Contractant, de o autoritate

ocală sau de o unitate administrativ-teritorială sau de o entitate juridică de drept ublic a

acestui stat unei persoane fizice pentru serviciile prestate acelui stat, autorităţi sau unităţi

sau entităţii juridice sunt impozabile numai în acel stat.

În cazul studenţilor şi practicanţilor care obţin venituri se procedează astfel:

Sumele pe care le primeşte pentru întreţinere, educare sau pregătire un student sau

un practicant care este sau a fost rezident al celuilalt Stat Contractant imediat anterior

venirii sale într-un Stat Contractant şi care este prezent în primul stat menţionat numai în

scopul educării sau pregătirii sale, nu sunt impozabile în acel stat, cu condiţia ca astfel de

sume să provină din surse aflate în afara acelui stat.

Veniturile profesorilor şi cercetătorilor sunt impozitate astfel:

O persoană fizică care este sau a fost rezidentă a unui Stat Contractant imediat

înainte de sosirea sa în celălalt Stat Contractant şi care, la invitaţia unei universităţi,

colegiu, şcoală sau altă instituţie educaţională similară non-profit care este recunoscută de

Guvernul celuilalt Stat Contractant, este prezentă în celălalt stat pentru o perioadă care nu

depăşeşte doi ani de la data primei sale sosiri în celălalt Stat Contractant, numai în scopul

de a preda sau a cerceta sau pentru ambele, la astfel de instituţii educaţionale, este scutită

de impozit în celălalt Stat Contractant pentru remuneraţia primită pentru predare sau

cercetare.

Alte venituri

Elementele de venit ale unui rezident al unui Stat Contractant, indiferent de unde

provin, care nu sunt tratate în cuprinsul convenţiei sunt impozabile numai în acel stat.

67

4.2. Eliminarea dublei impuneri în România şi Austria

S-a convenit ca dubla impunere să fie evitată după cum urmează:

În cazul României când un rezident al României realizează venituri sau deţine

capital care, în conformitate cu prevederile prezentei Convenţii sunt impozitate în Austria,

România va acorda:

a) ca o deducere din impozitul pe venitul acelui rezident, o sumă egală cu impozitul

pe venit plătit în Austria;

b) ca o deducere din impozitul pe capitalul acelui rezident, o sumă egală cu

impozitul pe capital plătit în Austria. Totuşi, această deducere nu va putea depăşi în nici un

caz acea parte a impozitului pe venit sau a impozitului pe capital, astfel cum este calculată

înainte ca deducerea să fie acordată, care este atribuibilă, după caz, venitului sau

capitalului care poate fi impozitat în Austria.

În cazul Austriei când un rezident al Austriei realizează venituri sau deţine capital

care, în conformitate cu prevederile convenţiei pot fi impozitate în România, Austria va

scuti de impozit aceste venituri sau acest capital, sub rezerva următoarelor prevederi :

Când un rezident al Austriei obţine elemente de venit care pot fi impozitate în

România, Austria va acorda ca o deducere din impozitul pe venitul acelui rezident, o sumă

egală cu impozitul plătit în România. Totuşi, această deducere nu va depăşi, acea parte a

impozitului, astfel cum este calculată înainte ca deducerea să fie acordată, care este

atribuibilă acelor elemente de venit obţinute din România.

Dividendele plătite de o societate care este rezidentă a României unei societăţi

care este rezidentă a Austriei şi care deţine o participare de cel puţin 10 la sută din

capitalul societăţii române, sunt scutite de impozit în Austria, sub rezerva prevederilor

specifice din legislaţia internă a Austriei dar indiferent de minimum de participare care se

abate de la cerinţele de participare prevăzute de acea lege.

Când în conformitate cu prevederile convenţiei, venitul obţinut sau capitalul

deţinut de un rezident al Austriei este scutit de impozit în Austria, Austria poate, cu toate

acestea, să ia în considerare la calculul impozitului asupra venitului sau capitalului rămas

al acelui rezident venitul sau capitalul scutit de impozit.

Naţionalii unui Stat Contractant nu vor fi supuşi în celălalt Stat Contractant la nici o

impozitare sau obligaţie legată de aceasta, diferită sau mai împovărătoare decât

impozitarea sau obligaţia la care sunt sau pot fi supuşi naţionalii celuilalt stat aflaţi în

aceeaşi situaţie, mai ales în ceea ce priveşte rezidenţa.

68

Când o persoană consideră că datorită măsurilor luate de unul sau de ambele State

Contractante rezultă sau va rezulta pentru ea o impozitare care nu este conformă cu

prevederile prezentei Convenţii, ea poate, indiferent de căile de atac prevăzute de legislaţia

internă a acestor state, să supună cazul sau autorităţii competente a Statului Contractant al

cărui rezident este sau acelui Stat Contractant al cărui naţional este. Cazul trebuie prezentat

în trei ani de la prima notificare a acţiunii din care rezultă o impunere contrară prevederilor

Convenţiei.

Autoritatea competentă se va strădui, dacă reclamaţia îi pare întemeiată şi dacă ea

însăşi nu este în măsura să ajungă la o soluţionare corespunzătoare, să rezolve cazul pe

calea unei înţelegeri amiabile cu autoritatea competentă a celuilalt Stat Contractant în

vederea evitării unei impozitări care nu este în conformitate cu Convenţia. Orice înţelegere

realizată va fi aplicată indiferent de perioada de prescripţie prevăzută în legislaţia internă a

Statelor Contractante.

Autorităţile competente ale Statelor Contractante vor face schimb de informaţii

necesare aplicării prevederilor prezentei Convenţii sau ale legislaţiilor interne ale Statelor

Contractante privitoare la impozitele vizate de Convenţie, în măsura în care impozitarea la

care se referă nu este contrară Convenţiei. Orice informaţie obţinută de un Stat Contractant

va fi tratată ca secret în acelaşi mod ca şi informaţia obţinută conform prevederilor

legislaţiei interne a acestui stat şi va fi dezvăluită numai persoanelor sau autorităţilor

(inclusiv instanţelor judecătoreşti şi organelor administrative) însărcinate cu stabilirea,

încasarea, aplicarea, urmărirea impozitelor sau soluţionarea contestaţiilor cu privire la

impozitele care fac obiectul Convenţiei.

Prevederile ce reglementează acordurile de evitare a dublei impuneri încheiate între

state stabilesc şi unele măsuri de evitare a fraudei fiscale. Trecerea de la colaborarea

bilaterală la realizarea unor planuri de măsuri ample, intersectoriale, detaliarea şi

asigurarea transparenţei tuturor veniturilor realizate, cu participarea directă sau indirectă a

unor grupuri de state concretizată în elaborarea şi semnarea unor convenţii, tratate şi

acorduri internaţionale, au însemnat un important salt calitativ.

Începând cu 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană) au fost scutite de

la impozit următoarele venituri obţinute de către nerezidenţi din România: dividendele

plătite de o persoană juridică română unei persoane juridice din statele membre UE, cu

condiţia ca beneficiarul să deţină timp neîntrerupt de 2 ani un minim de 25 % din capitalul

persoanei juridice.

69

Dovada îndeplinirii condiţiilor de aplicare a convenţiior de evitare a dublei

impuneri o reprezintă certificatul de rezidenţă fiscală care trebuie prezentat plătitorului de

venit; certificat ce trebuie să fie eliberat de autoritatea competentă – reglementată potrivit

convenţiei.

Efectul aplicării convenţiilor de evitare a dublei impuneri:

cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de către acel

contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit prevăzută în convenţie, care se

aplică asupra acelui venit;

anumite impozite se achită numai în statul de rezidenţă sau numai în statul de

obţinere a venitului

4.3. Aplicatie

Un rezident al Portugaliei realizeazã în Spania un venit de 7 500 €. De asemenea

realizeaza în Portugalia un venit de 10 000 €. Cotele de impunere în cele doua state sunt :

Tabelul 3.6Cotele de impunere in Spania si Portugalia

Spania PortugaliaSuma (u.m.) Cota aplicata Suma (u.m.) Cota aplicatapana la 3.000 15% pana la 5.000 10%

3.000 - 5.500450 + 20% din ce depaseste 3 000

5.001 - 8.500 17%

5.501 - 15.000950 + 25% din ce

depaseste8.501 - 12.500 22%

peste 15.000 1 200 + 30% peste 12.500 25%

În conditiile în care între cele douã state existã încheiatã o convenţie fiscalã pentru

evitarea dublei impuneri fiscale internaţionale, practicându-se metoda creditãrii ordinare

(în ţara de rezidenţã), sã se afle impozitul total plãtit de contribuabil. Portugalia practicã

impozitarea cumulatã a veniturilor pe baza criteriului rezidenţei, iar Spania impoziteazã

veniturile conform criteriului originii.

Pentru venitul din Spania, contribuabilul plãteşte urmãtoarele impozite:

Ispania = (7 500 – 5 500) × 25% + 950 = 1 450 €

În Portugalia, contribuabilul datoreazã impozit pentru ambele venituri realizate,

impozit care se calculeazã prin diminuarea impozitului datorat în Portugalia cu impozitul

datorat în Spania. Deoarece în Portugalia se practicã impozitarea cumulatã a veniturilor,

vom determina care este cota de impunere folositã de contribuabil.

Vt = VSpania + VPortugalia = 7 500 + 10 000 = 17 500 € → cota de impunere 25%

70

Impozitul datorat în Portugalia pentru venitul obţinut în Spania este:

Iportugalia = 7 500 × 17% = 1 275 €

Aplicându-se metoda creditãrii parţiale, impozitul datorat de contribuabil în

Portugalia va fi:

Iportugalia = (7 500 + 10 000) × 25% - 1 275 = 3 100 € → impozitul total de platã

Itotal = 1 450 + 3 100 = 4 550 €

71

Concluzii

Examinarea sistemului de impozite şi taxe din România şi Uniunea Europeanã

demonstrează că sarcinile fiscale sunt o consecinţă a nivelului ridicat al cheltuielilor

publice. Pentru a putea atinge obiectivul major al politicii fiscale de reducere a presiunii

fiscale globale în Uniunea Europeanã, reducerea impozitelor trebuie să fie însoţită de

ajustări corespunzătoare ale cheltuielilor publice prin reducerea acestora.

Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscalã, sistemul bazat pe

utilizarea cotelor progresive compuse este cel care se apropie în mare mãsurã de cerinţele

echitãţii fiscale. Cu toate acestea, utilizarea unei anumite progresivitãţi, de impunere chiar

şi în cazul când aceasta este mai ridicatã, nu conduce automat la respectarea echitãţii

fiscale. Totodata, nivelul ridicat al fiscalitãţii în unele ţãri este posibil sã nu afecteze prea

mult puterea de platã a unor persoane, dacã pe calea evaziunii fiscale (legale şi

frauduloase) acestea au posibilitatea sã sustragã de la impunere o parte din materia

impozabilã.

Multe state dezvoltate urmăresc, printre altele, aceste obiective prin reformele

fiscale ce vor fi promovate în anii următori. Conform calculului salarial din capitolul II –

„Aplicatii” putem deduce ca reformele fiscale se concentrează mai ales pe reducerea

sarcinii fiscale asupra muncii, în special la limita de jos a salariilor.

Am putea anticipa că reducerea presiunii fiscale, mai ales asupra contribuabililor,

va avea un impact favorabil asupra investiţiilor, producţiei şi ocupării forţei de muncă.

Efectele vor fi accentuate dacă reducerile impozitelor se regăsesc în programele de reformă

economică. Dacă reducerea impozitelor va fi însoţită de scăderi ale transferurilor curente

vor apărea şi beneficiile.

Eficienţa şi pragmatismul sistemelor fiscale vor fi sporite prin aceste măsuri. Însă,

deocamdată, în cele mai multe cazuri, măsurile tind să fie solitare şi nu fac parte din

programe globale de reformă – trăsătură vitală pentru a le spori efectele pozitive asupra

producţiei şi ocupării forţei de muncă.

Armonizarea fiscala s-ar putea realiza prin uniformizarea sistemelor fiscale la scară

comunitară si raţionalizarea sistemelor fiscale naţionale astfel încât ele să răspundă

exigenţelor naţionale în privinţa consumurilor colective, dar cu rezultate convergente pe

plan comunitar.

72

Dubla impunere afectează eficienţa exportului şi competitivitatea externă a mărfurilor,

deoarece sarcina fiscală este mai mare decât dacă venitul sau averea ar fi supuse numai

legislaţiei fiscale dintr-un singur stat. În aceste condiţii, dubla impunere devine un obstacol

în calea dezvoltării comerţului exterior şi a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice, dacă

nu se creează instrumente juridice prin care statele interesate să se oblige reciproc la măsuri

corespunzătoare pentru înlăturarea sau micşorarea efectelor dăunătoare ale acestui fenomen.

Eliminarea dublei impuneri internaţionale reprezintă o necesitate pentru a asigura

dezvoltarea nestânjenită a relaţiilor economice internaţionale. Este necesară clarificarea şi

garantarea situaţiei fiscale a contribuabililor (persoane fizice şi juridice) care sunt principalii

„actori" ai activităţii economice, financiare etc.

Coordonarea fiscală în Uniunea Europeană este necesară şi presupune asumarea

unor poziţii comune în raport cu anumite politici fiscale. Politicile fiscale ale statelor

membre trebuie să:

permită firmelor şi persoanelor să beneficieze din plin de avantajele pieţei unice şi

ale uniunii economice şi monetare;

sprijine obiectivele generale ale politicii UE (Lisabona, martie 2000);

fie în concordanţă cu celelalte politici ale UE (locuri de muncă, protecţia

consumatorilor, energia, mediul, etc.)

Destul de interesant e faptul că puterea Uniunii Europene în cea ce priveşte

impozitarea directă a fost tot timpul limitată. Statele membre au menţinut mereu cu egoism

majoritatea puterii fiscale în propriile lor mâini, iar la nivel european au construit

prerogative limitate. Pentru a creşte puterea fiscală a Uniunii Europene, oponenţii au

înaintat argumente economice şi politice dovedind de ce redistribuirea şi stabilitatea vor

rămâne în viziunea lor o responsabilitate naţională.

73

BIBLIOGRAFIE

Tratate, Cursuri, Monografii

Bălănescu, Rodica, Bălăşescu Florin, Moldovan Elena, Sistemul de impozite,

Editura Economică, 1994

Bistriceanu, D. Gheorghe, Sistemul Fiscal al Romaniei, Editura Universul Juridic,

Bucuresti, 2006

Bostan, Ionel, Drept financiar comunitar, Ed. Universitas, Iaşi, 2004.

Brezeanu, Petre, Fiscalitate-concepte, metode, teorii, mecanisme, politici şi practici

fiscale, Editura Economică, Bucureşti 1999

Condor, Ioan, Drept fiscal şi financiar, Editura Tribuna Economică, Bucureşti 1996

Constanţa, Dana, Impozitul pe venitul global pe înţelesul tuturor, Editura Lider,

Bucureşti 1999

Corduneanu, Carmen, Sistemul fiscal în stiniţa finanţelor, Editura CODECS,

Bucureşti, 1998

Filip, Gheorghe, FinanţePublice, Editura Junimea, Iasi 2002

Hoanţă, Nicolae, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi 2000

Moşteanu, Tatiana, Finanţe Publice, Editura Universitarã, Bucureşti, 2005

Moldovan, Dioniziu, Totul despre Impozitul pe venitul global, Editura Dacia, Cluj-

Napoca 2000

Toader, Stela Aurelia, Evaziunea Fiscalã în România în perioada de tranziţie,

Editura Pro Universitaria, 2007

Ungureanu, Mihai, Stela Toader, Mirela Radu, Finante publice. Sinteze si aplicatii,

Editura Conphys, 2007

Vãcãrel, Iulian, Finanţe Publice, ediţia a IV-a, Editura Didacticã şi Pedagogicã,

Bucureşti 2003

Zaharia, Vasile, Finanţe Publice, Editura George Bariţiu , Cluj-Napoca, 2002

Articole, referate, alte lucrari

"European fiscal coordination", Stela Aurelia Toader, Laurentiu Teodorescu, "The

Romanian Economic and Business Review", nr.4/2007

"Tendinte in evolutia fiscalitatii la nivelul UE",Stela Toader, Simpozionul

international RCFBII, 21-22 sept 2007

74

"Relaxarea fiscala 2005 - avantajele si dezavantajele cotei unice de impozitare"

Stela Toader, sesiunea de comunicari stiintifice a cadrelor didactice URA 2005

Prof.univ.dr. Drăcea, M., Lect.univ.dr. Ciurezu, T., Direcţii ale refomei fiscale în

statele membre ale Uniunii Europene, Revista Finanţe Publice şi Contabilitate, nr.

3/2004

Acte normative

O.G. nr. 47/2007 publicata in MOF nr. 603 din 31/08/2007 privind Codul Fiscal

O.U.G. nr. 106/2007 publicata in MOF nr. 703 din 18/10/2007 privind Codul Fiscal

Legea nr. 372/2007 publicata in MOF nr. 899 din 28/12/2007

O.U.G. nr. 155/2007 publicata in MOF nr. 884 din 21/12/2007

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicatã în MOF, Partea I, nr. 927 din 23

decembrie 2003

Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 privind Codul Muncii

Surse internet

www.europa.eu ;

www.mfinante.ro .

http://www.taxeu.ro/program.html

http://www.chambermedia.ro/business-digest/Finante-13

www.avocatnet.ro

www.capital.ro

www.worldwidetax.com

www.taxfoundation.org

www.insse.ro

www.oecd.org

75

http://www.oecd.org/

http://www.insse.ro/

http://www.taxfoundation.org/

http://www.worldwidetax.com/

http://www.capital.ro/

http://www.avocatnet.ro/

http://www.chambermedia.ro/business-digest/Finante-13

http://www.taxeu.ro/program.html

http://www.mfinante.ro/

http://www.europa.eu/

Impozitul Pe Veniturile Persoanelor Fizice in Romania Si Statele UE

Documents

Transcript of Impozitul Pe Veniturile Persoanelor Fizice in Romania Si Statele UE