Aureliu Augustin Două atitudini — Moartea lui Mihai Viteazul

Dr. N. Lupu~2 l. Teiuşan M- Th. Cerada SS.

IDEI OAMENI Sf FAPTEJ Viata în strematale

Scrisoare din Paris — — — — — — L. B-

Buletin literar ; Eminescu şi sufletul românesc — - — Prof. N. Fântânar \ Cultura Generală — — — — — — — S. P. Ladeuze

Filosofie Istorie şi Arte Academii Nationale — — — — — — A. Micu Preţul Vieţii — — — — — — — A Marianus

Schite Gheorghe Barit — — — — — — — Dr. Elefterescu

CRONICA LUNARĂ Răboj — -A. G. R. U.

Senex Red.

Cărţi şi reviste tl

Minerva: Enciclopedie Română Cluj 1929. Dr. Domide. Ştiinţa ! mântuirii "de veci- Exerciţii spirituale. Blaj.

DOCUMENTAŢIE Istoria legală a congregaţiilor franceze D- August Rivet j

EFEMERIDE

im* 2

Observatorul CULTURAL — SOCIAL RELIGIOS

R e d a c t o r re sponsab i l :

I O A N T E 1 U Ş A N profesor.

A b o n a m e n t p e un a n Lei : 2 0 0 „ p e Vî a n L e i : 120

Un e x e m p l a r . . . L e i : 2 5

R e d a c ţ i a si Admin i s tra ţ ia :

B E I U Ş J u d . B i h o r .

Str. Pavel No. 6.

A p a r e l u n a r

M a n u s c r i s e l e nu s e î n a p o i a z ă .

1

Editura „OBSERVATORUL"

Creştinul activ . . . . . . Lei 30.

Viata Sf. Vasile Cel Mare . v . . . . Lei 6.

Viata Sf. Monica, mama Sf. Augustin . . Lei 6.

O prietenie în umbra mănăstirii . . . . Lei 20.

Feriti-vă de presa şi literatura anticreştină.

Cetiţi şi răspândiţi „ O B S E R V A T O R U L "

OBSERVATORUL Beiuş. Anul ii. No. 7. Novembrie 1929.

Dacă iubim pe cine-va este ca şi cum am iubi întreaga

lume. Inima mişeilor e celibatară văduvă. *

Un orator mai curând isbuteşte a convinge o adunare

de cât pe un individ. CHINCHOLLE.

Aureliu Augustin Plăsmuitu-ne-ai, Doamne, pen

tru Tine, $i neliniştită este inima noastră, până când se va odihni întru Tine. (Sf. Augustin, Mărturisiri, I, !)•

Zicea apologetul african Minuciu Felix, că din biserica lui Hristos niciodată n'au lipsit şi nu vor lipsi cavalerii cu suflete generoase, cari să apere sfintele ei învăţături, şi cu viata lor să dea şi altora directivă în calea virtuţii şi a sfinţeniei. Un asfel de cavaler al bisericii lui Hristos a fost şi Aufeliu Augustin din Tagaste, sfântul episcop din Ipona Africei, marele Părinte şi Doctor al bisericii de mai târziu.

El precum însuşi zice în Mărturisirile sale — a fost creat pentru Dzeu, şi inima lui tot neliniştită a fost, până când, ca şi în braţele unei mame dulci şi iubitoare, s'a odihnit în Nemărginirea Lui. Geniul lui puternic, sincer şi scrutător a tot ce este bun, frumos şi adevărat, dupăce mai bine de 16 ani a cutreerat vastele şi deşertele câmpii ale ştiinţelor

profane, şi-a aflat în sfârşit păşunea mult dorită în studiul Fiinţei supreme, în care viem, ne mişcăm şi suntem ; şi inima lui s'a liniştit, căci mintea lui ageră se odihnea în Adevărul cel vecinie, voinîa lui în Binele cel nemărginit, iar gândul, memoria şi dorinţa lui în Acela care negrăit este adâncul cel nepătruns al fericirii adevărate, care îndestuleşte şi umple de bunătate toate făpturile.

In anul viitor 1930 se vor împlini 15 veacuri decând acest mare luminar al lumii a părăsit cu trupul această viată, lăsând însă — precum zice profesorul protestant Adolf Harnack delà universitatea din Berlin, — ca noi să trăim din spiritul şi gândirea Iui.

Minunate sunt orânduirile Provedintii şi căile Ei sunt nepătrunse de mintea omenească. Acela care ar fi cunoscut pe tinărul Aureliu Augustin până Ia vârsta de 32 de ani, adica până la anul 386, nu s'ar fi cugetat niciodată, că acest tinăr zburdalnic, dornic de ştiinţă profană, plin de amor propriu, filosof în cel mai strict înţeles al cuvântului, scrutator adânc al adevărului, dar în acelaşi timp dornic de a se sătura de toate plăcerile iertate şi neiertate ale vieţii — va deveni când-va marele Doctor al bisericii universale, modelul de iubire fată de Dzeu şi deaproapele, organizatorul primului seminar, — unde să se dea o creştere şi o îngrijire specială viitorilor păstori ai turmei lui Isus Hristos, episcopul luminat şi marele sfânt Părinte al societăţii întemeiate pe stânca lui Petru.

Se născuse din păgânul decurion Patriciu şi din creştina şi evlavioasa Monica, la 13 Noemvrie anul 354 în orăşelul Tagaste din Numidia, în Africa pro-consuJară. Cucernica lui mamă, încă din leagăn îl făcuse catecumen; dar vai, cât a trebuit să aştepte şi câte lacrimi să verse până când să-1 vadă botezat.

După ce în orăşelul natal studiase latina şi greca, fu trimis de către tatăl său la Madaura pentru a studia literatura şi retorica. Acolo deodată cu ştiinţele acestea, — în tovărăşia tinerilor păgâni şi răi, — îşi însuşi obiceiuri rele, de cari mai târziu el însuşi s'a căit ruşinându-se, precum mărturiseşte în nemuritoarea operă cu acest nume. A alunecat dintr'o prăpastie într'alta şi din păcat în păcat, în desfrâu în necredinţă, atingând culmea tocmai pe timpul când tatăl său, spălându-şi sufletul în apele curăti-toare ale Botezului, se pregătea să între îh vecinicie; iar zvăpăiatul tinăr se afla în a doua Romă desfrânată, în Cartagena.

Evlavioasa Monica îşi plângea văduvia, dar mai mult plângea rătăcirile fiului său; cu toaie că un episcop, adânc cunoscător al sufletului lui Augustin, îi declarase sărbătoreşte : — Este cu neputinţă, Monica, să piară fiul pentru care tu ai vărsat atâtea lacrimi.

N'a pierit Augustin, dar duioasei cucernicei Monica îi mai rămâneau încă multe lacrimi de vărsat pe ruinele acelui suflet talentat, care devenise ca şi un stegar al ereziei lui Manes, şi unde rămase or-berând aproape nouă ani.

La anul 383, în etate de 29 ani, pentru a scăpa de ochiul mustrător al mamei sale, Augustin părăsi Africa, îndreptându-se spre Roma, unde timp de 9 luni propuse retorica adunându-şi destui învăţăcei, manichei ca şi dânsul.

îndurerata mamă, ca şi un înger păzitor, îl urmări şi la Roma; dar savantul filosof manicheu nu se lăsa înduplecat, până când lacrimile şi rugăciunile sfintei Monica nu prisosiră şi atunci Prove-dinta îl conduse pe alte căi.

Zicea sf. Toma de Aquino: — Tot ce primeşte cineva, primeşte după felul său de, a primi. Filbsoful din Tagaste cum ar fi putut primi ceva decât într'un

fel filosofic. — Simmachus, prefectul Romei îl trimise la Milano ca rector la şcoala de retorică de acolo. In această cetate păstorită tocmai pe atunci de sf. episcop Arobrosiu, studiind şi eprof undând filosofia neo-platonicä tradusă în latineşia de Victorinus, care nu de mul' se încreştinase, — se născu în inima lui Augustin un disgust de toate deşertăciunile acestei lumi şi dorul de o viată retrasă, singuratică.

Sfânta Monica îl urmase şi la Milano, şi nu înceta cu rugăciuni înlăcrimate să bată la portile cerului pentru întoarcerea fiului său.

Augustin făcuse cunoştinţă cu sf. Ambrosiu. Se gândea şi el să se întoarcă din rătăcirile lui, dar nu-şi putea alege momentul hoiărîtor, ci amâna mereu. Auzind însă despre Victoriu şi despre sf. Antonia eremitul din Egipt, dar mai cu seamă mişcat de grafia d~zeiască obţinută de lacrimile şi rugăciunile mamei sale ; inima lui impietrita, se înmuiă ca ceara, aşa încât un singur versicul din epistoala sf. Pavel cătră Romani (13, 13) a fost deajuns să-1 facă să escîame: — Până când tot mâne, mâne. Pentruce nu acum ?

In tovărăşia câtorva prieteni, a fiului -său din flori, Adeodaius, şi a iubitei sale mame, părăsindu-şi catedra se retrase în satul Cassîacum, în vila prietenului său Verecundus, unde şi scrise minunatele sale „vorbii", cu sine însuşi" (soh'ioqia) ; iar în Sâmbăta Paştilor, anul 387, în etate de 33 ani, prin manile sf. Arobrosiu se îmbrăcă în Hristos, în sfânta Taină a Bo ezului.

Rugăciunile sfintei Monica au fost ascultate, iar profeţia episcopului african împlinită. Creştinul Augustin pleca împreună cu marra şi cu prietenii săi — încreştinatj şi ei — spre Africa: dar la Ostia Tiberina, după o boală de abia 9 zile, evlavioasa Monica părăsi această viată zicând că nu mai a r e pentru ce să mai trăiască, de oarece scopul pentru

care a fost dorit via'a până azi, l'a fost ajuns deja. Augustin al ei era creştin evlavios.

După înmormântarea mamei sale, petrecu un an în Roma, iar în toamna anului 388 ajunse în de mult părăsitul Tagaşte, unde duse viata de pustnic trei ani, api fu hirotonit întru preot în cetatea Ipona. Acolo întemeia o mănăstire, care este prima din Africa — iar după cinci ani, adică la anul 396 fu înălţat la înalta demnitate de episcop, în scaunul Iponei, unde păstori cu sfinţenie 35 de ani, producând mulţimea aceea de opere nemuritoare : filosofice, dogmatice, polemice, exegetice, morale, pastorale, epistole şi predici, cari l'au făcut cel mai puternic stâlp al bisericii şi cel mai strălucitor luminar din epoca de aur a patrologiei. v

Criticul protestant berlinez, Adolf Harnack, zice că afară de sf. Pavel, nici un om din lume nu se poate asemăna cu Augustin. Şi într'adevăr, viata lui a fost minunată ca şi alui Pàvel ; întoarcerea lui a fost un act al Provedintii ca şi aceea a fariseului din Tars ; iar activitatea, geniul, agerimea mintii şi râvna pentru mărirea lui Dzeu, tot ca şi aceea a Apostolului neamurilor.

A murit sfântul Augustin în 28 August, anul 430, în etate de 76 de ani, în Ipona, tocmai în timpul când această cetate era asediată de Vandali. In anul viitor deci, biserica creştină va celebra al cincisprezecelea centenar delà moartea acestui mare şi luminat Părinte, geniu neîntrecut, scriitor neobosit, păstor neadormit al turmei sale, bărbat sfânt, model de blândeţe şi de iubire şi floare minunată răspân-ditoare de parfum dulce în grădina bisericii universale ; dovadă palpabilă tuturor iubitorilor de ştiinţe, că inima omului este neliniştită până când se va repausa în Dzeu, carele este Binele, Adevărul şi Fericirea, şi care singur poate să îndestulească facultăţile sufletului omenesc. Păr. N. Lupu.

Două atitudini. atimile politice în tara noastră udată de atâta sânge, acest pământ plămădit în cadrul graniţelor sale etnice de jertfa atâtor inimi mari şi cucernice întru ctitorie, parcă nu mai vreau să cunoască margini şi nici mijloace de distrugere.

Două atitudini ! La Bucureşti, în cursul Iunei Noemvrie s'a ţinut congresul

national al bisericei ortodoxe române. Or, care este rostul a-cestui congres, mai.ales că alături de înaltele fete bisericeşti au participat şi o seamă de persoane distinse, din viata noastră socială politică, ca membrii aleşi? De vreme ce e vorba de chestiuni bisericeşti, nu se poate, ca preocuparea unică să nu fie promovarea intereselor clerului şi a poporului credincios, sub raportul pe care însăşi biserica îl reprezintă. Ar fi fost locul cu atât mai mult, căci dacă aruncăm şi numai o sumară privire în ceace suntem şi cum ne manifestăm, se pretinde, delà sărac ori bogat, delà deţinătorii cârjei ar-chiereşti până la marii demnitari — în scumpa noastră] Românie — apostolat, înţelepciune şi mai pre sus de toate pace şi bună înţelegere.

Am urmărit cu atenţiune încordată presa, care îngrijorată de dezideratele ori să-i zicem „moţiunea" — ca rezultantă a congresului bisericii ortodoxe române — se întreabă că ce vor răspunde „uniţii" la Blaj, convocati pentru a pune bazele A-GRU-lui adecă: „Asociaţiei Generale a Românilor Uniti".

Ce s'a întâmplat?

Mi-a căzut în mănă No. 272 din 23/X1 1929 a ziarului „Universul" din a cărui reportaj — nu cu putina mâhnire sufletească am aflat că patimile politice şi în numitul congres şi-au scos ghiarele veninoase şi încă într'o măsură pe care nu mi-o puteam închipui. Şi aceasta în prezenta şi cu aprobarea înaltului Cler.

1. Congresul national bisericesc precizează, că politica u-rmată de actualul guvern, ar tinde să creeze bisericii dominante din stat, o situaţie de inferioritate, -care poate să aibe consecinţe din cele mai grave în viitor, când sunt cunoscute mijloacele ce le au la dispoziţie celelalte biserici, în legătură cu politica lor specială religioasă.

2. Prin" bugetul anului 1929, nu s'a acordat nici un spor bisericei creştine ortodoxe, pe când bisericei greco-unite i-s*a acordat un spor,

3. în învăţământ numirile de profesori, directori, învăţători etc. s'a făcut şi se fac în favoarea „uniaţilor".

4. Guvernul actual persecută biserica ortodoxă, luând a-verile parohiilor ei şi trecându-le celei .»untre".

5. în administraţie funcţionarii ortodocşi sunt treptat fîn-locuiji pu „uniţi".

Iată măduva desbaterilor. Cine a cercetat însă să cunoască persoanele cari au inspirat aceasta faimoasă „moţiune" citită, de Dl. prof. Silviu Dragomir, î-şi va da — uşor — seama de scopurile pe cari le-au urmărit.

Ministerul — în special al instrucţiunii şi al cultelor — sesizat de aceasta neobişnuită acuză, prin date statistice oficiale, a răsturnat până Ia una acuzaţiile aduse Ia adresa lui arătând, că din 34 numiri sunt: 28 ortodocşi, 4 uniti şi 2 r.-cat!

Se înţelege că în fata zdrobitoarelor documente, atât prese cât şi provocatorii tac.

Ce s'a întâmplat la Blaj ? Adunarea de constituire a „Asociaţiei Generale a Româ

nilor Uniti" la care pe lângă o frumoasă pleiadă de intelectuali şi popor au participat şi Archireii lor, a decurs într'o atmosferă de cucernică manifestare a spiritului de largă iertare şi iubire creştinească. Departe de a atinge chestiuni de ordin confesional — oratorii laici în frunte cu Dl Valer Pop — au făcut începătura celui mai sublim apostolat creştin, aşa după cum se cade unor fiinţe botezate şi îmbrăcate întru Hristos. Şi nici nu,%se putea altfel. Contrar — poate — aşteptărilor de senzaţie a unora, numita asociaţie a luat fiinţă, nu ca să !pro-voace patimile „neodihnite" nici să fie exponenta unor patimi de

ordin politic, nici să provoace neînţelegeri şi certuri religioase între fii aceluiaş neam, nici să sape ia temelia unităţii nationale, după cum credea ziarul Dlui Stelian Popescu ,şi cei de tagma lui !

Că în numele căror principii a luat fiinţă A G R U-l ni-o spune însuşi preşedintele, în discursul său, ca un rezumat al intentjunilor stabilite în statute !

Iată ce a'a spus : „Sfrâns uniti în jurul bisericii, să a-dăncim viata . sufletească ; să intenzificăm educaţia religioasă a tineretului; să combatem curente cu caracter sectant distructiv şi anticreştinesc ; să îndrumăm via.a publică şi privată potrivit eticei creştine, în sentimentul iubirei de neam şi patrie". Mai departe : „Vrem să fim simbol al bunei înţelegeri al armoniei, al unirii- la masa noastră trebue să domnească pacea, pacea lui Hristos". „Asociaţia generală a românilor uniti, ca şi biserica română unită cu Roma, repudiază lupta confesională, se deszice de ori ce acţiune de ură, învrăjbire sau prozelitism. AGRU-1 nu este un instrument de învrăjbir e a fraţilor de ace la ş sânge şî mai puţin un factor de slăbire a solidarităţii nationale".

Sapienti sat ! ! *

Dar — în sfârşit — să ni-se erte câteva întrebări : E bine şi se promovează marile interese nationale atunci

când Dl. Oct. Goga — unul dintre făuritorii „concordatului", ca Dl. Al. Lepădatu — autorul declaraţiilor delà centenarul liceului nostru, — ca Dl. I. Lupaş cunoscător al istoriei noa-tre ,să se preteze a fi semănătorii neghinei în ogorul arat cu atâta sudoare şi jertfă care n'a cunoscut confesionalism ?

Oare biserica unită şi cu ea fii ei, nu au o pagină de cinste în istoria redeşteptării noastre nationale ?

Merită oare atâta dispreţ o instituţie din coapsele căreia s'au plămădit luceferii românismului întreg atunci, când bietul neam î-şi trăia zilele amarelor rătăciri întru căutarea originei şi rostul lui său în marea neamurilor?

Ce ar zice în fata ăsîorfel de atitudini un Şincai, Clain, P. Maior, Inocentiu Clain, Sulul şi atâţia alfii cari sunt oase sfinte şi de pomină, la temelia altarului de jertfă a românismului.

Focarele de cultură delà Blaj şi Beiuş au fost şi sunt e-Iemente de cari nu mai are lipsă Ţara şi Neamul ?

Domnilor — să ne spuneţi — este păcat a fi în legături de credinţă cu biserica Romei ? Cui a greşit ea vreodată şi prin ce s'a făcut vinovată fată de vitalitatea şi binele Tromâ-nizmului ?

Oare nu Roma a fost şi este Mama şi leagănul neamului nostru l i

Şi încă o ultimă întrebare : Francmazoneria, ateizmul, teo-zorizmul, materialismul, cultul trupului, adventizmul şi alte atâtea „izme" precum şi atâtea chestiuni de organizare bisericească n'au ce mai căuta în dicţionarul preocupărilor noastre con-gresuale ?

/. TEIUŞAN. '

m m . .

MARI DECORATICI PAPALE. Organul oficial al Sf. Scaun „Acta Apostolicae Sedis" pu

blică, în numărul său delà 4 Noemvrie c , umătoarele decora-tiuni conferite de sf. Părinte Pius al Xl-lea, în legătură cu încheierea concordatului român : dd. Iuliu Maniu, George G. Mi-ronescu, gen. Alexandru Averescu şi Dr- Alexandru V.-Voevod au primit „Marea cruce a ordinului Pius al LX-lea" : dd. Aurel Viad. Ştefan C. Pop, Traian Bratu, Vasile Goldiş, Alexandru Lapedatu, Caius Bredicianu, Octavian Goga şi Constantin Banu au fost decorati cu „Marea cruce a ordinului sf. Gregoriu Marele, clasa civilă" ; dd. Greg. Gafencu, Alex, lacovachi, Const. Olănescu şi Const. Zăriescu au primit „Marea cruce a ordinului Papa sf. Silvestru" ; domnilor B. Constantinescu, D. luraşcu Z. Pâclişianu C. Isopescu-Grecul şi I. Ciinciu li-s'a dat decoraţia de „Comandor cu placă a ord. Pius al Xl-lea" ; dd. G. Vă-leanu, E. Pavelescu, G. Mavrocordat, V. Ivănceamx au fost decorati cu ordinul „Comandor al ord. sf. Gregoriu Marele, clasa civilă" ; dd. N. M. Vlădesca, I. Broşa V. V. Tilea au primit ordinul „Comandor cu placa a ord. Papa sf. Silvestru" ; iar d. T. Solacolu acelaş ordin fără placă; în sfârşit e. V7. Protopo-pesca a fost făcut „Cavaler al ord. Gregoriu M., clasa civilă", iar d. E. lugă „cavaler al ord. Papa sf. Silvestru.

oartea lui Mihaiu Viteazu

MIHAI VITEAZ U DRAMĂ IN 5 ACTE.

Actul al II

în acelaş loc,

SCENA I »

MIHAI şi HENNENBERG

MIHAI

Te credeam ostenit, Domnule Conte. Aşi fi gândit că vel prefera un pic de odihnă, dar dacă 'eşti aşa de voinic, eu stau la dispoziţia Excelenţei Tale.

HENNEBERG

Am fost destul de bine găzduit pe unde am trecut, de nu pot decât să mulţumesc celor ce mi-au pregătit cuartiruirea şi in special Măriei Tale.

MIHAI

Dar călătoria ce ai făcut a fost lungă . . . .

HENNENBERG

De sigur şi nu tăgeduesc că m'ar ispiti o ţâr de odihnă,

MIHAI Atunci

HENNEBERG

Dar trebue să mă întorc cât mai curând la Viena. Domnii de acolo sunt grăbiţi nevoe mare: mi-au poruncit să sfârşesc ce am de făcut aici cât mai iute

MIHAI

Dacă cred dumnealor că eu nu sunt grăbit, se Înşeală amar.

Astă grabă m'a silit să-1 trimit pe Calonfirescu la Praga. Şi tare m-am bucurat aflând că Mărirea Sa împăratul te-a trimis pe Excelenta Ta aici. Nu era (rimis care să-mi facă mai multă plăcere, căci eu nu uit ce dragoste şi sprijin am găsit in vremuri grele la Excelenta Ta , ştiu c ă îmi eşte sincer prieten.

HENNEBERG

De asta rog pe Măria Ta, să nu se îndoiască nici un mom»nt. Ca~militar admir geniul militar al Măriei Tale, ca om găsesc în Măria Ta generozitate şi toate sentimentele cele mai nobile. Şi tocmai fiindcă simt câ t de folositor poti fi Măria T a creştinătăţii, te rog să-mi dai voe să-ti vorbesc deschis şi pe fată.

MIHAI.

Te rog chiar să-mi vorbeşti a ş a cum zici- Eu nu sunt decât ostaş; las pe alţii să focă pe diplomaţii, căc i nu m ă pricep în chiţibuşuri.

HENNEBERG-

Cu sinceritatea asta ai câştigat Măria Ta inima Inpăratului! Căci să ştii, Mărirea Sa te iubeşte sincer.

MIHAI.

Din nenorocire, până la Dumnezeu te omoară Sfinţii 1 Am plecat din Praga încredinţat c ă mi se dă mijloace numai dacât să răpun pe vrăjmaşii mei şi ai împăratului, şi uite că tânjim- Le dăm cu chipul ista vreme a se pregăti de rezistentă- De mă ascultau io[i pe mine. acuş aşi fi în Bucureşti, d a c ă nu chiar în Iaşi.

HENNEBERG.

Consiliul Aulic, socoteşte c ă întârzierea putină nu v a fi decât de folos. Ce veti cuceri după o mai bună pregătire, nu v a mai putea nimeni să scoată din mâinile împăratului-

MIHAI

Va să zică. vor s ă stăm pe loc. Te rog Domnule Conte, spune-le c ă asta ar fi greşala c e a mai mare . Momentul e priincios încă. Mai tăraiu va fi greu de tot. Credeam c ă Generalul Calonfirescu isbutise să-i convingă de lucrul acesta .

HENNEBERG-

I-a şi convins, T o c m a i de ace ia am venit eu a ş a grăbit.

MIHAI.

Să nu te superi, dar mai bucuros a ş fi fost de câteva mii de soldati cu gloanţe şi praf de puşcă din belşug.

HENNEBERG

Nu m ă îndoiesc şi zic c ă ai dreptate. Numai te rog Măria T a s ă te

pui şi în locul celor de la Viena- Ei irebue să tină seamă şi de celelalle fronluri, şi apoi Măria Ta nu ai numai prieteni.

MIHA1 Asta ştiu eu. Dar credeam că in urma explicafiunilor ce i-am dat Îm

păratului Ia Praga bărfitoni nu mai au trecere.

HENNEBERG,

Cei de acolo au şi amuţit ; din cei mai de aproape unii tot nu s'au resemnat însă

M1HA1

Eu fac însă ce pot, că nu-i jignesc cu n mic. Am uitat tot, nu mă gândesc de cât la desrobirea creştinilor de sub jugul semilunei şi Ja romă-neşii mei.

HENNEBERG

Sunt încredinţat că e aşa cum zici Măria Ta, şi nici Împăratul nu se îndoeşte de asta. Dar vezi, Principe, când e vorba de o acţiune aşa de însemnată, Mărirea Sa trebuie să Jie seamă de sfetnicii săi şi de ce aşi tăgădui unii dintrânşii stau 11 îndoială, se tem-

MIHA1

Ce nenorocire ! Şi împăratul ce zice?

HENNEBERG

Împăratul nu se îndoeşte de buna credinţă a Măriei Tale, şi ca să pue capăt clevetirilor din jurul Mărirei Sale, s'a gândit la o soluţie care le va lua din mână armele.

M1HAI Care ?

HENNEBERG

Uite care ! Dar mai întâi să încep prin a te încunoştiinta că Generalul Caionfirescu a spus Împăratului dorinţa Măriei Tale de a dobândi colanul Lănei de Aur, şi Mărirea Sa găsind pedeplin justificată dorinţa Măriei ala. m'a autorizat să-Ji comunic că îndată ce vei accepta propunerile mele vei primi şi dinstinctiunea pe care o sâvneşti.

MIHA1

Mulţumesc frumos Mărirei Sale.

HENNEBERG

Cei ce nu iubesc pe Măria Ta, pretind că nu ai fi sincer credincios împăratului, că după ce vei recuceri cu sprijinul nostru Transilvania, Va-lahia şi Moldova, vei închina Dacia Sultanului pentru un firman prin care te va recunoaşte rege.

MIHAl Doamne fereşte.

HENNEBERG

Ei zic că neamurile Măriei Sale Doamnei, Cantacuzineştii, lucrează în acest scop.

MIHAl Numai bărfeli de a le iui Basta.

HENNEBERG

Evident. Basta nu a renunţat la ideea de a pune mâna pe Ardeal şi nu se dă înapoi de la intrigi de tot soiul. împăratul s'a hotărât atunci să le pue -capăt. In numele Mărirei Sale am cinstea să-Ji ofer mâna Arhiducesei Isabela, nepoata împăratului. Pe nepotul Mărirei Sale nimeni na-1 va putea bănui; ce zici?

MIHAl (emoţionat) Dar cum ? Eu am nevasta,

, ' HENNEBERG

împăratul va obline de Ia Sf. Părinte, desfacerea căsătoriei de care vorbeşti.

MIHAl E lucru greu.

HENNEBERG

Nu atât cât îti închipui Măria Ţa. Cancelaria Aulica' e studiat chestia : Zece canonisti din cei mai învăţaţi au declarat că este nulă căsătoria dintre Măria Ţa şi Stanca Cantecuzino, pentru că veri fiind Măriile Voastre nu aji căpătat dispensă şi fiindcă preotul ce v'a cununat era caterisit şi nu "putea binecuvânta nunta.,.

MIHAl (pe gânduri)

Asta e drept ; dar vrăşmăşia Cantacuzinilor îmi va da bătae de cap în Ţara Românească, unde sunt puternici.

HËNNEBERG

împăratul s'a gândit şi la asta -, Odată căsătoria anulată. Mărirea Sa va dărui Doamnei Stanca, moşia Fropsdof de lângă Viena cu titlul de prinţesă de Fropsdbrf.

MIHAl

Aşa mai merge. HENNEAERG

Atunci continuu Soiului Arhiducesei Isabela Î se asigură domnia ereditata a Trans:!vaniei. Valahiei şi Moldovei cu titlul de Mare Duce al Daciei.

MIHAI

Mulţumesc în numele fiului meu.

HENNEBERd

Pătra jcu Vodă nu vaSmoşterii Tronul Măriei Tale, decât numai în cazul când Alteţa Voastră nu va a v e a copii de la Arhiducesa Izabela.

MIHAI.

Dar d a c ă voi a v e a copii ?

HENNEBERG

Se va mulţumi a fi principe de Fropsdrof.

MIHAI

Asta o să fie o greutate.

HENNEBERG

Rog pe Alteja Voastră, în propriul ei interes, să nu facă obiectiuni. împăratul are cele mai bune intenţiuni faţă â e Alteja Voastră, dar ţine numai decât să acceptaţi propunerea s a a ş a cum este.

MIHAI

O să crape Basta de necaz , când o afla de astea. . -

HENNEBERG

Basta nu va mai crâcni . MIHAI

Cred şi eu. HENNEBERG

Acum încă ceva . Arhiducesa Isabels este o admiratoare sinceră şi înflăcărată a Măriei Tale, aţi văzut o şi ştiţi cât e de frumoasă, Ceiace nu ştiţi probabil este c ă e din fire geloasă.

MIHAI

F ă g ă d u e s c c ă nu va a v e a de ce să fie geloasă.

HENNÉBERG

Pentru asta , Domna Velica Genga va trebui să se expatrieze. împăratul e dispus să-i dăruiască două moşii frumoase în Styria.

MIHAI

E şi #a nepoată de domn, Mircea Vodă Ciobanul i-a fost bunic.

HENNEBERG

Se ştie, şi va fi tratată după condiţiunea ei.

MIHAI

Aşi dori cel puţin să se milostivească. împăratul fată de dânsa, şi să-i dea titlul de Contesă.

HENNEBERG Contesa Genega va suna foarte frumos.

MIHAI Nu-i a ş a ?

HENNEBERG

Nu sunt împuternicit sä promit acest lucru. Dar voi raporta împăratului dorinţa Măriei Tale şi nu raă îndoesc că veti obţine titlul pe care-1 doriti pentru Doamna Genga.'

MIHAI Aşa te rog. Domnule Conte. Nu ştii către servicii mi-au adus în Tran

silvania nepoatele lui Mircea Vodă şi mi-ar fi cu neputinţă să le mâhnesc.

HENNEBERG

înţeleg, Măria Ta şi Vă asigur că se va fece tot ce doriti. Sunt fericit că ne-am putut înţelege

MIHAI Nu te grăbi Conte. Trebue să mă sfăfuesc şi eu cu ai mei. De un

lucru pot fi sigur : Sunt gata să dau împăratului toate asigurările posibile şi le voi da.

• HENNEBERG Singurele asigurări pe care le cere Mărirea Sa sunt cele pe care

avusei cinstea să vi le supun. Mi se pare că sunt minunate şi Măria Ta trebue să fie încântat de propunerea mea.

MIHAI

Mă întreb numai dacă se poale,

HENNEBERG Totul depinde de voia Măriei Tale. Eu am ordin să rămân aici trei

zile, atât socoteşte Consiliul Aulic că ajunge ca Măria Ta să accepţi ori să refuzi convenjiunea ce aduc.

MIHAI (sculându-se)

Am înţeles I Voi da chiar azi Banului Manta împuternicirea de a trata cu Excelenta Voastră. Lo revedere diseară la cină (îi întinde mâna Henneberg o strânge respectos Şi iese),

SCENA II.

MIHAI şi MARTONFY

MARTONFY Gata !a poruncă, Măria Ta.

MIHAI

Ascultă Căpitane, adu-mi numai decât pe Banul Manta.

MARTONFY

Nimic mai uşor Măria Ta, e încă tot aici. (ese).

SCENA III. , MIHAI (singur)

Nu vor să mă cunoască de rege. dar nici Mare-Duce nu e puiin lucru Şi apoi totul e să capăt eu încrederea lor, şi apoi o să meargă bine. Să vedem numai ce o zice şi Manta, că e om înţelept şi slugă credincioasă. Biata Velica ! O să trebuiască să ne despărţim. Asta mă doare, dar o să-mi fac «u drum prin Stirya când o fi şi o fi.

SCENA IV. MIHAI şi MANTA

MIHAI Ersi acilea ? Gândeam că te scoborăseşi în Beiuş i

MANTA

N'am îndrăznit. Bănuiam că ai să mă chemi Măria Ta, după ce o eşi neamţul de aicelea.

MIHAI Ştii ce mi-a adus neamiul ?

MANTA G ştii, dacă mi-ei spune Măria Ta.

MI Al

împăratul mi-a făgăduit Colanul Lănei de Aur.

MANTA

Mai bine ne-ar fi trimis câteva mii de gfilbeni, ca să ţinem oştirea-

MIHAI

0 să vie şi galbenii cât de curând. Rege. nu mă vor, dar mă reçu nose Domn ereditar al Valahiei, Transilvaniei şi Moldovei, cu titlul d Mare-Duce- al Daciei-

MANTA Foarte bine. Totul e Măria Ta să izbutim să adunăm toii român"'

într'o singură tară, într'un Stat unic. Şi dacă faci asta Maria Ta, mare pomană î(i faci cu neamul nostru. Din neam în neam te vor blagoslovi, şi nici odată nu-ţi va mai pieri numele din lume.

MIHAI

Aja gândesc şi eu. Si de ar fi numai atât aşi sări în sus de bucurie, dar moi e şi alt ceva : îmi cer să mă despart de Doamna-

MANTA De ce asta ?

MIHA1

Zice că înirigaziseşte cu unchii ei, şi fin cu turcii.

MANTA Nu e tocmai aşa.

M1HA1

l-am spus. dar nu vor să priceapă. Vor să o facă Printesa de Frelsdorf, lângă Viena.

MANTA Altfel sunt omenoşi.

M1HAI

Dar nu e numai atât. Vor să surghiuneze pe Velica Genza.

MANTA Dar cu asta ce au ? D-na Genza e mai Kaiserlich, decât al de Basta

şi a fost necontenit vrăşmaşa turcilor.

M1HA1

Omenoşi cum sunt, ii dau două moşii în Stiria'ca să trăeasci acolo.

MANTA Asta să ştii Mărio Ta, e de la Basta. Căpitanul Baury moare după

ea şi e furios că Doamna Genga nu-1 bagă în seamă. Să ştii că de ac 1

vine intriga. M1HA1

Baury nu are gust prost, dar n'ai nemerit'o Arhon Ban, Arhiducesa Elisabeta cere să o surghiunesc.

MANTA

Arhiducesa Isabela ? Numai pricep nimic !

M1HAI

Ai tă pricepi numai decât Împăratul îmi cere să iau pe Arhiducesa de nevastă, cu condijiunea asta-1 liniştesc, zice Henneberg. De primesc

2

târgul sunt tare şi mare la Viene. Basta poate spune ce o pofti, nimeni nu mai crede- Ce z e i Dumneta, Arhon Ban ? Care îji este sfatul care mi-1 dai ? Pentru asta te chemai, şi acum stau s ă te aud.

MANTA

Ca să ştim ce e de făcut, trebuie să privim bine lucrurile şi în fată. Ţi-am fost necontenit Măria T a slugă credincioasă şi totdeauna am avut pe buze tot c e aveam în inimă Am fost alături de Măria Ta In z le bune şi la zile rele, pentru c ă eşti viteaz şi poji să aduni neamul nostru româ-ne»c tot în jurul Mărirei Tale , cum l-ai şi adunat o clipă. De m ă ascultai numai pe mine, nimeni nu te mai urni din loc. Nu s'ar fi căzut să slai de vorbă cu turcul, pe un.:uri ar fi trebuit sê-i {ii mai în carantină, că - s fuduli şi vicleni Cu creştinii ai plecat numai pe ei să te fi rezimat. Acum vorba e c ă ti-au pus în coas tă pe Basta , şi să nu te superi Măria Ta . dar nu văd alt chip s ă te scapi de el de cât să primeşti c e î[i oferă împăratul. Ori poate zic rău ?

MIHAI

Zi înainte, Arhon Ban, c ă noi te ascul 'ăm cu luare aminte. Spunem, numai rogu-te se c a d e ori nu să o lăsăm pe Doamna ? Aci e aci .

MANTA

Dacă ista e singurul chip c a să capei' toată încrederea împăratului şi ajutorului lui, Măria T a numai sta la îndoială- Sunt îmbătrânii în slujba Jărei şi a Măriei Tale, şi nu mă uit la nimic alt ceva . Căsniciile Domnilor şi a l e Împăraţilor, nu sunt la fel cu ale noastre a!e boerilor şi a oamenilor de rând ; ele au alt rost. De ace ia şi Biserica le-a privit totdeauna altfel şi le-a dezlegat mai uşor.

MIHAI

Auzi c ă după Sfintele c a n o a n e nici nu suntem legiuit cununaţi, c ă suntem neam de a c incea spiţă.

MANTA

Un cuvânt mai mult- Ar fi mai greu d a c ă ati fi legati de dragoste mare dar o fi fost dragoste între Măriile Vo'*stre când v'ei' cununat, dar a c u m s'a răcit de tot.

MIHAI

Cu alte cuvinte ? ' MANTA

Să-(i dai ^ ă r i a T a învoială la tot ce cere Împăratul Singura grijă a Măriei Tale să f;e ca ajutorul făgăduit să-I trimită mai curând, ca să nu se înrădăcineze veneticii în scaunele în care s'au aşezai.

M!HA1

Nici eu nu găsesc altfel, Arhon Ban. Mă bucur e ş a l dar c ă suntem

înţeleşi- Te împuternicesc prin urmare s ă sfârşeşti cele cuvenite cu Henne-berg. Te rog fă tot c e po|i ca în cazul când Arhiducesa nu v a a v e a copii. Coroana Daciei să fie bine asigurată fiu-meu Pătraşcu 1 Şi încă un lucru: vezi de prevedeţi într'un zapis c a Doamnei Geriga pe lângă două moşii în Stiria i se v a da şi titlul de contesă-

MANTA

Mă voi osteni.

M1HAI

Să te osteneşti şi să i zbuteş t i . . . vezi şi pe Doamna şi oregăteşte-o.

Cortina cade .

(Continuare No. viitor)

VIAI4 IN STRÂINÂIATI> »

Scrisoare din Paris. arisul trece de o vrerrie printr'o serie de emoţii la Cari nu erau obişnuite apusurile lui admirabile de toamnă, când amiezile, pe la Champs Elysées, la

Bois de Boulogne şi mai cu seamă în ajurul Bisericii la Madeleine, sunt de o linişte încântătoare sub razele unui soare de aur vechiu topit.

Bună oară a fost mai întâiu căderea bruscă a guvernu-

lui provizoriu Briand şi înlocuirea lui prin un minister Tardieu. Opinimea publică franceză nu se putea împăca cu declaraţiile făcute mai pe urmă la diferite congrese internationale, şi cerea o întoarcere grabnică spre idei mai sănătoase de afirma-tiune şi de eoărare naţională. Venirea lui Tard'eu la putere, după eşecul încercărilor socialiste şi radicale, a reuşit să aducă în cercurile politice o destindere salutară, Franta şi lângă ea ţările interesate, i dedură numai de cât ministerului national al lui Tardieu, aseniimentul său, pe baza unui program cere atât în afară cât şi în'ău.itru va şti să apere drep-turite lor fireşti. Nu se poate tăgădui că „un coup de barre" a fost dat spre dreaptă, cu toate că a şi rămas în minister „omul stângii" Briand, veşnic indispensabilul delà Externe; ei bine, dar ni el a ştiut de data aceasta să-şi împace conştiinţa sa de bun Francez, cam conkrba tă în ceea ce priveşte poz;{ia patrie sale în afară. Bătrâna! şi şiretul diplomat nu mai ştia curci să scape din concesiunile primejdioase pe care le făeuse ici :olo ; îşi dedea seamă că cam pr^a depaite se lăsase condì , de spiritul său paşnic şi nu m'aş mira dacă pe urmă om afla că el însuşi a lucrai la căderea guvernului său ca să-şi j oa tă denunja promisiunile sale. Astf 1, îl vedem în noua sa poziţie, afumând din răsputeri ceea ce nu ne venea să credem c 'ar putea cădea odată de pe buzele acestui mare pacifist, acestui om delà Locamo, şi delà Geneva. încă o dovadă intr'alte de veşnicul spirit de înţelepciune, şi de bun simt al poporului francez.

Apoi interesant e că pe lângă activitatea sa diplomatică de pe formulă nouă, noul guvern desfăşoară o muncă intensivă pe terenul economiei rurale. F?anta este mai întâiu o tară agricolă ; populaţia ei în majoritate este compusă din plugari. Solul ei de aur, prelucrat din secoli, a făcut că în vremea de ezi ţăranul are în mâna sa avuţia naţiunii, şi mentalitatea lui politică, ca Ia toti bogaţii, nu trece mai departe decât asigurarea poziţiei lui de proprietar privilegiat al pământului.

* * După moartea Cardinalului Dubois, Franta oficială aştepta

cu nerăbdare numirea succesorului său pe vechiul scaun arhieresc al Catedralei Notre Dame din Paris. Cu toate că sediul Primatului francez, este Lyon, cel mai. vechiu oraş creş-tinizat din Gallic totuşi aihiepiscopul Parisului ocupă postul din frunte în ierarhie bisericească, aci, aiât prin însemnitatea clerului, pe care îl conduce, cât şi prin raporturile mai directe ce le are cu guvern. De data aceasta, Papa Piu XI care singur hotîreşte în numirea episcopiilor francezi (să nu uităm că Concordatul a fost denunţat între Sfântul Scaun şi guvernul) a ales de arhiepiscop al Parisului, pe Mşgr Verdier, superiorul general al congregaţiei Preot'lor din Saint Sulpice, aces* vechiu aşezământ care din sec. XVII, tot a avut în mână creşterea clerului în mai toate academiile teologice din Franta in cât Dl Verdier e bine cunoscut de majoritatea preoţilor cari îl stimează şi îl iubesc ca un vechiu dascăl al lor. Pe lângă calităţile sale de educator, Dl. Verdier e şi un sociolog de mâna întâia autorul mai multor opere foarte vestite. Or în ziua de azi, Biserică are o mare lipsă de oameni cari să înţeleagă menirea ei de conducătoare a Societăţii după principiile divine ale Intemeiatorului său. In rangul întâiu, printre preocupatiunile de căpetenie a conducătorilor Bisericii, trebue să fie mântuirea socială a poptului modern, prin doctrina etern fecundă a Dlui Noslru Isus Hristos aceeaşi pentru toate timpurile însă care are să fie adaptată lipsurilor, diferite după epoce, şi bine înţelese. Tot aşa, e de un medic bun să ştie să aplice boalelor moderne vechile principii de profilaxie. Un om ca acela va fi Msgr Verdier, şi se aşteaptă mult de la el.

Dar munca Iui va fi uşorată prin faptul că inteligenta franceză tot mai mult se îndreaptă spre afirmarea faptului divin. Filosofii, sociologii, artiştii, din convingere se duc să-şi caute principiile şi inspiratiunile lor în Evangelie, şi mai cu seamă,'doctrina filozofică, dacă nu încâ cea oficială, cel puţin acea din care

, se reclamă şcoalele moderne mai vestite, se caracterizează a fi tot mai mult aceea care a fost desvoltată în mod genial, şi puternic de către marele filosof creştin din sec. XIV: Tomas de Aquino. Reprezentanţilor filozofiei neo-tomiste, în Franta ca Henri Massis şi Jacques Maritain nu Ie poate refuza nime-

nia nici geniul, nici caracterul, nici |puterea intelectuală prin care au devenit în scurt timp conducătorii tinerimii universitare. Generajia vechie a dat faliment în ceea ce priveşte unitatea intelectuală, şi ea tot mai dispare.

Iată că în zilele din urmă murea un reprezentant al ei cel mai strălucit, în persoana lui Georges Clemenceau. Tigru! şi el s'a stins, nemuritor în sufletele celor 36 milioane de francezi care îl consideră, fără deosebire de crez politic sau religios şi îl onoră ca făuritul victoriei. E interesant de a studia mai de aproape evoluţia acestui mare opozitionist, partizan însufleţit al comunei din 1871, îndreptându-se tot mai mult spre o mentalitate naţionalistă intransigentă. Ba chiar am putea zice că „comunard"-ul de odinioară, şi marele nationalist din răsboiul mondial, sunt unul şi acelaş caracter, îndreptat în mod violent spre acţiune : tinerul revoluţionar precum bătrânul ministru nu puteau concepe pentru tară, o situaţie în care s'ar subînţelege ceva ca o capitulare.

Parisul şi Franta întreagă au ştiut să-i ofere omagiul demn al recunoştinţei lor.

Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele mari, nici bogăţia nu

poate înălţa pe cele josnice.

Evanghelia şi libertatea sunt temeliile inseparabile ale adevă

ratei legislatiuni şi fundamentul veşnic al celui mai desăvârşit

Stat în neamul omenesc.

Paris, Novembrie 1929. L. B.

VAUVENARGUES

BASTI

Eminescu şi sufletul românesc a 15 Iunie a. c. sau împlinit 40 de ani delà moartea marelui poet, desnădăjduit interpret al natiunei,

«victimă prin ereditate şi printr'o viată sbuciumată a atâtor mizerii : Mihail Eminescu. E foarte potrivită ziua de întâi u Decemvrie pentru a sărbători pe Eminescu căci el a fost poetul cel mai chemat al aspiraţi unilor noastre nationale, el a propovăduit totdeauna cu siguranţa profetului evanghelia naţionalismului mântuitor pentru românism. Tânguirea lui de poet al românismului, vitregit de străini ne zguduie şi azi.

Delà Nistru pân'la Tisa1) Tot Românul plânsumi-s'a Că nu mai poate străbate De atâta străinătate.

Eminescu şi Critica.

Nici un poet din pleiada marilor noştri poeti nu ne sgu-due aşa cum ne sgudue el; nici un poet nu atinge coarde atât de adânci din sufletul nostru ca el. Critica l'a judecat foarte felurit. Unii îl preamăreau ca apărător al idealului politic conservator, duşman al politicei liberale, alţii, îl sărbătoreau ca poet al proletarilor, ca filozof al zădărniciei, iar aljii vedeau în el cristalizarea supremă a naţionalismului românesc. I-s'a reproşat cu drept cuvânt de cătră toţi criticii Iui pesimismul, negarea a oricărui rost al vieţii umane.

Pesimism şi idealism. Să căutăm, reconstituindu-i viata, ca om şi ca poet care

este locul lui Eminescu în literatura noastră şi în fiinţa noastră naţională.

Multi cari l'au cunoscut pe tânărul Eminescu, speraseră

' ) M. Eminescu. Doina.

că se va debarasa de pesimismul, ce atât de fatal îl mistuia crezând că acest pesmisim nu este altceva decât conflictul obişnuit al idealismului tinereţii cu realismul maturităţii.

Băiatul lui George Eminovici1) şi al Ralucăi, din Ipoteştii de lângă Botoşani nu s'a debarasat de pesimism. Flacăra geniului, mistuind lutul istovit de chinurile vieţii fizice se prăbuşeşte deja în 1883, reînviind cu pâlpâiri nesigure până în 1889, când se stinge cu totul, Dar chiar dacă nu sar fi stins aşa de timpuriu mai întâiu Eminescu-poetul şi pe urmă Emi-nescu-omul, dacă ar fi scris cu mult mai mult decât a scris, şi atunci tot „viziunea dureroasă şi tristă a zădărniciei lumii şi a tuturor eforturilor din ea, ar constitui singura coloratură posibilă în concept'a lui." 2

In poezia „Mortua est" spune : „Se poate ca bolta de sus să se spargă Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile — şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne

Mai departe în aceeaş poezie : „A fi ? Nebunie şi tristă şi goală ; Urechea te minte şi ochiul te'nşală ; Ce un secol ne zice ; ceilalţi o deszic ; Decât un vis searbăd, mai bine nimic" Cu o astfel de structură sufletească, în care durerea

izbucneşte cu atâta forţă la vârsta de 17 ani, când a fost scrisă aceasta poezie, simţim că pesimismul este organic în fiinţa poetului. Simţim că niciodată acest geniu nu va putea să alunge din organismul său moral şi artistic aceasta boală crudă.

Eminescu şi creştinismul.

Totuş Nostalgia dureroasă după o altă concepţie a poetului se resfrânge în câteva poezii, dar mai cu seama în sbu-ciumările filosofului.

Astfel în poezia Rugăciune găsim tonul atât de patetic

' ) N- I. Russu : Mihail Eminescu (biografie). 2 ) N. 1. Russu: Opéra citată mai sus. *) M. Eminescu : Mortua est.

al unei tendinţe disperate pentru a reveni la o credinţă positiva.

„Din valul ce ne bântuie Inaltă-ne, ne mântuie.

O maică preacurată Şi pururea fecioară

Marie." La fel în poezia „învierea"

„Nimica înainte-ti omul, ca un fulg Ş'acest, nimic îti cere o rază mângăioasă."

Şi mai departe în aceeaş poezie : „Deodată în negre ziduri lumina dă năvală. Cântări de laudă înălţăm Noi, Ţie, unuia

Cristos a înviat din morti Cu cetele sfinte Cu moartea pe moarte călcând Lumină ducând Celor din morminte I "

Naţionalismul lui Eminescu.

Iar dacă atingem proza lui, în care-şi exprimă ideile po-lit'cc şi sociale vedem că Eminescu este optimist. El e pătruns de o credinţă pozitivă în forţele neamului său şi în menirea lui superioare. Dacă pesimismul Iui Eminescu a fost atât de mult explicat cu puternica lege a eredităţii, . atunci în ordinea noastră de idei putem afirma că al şaselea copil din cei 10 ai căminarului George Eminovici a moştenit delà tatăl său iubirea ferventă de neam.

Eminescu şi natura. Mai amintesc doi factori din sufletul său, unul născut

celaiaît provenit din împrejurările vieţii lui : iubirea de natură, alimentată de o imaginaţie bogată şi al 2-lea factor educaţia şi spiritul în care a trăit la Cernăuţi şi în casa lui Aron Pumnul.

Copilaşul frumos, născut la 15 Ianuarie 1850, nu se amesteca şi nu se juca cu fraţii săi, nici cu copii din vecin: era un gânditor, un izolat. Hoinărea singur, zile întregi în cămaşă plină de praf admirând florile, gândacii şi fluturii. Natura ca un prieten credine os şi înţelegător cheamă atât de nostalgic la sânu-i dulce pe poetul rătăcirilor zadarnice în poezia » 0 rămâi" :

„ 0 rămâi, rămâi la mine ! Te iubesc atât de mult Aie tale doruri toate Numai eu ştiu să le ascult.

Eu te fac să auzi în taină Mersul cârdului de cerbi Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, In a apei strălucire Intinzând piciorul gol. Şi privind în luna plină La văpaia de pe lacuri Anii tăi se par ca clipe Clipe dulci se par ca veacuri,"

Eminescu si Pumnul. Insă clipele acestea dulci nu hneau mult. Ambiţia tată

lui său, care îşi crescuse toţj copiii la şcolile germane din Cernăuţi, îl trimite şi pe Mihail tot acolo, la vârsta de abia de 8 ani. De acuma, legătura cu casa părintească devine tot mai s labă, căci geniul lui neastâmpărat îl trăgea pe alte căi, cu suferinţe şi cu mizerii, dar cu un rost mare.

In casa lui Aron Pumnul face cunoştinţă Eminescu cu trecutul nostru cuprins în hrisoave, cu miturile antice şi cu literatura curentă. Rămâne 5 ani în Cernăuţi. In timpul acesta de 2 ori a fugit acasă . II mâna oare pe acest suflet neastâmpărat, nesăturat nici de visuri nici de realitate, nostalgia câmpiilor cu soa re? Era oare răsvrăiirea copilăriei încătuşate prea de timpuriu în frământările obositoare ale mintii? Sau era dra-

gostea nebiruită de mamă a copilului pribeag şi fără vreme smuls din braţele mamei sale a cărei glas dulce răsuna mereu în sufletul său.

„ 0 , mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi De asupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău Mereu se vor tot bate, tu vei'durmi mereu."

In aceasta poezie ne tălmăceşte durerea despărţirii pentru totdeauna, de mamă sa. începând delà vârsta aceasta omul-Eminescu se lasă la voia capriciilor interne a poetului. 11 vedem în Cernăuţi ca elev particular, ca funcţionar la Tribunalul din Botoşani ori rătăcind cu o trupă de teatru prin Moldova, pe urmă iarăş la Cernăufi ca elev. In sbuciumul peregrinărilor de Ia un loc la altul, Eminescu a conservat un singur rost: grija de a citi mult şi a trăi în mod intens în lumea sa proprie. Moartea lui Aron Pumnul produce în sufletul poetului o sguduire mare. Din acest prilej atât de trist pentru el publică poezia „La moartea lui Aron Pumnul. Şi cu publicarea acestei poezii îşi face intrarea în literatură.

Debutul lui Eminescu în literatură.

In momentul când apare Eminescu, în literatura română stăpâneşte personalitatea lui Grigorie Alexandrescu. Tot în epoca aceasta pătrunde în literatura noastră poezia poporană mai ales prin activitatea lui Vasile Alexandri, regele poeziei româneşti. Dar sentimentalismul romantic a lui Alexandri, turnat în „Lăcrimioarele" sale nu atinge profunzimea sentimentelor lui Eminescu. Autorul poeziei „La moartea lui Aron Pumnul" va publica mai târziu poeziile sale nemuritoare ca „Luceafărul." Scrisorile şi celelalte poezii lirice. Iar.losif Vulcan, redactorul „Familiei," schimbându-i numele din Eminoviciu în Eminescu îl primeşte cu drag în revista sa.

Tatăl lui Emineseu, doritor de a-1 vedea cetăţean cu slujbă demnă, mai face încercări cu tânărul neastâmpărat purtându-1 ca elev particular la Sibiu şi Blaj-

Dar poetul nu se mai poate încadra într'o ordine convenţională, fuge din nou cu trupa actorului Pascay străbătând de de data aceasta Ardealul. E probabil că şi oraşul nostru (1) l'a avut ca oaspe cu trupa aceasta.

Contactul lui Eminescu cu ideologia germană. Asemenea numai poetul-Eminescu a putut profita de

anii petrecuţi la univers.tăiile din Viena şi Berlin căci dorinţa lui Maiorescu ca ei să freacă doctoratul, nu s'a realizat. Anii aceştia dau poeziei lui Eminescu nota europeană. Lectura lui Kant, Schoppenhauer şi a filosofici lui Budha şi evocarea trecutului neamului său, formează treptele pe care se urcă la culmile poeziei. Epigonii, înger şi demon, Făt-Frumos, Călău şi altele sunt toate perle ale literaturii noastre scrise în epoca aceasta.

Veronica Miele. Dar poetul care îşi trăia viata în lumea splendidă a vi

surilor sale, dinir'odată devine robit de o reaLtate atât de mult visată, de femeie, care îi apare în persoana Veronicei Micie. E sigur că dragostea aceasta care de altfel a durat până la moartea poetului, la inspirat la crearea capo-deperelor sale lirice.

întors în Iară fără doctoratul cerut e numit director de bibliotecă, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi, pe urmă trece la ziarul „Timpul" din Bucureşti. Epoca aceasta din viata lui Eminescu e o luptă neagră cu viata iar geniul poetului în epoca aceasta îşi atinge apogeul. Acum îşi publică poeziile cele mai însemnate ca „Scrisorile" „Luceafărul" şi altele, in ioate articolele sale politice e pătruns de un nationalism adânc, isvorît dintr'un misticism national.

Eminescu şi Junimea. Eminescu avea prieteni putini. Chiar şi membri „Juni-

mei" îl evitau pentrucă în discuţiile la care lua parte nu se sfia să arate defectele membrilor pretenţioşi. El a fost pentru Junime un ferment, creând „ dire et'a nouă" în poezia românească. Din pleiada acestor luptători dispare brusc în 1883, când a înebunit, E îngrijit într'o casă de sănătate la Dobling

TJ7B~eTu7

iângă Viena, face o călătorie în Italia şi se reîntoarce în tară. Dar lovitura încă nu e definitivă. El se însănătoşează, ba chiar scrie poezii, unele dintre cele mai frumoase ca Veneţia, La-să-ti lumea ta uitată, Somnoroase păsărele şi altele.

Boala necruţătoare îl doboreşte din nou la 1886. Se face bine trecător, în 1889 e lovit definitiv. Fiind îngrijit în casa de nebuni a doctorului Şutu. un alt nebun îl loveşte în cap la 15 Iunie 1889.

Concluzie. Trăsăturile cele mai caracteristice a geniului lui Emi-

nescu sunt inteligenta şi setea după absolut. El trăia în intimitatea fără reserva cu natura, ceace formează totdeauna cadrul sbuciumărilor sale atâta celor intelectuale cât şi a celor sentimentale.

Personalitatea lui stăpâneşte pentru totdeauna poezia noastră şi a pătruns tot mai adânc în fiinţa noastră naţională. Eminescu n'a fost nici un bolnav izolat, nici un sceptic, nici dispreţuitor al vieţii, nici un boem, îndrăgostit de o viată care n'are nici un rost precis şi nici n'a făcut compromisuri cu viată multumindu-se doar cu plăcerile ei eftine şi efemere ci a rămas un dealist mândru, un geniu care a ştiut să-şi jertfească viata de om pentru o menire mai mare.

prof. N. Fântânar

La nevoie se cunoaşte amicul cel adevărat. ENIU

* Iubirea este aripa pe care Dumn» zeu a dat-o sufletului spre

a se urca până la el. MICHELANGELO BUONAROTI

Cultura Generală. Special izarea în vederea unei car iere determinată este necondiţionată de lipsă. Pericolul este special izare escluzivă.

E periculos de a închide hermetic un tânăr în vârsta studiatului într'un domeniu de specialitate de tot (esclusiva) determinată. De oare ce, cariera la care se prepară acel tinăr, el o va exercita printre^ oameni. Dacă el nu cunoaşte numai profesiunea sa, aceasta ignorantă îl va face în tot timpul vieţii sale, un rătăcitor printre oamenii cu cari va trăi. învăţând să facă un lucru determinat, el are să se ocupe tot odată de cultura sa intelectuală. Şi omul specialist trebue să fie înainte de toate Om. De altfel nici o ştiinţă nu este de sine stătătoare şi nici n'are lumină îndestulitoare căilor sale. Nu se poate înainta în Chimie sau în Fizică fără Matematici, în A-stronomie fără Mecanică, în morală fără Psichologie, în Psi hologie fără Şt.-Naturale. Toate se compenetrează şi se măresc reciproc, zice Sertillanges, şi un tratat inteligent a fiecăreia ştiinţe, face aluzie mai mult sau mai puţin la celelalte ştiinţe.

Mai departe zice „Ori ce ştiinţă cultivată izolat, nu numai c ă nu e îndestulitoare, dar şi prezintă pericole cari au fost recunoscute de ioti oamenii cu judecată.

Trebuie să treci delà un subiect Ia altul, pentru a Ie corege unul prin altul: trebuie variată cultura, pentru a nu ruina solul. Neîntrebuintând decât o aptitudine a inteligentei, specialistul atrofiază pe celelalte şi nu mai pricepe el însuşi ce nu e din sfera specialităţii sale. Mai mult încă : Intrebuintind totdeauna aceleaşi metode de cercetări, recurgând totdeaunea la aceleaşi procedeuri şi mijloace şi pe alte terenuri, unde ne fiind potrivite, conduc în eroare.

Specializare exagerată micşorează orizontul gândirii, toceşte mintea, o falsifică. Dacă constatarea noastră se aplică ştiinţelor exacte, cu atât mai vârtos ştiinţelor aplicate cari se modelează după obiectul lor şi cari de altfel fără recurs des la ştiinţele exacte, sfârşesc fatal într'o rutină sterilă.

Şi lotus în unele ca şi în altele, specializarea se impune studenţilor tineri cari îşi prepară cariera, ca şi omului malur. Studentul nu poate să aspire la o ştiinţă enciclopedică nici să-şi însuşiască toate funcţiunile.

Soluţia problemei : extinderea specialităţilor, punându-le in comunicaţie; să le încadrăm în filozofia generală, în

cadrele Universităţii.

Care să fie oare soluţia problemei? şi cum s'ar răspunde cerinţelor de care aminteam? Soluţia problemei nu poate să fie alta decât lărgirea tuturor specialităţilor, punându-le în contact reciproc şi încadrarea lor în filozofia generală: adecă îmbinarea lor într'o Universitate complectă.

Universitatea n'are să excludă ştiinţele moderne : comerciale, economice, sau technice, silindu-le să se refugieze astfel în institute speciale. Ea poate uni practica cu teoria. Apucările permită ştiinţelor de a verifica legile pe cari ea le-a stabilit şi întâmplător a releva ştiinţei nişte fenomene cari o îndrumează cătră descoperirea unor legi necunoscute încă; aplicările furnizează ambitiunei sale legitime un stimulent preţios. Oare întreabă, Charîety, grija de-a fi de folos omenirei şi de a o vindeca, n'a înfiuentat cercetările lui Pasteur ? Oare imaginaţia ştiinţifică, fără care nu este ştiinţă, nu este emoţionată câte odată, prin contemplarea realităţii celei mai banale?

Pentru a da lumei moderne îndrumătorii de cari are lipsă, reunirea ştiinţelor şi a technicei în acelaşi domiciliu universitar este deci posibilă ; şi ea va fi roditoare prin o con-dijiune impusă tuturor căsătoriile, acea a concesiunilor reciproce. Poate că vechile facultăţi universitare îşi vor înmlădia rigiditatea cadrelor lor, dar acelea noue să se ferească de a exagera cerinţele lor. Nu trebuie a supraîncarcă fie care lecţie cu tot ceeace e numai decât descriere sau reţetă. Laboratoarele technice nu trebuie să fi instalări industriale sau economice, chiar reduse. Tot ceace ne ajunge să constatăm trebuie lăsat pract cei şi eventual stajiului- E destui ca elevul să poată urmări aplicaţiile concrete ale principiilor, fără să-şi lege mintea de încă o formulă deja practicată, fără să se obişnu-

iască a cumpăni fenomenele şi fără a-şi însuşi gusiu! experimentului pentru experimentarea însăşi.

Astfel la şcoala universitară, pe o întinsă bază ştiinţifică comună, fie care technic va putea, fără piede că, a altoi complinirea practică specială pe care o poate cere legitim. Nu este lipsă de o şcoală specială pentru învăţământul technic. Nu este lipsă de un nou organ de învăţământ pentru fie care nevoe din viata socială şi economică. Şi dacă se concepe mai cu uşor necesitatea institutelor speciale de cercetări, tot va trebui să ţinem legătură cu celelalte facultăţi pentru binele cercetătorului însuşi şi pentru ca entuziasmul ce îl însufleţeşte să se comunice tuturor celorlalţi.

Formându-se în mediu-ri universitare, techniciani vor scăpa aşa de micşorarea lor intelectuală, care ar rezulta fatal din izolarea şi fragmentarea şcoalei speciale. Formaţiunea lor va asigura acest caracter de o vastă ospitalitate intelectuală, de accentul acesta de umanitate, de amploarea de idei şi noţiuni totdeauna de lipsă pentru a uni un popor. lnchipuiti-vă mii şi mii de laboratoare „de cercetări şi experienţă", dati încâ mai mulji chimişti la Chimie, mai multi mecanici la Mecanică, . . . puneţi toate râurile Alpilor înreservoare sau în tuburi. Total, ne zicea Dl Charlety, nimic nu ne va dispensa de a avea o doctrină generală a omului şi a universului, mai bine încă : o conştiinţă, un caracter, o vorbă, un suflet.

Numai în Universitate se respiră această atmosferă.

Nu te lepăda a face bine celui lipsit, când poate ajuta

Nu trebue să ne mulţumim a lăuda pe oamenii de bine,

Ladeuze S. P.

mâna ta. SOLOMON, Pilde, Cap. III.

ci să-i şi imităm. ISOCRATE.

Filosofie, istorie şi arte. A e a d e m i i N a t i o n a l e

De la Richelieu la Dnul Gusti.. . trecând prin Mussolini.

Ne-ar plăcea să citim, într'un fel de plebicist motivat, părerea autorizată a oamenilor de elită din România-Mare, despre proiectul eminentului DI. Gusti, director al „Institutului Social Român," şi al „Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma socială." Să ne spună autorităţile nationale ideile lor despre un Institut national Român organizat, pe o bază mai largă şi cu un program mai comprehensiv, într'un mod analog cu „L'ins-titut de France."

E lucru natural să ne gândim la asociarea tuturor Competentelor sociale şi nationale într'un mare organism afară de orice partid şi de orice confesionalism. Din asociarea, convorbirea şi colaborarea lor mai deasă ar rezulta ca un fel de iperuniversitate naţională adunând elita noastră. Prestigiul moral al cutării asociaţii ar Constitui un capital de rezervă (totdeauna valorizat) în patrimoniul national.

înainte de a descrie pe scurt organizaţia unei riouă Academii italiane de cătră Mussolini, spunem ce este „Institutul Franţei" după care s'au modelat atâte academii sau institute similare, de la Madrid până la Petrograd, de la Norvegia până la Egipet.

L'Institut de France se compune din reuniunea celor cinci Academii următoare:

1. Academia franceză (propriu zisă : a limbei şi a literaturii). 2. Acad. Inscriptiunilor şi a Artelor frumoase 3. Acad Ştiinţelor morale şi politice 4. Acad. Artelor frumoase. 5. Acad. Ştiinţelor (matematice şi naturale). Fiecare dintre cele cinci Academii are regimul său inde

pendent şi candidaţii săi sunt aleşi de către Academiciani ai clasei în care cer să fac parte. Fiecare academie îşi are secretarul perpetuai, secţiile sale şi chiar premii săi. Oamenii mai

însemnaţi cu mai multe specialităţii pot să fie primiţi în mai multe Academii.

Acum pe scurt de fiecare : 1. Academia franceză. E cea mai veche, mai cunoscută

şi de mai mare prestigiu moral, social, national şi chiar international, întemeiată Ia Paris în 1634, de cătră cardinalul Richelieu cuprindea şi cuprinde încă 40 de membri. Avea de scop special să redacteze dicţionarul limbei franceze, iar de mult caşi acum cuprinde toti oamenii însemnaţi din literatură franceză precum şi oameni de mare prestigiu şi autoritate în Stat, în Biserică, în Armată, în Magistratură.

Aşa că pe lângă fostul preşedinte Poincaré, mareşalul Ioffre, Episcopul Baudrillard ambasadorul Jonnart, filosoful Bergson, artistul Bernard, matematecianul Picard, advocaiul Henri-Robert, găseam încă ieri mereşalul Foch şi ministrul Clemenceau.

Dar totdeauna majoritatea Academicianilor a fost compusă de literati mai populari.

Acum găsim acolo oameni cu renume mondial ca: între romancieri: Bourget Bazin, Bordeaux; între critici: Bremond, Doumic, Bédier; între istorici: Goyau, de la Gorce, Hanotaux, Jullian ; intre dramaturgi : Brieux, Donnay, Lavedan ; între poeti : Rgnier, Valéry etc.

2. Academia inscriptiunilor şi a artelor frumoase, fundată în 1663, de Colbert pentru a se ocu >a cu lucrări de truditie arheologică sau istorică. Are şi ea 40 de membri înire cari găsim elenişti ca Homolle, Croiset, Omont, latinişti ca Goelzer Monceaux, b:sanfinoiogi ca Şchlumb; rger şi Diehl, epigrafisti ca Cagnat, faimosul filoiog evreu Reinach (cunoscut ca publicist sub numele de Polybe), istorici ca Juiiian, assiriologi ca părintele Scheil, maestrul istoriei artelor în Evul mediu Emile Male (membru şi al Academiei Franceze).

3. Acad. Ştiinţelor Morale şi Politice, este împărţită în 5 secjii de 8 membri fiecare : ')

' ) Intre Academicienii liberi găsim Lepine fostul prefect de politie la Paris, ambasadorul Jonnart. mareşalul Pe'ain, episcopul J lien d'Arras.

Intre asociali din alte (ari salutăm p>r Dl. N. lorga în tovărăşia regelui Belgiei Albert I. al preşedintelui Masaryk, şi foştilor prim-ministri Veni-zelos, Balfour, Salandra.

In secţia filosofie : sunt Bergson şi Păr. Sertillanges, etc. morală : fost ministru şi ambasador Gh. Benoist

care s'a pronunţat acum aşa de ser-bătoreşte pentru restaurarea monarhiei în Franta-

„ legislaţie: fostul preşedinte Millerand, profesorul Barthelemny...

„ econ. pol. Colson, Georgeg-Lévy, istorie: de la Gorce (şi el membru al Acad.

Franceze), 4. Acad. Artelor Frumoase, fundată de Mazarin în 1648

tot cu 5 secjii dar inegale prin numărul Academicianilor dacă nu prin renumele lor artistic :

pictura (14 membri): Besnard, Maxence, Forain, Martin, sculptura (8 membri) : Puech, Injalbert r arhitectura (8 membri), grauura (4 membri) musica: (6 membri), Secretarul perpetuai e eminentul musicant Widor. Are şi

10 membri liberi între cari General Castelnau, şi istoricul şi, criticul de arte Hourticq. Are şi 10 membri străini între cari regele Spaniei Alfons XIII şi Paderewski.

5. Acad. Ştiinţelor, a fost fundată de Colbert în 1666 şi mai târziu complectată şi aprobată de Ludovic al XIV. Cuprindea atunci numai 6 secţii, acum are 11 de 6 membri fiecare, cu doi secretari speciali, unul pentru ştiintelelmafemartce (titularul actual e savantul Emil Picard de o autoritate mondială ca odinioară matematecianul Henri Poincaré) şi altul pentru Ştiinţele Naturale (secretarul actual e A. Lacroix).

A) Grupul ştiinţelor matematice (cu câţiva acâdemiciăni). 1. Geometrie : Appell, Painlevi 2. Mecanica: 3. Astronomie: Deslandres, Bigourdan,, r.:\ 4. Geografìe şi Navigaţie, 5. Fizica generală: Branly inventatorul telegrafiei fără fir

(aplicată cu atât succes de Marconi).

B) Grupul Ştiinţelor fizico-naturele : 6. chimie: Le Chatelier 7. mineralogie : geologul Pierre Termier 8. botanică 9. economia rurală şi medicina veterinară 10. anatomie şi zoologie 11. medicină şi chirurgie unde găsim Ch. Richet şi

d'Arsonval celebru de mult pentru descoperirile sale în aplicări (chiar medicale) ale electricităţii.

Intre cei 10 membri liberi era şi mareşalul Foch, tactician şi strateg, fost profesor la şcoala de Răsboiu.

Numai acele cinci Academii de mai sus formează „Institutul de France". Afară de Academia limbii, diversele secţii ale Institutului cuprind şi un număr variabil de academiciani liberi, de asociaţi străini şi de corespondenţi fie francezi fie străini de orice naţionalitate.

Opera din Paris se chiama oficial „Academia naţională de musica şi dans." Academia de medicină în Franta are o sută de membri şi 11 secţii. Sunt şi alte multe academii chiar în provincii şi în mai multe tări.

Noua Academie italiană.

Creată prin decretul-lege din 7 Ianuarie 192H, Academia reală italiană a fost inaugurală în 28 Octomgrie 1929. Articolul al 2-lea din decretul-lege lămureşte pe deplin scopul general al rioui institutiuni şi justifică, din pune de vedere national şi social, creatiunea sa»

„Academia... va frebui să promoveze, coordoneze şi în- \ drumeze mişcarea intelectuală italiană în domeniul ştiinţelor al literelor şi al artelor, conservându-le caracterul national, după traditiunile şi geniul rasei şi favorizând expansiunea şi influenta lor până dincolo de hotarele statului italian."

Dotată cu felurite privilegi, premii, favoruri. Academia cea nouă este împă^ită în 4 secţii: 1 ştiinţe morale şi istorice 2. Ştiinţe fizice, matematice şi naturale. 3. litere. 4. Aite. — Aşa'găsim în ea artistul Masc&gni pe lângă publicistul Coppola, ministrul Tittoni şi dramaturgul Pirandello.

Fiecare secţie cuprinzând 15 membri avem un total de 60 de academiciani cari ioti au drept la titlu de „Excelenta."

A priori idea Iui Mussolini e de lăudat, viitorul ne va spune foloasele instituţie nouă Italia avea de mult academiile sale, Roma singură avea mai multe, dar Mussolini cu un scop de unificare, de colaborare şi de prestigiu mai mare a voit un organism nou şi puternic.

Bucurându-ne că România are de mult „Academia sa Romand, cu cele trei secţii (literară, istorică şi ştiintif că) îi dorim şi un Institut National mai complet şi pe o bază mai extensivă şi mai comprehensivă totodată. Aşteptăm cu dor părerile celor în drept ! * A. Micu.

Preţul Vieţii (Rostul şi filosofia ei)

Câţiva au spus că viata e o comedie, mai de grabă gânditorul cu cât de pufin experienţă, ar spune că e o tragedie şi patetică de cele mai multe ori. Greşesc şi încă cum diletanţii cari văd în viata numai un fel de joc sau un spectacol destinat să intereseze oameni inteligenţi şi cu cultură procurandole plăceţi estetice şi viata se răsbună chiar împotriva celor mai fer citi, bogaţi şi desfătaţi de soarte. Sau se răsbună Pronia dumnezeească, cum o dovedeşte aşa de plastic şi lămurit Paul Bourget în faimosul său roman Nemesis. A observa, a înţelege şi a se desfăta în experienţele mintii sale nu este totul omului sau a vieţii!

Ce să gândim de viată ? Ce să facem cu ea ? Iată o problemă cât de universală şi de practică. Ce înţeles, ce semnificatiune, ce rost are viata noastră? Oare este bund? Şi la ce? Cum trebue să o folosim pentru a o valoriza.

Pentru că să putem respunde cu mai multă amploare competintă şi autoritate voiu urmări notele luate odinioară în „Le Prix de la Vie" • filosofului OIlé-Lapune care în Franţa e pasionat generaţia tineră dinaintea de răsboiu.

Autorul îşi propune să dovedească clar că viata este decr.bit de preţioasă dacă considerăm fie scopul pentru care ni-es'.e dată, fie ceeace putem să facem cu ea, din ea, fie ceeace suntem datori să facem cu ea.

Ce părere trebue să avem de viată? Intâiu viata e lucru serin-, grav, important, definitiv- Formula diletantismului „Viata e un joc, un spectacol" pe lângă aceea că se potriveşte numai câtorva oameni favorizaţi (deci nu e nici universală nici dreaptă), formula nu pretueşte, cum trebue, conditiunile viejii între càre este şi lupta, struggle for life.

Mai mult diletantismul modern desarmează omul şi-1 slăbeşte chiar prin ipertrofia eului. Prin afirmafiunile sale capricioase şi şovăitoare atrofiază omul, adecă, facultăţile noastre cele mai înalte în exerciţiul lor cel mai nobil. Diletantismul tinde să distrugă ceeace exaltează în om : fie sensibilitatea falsificându-o, fie inteligenta pe care-o descompune prin exces de analiză. Diletantismul contrariază direcţiunea normală a facultăţilor şi turbură echilibrul lor natural. De-ar putea să se realizeze pe deplin în fapte, ar distruge viata pe care are de scop să-o înmulţească şi să-o înalte.

Via{a din punct de vedere fiziologic, constituită prin nu-tritiune şi generatiune, are ca lege să nu se păstreze în buna stare fără spese şi să se întreţină numai ca să se cheltuiască şi ca să fie roditoare.

Excepfis excipiendis, legea oricărei vieti e tot aceeaşi : aşa că viata omenească are ca lege fundamentală să nu dăinuiască nici în lâncezeală şi imobilitate, nici în izolare şi egoism. Deci şi aici, diletantismul merge împotriva legilor vieţii şi conduce Ia neputinţă şi sterilitate fie inteligenta, fie ştiinţa, fie arta, fie omul întreg. Viata e un izvor care sa reînnoeşte cu condiţia să se respândească. Viata se mentine prin acţiune şi tinde cătră o activitate necurmată. Dacă este vânjoasă şi puternică va fi expansivă şi dătătoare de viată la rândul său.

A primi şi a da iată îndoita lege a vieţii ; şi întrezăresc că e şi mai bine a da decât a primi, deoarece dărnicia dovedeşte o fiinjă puternic organizată, o personalitate de o viată mai bogată prin care binele se revarsă afară. Fiinţa cea ma'

perfectă avândule toate delà sine, într'un mod perfect şi deplin . . . nu primeşte nimic şi le dă toate din izvorul nesecat al comoarei sale nemărginite.

Dar viata spune Aristotel (poate ca corolar faimosului sau Zoon politicon) nu-e poezie ci practica, acţiune, ocupare, oficiu, funcţiune, opera de realizat de valorizat. Nu otium, sau petrecere în regaz, dar negotium, o afacere serioasă care cere atenţiune şi energie. Dar ce afacere, ce opera, ce lucru de realizat ?

A face omul, cum spune Aristotel, to anthropeuesthai şi a face opera de om, nu de nălucă sau de animal, a trăi şi a se purta ca om.

Şi aici credem de bine să amintim ca a fi om însemnează a se desvolta pe deplin prin o educaţie fizică, morală, intelectuală şi religioasă, prin o creştere individuală, familiare, socială, naţională precum şi umană sau umanistă. Ce este încă a fi orn şi a face opera de om ?

A fi personal, a se exprima pe sine însuşi, deoarece orice viată tare şi puternică este o viată reculeasă şi nu risipită, precum o arată fiziologia.

•Viata e puternică numai unde organismul e constituit inir'un chip tare şi hotărât, cu o individualitate bine caracterizată.

A fi om însemnează încă a ieşi din sine însuşi, deoarece orice viată tare şi pnternică este de la sine însuşi generoasă şi roditoare, precum tot fiziologia o dovedeşte Numai în maturitate în apogeul vieţii se face comunicarea vieţii.

Deci a fi pentru deaproapele izvor de bine, de expansiune, de progres este cel mai intens şi perfect grad al vieţii. Să trăim deci o viată intensă, echilibrată, desvoltând fiecare facultate şi toate; dar fiecare la rândul său. Deşteptăm prin acţiunea noaslră energii nouă puternice şi roditoare ; vom şi deştepta pe alti oameni prin modul nostru de a fi om. Să le facem toate cu sentimentul viu, că aşa se cade, pentrucă aşa cinstim, natura noastră de a fi om.

Iată ce ar fi opera într'adevăr omenească.l ivtaă, roditoare pentru noi înşine şi pentru semeni noştri.

Faptul obliga{iunei morale întemeiate pe Dumnezeu causa' primă sau eficiantă Şi cauza ultimă a noastră e Un principiul simplu, ireductibil. Prin legea morală, prin „datorinţă" ne explicăm şi îndrumăm viata noastră şi autoritatea legei moralei face autoritatea tuturor celorlalte legi. Sacrificiul, jertfa, chiar ; moartea este pentru viată. Paul Bourget, în „Le sens de fa mort" ne dă Rostul suferinţei şi romanul său de după răsboi ne apare ca o vie ilustrare concretă a doctrinei lui Olle La-prune. Conditiunea omului pe pământ este munca, silinţa, lupta, totul vieţii nu este ceea ce vedem ; viata de acum însemnează, prepară şi reprezintă altceva decât ea însăşi şi cu toate miserale noaste, viata e bună. Precum libertatea face toată demnitatea personalităţii noastre, fără ea n'ar fi nici persoană nici moralitate. Cu ea avem şi păcatul şi meritul şi viată pământească are o valoare din partea aceluia care procură o ameliorare materială, intelectuală, morală sau socială a oamenilor. Dar de ce trăim ? Pentru a voi şi a merita binele. Multi au să-şi făurească o voinţă, cum ? Vrând puţin dar împotriva oricărei piedeci-

Iubirea adevărată, iată puterea care le produce toate, cât de grele să fie şi încă cu cât uşurinţa când iubirea e mare şi sinceră.

Iubirea nobilă bine înţeleasă conduce la religie care are o putere de a purifica, unifica, mângâia şi întări. Religia toate le amornizează şi le înaltă la o regiune supranaturală dacă întrăm în sistemul creştin al vieţii. Legea renunţării, abnega-tiunii, implicată in legea iubirii, dominează toată viata creştinească : fapte bune şi intenjiuni bune. Fereşte-te de toate cele rele, înmulţeşte cât de mult cele bune. Nu trebue redusă nici gândirea ta, nici inima ta, nici activitatea ta, dar din contra a se însufleţi pentru realizarea faptelor bune cu intentiuni cât de bune. Iată teoria creştină a vieţii, şi iată de ce e singură mântuitoare, de aceea elita intelectuală, morală şi socială s'a întors cătră creştinism, in care vede clar singurul leac al anarhiei moderne. Anarhia intelectuală ne prepară nihilismul social pe care-1 vedem .. . dincolo de Nistru!

Fiind bun creştin voiu fi şi mai bun român şi mai om

deplin. „Voiu iubi mai bine decât oricine . . . chiar duşmanii mei. . . Vai imita pe Dumnezeu: voi da mai mult decât voi primi, mă voiu da chiar pe mine însumi... până la moarte ..." precum morţii glorioşi din răsboiu au dat viata României întregite prin moartea lor. jerifa lor sângeroasă.

Deci viata are un prêt foarte mare. .. chiar aproape in-finit. Preţioasă deoarece am să fiu om adică o fiinţă raţională, morală, socială şi de folos. Preţioasă pentrucă cooperez cu Dumnezeu, iubindu-1 pe El, pe deaproapele şi pe ceea ce e mai nobil în mine.

Inlr'adevăr viata înşeală numai pe acei cari nu aşteaptă, nu cer şi pu vreau destul delà ea !

Cel mai renumit publicist al nostru, pe care tot cu dreptul îl putem numi întemeitorul presei române, unul din cei mai mari oameni ai Ardealului, cari au veghiat să nu se st.ngă focul neamului nostru, când timpurile aspre s'au coborât asupra lui, este Ghecrghe Barit; el este cunoscut tuturor cărturarilor, de pe ţoale plaiurile locuite de români, ba nici streinilor nu le este necunoscut numele lui şi operile lui cele mai valoroase.

Gheorghe Barit este urmaşul unei familii vechi de nobili din judeţul Cetătei-de piairă din Ardeal. El s'a născut la 12/24 Mai 1812 in comuna Jucul-de-jos, Judeţul Cojocnei lângă Cluj, unde tatăl său loan Pop era preot greco-catolic Numele de Barit i s'a dat de către profesorii Gimnaziului din Cluj sub

A. Marianus.

9

pretext că erau prea multi şcolari în clasă cari purtau numele de Pop, după cum se schimbau de altfel pe atunci numele tuturor elevilor mai buni, ca să apară în fata lumii drept Unguri, nu Români.

Prima carte, care i s'a pus în mână a fost „Psaltirea," şi cel dintâi care la învăţat slovele din bucoavnă, a fost bunicul sau, care era preot in Peiridul-de-mijloc.

La etate de opt ani, Gheorge Barit fu dat la şcoala unitară din Trăscău, unde şi-a fâcut studiile elementare delà 1820 la 1824. Clasele Gimnaziale le-a terminat la Blaj delà 1824 la 1827, iar liceu! şi facultatea de filozofie la Cluj, de unde după patru ani s'a reîntors la Blaj la 1831 studiind patru ani teologia.

Profesorii delà cursul de f.lozofie din Cluj îl sfătuiau să se înscrie la facultatea juridică de acolo şi să se facă avocat. Dar Barit tinind seama de împrejurările nefavorabile pentru juriştii români, şi respectând vechiul obiceiu, ca cel mai mare fiu de preot, trebuie să se facă preot şi să ia locul tatălui său, a întrat la teologie în Blaj, de unde au esit atâti bărbaţi luminati pentru naţiunea română.

După absolviiea teologiei în 1835, fu numit profesor de fizică la liceul din Blaj, unde a funcţionat un an ; în urmă făcu împreună cu Cipariu o călătorie în România.

In primăvara anului 1835, adresă Braşovenilor un memoriu : „Dizertatie despre şcoli pentru to[i credincioşii de legea grecească din Braşov," în care profeţea că românii, peste puţin timp, vor fi recunoscuţi ca najiune, şi arăta că în cea mai mare trebuinţă a timpului este şcoala, şi că în Braşov este mai cu putinţă ca ori unde in Ardeal să se ridice un astfel de monument demn de toată naţiunea, să se înfiinţeze şcoli bine întocmite cu dascăli capabili şi conduşi de o bună direcţiune.

Glasul lui fu ascultat, şi Braşovenii se convinseră ca şi Barit, că în adevăr şcolile sunt necesare şi se hotărâră să le facă.

Barit fu chemat ca profesor la şcoala română din Bra-şcv, care s'a înfiinţat în 1834. Inmultindu-se elevii în şcoală, Braşovenii au fost siliţi să aducă din Blaj pa teologul Andrei Mureşanu, autorul imnului national din 1848 „Deşteaptă-te Române." Tot atunci veni din Blaj la Braşov şi Iacob Mureşanu, ca profesor ia gimnaziul catoîic. Astfel, Blajul trimis6

deodată trei luceferi mari la Braşov, de unde aveau menirea să împrăştie lumina peste toată lumea românească.

Dar împrejurările erau foarte grele pe acele timpuri ; ele însă nu descurajară pe Baril si pe cei doi soti ai săi, ci mai mult îi îndemnează la studierea istoriei şi a politicei, ca astfel înarmaţi, să poată schimba acele împrejurări vitrege pentru noi, căci stările politice pentru Români erau din cele mai nefericite. Românii nu aveau nici un organ de publicitate spre a-şi schimba ideile, dar spiritul national începe a se dezvolta la Români, pentru care era de trebuinţă înfiinţarea unui organ public, în care fruntaşii Românilor să răspândească vederile lor politice de acord cu întregul neam. Organul de publicitate trebuia să iasă, Barit cu cei doi amici erau meniti să îndeplinească această misiune.

Astfel, la 1 Ianuarie 1838 Barit înfiinţează organul literar săptămânal „Foaia pentru minte, inimă şi literatură," iar ceva mai târziu, la 24 Martie 1838, scoase ziarul politic „Gazeta de Transilvania", care trăieşte până azi sub numele de „Gazeta Transilvaniei" cel mai vechiu ziar românesc, apare de 90 ani. In iarna lui 1839, Barit a organizat o societate de diletanţi, care a durat până la 1856, şi a contribuit foarte mult la dezvoltarea Hrubei române în ţinutul Braşovului.

Barit aci începe o nouă viată de publicist, căci atunci când a înfiinţat „Gazeta de Transilvania", a aprins numai o luminare mică, însă mult a trebuit să lupte, pentru ca această luminare să nu fie stinsă de cenzură sau de vântul cel mare, care sufla din toate tabeiile puternicilor stăpânitori. El a apărat cu multă jertfă si cu mare prudentă 'această luminare până când din ea s'a aprins multe lumânări mai mari şi puternice, cari vor arde totdeauna în jurul lui Barit

La 1841, s'a căsătorit cu Maria, fiica văduvei Sofia St. Belizariu din Braşov şi a avut nouă copii. La 1845 se retrage din postul de profesor ai şcoalei din Braşov, şi îşi pune toate puterile numti pentru foile sale.

La 1848, Barit a luat parte la adunarea naţională delà 3/15 Mai, ţinută pe Câmpul Libertătei de lângă Blaj, şi a subscris protocoalele şi petitiunile către împărat, în calitate de vicepreşedinte al adunarci.

în Octomvrîe 1838, înfiintându-se „Comitetul de pacifica-tiune," Barit a fost chemat la Sibiu, unde fu numit şi membru al Comitetului pentru apărarea tarei, şi aci a stat peste patru luni, participând la lucrările ambelor comitete. La 11 Martie 1849, Sibiul căzând în mâinile insurgenţilor, Berit şi ceilalţi membri ai Comitetului s'au refugiat în România şi s'a aşezat la Câmpina, unde se refugiase şi familia sa, dar aci n'a stat mult, căci a fost excortat la Pioieşti de o patrulă rusească, de unde după două săptămâni, fu dus la Cernăuţi, şi de aci fu eliberat la intervenţia familiei Hurmuzachi, care l a dus la moşia sa Cernauca, unde a stat până după terminarea revoluţiei în Ardeal. După revoluţie, când spiritele s'au liniştit, Barit s'a reîntors la Braşov unde începu activitatea ziaristică; dar la 1850 fură oprite ambele foi de către guvern din cauză că publicase raportul lui Avram Iancu, după originalul german ce apăruse în Viena, şi aceasta contra ordinului autorităţilor, cari opriseră tipărirea. Gazeta n'a mai apărut şase luni, când o luă Iacob Mureşanu sub răspunderea lui, iar Barit rămase numai colaborator.

La 1852, fu numit directorul fabricei de hârtie din Zărneşti, unde a stat aproape 20 de ani. „Asociajiunea Transilvaniei peniru literatura română şi cultura poporului român," care astăzi se numeşte ..Astra," în mare parte este opera lui G. Barit; el a lucrat statutele ei la 1860 şi a servit'o cu abnegaţie şi zel admirabil, fiind delà înfiinţarea ei ales prim secretar, iar la 1888 fu ales preşedinte. Când Barit avea calitatea de prim-secrêtar al asociatiunei, la 1868, începu să apară revista Asociatiunei numită „Transilvania," pe care Barit o conduse aproape singur, scriind neîncetat studii istorice, pu-

blicând documente vechi şi de mare valoare, până Ia 1889 când o lasă altuia.

După retragerea sa din postul de Director al fabricei de hâriie din Zărneşli, s'a mutat la Sibiu, unde a înfiinţat ziarul „Observatorul" delà 1878—1885, pentru a cărui ţinută i-s'au intentat trei procese politice de presă, dar fu achitat cu unanimitate.

La 1881 organizându-se partidul national, Barit a fost ales în Comitetul national şi a redactat Memorandul publicat din însărcinarea conferinţei electorale ţinută în Mai 1881 în Sibii, iar la 1884 a fost ales preşedinte al Comitetului national, post ce l'a ocupat până la 1887„ când s'a retras dîn politică.

La 1866, Barit a fost ales membru al Academiei Române desfăşurând o mare activitate literară in analele Academiei. A colaborat în timp de doi ani la Dicţionarul şi Glosarul limbei române. A publicat în anale diferite dizertatiuni, ca : „Despre numele proprii streine şi române," „Campania delà 1441 sau lupta delà Varna." — Fragmente din Istoria regimentului II românesc de graniţă transilvănean," „Biserica română în luptă cu reformatia," „Noţiuni relative "Ia economia socială şi istoria civilizatiunei în Transilvania," „Studiu arheologic despre Apulum, Alba-Iulia."

La 12/24 Mai 1892, Barit împlinind etatea de 80 ani, a fost sărbătorit de întreg neamul românesc, şi distins cu cele mai mari onoruri din partea poporului său recunoscător, iar Acedemia Română cu această ocaziune, a bătut o medalie comemorativă ; iar la Martie 1893 l'a ales preşedinte. Peste scurt timp marele, Român s'a bolnăvit şi a murit în Sibii la 2 Mai 1893 în etate de 81 ani, fiind înmormântat în Curtea Bisericei române greco-catolică, lângă mormântul lui Papiu Ilarian.

Barit a luptat aproape 60 de ani pentru egala îndreptăţire şi înaintarea culturală e Românilor, cu un zel neîntrecut şi rara abnegajiune care l'a caracterizat. Care Român poate să nu păstreze în inima sa memoria lui G. Barit, cel ce a trăit numai penlru neamul său urmărind un scop sfânt, scopul de

a răspândi adevărul, binele şi frumosul. Din multele lui lu-, crări scrise cu o artă cel caracteriza, vom aminti aci numai următoarele :

1. «Gazeta Transilvaniei," fondată şi susţinută de el delà 1838—1850.

2. Cuvântarea scolastică, Braşov 1835. 3. Dicţionarul Român-German, Braşov 1853 şi 1854 în

tovărăşie cu Gavril Munteanu. 4. Dicţionarul Unguresc Românesc, Braşov, 1869. 5. Istoria regimentului II românesc grănitar transilvănean.

Braşov 1874. 6. Catechizmul Calvinesc impus clerului şi poporului

român sub George Rakoczy I. şi II. Sibii 1879, tpărit după cel din 1656.

7. Ruinele Sarmisegetuza. Bucuresli 1883. 8. Apulum, Alba-lulia. Bucureşti 1887. 9. Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 ani din

urmă, în trei volume mari. Sibii 1889, 1890, 1891, toate de 2202 pagini.

Barit a iubit pământul în care s'a nâscut, care a fost originea romănizmului. Aceasta iubire nu l'a lăsat să primească nici chiar cele mai înalte funcţiuni ce i-s'au oferit din partea României. Aşa la 1859 i s'a dat decretul pin care era num»t inspector general pes'te şcolile din Moldova cu salariu de 800 galbenii pe an ; iar în Septembrie 1860 i s'a oferit de către ministrul Filipescu postul de director al „Monitorului Oficial," cu salariu de 1500 lei lunar; dar nu'! putură ademenii nici funcţiunile cele înalte nici salariile cele mari, ci el rămase neclintit la locul său, luptându-se cu cele mai mari neajunsuri, spre a servi cauzî poporului său.

Toti Iau ştiut şi cunoscut, toti Iau profetizat şi multi au suferit martirizmul pentru BariJ. Sute de tineri învăţaţi cari pentru Crez nu şi-au putut căpăta pâinea în Patria sfinţită cu sângele strămoşilor noştri, s'au despărţit de părinţi» frati şi surori : cu inima sângerată îşi luau rămas bun del