Tema: Implicaţii mitice în discursul politic contemporan.

Introducere

Capitolul 1.Identitatea semiotică a discursului politic.

§1.Note definitorii ale discursului politic şi posibilile sale interferenţe

discursive.

§2.Demersuri în căutarea unei identităţi semiotice a discursului politic după

modelul lui Ch.Moris.

Capitolul 2.Discursul politic şi imaginarul mitic.

§1.Ipostaze discursive ale imaginarului mitic.

§2.Constituţia mitico simbolică a discursului politic.

Concluzii.

Bibliografie.

Cuprins.

Capitolul 1.Identitatea semiotică a discursului politic.

§1.Note definitorii ale discursului politic şi posibilile sale interferenţe discursive

Discursul este, concomitent, un mod specific de actiune, un mod de reprezentare, dar şi un demers lingvistic prin care locutorii actionează asupra lumii si, mai ales, asupra semenilor lor. Discursul politic, în calitatea lui de specie a genului, subsumează aceste trasături, dar calea spre căutarea identităţii lui rămăne deschisă examinării si evaluării. În opinia noastră, printre interogaţiile care fundamentează cercetarea asupra discursuiui poiitic în calitatea lui de intervenţie discursivă specifică putem semnala urmatoarele: (a) care sînt mecanismele logice discursive interne ale producerii discursuiui politic ? Cît de importante sît intenţiile locutorilor politici ? (b) Există anumite legităţi şi invarianţi ai acestui tip de discurs ? Are el un anumit conţinut ? (c) Care sînt efectele sociale ale discursuiui în atenţie ? În activitatea poiitică a spune înseamnă sau nu a face ? Considerăm că un prim pas în încercarea de a răspunde acestor întrebări ar putea fi о relaţionare comparativă a discursuiui politic cu alte genuri de discurs: retoric, juridic, religios, filosofic, etic, didactic, ştiintific s. a.

1.1 Discursul politic şi discursul retoric. Personajul Socrate solicita personajului Gorgias din dialogul platonician cu subtitlu! Despre retorica1: „... incearcă să~mi precizezi obiectul retoricii, a cărei forţe stă în cuvinte". Sintetizînd multitudinea precizariior din literatura de speciaiitate, am putea defini retorica drept artă a discursurilor, arta de a obţine convingeri prin apelul la cuvînt, cu privire la ceea ce este drept sau nedrept, echitabil sau nu, iar aria ei de aplicabilitate este, cu precădere, domeniul vieţii publice. Retorica modelează convingeri ce ţin de credinţă (şi nu de ştiinţă) şi, de aici, pericolul că ea să se transforme într-o artă a înşelătoriei. Socrate considera retorica un simulacru al politicii, pentru că nu urmăreşte binele moral al cetăţenilor. Oratorul, prin puterea sa de a convinge adunările, exercită о anumită dominaţie în cetate, mai ales în democraţiile în care cetătenii hotărăsc în funcţie de argumentele prezentate. In acest context, puterea oratorului, indiferentă faţă de rău sau bine, este comparabilă cu cea a tiranului, exercitată pentru satisfacerea propriei sale ambiţii. Respingerea retoricii de către personajul platonician Socrate culminează

1 Ptaton, Gorgias sau despre retorică, în Opere vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 300

cu identificarea acesteia cu sofistica, ce avea о reputaţie foarte proastă în acea epoca. Demersul lui Aristotel constituie cea mai strălucită tentativă de a instituţionaliza retorica pornind de la filosofie, prin teoria argumentării, delimitîndu-i, astfel, moduriie legitime de a folosi cuvîntul. Pentru filosoful grec, retorica este „o facultate de a cerceta, pentru fiecare caz în parte, ceea ce poate fi capabil de a convinge" 2. În funcţie de clasele de auditori ai discursurilor, Stagiritul identifică urmatoarele genuri specifice retoricii: (a) genul epidictic, în care se laudă sau se blamează; timpul acestui gen este prezentul, iar scopul îІ reprezintă relevarea a ceea ce este nobil sau ignobil; (b) genuf judiciar, în care aparăm sau acuzăm; timpul acestui gen este trecutul şi scopul este dreptul sau nedreptul; (c) genul deliberativ în care susţinem sau combatem; timpul utilizat în cadrul acestui gen este viitorul, iar scopui îl constituie utilul sau dăunătorul. Cel care deliberează „susţinîd о cauză, о recomandă ca fund mai bună, iar pe de altă parte, combătind-o, о respinge, ca fiind mai rea" 3. Aceste trei genuri retorice au şi locuri comune: universalul şi individualul, posibilul şi imposibilul, marele şi micul. Putem identifica în genul deliberativ discursul politic, întrucît, după cum susţine Aristotel, cele mai importante subiecte asupra carora delibereaza toţi autorii şi despre care vorbesc în public „cei care propun decizii sînt în număr de cinci, şi anume ele privesc veniturile, războiul şi pacea şi, în plus, aparărea teritoriului, importul şi exportul, în sfirşit, legislaşţia " 4. Genul deliberativ are în vedere interesul, „căci oamenii se lasă convinşi prin interes"5 , iar acesta este cel ce menţine forma de guvernămînt. Totodată, trebuie să remarcăm faptul că discursul politic, deşi fundamental deliberativ, nu se poate sustrage total genului epidictic, întrucît el poate conţine laude sau critici cu privire la partide, oameni politici, alianţe. Finalitatea discursului politic, în calitatea lui de specie a discursului retoric ramîne, însă, aceeaşi: argumentarea si realizarea persuadării. Peste secole, noua retorică aduce о importantă contribuţie la revalorizarea dimensiunii retorice a iimbajuiui politic în domeniul argumentării; primatul informaţiei este înlocuit cu primatul forţei comunicării, capabile să obţină adeziunea la tezele prezentate: о argumentare va fi eficace dacă va reuşi să sporească. Avînd ca unitate minimală un anumit tip de argument, discursul politic, asemenea discursurilor judiciar si publicitar, se adresează unui auditoriu caruia urmareşte să-i modifice semnificativ atît universul epistemic, cît şi dispoziţiiie acţionale uiterioare.

2 Aristotel, Retorica, Editura „IRI", Bucuresti, 2004, p. 91

3 Ibidem, p. 103

4 Ibidem, p. 107

5 Ibidem, p. 135

Din perspectiva analizei logico - retorice a strategiilor discursive de tip persuasiv, Constantin Sălăvăstru, în lucrarea Discursul puterii, conchide ca discursul politic, „prin formele sale de manifestare (doctrină politică, propagand politică, idelogie politică, publicitate politică etc.), Legitimează cunoaşterea politică şi, prin aceasta, puterea politică" 6. Asadar, legitimarea reprezintă una din notele definitorii ale conceptului de discurs politic. În Logică & filosofie, Petru loan precizează faptul că discursul politic a reprezentat dintotdeauna „un gen ai oratoriei şi un cîmp al argumentării" şi, de aceea, respectivul discurs ramîne „sub incidenţa retoricii, a topicii şi a neoretoricii logico-filosoftce" 7. Din această perspectivă, discursul politic, în calitatea lui de formă a discursului retoric, poate deveni un limbaj - obiect al unei analize din perspectiva performanţei acţionale a limbajuiui.

1.2. Discursul politic şi discursul ideologic. În literatura de speciaiitate s-a formulat de multe ori întrebarea dacă discursul politic şi ideologic sînt sinonime, aproape sinonime sau compiet diferite. Noi apreciem ca ceea ce diferentiaza ceie doua tipuri de discurs este gradul de generalitate. Discursul ideologic este fondator de sisteme si regimuri social - politice In timp ce discursul politic poate schimba societatea ia nivel sectorial. Ideologiile sunt discursuri structurate de catre actorii sociafi (partide, grupari poiitice, cercuri de reflectie etc.), cu privire la putere, la ordinea sociala, pe care о condamna sau о justifica; eie promoveaza

6 Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, laşi, 1999, p. 387 Petru loan, Logică & filosofie, Institutul European, laşi, 1996, p. 134