Primul ajutor acordat în caz de stropire sau imprastiere a substanţelor agresive

Contactul cu pielea

Substantele agresive atacă pielea, pătrunzând adânc. O regulă importantă este aceea că substanţele alcaline cauzează leziuni mai grave despicând stratul de grăsime şi proteine, pătrunzând adânc. Acizii coagulează proteinele, ceea ce limitează într-o oarecare măsură penetrarea.

O rană cu caracter ulcerat poate fi recunoscută prin apariţia unei roşeţe a pielii, care apoi poate deveni veziculă şi /sau necroză. Uneori, leziunile sunt vizibile pe piele după căteva ore. Pot, de asemenea să apară simptome generale de intoxicaţie, printre altele modificarea ph-ului organismului. Intoxicaţiile pot cauza de asemenea leziuni hepatice sau renale.

Este foarte important ca porţiunea afectată să fie spălată de substanţa agresivă folosindu-se cantităţi mari de apă. Imbrăcămintea de protectie sau de lucru trebuie de asemenea înlăturată urgent. Spălarea trebuie să dureze mult timp. Este important ca persoanele care acordă ajutor să fie ferite de contactul cu substanţa agresivă, de ex. cu îmbrăcămintea persoanei stropite.

Contactul cu ochii

Stropirea în ochi cu o substanţă agresivă sau foarte iritantă poate afecta cu uşurinţă corneea. Leziunile profunde ale globului ocular duc de cele mai multe ori la pierderea vederii. Stropirea ochilor cu substante agresive sau iritante cauzează roşeaţă, umflături şi dureri puternice. Muşchii globului ocular au contracţie reflexa.

Este esenţial să se efectueze o spălare foarte rapidă a corneei şi o clătire cu apă sub pleoape timp îndelungat pentru a îndepărta substanţa. Dacă există particule solide sub pleoapă, trebuie să se încerce o eliminare a acestora prin clătire. Totuşi clătirea îndelungată cu apă rece este dureroasă. Procesul devine mai suportabil, dacă apa are o temperatură moderată, preferabil cca. 20-30 grade. Este important totuşi să se aibă grijă ca apa să nu se încălzească prea mult.

Clătirea ochilor are efect maxim, dacă se asigură trei condiţii:- clătirea se efectuează imediat. Este singura modalitate de a preveni sau limita

leziunile mai grave, şi orice secundă poate fi hotărâtoare.- clătirea este îndelungată- ochiul trebuie menţinut larg deschis în timpul clătirii

Lentilele de contact trebuie înlăturate când se efectuează clătirea deoarece împiedică o clătire eficientă, agravând astfel o eventuală leziune oculară.

După stropirea ochilor cu substanţe agresive

Clătiţi imediat cu un jet uşor de apă sau cu un lichid de clătire a ochilor timp de cel puţin 15 minute. Tineţi ochiul larg deschis în timpul clătirii pentru a împiedica pătrunderea unor corpuri străine. După prima clătire, persoana rănită trebuie transportată la spital. În cazul stropirii cu baze, clătirea trebuie să continue şi în

timpul transportului. Clătirea este foarte importantă dacă distanţa până la cel mai apropiat spital este mare. In acest caz trebuie să existe un număr suficient de recipiente cu lichid pentru clătirea ochilor astfel încât acestea să ajungă până la spital. În cazul în care rezerva de apă nu este suficientă pentru toată perioada transportului, este preferabil să se clătească ochii personei afectate cu un jet mai mic, astfel încât procesul de clătire să poată continua pe toată durata transportului, decât să se efectueze o clătire cu cantităţi mari de apă, epuizându-se astfel rezervele înainte de a ajunge la destinaţie.

După stropirea ochilor cu substanţă iritantă

Clătiţi imediat cu jet uşor de apă sau lichid de clătire a ochilor timp de cel puţin 5 minute. Dacă tulburările persistă (usturimi puternice, durere, sensibilitate la lumină, afectarea vederii), continuaţi clătirea şi contactaţi spitalul sau doctorul.

După pătrunderea unor particule străine în ochi

Clătiţi ochiul cu un jet uşor de apă, folosind dispozitivul de clătire, un pahar curat de apă sau un dispozitiv asemănător, până când particula străină este eliminată. Dacă particula nu poate fi eliminată prin clătire, ochiul trebuie examinat de un doctor.

Dispozitivul de clătire a ochilor/robinetul cu jet ascendent

Plasare

Este foarte important ca dispozitivul pentru clătirea ochilor să se afle în imediata apropiere a locului de muncă. Este preferabil ca accesul la dispozitivul de clătire şi declanşarea procesului de clătire să aibă loc în câteva secunde. De aceea este important ca accesul la dispozitivul de clătire să nu fie blocat. Dispozitivul trebuie astfel plasat încât persoana rănită să poată ajungă repede la el, chiar dacă nu vede şi nu primeşte ajutor.

Locurile de muncă unde este greu să existe un dispozitiv care să permită un timp de clătire suficient şi care să fie amplasat în imediata apropiere pot fi dotate cu recipiente cu lichid pentru clătirea ochilor. Pe şantiere de construcţii şi în agricultură, o alternativă este utilizarea recipientelor portabile cu lichid pentru clătirea ochilor, urmând ca persoana să se deplaseze la locurile unde este posibilă o clătire mai îndelungată.

GENERALITATI DESPRE RISCURILE CHIMICE

Obţinerea informaţiilor

Riscurile legate de utilizarea unei substanţe chimice periculoase depind parţial de caracteristicile substanţei, parţial de modul în care aceasta este utilizată.

Informaţiile privind produsele chimice achiziţionate pot fi de regulă obţinute de la cel care a lansat produsul pe piaţă.

Angajatorul este cel care decide dacă informaţiile obţinute de la furnizor sunt suficiente pentru utilizarea efectivă. Poate fi necesară obţinerea de informaţii suplimentare sau efectuarea unor cercetări proprii. Dacă există o expunere semnificativă, acest lucru presupune cunoştinţe aprofundate despre riscurile aferente utilizării substantei la care eşti expus. Când utilizarea implică degajarea unor substanţe chimice periculoase de pe un strat exterior sau material, de exemplu la încălzire sau polizare, trebuie evaluat dacă stratul exterior sau materialul conţine o substanţă care necesită adoptarea unor măsuri suplimentare de protecţie.

In anumite cazuri nu este posibil din punct de vedere practic să ai cunoştinţe aprofundate despre caracteristicile unei substanţe în momentul începerii utilizării acesteia. Poate fi vorba de exemplu de probe cu o compoziţie necunoscută care sunt inmânate laboratoarelor pentru analiză sau o substanţă preparată în industria farmaceutică. Măsurile de protecţie speciale sunt de aceea importante în cazul utilizării unor astfel de substanţe.

Efectele nocive coroborante datorate unei expuneri simultane la mai multe substanţe sunt deseori necunoscute în totalitate. Pentru a putea lucra permanent astfel ca expunerea să fie redusă se impune luarea tuturor măsurilor pentru a se asigura o protecţie împotriva acţiunii comune a efectelor. Dacă două substanţe ( A şi B) au acelaşi efect nociv, de ex. leziuni pulmonare datorate iritării mucoaselor căilor respiratorii, se pot adopta măsuri ca şi cum s-ar înregistra o expunere la o singură substanţă din cele două, aflată însă într-o doză mai mare. Această doză poate fi considerată ca fiind suma dozei substanţei A şi doza substanţei B. Există de asemenea combinaţii în care o substanţă accentuează efectul altei substanţe, de exemplu o substanţă care degresează pielea poate spori sensibilitatea la substanţe care provoacă alergii ale pielii.

Caracteristici intrinseci

Caracteristicile unei substante periculoase pot fi divizate la evaluaea riscului în :- periculoasă pentru sănătate în caz de inhalare- periculoasă pentru sănătate în cazul contactului cu pielea şi ochii- periculoasă în cazul ingerării- pericol de incediu şi explozie- caracteristici reactive

Când se efectuează o evaluare a utilizării, este util să se pornească de la caracteristicile inerente ale substantei şi apoi să se evalueze seminificaţia lor în contextul real al utilizării substantei. Pentru a putea determina riscul în utilizare, în mod normal trebuie să se cunoască dacă afecţiunea apare imediat sau după o perioadă de latenţă, precum şi gravitatea afecţiunii.

Modul de utilizare în utilizarea planificată

Pentru a evalua seminificaţia caracteristicii periculoase a unei substanţe, trebuie să se cunoască tipul de expunere ce poate avea loc o dată cu utilizarea efectivă a substanţei. Trebuie de asemenea să se ştie dacă există riscul unor aprinderi sau explozii ale substanţei respective şi dacă există posibilitatea unor reacţii periculoase.Este util ca pentru fiecare caracteristică periculoasă pe care o are substanţa respectivă să se evalueze dacă utilizarea implică un risc real.

Concentraţia unei substanţe în aerul de respirat depinde de proprietăţile acesteia, cum ar fi volatilitatea sau tendinţa de transformare în pulberi, precum şi de alţi factori cum ar fi cantitatea utilizată, temperatura, dacă utilizarea se face în spaţiu deschis, ventilaţia, suprafaţa de evaporare şi formarea de aerosoli.

Dacă substanţa implică risc de îmbolnăvire în cazul contactului cu pielea se evaluează riscul de a intra în contact cu substaţa în cazul utilizării planificate. O substanţă cu o temperatură ridicată prezintă bineînţeles întotdeauna riscul producerii unei arsuri. Căldura poate accentua efectul dăunător al unei substantei asupra pielii. In contextul utilizării acelor substanţe care în cantităţi mici produc afecţiuni, de exemplu substanţele alergene, este important să ne gândim că şi ambalajul poate fi contaminat cu substanţa respectivă.

În cazul în care substanţa manipulată este inflamabilă, este important să se evalueze riscul de aprindere din cauza producerii de scântei, a unei surse de foc etc. Prelucrarea mecanică şi vitezele mari de pompare pot duce la formarea de scântei. Instalaţiile electrice pot limita posibilităţile de a alege o substanţă inflamabilă.

În cazul în care substanţa are reactivitatea chimică crescută, este extrem de important să se verifice dacă modul de utilizare prestabilit nu creează condiţii pentru producerea unor reacţii chimice periculoase.

Ce poate merge prost?

Este de asemenea important să se prevadă dacă diferite evenimente pot avea consecinţe grave. Prin evenimente se înţelege manevre greşite, scurgeri, vărsări accidentale, întreruperea curentului electric sau defecţiuni ale unor piese ale utilajelor. În acest caz se poate porni de la acea / acele proprietăţi periculoase ce pot cauza leziuni grave chiar şi la o simplă expunere sau pot conduce la incendii sau explozii.

Stropirea sau imprăştierea unor substanţe fierbinţi sau agresive sunt accidente obişnuite care deseori sunt uşor de prevăzut şi pentru care este uşor să luăm măsuri de protecţie. Accidentele pot fi cauzate de utiliarea unui recipient inadecvat, de grabă sau de manipulare imprudentă. Un accident obişnuit are loc atunci când o substanţă

corozivă este împroşcată dintr-o pompă care este scoasă din funcţiune, deşi presiunea din pompă a rămas în continuare ridicată. Stropirea în cazul pompării de lichid din vehicule este un accident frecvent care poate avea consecinţe grave. Cauzele pot fi racordurile slabe sau ruperea furtunului.

Evaluarea riscului

După identificarea unui număr de riscuri şi evaluarea probabilităţii ca acestea să producă îmbolnăviri sau accidentări, se impune luarea unei poziţii privind măsurile de protecţie care trebuie adoptate pentru înlăturarea riscului respectiv. Se va decide dacă procedura aleasă este atât de periculoasă încât se impune o schimbare a substanţei utilizate sau a metodei de lucru.

GAZE ASFIXIANTE

COMPOZIŢIA AERULUI Cantitate ( procent in volum)

Azot 78,1Oxigen 20,9Argon 0,9Dioxid de carbon 0,03

In aer se mai găsesc gaze precum neon, heliu, kripton, xenon şi radon

Monoxidul de carbon

Monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor, inodor şi insipid care are aproape aceeaşi densitate ca şi aerul. Se formează atunci când compuşii care conţin carbon nu ard în întregime, din cauza oxigenului insuficient. Monoxidul de carbon formează împreună cu aerul un amestec exploziv. Poate pătrunde prin straturile de pământ şi alte materii poroase. Gazele de eşapament de la motoarele cu benzină conţin 2-6 procente de monoxid de carbon (de regulă când rulează în gol) iar gazele de eşapament de motoarele diesel conţin 0,5-1 procente. Monoxidul de carbon se emană în cantităţi foarte mari la incendii şi explozii.

Expunere

In faza de ardere din procesul de producţie există riscul expunerii la monoxidul de carbon. Faptul că monoxidul de carbon este un gaz inodor, incolor, care nu prezintă simptome avertizante sporeşte riscul de intoxicare.

Intoxicaţii acute cu monoxid de carbon s-au înregistrat în industria fierului şi a oţelului, în turnătorii, rafinării de petrol, la prelucrarea cocsului si a formaldehidelor, în garaje şi ateliere de reparat maşini.

Efecte asupra sănătăţii

Monoxidul de carbon are, în comparaţie cu oxigenul, o afinitate mai mare de 200-300 ori pentru hemoglobină. In sânge, monoxidul de carbon intră în reacţie chimică cu hemoglobina, formând carboxihemoglobina (CoHb) . Deoarece carboxihemoglobina nu poate transporta oxigen, ţesuturile suferă în scurt timp de lipsa de oxigen şi inima trebuie să-şi crească frecvenţa bătăilor pentru a încerca să păstreze aportul de oxigen la nivelul ţesuturilor. Dacă nici muşchiul inimii nu mai primeşte suficient oxigen , consecinta este că inima este afectata. Alte efecte dăunatoare ale monoxidului de carbon sunt de asemenea legate de faptul că ţesuturile suferă de lipsa oxigenului.

Intoxicaţiile acute

O intoxicaţie acută care provoacă pierderea cunoştintei rareori duce la leziuni permanente ale organelor şi în general, persona afectată se recuperează în totalitate. Leziuni cerebrale sau cardiace permanente pot apărea totuşi după intoxicaţii grave, prelungite.

Intoxicaţii cronice

Expunerile repetate la monoxid de carbon in cantităţi care nu au provocat simptome acute nu au putut fi cu certitudine asociate cu afecţiunile cronice. Prin intoxicaţie cronică cu monoxid de carbon se înţelege deseori intoxicaţii repetate, subacute care într-o perioadă îndelungată de timp cauzează simptome cronice precum oboseală, dureri de cap, ameţeală, iritabilitate şi tulburări de somnului.

Acidul cianhidric

Toxicitatea acidului cianhidric este cauzată de faptul că inactivează enzimele implicate în respiraţia celulară.

Expunere

Organismul uman poate fi expus la acid cianhidric şi cianuri în contextul proceselor de obţinere a acestor substanţe, precum şi în contextul utilizării acestora în industria metalelor, plasticului şi a îngrăşămintelor artificiale. Acidul cianhidric este complexul cianic la care riscul de expunere este cel mai frecvent. Acesta este degajat când monoxidul de carbon intră în contact cu cianurile.

Efectele asupra sănătăţii

Acidul cianhidric pătrunde uşor în organism prin plămâni, sau pe cale cutanată. Intoxicaţia cu cianuri este rapidă, manifestându-se la început prin greutate în respiraţie şi dureri în piept. Apoi urmează dureri de cap, tulburări de vedere, greaţă şi vărsături. In cazuri grave, intoxicaţia poate provoca deces. La un examen clinic, se poate constata respiraţie forţată şi tensiune scăzută. Caracteristică este de asemenea respiraţia care miroase a migdale amare. Intoxicaţia se tratează imediat cu oxigen.

Nu se cunosc cazuri de intoxicaţie cronică cu acid cianhidric.

Hidrogenul sulfurat

Hidrogenul sulfurat este un gaz incolor, hidrosolubil, mai greu decât apa. Când substanţele din regnul vegetal şi animal putrezesc, acestea formează hidrogen sulfurat împreună cu alti compusi aflati în descompunere. Oraganismul uman poate fi expus la hidrogen sulfurat, când se manipulează deşeurile sau apele reziduale.

Expunere

In industrie, hidrogenul sulfurat este un produs secundar rezultat din diverse procese chimice. Astfel de procese sunt de ex: fabricarea celulozei, acidului sulfuric, disulfură

de carbon şi fibre de viscoză, precum şi în unele faze de producţie din industria cauciucului. Compuşii sulfului se regăsesc în ţiţei şi carbon pur sub formă de impurităţi şi din acest motiv, organismul uman poate fi expus la hidrogen sulfurat şi în rafinăriile de petrol, precum şi la fabricarea gazului de iluminat şi a cocsului. In fabricile de prelucrare a pielii, se pot produce expuneri pe de o parte datorită descompunerii substanţelor organice, precum şi datorită faptului că se folosesc compuşi de sulf pentru a înlătura părul.

Hidrogenul sulfurat

Hidrogenul sulfurat în concentraţii mici miroase a ouă clocite iar în cantităţi însemnate are un miros respingător, dulceag. Limita de sensibilitate la miros este de 0,025 ppm. La 10 ppm, mucoasa oculară se irită. La concentraţiile de 20-30 ppm, mirosul este puternic şi neplăcut, dar suportabil. In cazul concentraţiilor ce depăşesc 150 ppm simţul mirosului este paralizat rapid.

Hidrogenul sulfurat este toxic datorită faptului că împiedică respiraţia la nivel celular.

Intoxicaţia acută

Concentraţiile de 10-20 ppm provoacă iritaţii ale ochilor iar concentraţiile mai mari pot provoca leziuni pe cornee. Senzaţia de disconfort dispare după câteva zile, dar se formează cicatrici pe cornee.

Iritaţia mucoaselor căilor respiratorii se manifestă în principal ca tuse. Apar simptome neurologice, precum durerea de cap, senzaţia de slăbiciune, ameţeală, tulburări de vedere, dureri de cap şi diaree.

La concentraţii de 300-7000 ppm. simptomele sunt mai puternice iar starea poate fi periculoasă. Pe lângă simptomele sus amintite, pot apărea greutate la respirat şi edem pulmonar. Apar crampele, persoana afectată îsi pierde cunoştinţa, stare care poate cauza leziuni cerebrale permanente şi provocând decesul.

Persoanele care sunt expuse la concentraţii mai mari de 700 ppm decedează repede. Dacă organismul este expus la concentraţii peste 5000 ppm, se moare în câteva secunde.

Nu se cunosc cazuri de intoxicaţie cronică.

CLORUL

Noţiuni fundamentale

Generalităţi

Clorul este un gaz galben-verzui la presiunea atmosferică şi temperatura camerei. Clorul irită organele respiratorii şi ochii, având un miros pătrunzător. Este de 2,5 ori mai greu decât aerul.

In stare lichidă, clorul are culoarea roşu portocaliu. La 200 C, clorul lichid este mai greu decât apa de 1,4 ori. Punctul de fierbere la presiunea atmosferică este de –340 C.

Clorul lichid se obţine prin comprimarea şi răcirea clorului gazos uscat. Se păstrează şi se transportă în recipienţi de oţel ca de ex. butelii, canistre şi cisterne. Pot exista pierderi de clor, atât sub formă lichidă, cât şi gazoasă, din aceste recipiente. O condiţie pentru această formă de păstrare este ca clorul gazos sa nu intre in contact cu apa sub orice formă. Dacă clorul este umed, fierul sau alte metale sunt atacate datorită degajării puternice de căldură. Chiar şi temperatura de depozitare este importantă pentru procesul de coroziune. La o temperatură sub 1200 C, fierul, cuprul, oţelul, plumbul, nichel, platina, argintul şi tantalul sunt rezistente la clorul uscat în formă gazoasă sau lichidă. Observaţi că în mod normal, oţelul carbon este atacat de clor la 200-2500 C şi se poate aprinde. Titanul este rezistent la clorul gazos umed, dar nu şi la cel uscat.

Presiunea gazoasă într-un recipient închis, care conţine clor creşte de la 0,58 MPa (5,8 bari) la 150 C, dublându-se la 45o C. La 700 C , presiunea gazoasă este de 4 ori mai mare decât la 15o C.

Clorul lichid îşi măreşte volumul o dată cu creşterea temperaturii lichidului. Un recipient care este umplut până la 80% la punctul de fierbere al clorului ( -34 C la presiunea atmosferică) devine la 00 C umplut până la 85 % din capacitatea recipientului iar la 680 C, recipientul este plin ochi. Creşterea ulterioară a temperaturii în mod progresiv ar putea cauza spargerea recipientului.

Clorul este relativ greu solubil în apa rece (10 grame per litru la 100 C) şi foarte greu solubil în apa fierbinte. Clorul reacţionează lent cu apa în formarea printre altele a acidului clorhidric şi a hipocloritului.

Clorul reacţionează puternic cu multe substanţe, de exemplu cu hidrocarburi, alcodisi uleiuri.uleiuri. Gazul formează amestecuri explozive cu substanţe gazoase inflamabile. Nu este inflamabil sau exploziv în combinaţie cu aerul.

Efectele asupra sănătăţii

Prezenţa clorului se observă printr-un miros puternic înţepător pe care îl emană chiar în concentraţii foarte mici. Capacitatea de a simţi mirosul clorului în cantităţi foarte mici dispare rapid. Chiar dacă concentraţia de clor într-un local creşte peste valoarea maximă admisă, nu este sigur că mirosul este perceput de persoana aflată în local.

Efectul timpuriu al expunerii la clor gazos este un simptom de iritare. În cazul unei concentraţii scăzute de clor în aer, apare o senzaţie de usturime în ochi, nas şi faringe. La concentraţii mai mari, apar tusea iritantă, angoasă, crampe ale corzilor vocale şi dureri în piept. O concentraţie mare de clor din aer poate provoca o stare de şoc. La câteva ore după întreruperea expunerii, se pot înregistra stări grave, precum pneumonii sau edemuri pulmonare. De aceea este important ca persoana expusă la clor gazos să primească asistenţă medicală imediat.

O concentraţie de clor în aer de cca. 30 ppm poate să constituie pericol de moarte după o expunere de 30-60 minute. La o concentraţie de cca. 1000 ppm ( 0,1 procent in volum), există pericol de moarte chiar după câteva inhalări profunde.

Expunerea prelungită la clor gazos poate provoca aceleaşi simptome ca la bronşita cronică.

Clorul lichid, în contact direct cu pielea sau cu ochii, poate provoca răni cu caracter ulcerat sau degerături.

Plumbul

Generalităţi

Plumbul, în formă pură, este un metal greu, moale cu punct de topire scăzut ( 3270 C) Punctul de fierbere este de cca. 1 7500 C. Din punct de vedere chimic se asemănă cel mai bine cu staniul, dar plumbul este mai toxic pentru organismele vii.

Lucrul cu plumbul anorganic poate fi întâlnit în turnătoriile de metal şi topitorii, la fabricarea bateriilor, manipularea fierului vechi, vopsirea folosind coloranţi care conţin plumb, sudare şi tăierea plăcilor la care s-au folosit vopseluri ce conţin plumb, fabricarea emailuriler din email, alamă, cositor sau bronz, fabricarea unor tipuri de plastic, fabricarea sticlei şi ceramicii, precum şi la fabricarea şi utilizarea muniţiei.

Anumiţi compuşi organici ai plumbului, în principal tetrametilul de plumb şi tetraetilul de plumb sunt folosiţi ca aditivi în benzină pentru ameliorarea cifrei octanice. Aceştia au cu totul alte caracteristici şi sunt mai toxici decât compuşii anorganici ai plumbului.

Caile de pătrundere a plumbului în organism

Plumbul anorganic pătrunde în organism prin inhalare sau ingerare. În cazul activităţilor profesionale cu plumb, inhalarea pulberilor sau fumului cu conţinut de plumb este calea cea mai importantă de expunere.

Plumbul inhalat pătrunde în organism mai eficient decât plumbul înghiţit. Acest lucru este valabil în primul rând la adulţi, în timp ce la copii, calea mai eficientă de pătrundere a plumbului este prin tubul digestiv.

Pătrunderea plumbului prin plămâni depinde în mare parte de dimensiunea şi solubilitatea particulelor. Vaporii de la o topitură cu plumb conţine multe particule foarte mici de oxid de plumb. Acesta este solubil în lichidele somatice şi poate pătrunde uşor în organism prin plămâni. Există un risc mai mare de absorbţie a plumbului din vaporii de plumb decât din pulberile ce conţin particule mai mari. Riscul este de asemenea mai mic dacă particulele sunt greu solubile, de ex. galenă. Particulele mai mari se depun pe căile respiratorii superioare, fiind transportate cu ajutorul cililor în faringe, unde sunt înghiţite sau eliminate prin expectoraţie. Este foarte important ca la încălzirea (topirea) materiilor care conţin plumb, să se ia măsuri de precauţie.

Pe suprafaţa plumbului metalic se formează oxidul de plumb, pulverulent, care poate ajunge pe degete şi de aici, în organism, o dată cu ingerarea alimentelor, fumat, prizatul de tutun, etc. Igiena personală şi în special spălarea mâinilor este de aceea foarte importantă în cazul lucrului cu plumb.

Cei mai mulţi compuşi anorganici ai plumbului nu pătrund prin pielea intactă. Aşa numitul săpun de plumb (săruri de plumb din diverşi acizi organici) poate totuşi pătrunde în organism. Săpunul de plumb, de ex. plumbul naftenic, este folosit ca aditiv în anumiţi lubrifianţi.

Tutunul conţine cantităţi mici de plumb, care prin fumat, pătrund în organism prin plămâni. De aici apare riscul ca pulberile cu conţinut de plumb din procesul de muncă să pătrundă în organism prin degete şi ţigări.

Plumbul organic care a pătruns în sânge este transportat la diverse organe şi ţesuturi. 90 % din plumbul care rămâne în organism este depozitat în schelet. Timpul de înjumătăţire ( adică timpul de care este nevoie până ce jumătate din cantitatea absorbită de plumb este eliminata ) în acest caz este îndelungat, 10 ani sau chiar mai mult. O mică parte se depune în ficat şi rinichi. Eliminarea plumbului are loc în primul rând prin urină.

Determinarea concentraţiei de plumb din sânge este utilizată ca metodă pentru a supraveghea expunerile la plumb. Timpul biologic de înjumătăţire pentru plumbul din sânge este normal de o lună, daca nu există depozite mari de plumb în sânge din cauza unor expuneri intense anterioare la plumb. În ultimul caz, poate fi dificil să se reducă concentraţia de plumb din sânge la niveluri normale, chiar dacă expunerea la plumb a încetat.

Concentraţia de plumb din urină poate fi de asemenea utilizată ca măsură a expunerii, dar prezintă dezavantajul de a fi sensibilă la contaminare şi poate fi influenţată de depozitele existente de plumb din organism, de expuneri mai vechi.

Compuşii organici ai plumbului prezintă riscuri speciale datorită faptului că pătrund şi prin piele. Plumbul organic nu se depune în schelet, ci, într-o anumită măsură, in ficat, rinichi şi creier.

În afară de expunerea profesională la plumb, toată lumea este expusă la plumbul din atmosferă, în special în oraşele mari. Sursa principală de plumb sunt aditivii din benzină, compuşi organici sau anorganici de plumb, degajaţi în atmosferă prin gazele de eşapament. Şi prin tubul digestiv are loc a anumită absorbţie de plumb, prin concentraţia naturală, dar scăzută, de plumb din alimentaţie.

Efectele asupra sănătăţii

Intoxicaţia acută cu plumb poate avea loc prin inhalarea vaporilor de plumb sau pulberilor ce conţin plumb în concentraţii mari, de ex. la tăierea miniului de plumb sau a altui material care conţine plumb. Intoxicaţia se poate manifesta prin dureri de stomac (colici saturnine), precum şi dureri de cap, iritabilitate şi alte simptome legate de sistemul nervos. Intoxicaţia acută cu plumb poate de asemenea să apară prin ingerare. Intoxicaţiile acute profesionale cu plumb sunt rare în zilele noastre, în ţara noastră.

Expunerea prelungită la plumb poate da naştere la efecte în primul rând asupra sângelui şi a formării sângelui, sistemul nervos central şi periferic, precum şi asupra rinichilor.Un semn timpuriu al îmbolnăvirii cu plumb este dificultatea de formare hemoglobinei, precum şi o afectare a hematiilor din sânge, cu care plumbul intră în legătură. Consecinţa poate fi anemia. Afectarea sistemului nervos central şi a funcţiei memoriei, timpului de reacţie şi capacităţii de percepere au putut fi demonstrate după o expunere prelungită la plumb. La concentraţii în jur de 2,5 μmol /l sau mai mici, ajungând la 1,5 μmol/l, se pot constanta efecte mai puţin grave. Leziunile asupra

sistemului nervos periferic, manifestate prin o viteza scăzută a transmisiei impulsurilor nervoase, au fost demonstrate la nivele de plumb în sânge sub 2,5 μmol/l, sau nivele mai mici, ajungând la 1,5 μmol/l.

Copiii au o sensibilitate la plumb mai mare decât adulţii, în special în ceea ce priveşte funcţiile creierului. Un categorie specială de risc o constituie fătul, care se pare că poate suferi leziuni cerebrale la nivele de plumb în sânge care nu prezintă pericol pentru mamă. Plumbul trece prin placentă în sângele fătului. Plumbul este eliminat prin laptele matern.

Expunerea la plumb, conform unor cercetări, poate provoca leziuni asupra masei genetice şi eventual asupra capacităţii de reproducere. Efectele asupra spermatozoizilor au fost descrise în cazul unor concentraţii de plumb în sânge de 2-3 μmol/ l, dar trebuie considerate ca fiind nesigure. Efectele asupra fătului, precum afectarea sistemului nervos şi eventual riscul unor afecţiuni mentale a copilului, au fost demonstrate şi de aceea, trebuie luate luate măsuri chiar la nivele scăzute. Acestea sunt motivele pentru care s-au adoptat în normele metodologice valorile limită admise pentru femeile care lucrează în mediul cu plumb.

Plecând de la rezultatul experimentelor pe animale s-a văzut că anumiţi compuşi ai plumbului (în principal acetatul şi fosfatul, dar nu plumbul metalic şi alţi compuşi ai plumbului) pot provoca cancer. Nu s-a confirmat bănuiala privind efectul cancerigen al plumbului asupra organismului uman.

Compuşii organici ai plumbului ca tetraetilul de plumb au de regulă toxicitate mai mare decât cei anorganici. Ei afectează în primul rând sistemul nervos şi funcţiile sale psihice. S-au raportat cazuri de insomnie, lipsa apetitului şi stări psihotice. În cazul intoxicaţiilor acute, s-au înregistrat cazuri de deces.

CADMIUL

Generalităţi

Cadmiul este în stare pură un metal destul de moale care un punct de topire (3200 C) şi de fierbere scăzut (7650 C). Din punct de vedere chimic, se asemeană cel mai bine cu zincul. Cadmiul metalic poate fi întâlnit pe stratul de suprafaţă al tăblii, şuruburilor, ş.a. Acoperirea galvanică cu cadmiul se efectuează electrolitic. Cadmiul poate fi regăsit şi în barele de reglare de la anumite reactoare nucleare.

Cadmiul este folosit ca metal de aliaj, de exemplu în anumite aliaje de lipit datorită temperaturii scăzute de lucru. Acestea sunt utilizate în industria de construcţii şi industria construcţiilor de maşini, precum şi de bijutierii care lucrează cu aur şi argint. Cadmiul mai este utilizat în aliaje cu punct scăzut de topire, precum metalul Woods (punct de topire 700 C) şi în aliajul de cupru pentru fabricarea radiatoarelor de maşini. Cadmiul poate fi întâlnit şi ca impuritate în zinc, dar piaţa zincului este dominată de zinc electrolitic de o puritate foarte mare, care are o concentraţie de cadmiu foarte scăzută ( mai mică de 0,01 %).

Diverşi compuşi ai cadmiului, în special sulfura (galben) şi seleniul (roşu) sunt utilizaţi ca pigmenţi în coloranţi, glazură ceramică şi materiale plastice. Compuşii cadmiului sunt prezenţi de asemenea în băile electrolitice şi în anumite săruri de lipit . Oxidul de cadmiu este folosit pe scară largă în fabricarea electrolizilor la acumulatoarele alcaline. Anumiţi compuşi ai cadmiului sunt utilizaţi ca stabilizatori ai plasticului.

Ca urmare a restricţiilor împotriva cadmiului, utilizarea compuşilor acestuia ca pigmenţi şi stabilizatori, precum şi în acoperirile galvanice, s-a redus. Mai există însă domenii unde aceşti compuşi se utilizează în continuare. Există probleme legate de cadmiul din produsele importate la care nu există informaţii privind concentraţia acestei substanţe. Acest lucru este valabil şi în cazul produselor finite, precum maşini cu vopseluri ce conţin cadmiu în emailuri, maşini de copiat cu piese care conţin această substanţă.

Absorbţia, depozitarea şi eliminarea cadmiului

Cadmiul pătrunde în corp prin căile respiratorii şi tubul digestiv.

Expunerea ne-profesională are loc în principal prin ingerarea de alimente, iar pentru fumători, prin fumul de ţigară. Tutunul conţine cantităţi mici de cadmiu (1-2 μg/ g tutun) care este absorbit în mare măsură prin plămâni în timpul fumatului.

În cazul muncii cu cadmiu, modalitatea de pătrundere cea mai frecventă este inhalarea pulberilor sau a vaporilor care conţin cadmiu. Mâncarea, tutunul şi hainele care au fost contaminate cu cadmiu la locul de muncă pot contribui într-o mare măsură la expunere, o dată cu fumatul, ingerarea alimentelor, etc. Igiena personală şi o igienă adecavtă la locul de muncă sunt foarte importante în cazul lucrului cu cadmiu.

Cadmiul absorbit în plămâni constituie 10-60 % din cantitatea inhalată. Variaţia depinde printre altele de dimeniunea particulelor şi solubilitatea acestora. Particulele

mici, de exemplu fumul de oxid de cadmiu, ajung până în plămâni unde pot trece uşor în sânge. Particulele mai mari se depun în căile respiratorii superioare, fiind transportate cu ajutorul cililor la faringe, unde sunt înghiţite sau eliminate prin expectoraţie Compuşii solubili ai cadmiului, de exemplu clorura de cadmiu, sunt mai uşor absorbiţi de sânge decât cei insolubili, de ex. sulfura de cadmiu.Absorbţia prin tubul digestiv constituie cam 5 % din cantitatea înghiţită. Ea poate însă varia în mod semnificativ, depinzând de ex. de lipsa de calciu sau fier.

Absorbţia cadmiului pe cale cutanată poate fi considerată neglijabilă.

Cadmiul se depune în principal în ficat şi rinichi. Cu timpul, are loc o anumită divizare a cadmiului existent la nivelul ficatului, astfel încât cadmiul este absorbit de sânge, depunându-se în primul rând în rinichi. După o expunere prelungită la concentraţii mici de cadmiu, cca o treime din depunerile totale se regăsesc în rinichi şi o şesime în ficat.

Au loc depuneri de cadmiu şi în placentă, dar nu se poate vorbi de o contaminare a fătului, decât într-un grad foarte redus.

Cadmiul se elimină în principal prin materii fecale şi urină. Eliminarea are loc foarte lent. La om, perioada biologică de înjumătăţire (timpul necesar până când se elimina jumătate din cantitatea de cadmiu absorbită) este de 10-30 ani. Eliminarea zilnică este în general mai redusă decât cantitatea absorbită zilnic, incărcarea cu cadmiu (cantitatea totală de cadmiu depozitată în organism) creşte o dată cu vârsta. Aceste lucru este valabil pentru toată lumea, chiar şi pentru cei ne-expuşi din punct de vedere profesional la cadmiu. Din categoria personaleor ne-expuse din punct de vedere profesional, fumătorii au în medie cantităţi duble de cadmiu în organism în comparaţie cu nefumătorii.

Efectele asupra sănătăţii

Expunerea profesională la cadmiu poate cauza afecţiuni pulmonare sau renale, fiind asociată cu riscul apariţiei cancerului.

Afecţiuni pulmonare

Inspirarea fumului de oxid de cadmiu ( în jur de sau peste 0,5-1 mg Cd /m 3) timp de câteva ore poate duce la pneumonie chimică şi, în cazuri grave, la edem pulmonar. S-au înregistrat decese la expunerea la concentraţii foarte ridicate de fum de oxid de cadmiu ( în jur de sau peste 0,5-1 mg Cd/ m3), în contextul muncii de sudură şi lipire.

Expunerea prelungită la concentraţii mici de cadmiu ( în jur de 150 g Cd /m3) poate duce la o încetare permanentă a funcţiilor pulmonare.

Afecţiuni renale

Efectul timpuriu al expunerii îndelungate, care durează mai mulţi ani, la cadmiu este un anume tip de afecţiune renală ( afecţiune renală la nivelul tubilor). Această afecţiune poate apărea după o expunere demai mulţi ani la concentraţii de 20-25 Cd /m3. La expuneri intense, afecţiunea poate apărea la scurt timp. Un semn timpuriu

al afecţiunii renale tubulare este o fracţiune crescută în urină a proteinelor cu moleculă mică, printre altele beta-2-microglobulina. Această afecţiune uşoară renală la nivelul tubilor nu prezintă nici un simptom. Afecţiunea este permanentă de regulă, şi se poate agrava, dacă expunerea se prelungeşte.

În cazuri grave, afecţiunea renală poate duce la scăderea filtrării renale (filtrare glomerulară) şi în cazuri speciale la intoxicaţie renala (uremie). Afecţiunea renală poate contribui indirect la formarea pietrelor la rinichi.

Cancer

Cadmiul este cancerigen, conform experimentelor pe animale. Legătura între expunerea profesională la cadmiu şi cancer este nesigură. Se bănuie existenţa unei legături între expunerea prelungită la concentraţiile mari de cadmiu şi riscul crescut de cancer pulmonar şi de prostată. Datele disponibile arată totuşi că riscul de cancer este mic, dacă expunerea la cadmiu este menţinută în limite reduse, astfel încât să se evite o afecţiune renală tubulară.

AZBESTUL

Noţiuni fundamentale

Apariţie

Azbestul este un termen general pentru un şir de minerale silicate fibroase cristaline, care au compoziţii chimice diferite şi caracteristici diferite. Tipul dominant de azbest este crisolitul care este exploatat în principal în Rusia, Canada, Kazakstan şi China. Amozitul şi crocidolitul sunt exploatate în principal în Africa de Sud. Antofilitul, care se exploata în Finalnda şi actinolitul care nu se mai exploatează în prezent. Azbestul tremolit se exploatează în Corea şi India.

Utilizarea azbestului are tradiţie istorică. Aceasta se datorează faptului că azbestul are anumite caracteristici tehnice valoroase, precum rezistenţă mecanică şi flexibilitate, rezistenţă termică şi chimică ridicate şi capacitate izotermică bună.

Exploatându-se calităţile mai sus-amintite, azbestul s-a folosit în domenii diferite şi la fabricarea multor produse. Azbestul se utilizează de exemplu în fabricarea îmbrăcăminţii termoizolatoare, materialelor izolante, garniturilor de frână, ambalajelor, aditivilor mortarului, pardoselii de beton. ş.a. Azbestul s-a utilizat vreme îndelungată în construcţia clădirilor, navelor şi cazanelor de abur. În anumite cazuri, a fost stropit pe construcţiile de oţel pentru a creşte rezistenţa la incendii. În trecut, se folosea deseori crocidolit, care a fost înlocuit ulterior de crisotil şi îmtr-o anumită măsură de amozit. Un alt domeniu în care se folosesc mari cantităţi de azbest este izolarea fonică.

Azbestul poate fi în formă pură sau ca produs compus, adică legat sau în amestec cu alte substanţe. Azbestul pur poate fi neprelucrat ( azbest crud) sau prelucrat. Ultimul concept acoperă un număr mare de produse, de exemplu sârma, firele textile, ţesături, plăci, ş.a.

În cazul produselor compuse, azbestul poate apărea în formă legată, când, cu ajutorul unui liant, de exemplu ciment, cauciuc, politetrafluoreten ( PTFE) sau silicon, este legat fizic sau chimic cu alte substanţe, sau apare în formă nelegată. În ultima categorie, regăsim de exemplu cimentul magnezic, ţesăturile de azbest şi cărămizile din azbest.

Domeniile de utilizare pentru diversele tipuri de azbest

Crisotilul este tipul de azbest frecvent utilizat în industria cimentului din azbest care fabrică produse ce conţin 5-20% azbest. În elementele de fricţiune ( 30-80 %) şi ambalaje ( 40-75 % azbest) se foloseşte crisotil. În industria textilă fibrele lungi de crisotil sau fost folosite pentru ţesăturile de azbest care conţin 80-100 % crisotil. La fabricarea diverselor tipuri de pardoseală, s-au folosit cantităţi mari de fibre scurte de crisotil drept material de umplutură sau consolidare, precum şi în mulţi coloranţi, produse pentru construirea plafoanelor, produse de căptuşeală şi produse plastice.

Crocidolitul( interzis în Suedia din 1976) a fost folosit în principal în produsele din azbociment, dar şi la filtre, ambalaje, izolaţii, ş.a., când rezistanţa la acizi era o cerinţă.

Amozit este utilizat în principal ca izolaţie în combinaţie cu carbonatul de magnesiu bazic ( magnesia alba). Combinaţia se utilizează la izolarea ţevilor, cazanelor cu aburi, ş.a.

Antofilit, care este rezistent la acizi şi leşie, este utilizat ca material de umplutură şi consolidare în produse care trebuie să fie rezistente la baze şi acizi, de exemplu la fabricarea anumitor produse de plastic, cartonului de azbest, cimentului şi materialelor izolante.

Tremolitul şi actinolitul pot apărea ca impurităţi în alte minerale industriale importante, de exemplu talcul şi dolomitul.

Expunerea la pulberile ce conţin azbest

Utilizarea azbestului ca material izolant, atât în formă de azbociment în industria construcţiilor, dar şi la izolarea cazanelor cu aburi, ş.a, înseamnă că azbestul va constitui un pericol pentru sănătate mulţi ani de acum înainte , la reparaţia şi la demolarea clădirilor şi dotărilor tehnice.

Este firesc ca în cazurile în care azbestul apare în formă liberă , riscurile de formare a pulberilor sunt mult mai mari decât atunci când azbestul este legat, ca de exemplu în cauciuc sau într-un ambalaj. Produsele problematice sunt cele în care azbestul este în formă pulverulentă. Materialul în care azbestul apare legat nu formează pulberi in contextul unei utilizari normale. Materialul poate forma pulberi în contextul tăierii cu fierăstrăul, polizării sau burghierii.

Azbestul din clădiri poate constitui sursa unei expuneri în contextul demolării clădirii respective sau a curăţării canalelor de ventilaţie care conţin azbest. În cazul în care tavanele false ale clădirii sunt fabricate din plăci ondulate din azbociment, precum şi în incinte unde aerul de rezervă a intrat în contact cu componente ale sistemului de ventilaţie care conţin azbest, determinările efectuate arată prezenţa azbestului. Concentraţiile măsurate au fost totuşi foarte mici.

Efectele asupra sănătăţii

În cazul lucrului cu azbest şi materiale ce conţin azbest, se poate forma o pulbere constând din particule (fibre de azbest) aciculare sau filiforme. Acestea pot avea câteva zecimi de milimetru în lungime. Fibrele de azbest sunt prezente deseori sub formă de mănunchiuri de fibre, care pot fi divizate pe lungime. Fibrele foarte fine asfel obţinute au o grosime de câteva sutimi de μm.

Inspirarea fibrelor de azbest poate cauza transformări în primul rând ale organelor respiratorii.Fibrele mai mici de 3 μm în diametru se pot deplasa în corp, după inspirare, fixându-se pe suprafaţa internă a pleurei. La mişcările de respiraţie, foiţa internă a pleurei se deplaseaza spre cea externă care îmbracă interiorul peretelui toracic. Aceasta poate

duce la anumite reacţii- echimoze ale pleurei sau formarea de cicatrici- pe foiţa exterioară. Aceaste cicatrici formeaza îngroşări ale ţesutului conjunctiv, aşa numita placă pleurală care ulterior se poate calcifica.

Îngroşările se formează când mişcarea dintre suprafeţele de fricţiune este foarte intensa, adică în părţile mediană şi inferioară a pleurei, precum şi spre diafragmă şi chiar spre pericard. Placa se poate forma şi în peritoneu, prin înghiţirea de azbest.

Placa pleurală nu dă naştere la afecţiuni sau nu cauzează încetarea unor funcţii, dar există şi excepţii. Îngroşările pot fi considerate ca un semn de expunere la azbest. Nici echimozele pleurei nu provoacă de regulă afecţiuni, dar au tendinţa de a recidiva (aşa numitele pleurite recidivante mute).

Azbetoza implică o creştere a masei de ţesut conjunctiv din plămâni, care poate duce la o încetare a funcţiei pulmonare şi la invaliditate datorită greutăţii de a respira. Boala, care trebuie deosebită de placa pleurală, se poate declanşa la câţiva ani după ce expunerea la azbest a încetat. Boala se declaşează la o expunere prelungită la pulberile ce conţin azbest sau o concentraţie ridicată de pulberi de azbest în aer. Astfel de cazuri de expunere nu se mai inregistreaza în Suedia zilelelor noastre.

Expunerea la pulberile ce conţin azbest implică un risc crescut de apariţie a cancerului pulmonar. Perioada intre expunere şi simptome sau semne de boală este deseori îndelungată, de regulă mai mare de 20 de ani. Fumatul, în special fumatul ţigărilor, măreşte riscul de cancer pulmonar combinat cu expunerea la azbest. O teorie ar fi că azbestul din bronhii păstrează anumite substanţe cancerigene din fumul de tutun astfel încât iritaţiile locale chimice şi mecanice interacţionează şi persistă. Cancerul care se manifestă ulterior apare de obicei la nivelul bronhiilor, fiind denumit din această cauză cancer bronşic.

O altă formă de tumoare malignă asociată cu expunerea la azbest este aşa numitul mezoteliom care se manifestă la nivelul pleurei şi peritoneului. Perioada dintre expunere şi primul semn de tumoare poate fi foarte îndelungată.

CUARŢUL

Noţiuni fundamentale

Generalităţi

Cuarţul este un mineral cristalin compus din bioxid de siliciu, SiO2. Este incolor spre alb, dar cantităţi mici de impurităţi îi pot da o altă culoare, de ex. cuarţul fumuriu (brun, cafeniu) şi ametistul (violet). Cuarţul are densitatea de 2,65 x 103 kg/m 3.

Cuarţul este unul dintre mineralele cele mai des întâlnite în natură. Intră în compoziţia rocilor de granit şi gnais, într-un procent destul de însemnat, 15 – 35%.

Dacă este încălzit până la 870°C cuarţul se transformă în tridimită iar dacă este încălzit până la 1470°C se transformă în cristobalit, amândouă reprezentând modificări ale structurii bioxidului de siliciu liber cristalin. În cazul adăugării de fondanţi transformările pot avea loc chiar la temperaturi mai scăzute. Transformările sunt reversibile dar mai mult sau mai puţin lente, motiv pentru care mai multe forme de bioxid de siliciu liber cristalin pot apărea concomitent la temperatura camerei. Chiar şi bioxidul de siliciu amorf, existând printre altele sub formă de diatomit, se poate transforma prin încălzire în tridimită sau cristobalit. O astfel de transformare se poate declanşa începând cu temperaturi de aprox. 400°C.

Întrucât cuarţul este un mineral care intră în componenţa multor roci, salariaţii din sectorul minier şi cei care lucrează în exploatările în carieră, precum şi cei care se ocupă cu concasarea pietrei de carieră sau cu concasarea şi sortarea materialelor din carierele de pietriş pot fi expuşi cu uşurinţă pulberilor cu conţinut de cuarţ. În metalurgie materialele cu conţinut de cuarţ sunt utilizate printre altele în căptuşeala cuptoarelor şi a oalelor de turnare sau ca material de formare în turnătorii.

Alte sectoare de activitate în care sunt folosite materialele cu conţinut de cuarţ sunt fabricile de porţelan şi industria ceramică în general, industria sticlei şi a materialelor abrazive, industria materialelor de construcţii, laboratoarele de tehnică dentară precum şi anumite ramuri din industria chimică, precum ar fi fabricarea de mase plastice, vopsele sau adezivi. În construcţiile civile şi industriale pulberile cu conţinut de cuarţ apar printre altele la excavarea de tuneluri, finisarea betonului, foraj şi săpături. Chiar şi angajaţii care se ocupă de manipularea cartofilor sau de măturatul străzilor pot fi expuşi la pulberi cu conţinut de cuarţ.

Efecte asupra sănătăţii

În cazul inhalării de pulberi cu conţinut de bioxid de siliciu liber cristalin apare riscul îmbolnăvirii de silicoză. Pentru ca pulberile să cauzeze silicoză acestea trebuie să treacă prin cele mai fine ramificaţii ale bronhiilor, pentru a ajunge în alveole. Se consideră că doar particulele mai mici de 5 µm (0,005 mm) pot pătrunde atât de adânc. Astfel de particule nu sunt vizibile cu ochiul liber.

Dacă pulberile de cuarţ au pătruns profund în plămâni, organismul are mici posibilităţi de a le elimina. Chiar dacă o parte sunt eliminate prin expiraţie şi o alta

prin reţeaua limfatică, aportul continuu determină o acumulare crescândă de pulberi în ţesutul pulmonar, conducând la declanşarea silicozei. Boala, care este incurabilă, conduce în stadiu avansat la scăderea funcţiei pulmonare şi la suprasolicitarea aparatului cardio-vascular.

Silicoza se declanşează de regulă după 10-30 de ani de la începerea expunerii la pulberi cu conţinut de cuarţ.

Anumite studii arată că pulberile inhalabile de tridimită şi cristobalit au un efect de declanşare a silicozei mai puternic decât cuarţul. De aceea la aprecierea riscurilor este important să se cunoască în ce proporţii se găsesc diferitele forme de bioxid de siliciu liber cristalin la acel loc de muncă.

Agenţia Internaţională de Cercetări privind Cancerul a clasificat cuarţul liber cristalin ca posibil cancerigen (2A).

Chiar şi bioxidul de siliciu amorf reprezintă un factor de agresiune pentru plămâni şi potrivit anumitor studii poate cauza modificări pulmonare.

SOLVENŢII ORGANICI

Noţiuni fundamentale

Generalităţi

Solvenţii, un concept generic

Solvenţii organici, numiţi în continuare solvenţi, sunt formaţi din clase distincte de compuşi organici, de la substanţe chimice bine definite, cum ar fi acetona, la amestecuri cu compoziţie procentuală variabilă, de ex. benzinele industriale sau solventul nafta. Solvenţii se regăsesc în multe clase de substanţe chimice, cum ar fi hidrocarburile alifatice şi aromatice, hidrocarburile halogenate, alcoolii, esterii, eterii şi cetonele.

Domenii de utilizare

Utilizarea pe scară largă a solvenţilor depinde în primul rând de capacitatea acestora de a dizolva substanţe organice, cum ar fi grăsimile, răşinile, lacurile, vopselele sau cauciucul, dar şi de volatilitatea lor. Solvenţii sunt de asemenea buni diluanţi, ceea ce face posibilă răspândirea unui produs pe suprafeţe întinse în strat subţire. Solvenţii dispar după aceea prin evaporare.

În anumite cazuri o anumită substanţă chimică a fost aleasă pentru proprietăţile ei de reacţie, combinate cu rolul de solvent. Substanţa se regăseşte astfel în produsul final, cum ar fi de ex. stirenul la producerea răşinilor poliesterice modificate cu stiren.

Cantităţi mari de solvenţi sunt utilizate printre altele în industria de prelucrare a lemnului, industria constructoare de maşini, construcţii, industria poligrafică şi industria chimică. Procesele de extracţie, degresarea, îndepărtarea lacurilor sau a vopselelor şi alte activităţi de curăţare reprezintă exemple de arii de utilizare. Solvenţii sunt de asemenea folosiţi ca diluanţi la fabricarea vopselelor, lacurilor şi a adezivilor.

Riscuri pentru sănătate

Pătrunderea substanţei în organism prin inhalare şi prin contactul cu pielea

În mediul de muncă inhalarea reprezintă cea mai obişnuită cale de pătrundere a solvenţilor, dar şi prin piele poate pătrunde o cantitate considerabilă, mai ales dacă aceasta prezintă soluţie de continuitate. Efectele pot fi atât de natură temporară cât şi permanentă. Anumite simptome apar imediat după expunere, în timp ce altele se declanşează după o perioadă mai îndelungată.

Gradul de periculozitate al unui solvent depinde nu numai de toxicitatea acestuia, ci chiar şi de cantitatea pătrunsă în organism şi de distribuţia substanţei în diferitele organe. La inhalare absorbţia este influenţată de concentraţia de vapori de solvenţi

din aerul inhalat, de timpul de expunere, de ventilaţia pulmonară şi de solubilitatea solventului în sânge şi ţesuturi. Concentraţia de solvenţi din aer depinde printre altele de temperatură, de suprafaţa de evaporare, precum şi de volatilitatea substanţei şi de cantitatea în care se găseşte aceasta. Ventilaţia pulmonară depinde printre altele de efortul fizic pe care îl necesită prestarea muncii respective. O muncă care implică mobilitate şi ridicarea de sarcini cu greutate mare conduce la creşterea ventilaţiei pulmonare şi de deci la pătrunderea în organism a unei cantităţi mai mari de solvenţi, în comparaţie cu o muncă care nu necesită efort.

Cantitatea de solvenţi care pătrunde în organism prin piele depinde printre altele de capacitatea solventului de a difuza prin piele sau de a produce leziuni tegumentare. Glicoleterii, toluenul, xilenul, metanolul şi clorura de metilen reprezintă exemple de solvenţi care pătrund cu uşurinţă prin piele.

În continuare sunt menţionate riscurile pentru sănătate şi simptomele ce pot apărea în cazul expunerii la solvenţi.

Afectarea sistemului nervos

Cei mai mulţi solvenţi afectează sistemul nervos. Efectul unui solvent asupra sistemului nervos este cu atât mai mare cu cât acesta este mai liposolubil. Expunerea de scurtă durată poate provoca ameţeli, cefalee, oboseală, greţuri, scăderea capacităţii de înţelegere, a discernământului şi a memoriei, precum şi creşterea timpului de reacţie. De obicei simptomele dispar atunci când expunerea încetează dar în timpul acesteia şi imediat după riscul de accidentare este crescut. Inhalarea unor cantităţi mari de solvenţi într-o perioadă scurtă poate avea efect narcotic, conducând la o stare de beţie, confuzie, stare de inconştienţă sau deces. Concentraţiile minime care afectează sănătatea diferă de la un solvent la altul. Apar de asemenea diferenţe mari de sensibilitate la cei expuşi.

Expunerile repetate, de scurtă durată, la concentraţii foarte ridicate şi expunerea îndelungată la concentraţii de solvenţi relativ ridicate provoacă apariţia unor leziuni cronice. Leziunile cronice ale sistemului nervos central, encefalopatia toxică cronică (denumită în trecut sindrom psiho-organic cronic) implică afectarea funcţiei creierului, ceea ce conduce la scăderea capacităţii de înţelegere şi concentrare a individului, a capacităţii mentale şi a capacităţii de soluţionare a problemelor, precum şi la schimbări de personalitate, care se pot manifesta spre exemplu prin instabilitate emoţională greu controlabilă. Simptomele cele mai frecvente pe care le percepe pacientul sunt oboseala, tulburările de memorie, irascibilitate, astenia, precum şi scăderea capacităţii de a stabili contacte sociale. Atunci când expunerea încetează boala stagnează, neajungându-se în stadiul de instalare a demenţei propriu-zise, care presupune dezorientare şi incapacitatea de a rezolva problemele cotidiene.

Dacă expunerea continuă o perioadă mai îndelungată pot apărea şi leziuni ale sistemului nervos periferic. Acestea se manifestă prin senzaţii de înţepături în picioare, parestezii, crampe musculare şi în cazuri mai rare chiar paralizii. Cel puţin pentru anumiţi solvenţi organici simptomele scad în intensitate după luni sau chiar ani de la încetarea totală a expunerii.

Afectarea altor organe interne

Anumiţi solvenţi, mai ales hidrocarburile halogenate, şi dintre acestea în special hidrocarburile clorurate, pot cauza leziuni hepatice în cazul inhalării. Se suspectează că expunerea la solvenţi poate provoca în anumite cazuri chiar leziuni renale. Inhalarea unor concentraţii ridicate de disulfură de carbon poate conduce la modificarea EKG-ului sau la deces cauzat de infarct miocardic. Inhalarea unor concentraţii extrem de ridicate de hidrocarburi halogenate poate provoca tulburări de ritm cardiac.

Afectarea căilor respiratorii şi a ochilor

Un efect destul de des întâlnit al vaporilor anumitor solvenţi, mai ales cei hidrosolubili, este iritarea mucoaselor oculare şi ale căilor respiratorii. Persoanelor care suferă de astm şi diferite alergii li se poate înrăutăţi starea. Solvenţii pot afecta chiar şi organele olfactive, ducând la alterarea percepţiei mirosurilor. De aceea simţul olfactiv nu mai este un indicator al prezenţei vaporilor de solvenţi în aer sau al concentraţiei acestora.

Contactul accidental cu ochii determină dureri şi provoacă leziuni ale corneei, care de cele mai multe ori nu au însă un caracter permanent.

Afectarea pielii

În cazul contactului prelungit cu pielea majoritatea solvenţilor provoacă uscare, descuamare şi fisuri în zona de contact. Un efect des întâlnit este înroşirea şi iritarea pielii. În cazul amestecurilor de hidrocarburi efectele sunt cu atât mai intense cu cât concentraţia de hidrocarburi aromatice este mai mare. Datorită efectului lor degresant, solvenţii afectează funcţia de barieră a pielii, permiţând astfel substanţelor periculoase, bacteriilor etc. să pătrundă mai uşor în organism. Funcţia de barieră a pielii poate fi afectată şi de agenţii tensioactivi (detergenţi), care pot intra de exemplu în componenţa emulsiilor formate din solvenţi şi apă. Dimetilamida, dimetilacetamida şi dimetilsulfatul reprezintă exemple de solvenţi care în afara faptului că pătrund uşor prin piele, înlesnesc şi pătrunderea în organism a altor substanţe. În anumite cazuri solvenţii pot provoca eczeme. În cazuri izolate pot apărea şi leziuni mai pronunţate, cum ar fi inflamaţiile. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când solvenţii au pătruns în îmbrăcăminte, mănuşi etc.

Afectarea funcţiei de reproducere

În urma studiilor efectuate pe animale de laborator s-a constatat că un număr de solvenţi provoacă tulburări de reproducere, ca de exemplu leziuni ale fătului. Exemple de astfel de solvenţi sunt anumiţi glicoleteri, cum ar fi metil- şi etilglicolii, care s-au dovedit a provoca leziuni ale fătului chiar şi în concentraţii scăzute.

Foarte probabil majoritatea solvenţilor organici pot traversa cu uşurinţă placenta, ajungând în circulaţia fetală. În câmpul muncii expunerea la solvenţi organici se asociază de cele mai multe ori cu expunerea la alte substanţe chimice, ca în cazul muncii în laborator. Mai multe studii arată că desfăşurarea acestei activităţi presupune riscuri crescute de pierderi de sarcină şi malformaţii congenitale. S-a suspectat deseori că acestea ar fi cauzate de solvenţii organici, fapt care însă nu a putut fi stabilit fără echivoc.

În baza cunoştinţelor cumulate existente astăzi în ceea ce priveşte caracteristicile solvenţilor şi efectele lor asupra organismelor umane şi cele animale, se poate presupune faptul că fătul este mai sensibil decât mama la acţiunea solvenţilor organici. De aceea este important ca expunerea gravidelor la solvenţi organici să fie cât mai scăzută. Există presupuneri potrivit cărora chiar şi expunerea profesională a bărbatului la solvenţi precum etil- şi metilglicolii poate afecta fertilitatea şi produsul de concepţie.

Cancerul

A fost stabilit riscul provocării cancerului pentru un număr de solvenţi. Expunerea la benzen poate conduce la leucemie (cancer al sângelui). În urma studiilor efectuate pe animale de laborator s-a constatat că dioxanul, cloroformul, diclorura de etilen, clorura de metilen, tricloretilena şi tetracloretilena au proprietăţi cancerigene.

Expunerea concomitentă la diferiţi solvenţi

În cazul expunerii concomitente la diferiţi solvenţi apar efecte convergente. O acţiune cumulată (egală cu suma efectelor substanţelor componente) apare în cazul în care modalitatea de acţiune a componentelor este asemănătoare. Uneori efectul expunerii concomitente la diferite substanţe poate fi considerabil mai mare decât suma efectelor fiecărei substanţe în parte. Astfel fiecare substanţă componentă poate potenţa efectul celorlalte (efect sinergic).

Un exemplu de efect cumulat este reprezentat de acţiunea generală a solvenţilor organici asupra sistemului nervos central (efect narcotic, toxic şi anestezic). Un alt exemplu de efect cumulat este iritarea mucoaselor în urma expunerii la solvenţi organici.

Sunt cunoscute şi studiate efectele de potenţare ale unui număr mic de amestecuri de solvenţi. Un exemplu în acest sens ar fi acţiunea combinată a n-hexanului şi metiletilcetonei, care poate conduce la leziuni neurologice mult mai grave decât suma efectelor fiecărei substanţe în parte. Efectele de potenţare reprezintă o explicaţie pertinentă a studiilor efectuate pe salariaţi expuşi la amestecuri de solvenţi, studii care au evidenţiat apariţia unor leziuni ale sistemului nervos în ciuda faptului că gradul de expunere fusese relativ scăzut. Spre exemplu expunerea concomitentă a animalelor de laborator la stiren şi tricloretilenă au evidenţiat un efect de potenţare asupra echilibrului, considerabil mai mare faţă de suma efectelor fiecărei substanţe în parte. Hipersensibilitatea la alcool a persoanelor expuse la tricloretilenă reprezintă un alt exemplu de efect de potenţare reciprocă a doi solvenţi. Alcoolul şi anumite

medicamente pot avea efecte de potenţare în urma interacţiunii cu diferiţi solvenţi. Efecte de potenţare s-au evidenţiat de asemenea în urma testelor pe animale de laborator expuse concomitent la solvenţi şi factori fizici precum lumina, zgomotele sau căldura.

În lipsa unor cunoştinţe detaliate privind efectele convergente ale diferiţilor solvenţi organici, simpla calculare a efectului cumulat al substanţelor respective reprezintă o bază de evaluare a condiţiilor de expunere preferabilă unei aprecieri care nu se bazează pe nici un calcul. Dar având în vedere faptul că efectele de potenţare rezultate în urma expunerii concomitente la diferiţi solvenţi pot avea un impact nebănuit, este deosebit de important să ne asigurăm că efectul cumulat este cât mai scăzut posibil.

Solvenţii inflamabili

Mulţi solvenţi organici sunt inflamabili şi emană vapori care pot forma amestecuri explozive cu aerul. Factorii care pot influenţa gradul de risc sunt punctul de inflamabilitate şi punctul termic de aprindere (temperatura de auto-aprindere) a solventului respectiv, precum şi limitele de explozie. Riscurile sunt deosebit de ridicate atunci când se lucrează cu solvenţi inflamabili în spaţii prost ventilate.

Surse de aprindere

Focul deschis, scânteile, scrumul de ţigară sau suprafeţele încinse reprezintă exemple de surse de aprindere ce trebuie neapărat evitate în manipularea solvenţilor organici inflamabili. Formarea de scântei poate rezulta atât în urma folosirii echipamentelor electrice cât şi în urma interacţiunilor mecanice. Mai multe explozii grave s-au declanşat la aprinderea unor vapori de solvenţi datorită unei scântei provenite de la termostatul intern al unei camere frigorifice. Este important ca spaţiile de răcire şi cele frigorifice folosite pentru păstrarea produselor care conţin solvenţi şi care pot emana vapori inflamabili sau explozivi să fie astfel proiectate încât substanţele să nu se auto-aprindă în urma formării de scântei.

Alte exemple de surse de aprindere sunt echipamentele tehnice de sudare, tăiere şi lipire, lampa de lipit, echipamentele electrice neprotejate contra exploziilor şi utilajele cu motor cu aprindere internă. Trebuie notat faptul că perforarea, lustruirea, sablarea sau tăierea transversală cu fierăstraie circulare conduc la temperaturi atât de înalte încât vaporii inflamabili sau în amestec cu aerul se pot auto-aprinde.

Electricitatea statică

Încărcarea electrostatică a solvenţilor poate avea loc dacă aceştia sunt lăsaţi să curgă în jet liber. Deoarece cantitatea de energie electrostatică depinde de lungimea jetului este important ca înălţimea căderii libere să fie redusă la minimum. Acest lucru poate fi realizat prin poziţionarea ştuţului de umplere cât mai aproape de fundul vasului sau de “lipirea” acestuia de peretele vasului. O modalitate de a diminua şi mai mult riscul de încărcare electrostatică este de a ne asigura că există un racord între ţeava de

umplere şi recipient. Alte cazuri în care lichidul se încarcă electrostatic sunt la vopsirea prin pulverizare, stropire, spalaţie sau agitarea puternică a lichidului.

Dacă se apelează la sondare pentru a măsura nivelul de umplere al unei cisterne cu solvenţi inflamabili este important să se cunoască dacă cisterna a fost umplută de curând sau dacă conţinutul acesteia a fost agitat cu scurt timp în urmă, întrucât lichidul se încarcă electrostatic cu uşurinţă la umplere sau agitare. De aceea sondarea se va face după ce lichidul va fi avut timp să se descarce electrostatic.

Dacă există riscul încărcării electrostatice datorita utilizării solvenţilor în spaţii deschise se recomandă ca încălţămintea şi podeaua să fie confecţionate din material semiconductor menţinute în stare de curăţenie, pentru a avea efectul scontat. Se recomandă folosirea utilizarea de îmbrăcăminte de bumbac, mănuşi de piele şi încălţăminte specială din piele. Trebuie evitată pe cât posibil îmbrăcămintea confecţionată din materiale sintetice precum nylonul, acrilul, terilenul.

Planificare şi alegerea produselor

Pentru a înlătura pe cât posibil riscurile în utilizarea solvenţilor, este important să se ţină cont de aspectele legate de mediul de muncă încă din momentul alegerii produselor, în faza de planificare şi construcţie. O cântărire a gradului de periculozitate pentru sănătate, mediul înconjurător şi a gradului de inflamabilitate va constitui baza alegerii dintre solvenţii posibili din punct de vedere tehnic. Trebuie luată întotdeauna în considerare posibilitatea de a utiliza produse pe bază de apă. În aprecierea gradului de periculozitate pentru sănătate este important să se ţină seama atât de substanţele componente cât şi de eventualele impurităţi. Este de asemenea important să se ţină cont de faptul că, la încălzire sau în cazul producerii unui incendiu, solvenţii halogenaţi şi cei cu conţinut de azot pot forma produşi de descompunere deosebit de periculoşi pentru sănătate. Chiar şi metoda de lucru şi procesul tehnologic influenţează gradul de risc, motiv pentru care trebuie luate în considerare la alegerea produsului. Un solvent mai puţin eficient poate aduce după sine prelungirea timpului de expunere.

Caracteristici fizico-chimice importante în alegerea produselor

Printre caracteristicile fizico-chimice importante în alegerea produselor se numără printre altele punctul de fierbere, presiunea de vapori, limitele de explozie, punctul de inflamabilitate şi punctul termic de aprindere. În cazul în care cantitatea de vapori pe care o emană un solvent creşte odată cu creşterea temperaturii, e important să se cunoască condiţiile de temperatură pentru etapele tehnologice în care este utilizat acesta. În alegerea dintre diferiţi solvenţi se poate porni de la volatilitatea relativă a acestora, ceea ce ne oferă o imagine comparativă a vitezei de creştere a concentraţiei de vapori din aer în timpul utilizării. Concentraţia de vapori de solvenţi din aer este influenţată şi de factori precum condiţiile de ventilaţie, curenţii de aer din încăperi, metoda de lucru folosită etc.

Capacitatea solventului de a pătrunde prin piele poate constitui un criteriu important în alegerea produselor. Informaţii privind caracteristicile fizico-chimice ale

produselor ce conţin solvenţi se găsesc în fişa tehnică de securitate pe care furnizorul este obligat în mod normal să o pună la dispoziţie.

Nu este posibilă formularea unei reguli generale privind solvenţii care sunt de preferat, având în vedere faptul că riscurile pot fi influenţate de atât de mulţi factori. Se poate spune totuşi că sunt de preferat solvenţii cu o volatilitate şi o toxicitate cât mai scăzute şi cu un punct de inflamabilitate cât mai ridicat.

Măsuri împotriva solvenţilor priviţi ca noxe

Generalităţi

Utilizarea solvenţilor presupune deseori formarea de vapori sau aerosol (aburi) ca noxe. De aceea trebuie împiedicată răspândirea aerului impurificat cu solvenţi pentru ca acesta să nu ajungă în aerul de respirat. Răspândirea solvenţilor ca noxe poate fi deci prevenită dacă utilizarea se face în sisteme închise sau dacă are loc o exhaustare eficientă.

Poziţionarea sistemului de ventilaţie

În locurile de muncă fixe este comparativ uşor să se pună la punct dispozitive fixe sub formă de capsulări, carcase, exhaustoare etc., care funcţionează eficient pentru a împiedica răspândirea noxelor în mediul ambiant. Este important ca alimentarea cu aer să se facă corect. Poziţionarea sau dimensionarea defectuoasă a gurilor de ventilaţie poate conduce la un dezechilibru în ventilaţie. Acest lucru poate printre altele să afecteze funcţionarea exhaustorului.

Este important ca dispozitivul de exhaustare folosit să fie proiectat şi poziţionat astfel încât vaporii şi aerosolii să fie captaţi eficient cât mai aproape de sursă. Capacitatea exhaustorului de captare a vaporilor şi aerosolilor scade vertiginos odată cu creşterea distanţei faţă de gura de aspiraţie. De aceea exhaustoarele mobile sunt preferabile în cazul anumitor activităţi. Este de asemenea important ca gura de aspiraţie să fie astfel plasată încât operatorul să nu fie nevoit să intre în zona dintre gura de aspiraţie şi sursa de noxe. Munca trebuie efectuată astfel încât aerul curat să treacă pe lângă operator şi să intre în stand / cabină înainte de a se amesteca cu vaporii de solvenţi. Dacă curentul de aer este perturbat prin poziţionarea incorectă a obiectelor de lucru faţă de operator, expunerea la solvenţi poate creşte considerabil. De cele mai multe ori poziţionarea se poate face astfel încât expunerea să fie foarte scăzută, dacă se cunosc sau se pot dirija traseele curenţilor de aer din jurul punctului de lucru respectiv. Curenţii de aer pot fi făcuţi vizibili prin utilizarea unor aşa-numite cartuşe fumigene.

Este important ca repararea şi revizia sistemului de ventilaţie să se facă suficient de des. Acest lucru constituie o condiţie pentru ca noxele rezultate din utilizare să fie înlăturate în modul prevăzut. Procedurile de lucru, precum aceea de a închide vanele canalelor de aspiraţie care nu sunt folosite, pot fi necesare în anumite cazuri pentru a îmbunătăţi performanţele sistemului.

Vaporii de solvenţi în interrelaţie cu aerul

Vaporii concentraţi de solvenţi sunt de obicei mai grei decât aerul. Concentraţia are valoare maximă în apropierea sursei de vapori, dar se diminuează odată cu creşterea distanţei datorită amestecului cu aerul. Dacă vaporii au aceeaşi greutate ca aerul din incintă, ei se pot deplasa pe distanţe mari într-o formă destul de concentrată, urmând curenţii de aer slabi. Dacă vaporii concentraţi sau amestecurile de vapori cu aer sunt mai calzi decât aerul din incintă, pot deveni mai uşori decât aerul, efectuând o mişcare

de ascensiune. Astfel este important ca la stabilirea măsurilor de ventilaţie şi chiar la poziţionarea gurilor de admisie şi evacuare să se ia în considerare parametrii termici şi mişcarea curenţilor de aer.

Desfăşurarea activităţilor

Utilizarea în sisteme închise

Este important ca înainte de adoptarea oricărei alte măsuri să se ia în calcul posibilitatea folosirii substanţei în spaţii închise. Spălarea chimică în maşini automate şi curăţarea ramelor folosite în serigrafie în maşini de spălat cu uscător incorporat sunt exemple de sisteme închise adecvate care presupun o expunere mult mai mică la solvenţi decât manipularea manuală a acestora. În cazul curăţării şi degresării automate este important ca atât sistemele de spălare şi degresare, cât şi zonele de evaporare şi uscare să fie bine ventilate. La vopsirea în perdea sau cu cilindru zona din jurul capului centrifugal şi zona de transport pentru produsele vopsite trebuie capsulate şi prevăzute cu un exhaustor puternic. Prin exhaustare din sistemele închise se micşorează de asemenea necesarul total de aer pentru o ventilaţie eficientă şi în acelaşi timp creşte capacitatea de separare a echipamentului de purificare înaintea deversării în mediul înconjurător.

Manipularea manuală în spaţii deschise

În cazul în care munca trebuie efectuată manual ea se va desfăşura într-un spaţiu special destinat şi bine ventilat. Pentru etapele tehnologice care presupun utilizarea în spaţii deschise a mari cantităţi de solvenţi, cum ar fi amestecarea manuală a vopselelor, emailarea, încleierea, vopsirea prin pulverizare şi curăţarea, se impune adoptarea unor măsuri tehnice speciale, ca de ex. folosirea unui stand sau a unei cabine de vopsire bine ventilate. În ceea ce priveşte încleierea, emailarea prin imersie, vopsirea, amestecul vopselelor, curăţarea şi laminarea pieselor mici este recomandabil ca munca să se desfăşoare într-o cabină bine ventilată sau hotă de tiraj, iar pentru piesele mari sub un capac suficient de mare, dotat cu exhaustare eficientă. Pentru mesele manuale de serigrafie şi pentru căzile de emailare prin imersie este nevoie în mod normal de ventilaţie dirijată. Împiedicarea expunerii salariaţilor la vapori de solvenţi proveniţi din baia de degresare se poate realiza cu ajutorul unei zone de răcire, unui exhaustor tubular sau al unei perdea de aeraj. Dacă solvenţii sunt utilizaţi doar în cantităţi mici, un dispozitiv de exhaustare locală sau un banc de montaj cu exhaustor incorporat în suprafaţa bancului pot oferi o protecţie suficientă, cu condiţia ca suprafaţa de aspiraţie să nu fie obturată de obiecte, astfel încât capacitatea de aspiraţie să devină insuficientă.

Proceduri de lucru

Generalităţi

Expunerea poate fi diminuată prin îmbunătăţirea procedurilor, de ex. asigurându-ne că butoaiele, canistrele, căzile şi celelalte recipiente sunt întotdeauna acoperite. De multe ori la manipularea manuală se folosesc solvenţi în exces. Uneori expunerea poate fi

redusă prin adoptarea unor măsuri simple, precum folosirea de rulouri sau perii cu braţ lung. A stabili bune proceduri de lucru este un factor foarte important în menţinerea expunerii la solvenţi la un nivel scăzut – de ex., în cazul impregnării în vid sau al spălării chimice, incinta sau maşina de spălat trebuie ventilate foarte bine înainte de a fi deschise. Este de asemenea important să verificăm dacă furtunurile, cuplajele cu manşon sau garniturile de etanşare rezistă agresiunii solvenţilor utilizaţi. Recipientele, furtunurile sau ventilele care prezintă scurgeri trebuie imediat reparate sau schimbate.

Uscarea

Cuptoarele şi tunelurile de uscare prevăzute cu gură de aspiraţie sau zonă de evaporare bine poziţionată şi ventilată reprezintă exemple de măsuri pentru a reduce la minim expunerea la solvenţi în cazul uscării pieselor impregnate, vopsite sau pe care s-au aplicat adezivi sau alte produse cu conţinut de solvenţi.Este important ca piesele să fie aşezate cât mai repede în spaţiul sau zona ce le este destinată, şi ca transferul de la standul / cabina de vopsire sau banda transportoare la standul de uscare să se facă în aşa fel încât să se prevină expunerea lucrătorilor la concentraţii ridicate de solvenţi. Dacă este posibil acest transfer se va face automatizat. În cazul în care acest lucru nu este realizabil, se impune introducerea unei rampe de evaporare bine ventilate pentru standul de uscare pe care sunt încărcate produsele. Este important ca această rampă să fie amplasată corespunzător faţă de locul din care sunt transferate produsele, şi ca fluxul de aer să fie adaptat în funcţie de consumul de solvenţi şi designul produselor. În ceea ce priveşte degresarea pieselor cu suprafaţă neregulată, în care pot rămâne cu uşurinţă resturi de solvenţi, este recomandabil ca după degresare produsele să fie transferate într-o cameră de evaporare, pe o masă de evaporare sau într-un tunel de evaporare. Este important ca produsele să fie lăsate timp suficient în spaţiul de ventilare.

Repararea şi revizia echipamentelor tehnice

În cazul reparării sau reviziei echipamentelor tehnice implicate în procese tehnologice cu solvenţi, concentraţia de solvenţi la care sunt expuşi lucrătorii poate fi destul de ridicată. Acest lucru se poate întâmpla şi dacă se impune accesul în cabina de vopsire unde vopsirea se face cu ajutorul roboţilor. De aceea este deosebit de important să se folosească EIP pentru căile respiratorii fiabil. De regulă este de preferat un aparat cu aer comprimat cu presiune de siguranţă.

Depozitarea, curăţarea şi gestionarea deşeurilor

Este important să se limiteze cantitatea de solvenţi dintr-un loc de muncă la strictul necesar pentru desfăşurarea activităţii. Spaţiile de depozitare a solvenţilor trebuie să fie bine ventilate. Se recomandă ca magaziile de stocare mai mari să fie prevăzute cu dig de retenţie cu capacitate suficientă pentru a putea absorbi eventualele scurgeri sau vărsări accidentale.

Anumiţi solvenţi pot suferi modificări în timpul depozitării sau sub acţiunea razelor soarelui. Cantitatea depozitată de astfel de solvenţi trebuie limitată pentru a evita

perioade lungi de depozitare. Dietileterul reprezintă un exemplu de solvent care poate forma peroxizi explozivi dacă este păstrat în condiţii necorespunzătoare. De aceea i se adaugă agenţi speciali (inhibitori ai procesului de oxidare), cu scopul de a contracara formarea de peroxizi.

Este de o importanţă covârşitoare ca ordinea şi curăţenia să se facă cu cea mai mare grijă la punctele de lucru unde se utilizează solvenţi, pentru a împiedica formarea de concentraţii de solvenţi dăunătoare pentru sănătate, inflamabile sau explozive. De aceea este important ca substanţele vărsate accidental – de ex. la ridicarea unor obiecte ude de pe aparatul de degresare sau în urma umplerii injectoarelor cu vopsea – să fie imediat strânse şi îndepărtate. Cantităţile mai mici de solvenţi sau vopsea pot fi înlăturate cu ajutorul unor materiale absorbante din beton uşor care se înlătură pe măsură ce suprafaţa este curăţată. Materialele absorbante din beton uşor, cârpele, deşeurile de bumbac şi alte materiale textile folosite pentru a absorbi solvenţii sunt plasate în recipiente din tablă etichetate corespunzător, acoperite şi conectate la un exhaustor. Observaţi că materialele textile îmbibate în terepentină, produse cu conţinut de ulei de in, sau lacuri şi vopsele pe bază de ulei se pot autoaprinde. De aceea este important ca astfel de deşeuri să fie depozitate în aşa fel încât să se prevină declanşarea unui incendiu şi să fie distruse periodic, printr-o metodă sigură, de ex. prin ardere.

Este important ca angajatorul să elaboreze proceduri speciale privind gestionarea resturilor şi a reziduurilor de solvenţi.

MASE PLASTICE TERMORIGIDE

Noţiuni fundamentale, generalităţi

Ceea ce au în comun masele plastice termorigide este faptul că, în timpul procesului de obţinere, componentele îşi definitivează structura în urma reacţiei dintre două sau mai multe componente care apoi se durifică formând un produs final cu structură de reţea tridimensională (legături între catene). Anumite mase plastice termorigide se pot obţine dintr-un singur component prin încălzire sau iradiere. Spre deosebire de majoritatea termoplastelor, masele plastice termorigide nu se pot topi şi reface pentru a se solidifica apoi în noua formă. În cazul în care masele plastice termorigide sunt supuse unor temperaturi foarte ridicate ele se rup fără a se topi mai întâi.

Masele plastice termorigide se caracterizează de regulă printr-o mai mare rezistenţă la căldură şi şocuri mecanice, o capacitate mai scăzută de a absorbi umiditatea şi o mai mică contracţie la uscare decât majoritatea termoplastelor.

Masele plastice termorigide ca material compozit

Masele plastice termorigide au o mare importanţă printre altele ca parte componentă a materialelor compozit. Utilizarea acestora s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani datorită adaptării lor la diferite exigenţe tehnice. În fabricarea materialelor compozit foarte rezistente se folosesc printre altele răşinile epoxidice şi poliesterii nesaturaţi. Ca materiale de armare se folosesc fibrele din sticlă (de cele mai multe ori), fibrele poliamidice aromatice, fibrele de carbon (grafit) sau fibrele de bor. În afară de întăritori şi catalizatori este nevoie şi de agenţi de umplutură, adaosuri ignifugante, pigmenţi de culoare, agenţi de îngroşare, inhibitori. Materialele de compozit au devenit din ce în ce mai folosite pentru fabricarea de bărci, subansamble de avioane, componente auto, articole sportive, rezervoare, cisterne, prefabricate, construcţii de maşini şi locuinţe. În stomatologie diferite materiale compozit din plastic acrilic au început să înlocuiască amalgamul la refacerea danturii.

Riscurile pe care le implică masele plastice termorigide şi componentele din mase plastice termorigide pentru sănătate

În general se poate afirma că masele plastice termorigide finite, care sunt complet durificate, nu implică riscuri pentru sănătate în cazul utilizării normale. Multe dintre materiile prime care se folosesc la fabricarea acestora sunt însă foarte reactive şi deseori active din punct de vedere biologic. Astfel anumite răşini (spre exemplu răşinile epoxidice, fenolice sau acrilice) pot provoca puternice reacţii alergice ale pielii. Printre întăritori există de asemenea mulţi compuşi care pot cauza alergii cutanate. În plus mulţi dintre aceştia pot provoca iritaţii ale pielii, ale căilor respiratorii şi ochilor; ei sunt de multe ori cauza reacţiilor de hipersensibilitate ale căilor respiratorii (de ex. izocianaţii, aminele şi anhidridele acetice organice). Pot apărea chiar şi efecte cronice precum cancerul sau leziuni ale materialului genetic celular. Folosirea peroxizilor şi a solvenţilor organici implică şi riscuri de incendiu şi

explozie. Riscurile de mai sus pot apărea şi în utilizarea maselor plastice termorigide incomplet durificate.

La încălzirea maselor plastice termorigide şi a anumitor componente termorigide, precum şi a anumitor izocianaţi stabilizaţi, se formează produşii de descompunere, care la pătrunderea prin aparatul respirator pot constitui riscuri grave pentru sănătate.

Răşinile epoxidice

Noţiuni fundamentale

Prezenţă

Componentele din răşini epoxidice apar printre altele în industria constructoare de maşini şi cea electronică sub formă de adezivi, lacuri şi vopsele, precum şi ca răşini pentru turnat pentru izolaţia pieselor electronice şi fabricarea de instrumente de formare etc. Materialele de tip compozit bazate pe răşini epoxidice au devenit din ce în ce mai folosite în industria de apărare şi cea aviatică. Produsele epoxidice sunt însă utilizate şi în domeniul construcţiilor, de ex. la vopsele, chituri, lacuri pentru pardoseli, platelaj, adezivi şi mastic de etanşare pentru beton, masă de turnare pentru refacerea betonului şi a construcţiilor din piatră, aşezarea şi îmbinarea plăcilor ceramice etc.

Caracteristici tehnice

Caracteristicile amestecurilor epoxi gata pentru utilizare şi a răşinilor epoxidice durificate depind de compoziţia chimică şi deci de capacitatea de reacţie a elementelor componente – răşini epoxidice, întăritori, diluanţi reactivi şi alţi aditivi. Caracteristicile tehnice ale răşinilor epoxidice durificate, precum rezistenţa la substanţe chimice şi apă, capacitatea de aderenţă, rezistenţa la îmbătrânire, ductilitate, rezistenţa la şocuri, porozitatea, se pot modifica în limite largi în funcţie alegerea elementelor componente.

Aplicare

Modalitatea de aplicare în manipularea diferitelor produse din răşini epoxidice (lacuri şi vopsele, adezivi, răşini de turnare) poate varia de la aplicarea exclusiv manuală până la folosirea unui robot complet automatizat. Manipularea manuală poate consta în aplicarea cu pensula sau ruloul, aplicarea manuală prin pulverizare cu diferite echipamente de pulverizare. Metodele automate necesită grade diferite de supraveghere şi service.

Agenţii de întărire şi durificarea

De regulă în cazul „uscării la aer”, adică atunci când durificarea se face fără aport de căldură, se folosesc ca întăritori aminele alifatice. Amestecarea răşinilor epoxidice cu întăritori reprezintă un moment al operaţiei de lucru (încleiere, vopsire, turnare etc.). Toate reacţiile cu grupări epoxidice au loc cu generare de căldură. Aportul de căldură accelerează viteza de reacţie.

Sistemele de emailare cu vopsea pulbere de tip epoxi sau amestecuri de poliesteri şi răşini epoxidice au devenit din ce în ce mai frecvente în industria constructoare de maşini. Există vopsele pulbere bazate pe răşini epoxidice în aşa numitele sisteme într-

un component, ceea ce înseamnă că răşinile şi agenţii de întărire sunt deja amestecate dar nu intră în reacţie la temperatura normală a camerei. Pentru ca stratul de lac să se întărească şi să devină funcţionabil după aplicarea vopselei prin pulverizare, vopseaua pulbere trebuie să se înmoaie, să se lichefieze şi să se întărească. Acest lucru are loc în urma tratării termice în cuptoare.

Riscuri pentru sănătate

Plasticul epoxidic bine durificat, fabricat din componente bine amestecate, este un material complet nepericulos. Riscurile de sănătate sunt legate în primul rând de etapa de producţie şi de pulberile epoxidice care pot apărea în prelucrarea maselor plastice. Încălzirea pulberilor de răşini epoxidice şi munca la temperaturi ridicate cu materiale acoperite sau vopsite cu produse epoxidice pot emana noxe dăunătore sănătăţii.

Anumite componente din mase plastice termorigide mai ales cele ce conţin răşini epoxidice cu moleculă mică, diluanţi de reacţie, poliamine alifatice, sau anhidride acetice organice, pot cauza iritaţii ale pielii, sau eczeme de contact alergice. Riscul de afecţiuni cutanate variază în funcţie de componentul manipulat (răşini, diluanţi, agenţi de întărire). Simptomele alergice apar cu uşurinţă pe pielea deja iritată şi lezată, dar pot apărea şi pe pielea intactă. Alergia se poate declanşa după o expunere mai scurtă sau mai lungă la aceste componente. O eczemă de contact alergică se manifestă prin mâncărimi, roşeaţă, micropapule şi eventual vezicule. În cazul unor reacţii puternice pot apărea tumefacţii şi edeme. Cele mai afectate sunt mâinile şi antebraţele. Uneori eczema apare chiar şi pe faţă. Contaminarea poate avea loc prin contact direct cu substanţa sau prin preluarea pulberilor sau a vaporilor din aer. De aceea apariţia simptomelor poate constitui o dovadă privind lipsa de igienă la locul de muncă sau lipsa igienei personale.

Proprietăţile alergenice ale răşinilor epoxidice cu moleculă mare sunt în general scăzute. În ciuda greutăţii medii moleculare mari, pulberile epoxidice pot conţine câteva procente de răşini cu greutate moleculară 340. Riscul unor eczeme de contact alergice în manipularea pulberilor epoxidice este cel mai ridicat în cazul persoanelor sensibilizate. Cu toate acestea s-a înregistrat un număr de alergii în rândul salariaţilor care se ocupă cu manipularea pulberilor epoxidice. Este de aceea important ca eticheta produsului să specifice clar chiar şi existenţa unor concentraţii scăzute de substanţe alergenice, astfel încât ele să poată fi evitate de către persoanele deja sensibilizate. Riscul de alergii creşte considerabil în cazul în care pulberile epoxidice cu moleculă mare sunt manipulate sub formă dizolvată în solvenţi, întrucât răşinile cu moleculă mică pot fi astfel eliberate, ajungând mai uşor în contact cu pielea.

Diluanţii reactivi pot fi folosiţi la fabricarea amestecurilor epoxi mai fluide, cum ar fi adezivii. Acestea conţin grupări epoxidice libere şi participă la reacţia chimică până la obţinerea plasticului final. Multe dintre ele sunt puternic alergice.

Chiar şi pulberile de plastic incomplet durificat sau de vopsea pulbere epoxi pot declanşa reacţii alergice la cei care au făcut deja alergii. Pulberile de aditivi ca de ex. pigmenţii, agenţii de umplutură etc., precum şi praful rezultat din şlefuirea plasticului durificat pot cauza probleme aparatului respirator.

Persoanele care au fost expuse la pulberi sau aerosoli epoxidici ce fuseseră încălziţi la temperaturi de peste 300°C au suferit leziuni ale pielii, în unele cazuri cu caracter permanent. Simptomele au fost strângerea pielii, arsuri şi mâncărimi. Acestea au fost agravate de expunerea la frig şi lumină, mai ales la lumina soarelui şi raze ultraviolete. Se presupune că acest tip de eczemă este cauzată de produşii de descompunere de la materialul epoxidic încins.

Masele plastice poliuretanice

Noţiuni fundamentale

La fabricarea poliuretanului se folosesc izocianaţi, răşini (de obicei polioli de polieteri şi / sau poliesteri) şi diferiţi aditivi. Pentru reglarea vitezei de reacţie se adaugă acceleratori de reacţie, cum ar fi aminele, compuşii organici de staniu sau naftenatul de cobalt. Se adaugă şi alţi aditivi ca de ex. adaosuri ignifugante, agenţi de umplutură sau coloranţi. La fabricarea plasticului spongios se adaugă agenţi de expandare, cum ar fi pentanul, dioxidul de carbon sau apa.

Poliuretanul este prezent printre altele sub formă de plastic spongios moale sau dur (plastic expandat, poliester, polieter), sau sub formă de material cauciucat, în lacuri, adezivi, impregnare, miezi pentru formare. Fabricarea, injectarea şi turnarea spumei poliuretanice apare de exemplu în izolarea echipamentelor de răcire, a conductelor de încălzire, a clădirilor, vehiculelor şi navelor.

Izocianaţii

În fabricarea poliuretanului izocianaţii constituie deseori cel mai mare risc pentru sănătate. O parte dintre aceştia se găsesc sub formă de lichide mai mult sau mai puţin vâscoase la temperatura camerei, sau sub formă de pulberi. Sunt solubili în cei mai mulţi solvenţi organici.Izocianaţii în formă prepolimerizată sunt incluşi în sisteme într-unul sau doi componenţi pentru vopsele, adezivi, pastă de etanşare şi răşini de turnare bazate pe poliuretan. Grupările de izocianaţi pot fi de asemenea stabilizate, deci temporar inactivate, în sisteme de un component durificate la temperaturi înalte. La încălzire dispar grupările blocante şi astfel grupările de izocianaţi devin libere şi pot reacţiona. Observaţi că uneori izocianaţii intră în componenţa aditivilor pentru amestec cu alte produse, cum ar fi vopseaua alchidică, cu scopul de a îmbunătăţi proprietăţile vopselei, ca de ex. capacitatea de aderenţă.

Monomerii de izocianaţi au reactivitate mare. Reacţiile date sunt exoterme. Contactul cu apa, chiar şi cu aerul umed, conduce la formarea de dioxid de carbon şi cantităţi mari de energie calorică. Reacţia cu formare de gaz şi energie calorică poate fi uneori violentă, ceea ce conduce la o periculoasă creştere a presiunii în recipientele închise. Reacţia dintre izocianaţi, apă şi polioli este puternic exotermă. Există riscul autoaprinderii plasticului spongios tocmai fabricat.

Izocianaţii cei mai des întâlniţi sunt:

toluendiizocianaţii

difenil-metan-diizocianaţii sau metilen-difenil-diizocianaţii

polimetilen-polifenil-izocianaţii

hexametilendiizocianaţii

naftildiizocianaţii

izoforondiizocianaţii

trimetil-hexametilen-diizocianaţii

fenilizocianaţii (ca impuritate)

De regulă izocianaţii aromatici au proprietăţi de reacţie mai puternice decât cei alifatici. Este de asemenea important să ne amintim că volatilitatea este funcţie de temperatură, astfel încât creşterea temperaturii conduce la creşterea presiunii vaporilor şi deci la creşterea vaporizării.

Riscuri pentru sănătate

Izocianaţii

Izocianaţii implică riscuri pentru sănătate mai ales la inhalarea sub formă de vapori, pulberi sau aerosoli (ceaţă). Inhalarea poate provoca iritaţia mucoaselor, însoţite de simptome ale căilor respiratorii asemănătoare celor din astm şi bronşită, precum şi afectarea funcţiei pulmonare. Riscul unor reacţii de hipersensibilitate este ridicat. Izocianaţii pot cauza de asemenea iritaţii ale ochilor, pielii şi căilor respiratorii. Expunerea la concentraţii ridicate de izocianaţi poate provoca stări febrile cu afectarea ţesutului pulmonar. În cazul contactului repetat cu pielea izocianaţi pot provoca eczeme, şi în cazuri izolate sensibilizarea pielii.

Datorită efectului puternic iritant al izocianaţilor şi mai ales datorită riscului de afectare a funcţiei pulmonare şi de sensibilizare, valorile limită impuse pentru izocianaţi sunt scăzute. O persoană cu sensibilitate poate avea serioase probleme de sănătate chiar şi la inhalarea unor concentraţii sub valoarea maximă admisă.

De obicei concomitent cu hipersensibilitatea la izocianaţi se dezvoltă şi o hiperreactivitate a căilor respiratorii. Hiperreactivitatea presupune o sensibilitate a individului chiar şi la mirosuri puternice, ca de ex. parfumurile, la substanţe în general iritante precum fumul de ţigară sau gazele de eşapament, sau la aerul rece. Aceasta poate deci influenţa şi activităţile individului din afara locului de muncă. Hiperreactivitatea poate apărea chiar şi după întreruperea expunerii la izocianaţi. Expunerea la fum de ţigară poate întreţine hiperreactivitatea dobândită.

Cercetătorii au demonstrat de curând că expunerile izolate la concentraţii ridicate de izocianaţi pot presupune riscuri serioase pentru sănătate. De aceea este important să se inventarieze cu grijă etapele de lucru care implică riscuri de expunere la concentraţii mari. Procesele în care poliuretanul este supus la temperaturi înalte, manipularea substanţelor vărsate accidental sau a reziduurilor ca urmare a unor accidente profesionale sau ale unor perturbări în producţie reprezintă exemple de situaţii în care expunerea personalului la izocianaţi trebuie prevenită prin utilizarea de echipament individual de protecţia muncii.

La încălzirea poliuretanilor, de ex. în cazul sudurii sau producerii unui incendiu, se formează gaze toxice precum monoxidul de carbon, izocianaţii liberi, fenoli, acidul cianhidric, gazele nitroase şi alţi compuşi azotaţi. Cantităţi mici de acid clorhidric, acid fluorhidric şi fosgen se pot forma în cazul folosirii hidrocarburilor fluorurate şi

clorurate ca agent de expandare la fabricarea spumei poliuretanice. Amestecul de gaze format este inflamabil şi în cantităţi mari poate conduce la producerea unei explozii.

Aminele

O atenţie deosebită li s-a acordat şi aminelor volatile. În industria fabricării de poliuretani, aminele sunt deseori adăugate în amestecul de reacţie pentru a cataliza reacţia de polimerizare. Expunerea la amine în concentraţii ridicate poate provoca afecţiuni ale ochilor, pielii şi căilor respiratorii, de ex. astm. Expunerea necontrolată la amine poate deci implica riscuri considerabile pentru sănătate. Este de aceea important să se facă determinări de expunere şi în ceea ce priveşte aminele.

Masele plastice poliesterice

Noţiuni fundamentale

Poliesterii nesaturaţi se folosesc ca materiale de construcţii , de multe ori împreună cu materiale de consolidare, fiind cunoscuţi sub denumirea de mase plastice poliesterice armate. Exemple de produse fabricate din acest material sunt bărcile, caroseriile, rezervoarele, recipientele, conductele, ţiglele şi alte materiale de construcţii.

Masele plastice poliesterice armate sunt fabricate din poliesteri nesaturaţi şi o componentă de rezistenţă. Poliesterul nesaturat se obţine prin reacţia dintre un acid carboxilic organic nesaturat şi un glicol. Produsul de reacţie, un poliester nesaturat, se amestecă cu sau se dizolvă într-un monomer reactiv, de obicei stiren. În urma reacţiei cu monomerul, poliesterul suferă un proces de durificare, transformându-se într-un material solid înalt polimerizat, cu structură de reţea. Excesul de monomer se elimină sub formă de vapori.

Rezistenţa şi celelalte caracteristici mecanice ale produselor se îmbunătăţesc prin armarea poliesterului. În acest scop se folosesc diferite fibre, de obicei fibre de sticlă sub formă de împletitură, folie sau aşa-numitul “roving” (semitort). Poliesterul armat cu fibre de sticlă domină grupul de materiale plastice compozite din fibre. Există de asemenea poliesteri armaţi cu fibre de carbon, oţel, fibre poliamidice aromatice etc.

Obiectele mari din plastic poliesteric armat se toarnă în forme prin injectare sau aşezare manuală. Pereţii formei sunt căptuşiţi cu un agent de demulare, cum ar fi ceara, pentru a putea desprinde produsul din formă după solidificare. Pe suprafaţa tratată cu ceară se aplică apoi gelcoat. Deasupra stratului de gelcoat produsul stratificat este întărit cu plastic poliesteric şi fibre de sticlă într-un număr de straturi care variază în funcţie de grosimea dorită. Poliesterul nesaturat şi gelcoatul pot fi injectate la suprafaţa formei sau aplicate cu ajutorul unei pensule sau al unui rulou.

Riscuri pentru sănătate

Solvenţii organici

Stirenul

Stirenul este monomerul reactiv cel mai des folosit la fabricarea maselor plastice poliesterice. Astfel stirenul are atât rol de solvent pentru plasticul poliesteric nesaturat, cât şi de ligant pentru stabilirea de legături ionice / covalente. Stirenul pătrunde în organism în primul rând prin inhalare. Din cantitatea inhalată se absoarbe cam 60-70%, în funcţie de concentraţia din aerul inhalat şi de efortul fizic depus în desfăşurarea activităţii. Stirenul poate de asemenea pătrunde în organism prin piele sau pe calea digestivă. Datorită liposolubilităţii crescute, stirenul se depozitează în ţesuturile grase.

Expunerea la stiren în concentraţii de peste 20 ppm poate provoca iritaţii acute ale mucoaselor căilor respiratorii şi ochilor. La aprox. aceleaşi concentraţii poate fi

afectat şi sistemul nervos central. Datorită efectului puternic de iritare locală, riscul ca cineva să se expună în mod inconştient la concentraţii ce îi pot pune viaţa în pericol este neglijabil.

Expunerea îndelungată la concentraţii ridicate de stiren poate provoca leziuni ale sistemului nervos central (encefalopatie toxică). Au fost înregistrate de asemenea cazuri izolate de astm şi alergii cutanate. Cantitatea de substanţă pătrunsă prin piele poate fi considerabilă la cei care lucrează în interiorul rezervoarelor.

Pulberile

Agenţii de umplutură, pigmenţii şi materialul de armare pot cauza tulburări sau îmbolnăviri, mai ales dacă în urma manipulării rezultă pulberi. În urma prelucrării plasticului poliesteric (şlefuire, tăiere) rezultă pulberi constând în principal din plastic poliesteric şi într-o măsură mai mică din fibre de sticlă sau carbon. Pulberile de fibră de sticlă produc iritaţii în urma unor contacte mecanice şi pot avea efect iritant asupra pielii şi căilor respiratorii. De aceea este important ca uneltele de mână de şlefuit, să fie prevăzute cu exhaustor. Nu au fost înregistrate modificări pulmonare cu caracter permanent provocate de expunerea la pulberi de plastic poliesteric armat.

Masele plastice acrilice

Noţiuni fundamentale

“Mase plastice acrilice” este un termen generic pentru o serie de compuşi chimici reprezentaţi de esterii acidului acrilic sau de compuşii derivaţilor acidului acrilic cu alcooli. Esterii acrilici constituie materia primă pentru fabricarea produselor acrilice, cum ar fi masele plastice acrilice.

Acestea din urmă pot fi termoplaste sau mase plastice termorigide. Sistemele / produsele termoreactive bazate pe acrilaţi pot intra în componenţa cernelurilor serigrafice şi poligrafice, a lacurilor şi vopselelor folosite în tratarea suprafeţelor, a elementelor care intră în structura pardoselilor, a materialelor dentare, a cimentului pentru fixarea protezelor ortopedice folosite în artroplastie, a răşinilor de turnare, a mulajelor galvanice fotopolimerizante din tipografii, precum şi a adezivilor.

Un exemplu important sunt lacurile şi cernelurile pentru tipar care se întăresc la radiaţii ultraviolete; acestea sunt formate dintr-un liant de bază şi unul sau mai mulţi prepolimeri acrilici. Întărirea în sine este declanşată prin adaosul unui fotoiniţiator care absoarbe energia razelor ultraviolete, iniţiând astfel formarea de legături între catenele prepolimerilor.Se pot folosi chiar şi întăritori pentru întărire fără energie ultravioletă, precum compuşii epoxidici sau peroxizii.

În acelaşi mod acţionează o parte din acrilaţii utilizaţi în tehnica dentară. Aceştia se întăresc la expunerea la “lumină albastră” (400-500 nm). Aceşti acrilaţi se folosesc sub formă nealiată între dintele polizat şi plombă. La rândul lor plombele constau deseori din acrilaţi armaţi (plombe de compozit).

Un alt exemplu sunt adezivii de tip acrilic.

a) Adezivii cianoacrilici care polimerizează în contact cu aerul în câteva secunde. Au putere mare de fixare pentru anumite materiale, cum ar fi plasticul, cauciucul sau metalele.

b) Adezivii anaerobi, care se întăresc în absenţa aerului la contactul cu ionii metalici. Iniţial purtau numele de “lichid de închidere” întrucât erau utilizaţi în special la fixarea cuplajelor filetate. Adezivii anaerobi sunt utilizaţi pe scară largă în industria automobilelor.

c) Adezivi care se întăresc (polimerizează) la expunerea la raze ultraviolete. Se folosesc în special în industria electronică.

Riscuri pentru sănătate

Majoritatea componentelor acrilice au efecte iritante asupra ochilor, pielii şi căilor respiratorii. Iritaţiile pot apărea în urma expunerii la vapori, aerosoli sau pulberi ale unor astfel de produse. La cei care au predispoziţie se poate declanşa astmul. Chiar şi pulberile rezultate în urma prelucrării maselor plastice acrilice durificate pot provoca efecte asemănătoare datorită resturilor de substanţă nedurificată din produsul final.

Ceea ce constituie cel mai mare risc pentru sănătate este conţinutul de monomeri acrilici al produselor din mase plastice acrilice, dar şi conţinutul de oligomeri şi prepolimeri poate conduce la creşterea riscurilor.Componentele din mase plastice acrilice sunt de regulă sensibilizante în cazul contactului cu pielea, cu alte cuvinte pot produce eczeme de contact alergice. Metacrilaţii sunt de regulă mai puţin sensibilizanţi decât acrilaţii corespunzători.

Un grup deosebit de expus este personalul care lucrează în domeniul tehnicii dentare. Aceştia folosesc cantităţi mici de material pentru fiecare plombă, dar activitatea se repetă de câteva ori pe zi. Componentele acrilice nedurificate folosite în tehnica dentară sunt deseori puternic alergenice, iar cerinţele de precizie din acest domeniu de activitate fac deseori imposibilă utilizarea mănuşilor de protecţie care există astăzi pe piaţă şi care sunt necesare pentru asigurarea unei protecţii totale. Pentru a împiedica contactul dintre materialele acrilice şi piele, metodele de lucru şi materialele folosite trebuie adaptate. Este de asemenea important să se evite inhalarea vaporilor şi a pulberilor rezultate în urma polizărilor.

Zgomote

Zgomotele constituie deseori un important factor de suprasolicitare în mediul de muncă. Pe lângă faptul că zgomotele pot cauza leziuni ale aparatului auditiv, ele sunt percepute deseori ca deranjante. În plus zgomotele pot împiedica sau îngreuna comunicarea, sau pot atenua alte sunete pe care dorim să le auzim.

Expunerea la zgomote puternice într-o perioadă scurtă de timp poate determina diminuarea temporară a sensibilităţii acustice. De regulă auzul revine după o perioadă de recuperare mai scurtă sau mai lungă. În cazul expunerii îndelungate la zgomote puternice pot apărea leziuni la nivelul cililor situaţi în urechea internă, ceea ce se soldează cu o diminuare definitivă a auzului. O astfel de leziune a aparatului auditiv are caracter permanent şi nu poate fi vindecată.

Cu cât zgomotul este mai puternic, cu atât mai repede apar leziunile auditive. Expunerea îndelungată la zgomote cu nivel de presiune acustică din clasa A, depăşind 85 dB, implică riscul unor leziuni auditive. Cu toate acestea, sensibilitatea individuală variază puternic, ceea ce face ca persoanele sensibile să prezinte riscul unor leziuni auditive chiar şi în cazul expunerii îndelungate la zgomote cu un nivel acustic sub 85 dB (A).

Chiar şi o diminuare moderată a sensibilităţii auditive poate fi deranjantă, întrucât determină dificultăţi de comunicare. Acest lucru este mai uşor de observat în cazul discuţiilor în grup, când individul poate fi deranjat de faptul că mai multe persoane vorbesc în acelaşi timp.

De obicei hipoacuzicii înşişi devin conştienţi de afecţiunea de care suferă într-un stadiu destul de avansat, întrucât se obişnuiesc treptat cu diminuarea acuităţii auditive. Acufenele (ţiuitul continuu în urechi) pot indica totuşi existenţa unor leziuni auditive. Un risc deosebit de leziuni auditive îl constituie aşa-numitele “zgomote sub formă de impulsuri”, de exemplu zgomotele de impact. Expunerea la pocnituri izolate, dar suficient de puternice, poate provoca apariţia unei leziuni auditive definitive.

Pe lângă faptul că pot provoca leziuni ale aparatului auditiv, zgomotele îi pot împiedica pe salariaţi să se concentreze asupra unei sarcini, constituind astfel un factor care îngreunează buna desfăşurare a activităţii. De asemenea zgomotele pot fi percepute ca obositoare şi deranjante.

Un alt dezavantaj pe care îl prezintă zgomotele este acela că ne împiedică să percepem alte sunete. Astfel, posibilităţile de a comunica într-un mediu zgomotos sunt reduse. Pentru a putea comunica cu voce tare într-un mediu cu zgomote de peste 70 dB (A) trebuie să stăm la cel mult 1 m depărtare de interlocutor, cu condiţia ca auzul acestuia să fie perfect. La zgomote cuprinse între 95 şi 100 dB (A), trebuie să ţipăm pentru a ne face auziţi.

În aceste cazuri scad sensibil şi posibilităţile de a percepe semnale acustice de avertizare, de ex. cele emise de un vehicul care se îndreaptă spre noi. Zgomotele pot deci constitui şi un risc indirect de accidentare.

În afara sunetelor audibile sub formă de zgomote pot apărea şi infrasunete. Prin “infrasunete” se înţeleg sunete cu frecvenţe de până la 22 Hz. Infrasunetele sunt percepute doar într-o măsură limitată de organele auditive ale omului. Dacă infrasunetele au un nivel înalt, ele determină o anumită reacţie. A fost identificat un aşa-numit “prag de percepţie” care face trecerea spre aria de audibilitate. În prezent legătura dintre nivelele de infrasunete determinate şi influenţa acestora asupra indivizilor, manifestată prin somnolenţă, reacţii de agitaţie, irascibilitate etc., a fost clarificată. Infrasunetele situate sub pragul de percepţie nu par să aibă vreun efect asupra indivizilor. De aceea este de dorit ca nivelul infrasunetelor produse în mediul de muncă să nu depăşească pragul de percepţie.

Infrasunetele sunt generate în procese tehnologice sau instalaţii care presupun punerea mişcare a unor mase de aer sau obiecte cu suprafeţe mari. Exemple de astfel de surse de infrasunete sunt motoarele diesel, compresoarele cu piston, sistemele de ventilaţie şi vehiculele. În mod normal nu se pot utiliza antifoane pentru a limita efectele intrasunetelor, întrucât acestea nu pot fi amortizate decât în mică măsură.

Chiar şi ultrasunetele sunt prezente uneori în câmpul muncii. Prin ultrasunete se înţeleg sunete cu frecvenţe de peste 18 000 Hz. Nu este exclusă posibilitatea apariţiei unor leziuni auditive în cazul expunerii îndelungate la ultrasunete cu un nivel înalt de presiune acustică.

Echipamentele care produc ultrasunete pot genera subtonuri în aria de frecvenţă audibilă. Aceste subtonuri pot fi percepute ca foarte iritante. În plus, după o perioadă de expunere suficient de lungă, ele pot provoca leziuni auditive, dacă nivelul acustic este suficient de înalt.

Utilizarea ultrasunetelor în sectorul industrial şi cel medical, precum şi în activităţi de supraveghere şi control, a crescut considerabil în ultimii ani. În industrie ultrasunetele se folosesc în special la prelucrarea materialelor plastice (sudarea plasticului), curăţare şi diferite forme de supraveghere, având de obicei frecvenţe mai scăzute din intervalul de frecvenţă al ultrasunetelor (între 20 000 şi 40 000 Hz). Pentru metodele nedistructive de încercare a materialelor se folosesc în mod normal ultrasunete cu frecvenţe mai înalte. Ultrasunetele transmise prin aer cu frecvenţe de pese 200 kHz nu ar trebui să constituie o problemă în mediul de muncă, printre altele datorită amortizării lor în aer. De obicei emiterea de ultrasunete poate fi limitată relativ uşor, prin ecranare sau capsulare. Chiar şi antifoanele relativ simple oferă o bună amortizare a ultrasunetelor. Trebuie luate însă în considerare riscurile care apar în cazul contactului direct cu echipamentele generatoare de ultrasunete.

Vibraţiile

Lucrul cu diferite maşini şi unelte de mână vibratorii , cum ar fi ciocanul daltă, ciocanul perforator, polizorul, sau perforatorul de roci tari, poate produce tulburări ale circulaţiei şi sensibilităţii cutanate la nivelul mâinilor.

Dacă influenţa vibraţiilor este de scurtă durată şi intensitate medie, tulburările care apar au caracter temporar. Dacă în schimb influenţa vibraţiilor este de lungă durată şi intensitate mare, pot apărea diferite afecţiuni cu caracter permanent. Riscurile sunt deosebit de ridicate în cazul contactului direct cu componentele care vibrează puternic, cum ar fi dalta la uneltele de mână.

Simptomul cel mai cunoscut caracteristic afecţiunilor cauzate de vibraţii poartă numele de “degete albe” şi este rezultatul tulburărilor circulaţiei periferice la nivelul ţesuturilor cutanate şi subcutanate. Se manifestă prin paloare şi scăderea sensibilităţii degetelor. În cazul celor afectaţi de vibraţii simptomul se poate manifesta şi în urma scăderii temperaturii, chiar dacă persoana nu se află sub influenţa directă a vibraţiilor, de ex. în timpul liber, atunci când merge la scăldat sau la pescuit, sau cu alte ocazii când mâinile sunt expuse la temperaturi scăzute. Dacă expunerea la vibraţii încetează, această afecţiune regresează cu timpul. În cazul în care este minoră, sunt şanse ca ea să regreseze mai repede. Consumul de tutun creşte riscul apariţiei tulburărilor circulatorii şi implicit riscul apariţiei sindromului “degetelor albe”.

În asociere cu alţi factori de suprasolicitare a organismului, vibraţiile pot cauza afecţiuni neurologice, articulare sau ale structurii colagenului. Tulburările neurologice se manifestă prin amorţire şi alte tulburări ale sensibilităţii degetelor, şi pot fi de mai mare intensitate în momentele în care persoana respectivă nu se află sub influenţa directă a vibraţiilor, de ex. în timpul nopţii.