Varianta 38

Ultima noapte - raportul dintre timpul cronologic şi cel psihologic, ilustrat într-unroman studiat, aparţinând lui Camil Petrescu

Există într-adevăr un timp chronologic, obiectiv, măsurabil care curge independent de voinţa noastră, şi un timp psihologic care „gravitează” în funcţie de emoţiile şi trăirile noastre. Există o realitate obiectivă, independentă de noi, şi o realitate subiectivă, realitatea din conştiinţa noastră.

Aceste două realităţi, aceste două timpuri apar în romanul subiectiv, roman scris la persoana I, din perspectiva noratoruli – personaj care interpretează realitatea în funcţie de trăirile şi concepţiile lui despre lume şi viaţă.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman subiectiv, scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Personajul norator analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior ( fapte, tipuri umane, relaţii cu ceilalţi). Situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate.

Romanul analizează efectele a două experienţe – dragostea şi războiul – în planul interior al personajului norator.

Discuţia de la popotă din capitolul la Piatra Craiului în munte, declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări, pe care personajul nu le retrăieşte, ci le analizează şi interpretează.

Capitolul întâi pune în evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării, cronologic (prezentul frontului) şi timpul narat, psihologic (trecutul poveştii de iubire).

Începând cu capitolul al 2 – lea: Diagonalele unui testament, timpul cronologic (cel al războiului) este în umbră de timpul psihologic (rememorarea, analizarea şi interpretarea poveştii de iubire). Accentul nu se pune pe succesiunea evenimentelor în timpul cronologic, cât pe reflectarea lor în timpul psihologic: „Azi cînd le scriu pe hârtie, îmi dau seama ...că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine”.

Romanul, după cum arată şi titlul, are două părţi (două cărţi):Cartea I – alcătuită din 6 capitole şi Cartea a II-a, alcătuită din 7 capitole.O altă împărţire a capitolelor decât aceea în părţi se poate face în funcţie de momentul narării: capitolele unu şi şase din prima parte, precum şi cele şapte capitole ale părţii a doua cuprind evenimente aproximativ contemporane cu momentul în care sunt narate; capitolele doi-cinci, din prima parte întrerup firultimpului cronologic, cu o buclă, o retrospectivă, o „cântare a timpului pierdut”.

Acţiunea romanului începe într-o seară din vara anului 1916 în care Ştefan Gheorghidiu, concentrat de câteva luni, se află cu regimentul la „Piatra Craiului”.

În capitolul al 2-lea naraţiunea se referă la un trecut ceva mai vechi, recapitulând – în scopul unei mai bune explicări a stării de spirit a lui Gheorghidiu în seara discuţiei dintre ofiţeri – întâmplări petrecute în cei doi ani şi jumătate care au precedat

concentrarea. Aflăm, astfel, în ce împrejurări eroul s-a căsătorit, pătrundem în viaţa noii familii şi în problemele „norocoasei” moşteniri.

În capitolul final al primei părţi revenim în prezent, în seara discuţiei de la popotă. Dacă retrospectiva a condensat mai bine de doi ani din viaţa eroului, capitolul care încheie prima parte cuprinde ceva mai puţin de două zile. Sunt două zile nu numai foarte bogate în întâmplări (drumul la Câmpulung, cearta, pânda, întoarcerea forţată la unitate) dar şi chinuitoare pentru Gheorghidiu, gelos în căutare de amorezi.

Cât de corect se reflectă însă realitatea, timpul obiectiv în conştiinţa personajului narator, decât acces are cititorul la evenimentul corect. Greu de spus atâta timp cât naratorul nu povesteşte decât ceea ce a „înregistrat” el. E destul să ne amintim fraza ce deschide capitolul al 2 lea – „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”.

Naratorul nu ne spune nimic altceva decât ceea ce bănuieşte. Tot ceea ce aflăm despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă care e departe de a putea fi considerată inefabilă sau măcar obiectivă. Gheorghidiu recunoaşte că are bănuiala infidelităţii şi că această bănuială îl aruncă pradă unor cumplite îndoieli.E, pe de altă parte, conştient că îşi agravează singur suferinţa, prin interpretarea tendenţioasă sau chiar prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Gheorghidiu însuşi se recomandă ca narator necreditabil, sugerându-ne că prezintă nu realitatea, ci realitatea conştiinţei sale.

Ela se schimbă total după primirea moştenirii, transformându-se din fata minunată de la început în „aia” blondă, mai plinuţă din final. Aceasta e realitatea conştiinţei personajului – narator.

Întrebarea pe care ne-o putem pune, însă, este dacă într-adevăr se schimbă Ela.Situată exclusiv înlăuntrul perspectivei lui Gheorghidiu, nu vom şti cu certitudine

dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G, sau dacă e vorba numai de închipuirile lui Gheorghidiu de bărbat gelos. Ceea ce se modifică în chip indiscutabil este atitutinea naratorului asupra Elei. Şi naratorul pare, în perceperea Elei mai degrabă naiv decât lucid. La început e extrem de entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, pentru ca, după primirea moştenirii, să descopere că soţia sa e o prostuţă cochetă, interesată mai mult de escapadele automobilistice decât de filozofie în patul conjugal. Nu Ela se schimbă ci felul în care o vede Ştefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea „obiective”, ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu.

Cât de obiectiv se poate reflecta Ela în conştiinţa unui bărbat speculativ, oarecum lipsit de simţul realităţii, care are despre femei păreri disproporţionate, fundamental egoist, bănuitor din vanitate. E foarte clar că realitatea obiectivă e una şi cea subiectivă la care cititorul are acces, e alta.

Personajul narator trăieşte într-un timp psihologic, într-o realitate subiectivă. El şi-a construit din cărţi un turn de fildeş şi crede că realitatea obiectivă şi timpul cronologic nu-l poate atinge. Orgoliul lui e atât de mare încât refuză să se plieze după realitatea obiectivă şi are suficient să creadă că realitatea este construită după chipul şi asemănarea sa.

Realitatea însă nu intră în tiparele construite de Gheorghidiu. Iubirea, Ela, seamănă cu el. Războiul, nici el nu intră în tiparele personajului. De aici vine şi drama lui

Gheorghidiu, din orgoliul nemăsurat de a impune lumii să intre în „patul lui Procust” făurit de el şi din refuzul acesteia de a se modela după tiparul de idealitate al naratorului.

Timpul cronologic, obiectiv, sapă indiferent de timpul psihologic, iar realitatea obiectivă există, indiferent de „turnul de fildeş” în care eroul doreşte să se izoleze şi ea influenţează mai mult sau mai puţin lumea interioară.