Idealul crestin este sfintenia 

În mod cu totul eronat se crede cã sfintii sunt niste oameni iesiti din conditiile vietii normale. Ei de fapt sunt oameni ca noi dar care luând în serios chemarea lui Dumnezeu "fiti sfinti, pentru cã Eu sunt Sfânt" (1 Petru I, 16), si luptându-se "lupta cea bunã a credintei" au ajuns "casnici ai lui Dumnezeu" (Efes. II, 19). Ei au conlucrat cu harul Sfântului Duh primit prin Sfintele Taine, care ne oferã tuturor sâmburele sfinteniei, si cresctnd în Hristos, au devenit din ce în ce mai puri, din ce în ce mai iubitori din ce în ce mai smeriti. Ei au fost fascinati de iubirea si smerenia lui Hristos si au fost atrasi de dumnezeiasca frumusete a sfinteniei celei mai presus de fire.

Sfintii îsi manifestã aceastã comuniune cu Hristos rugându-se, participând la Sfintele Slujbe, citind Scripturile Sfinte si fãcând bine oamenilor. Rugãciunea este pentru ei respiratia fireascã a iubirii, de aceea ei râvnesc dupã rugãciune în chip deosebit si tind sã ajungã la rugãciunea necontenitã. Sfintele Slujbe, în special Sfânta Liturghie, sunt mijlocul de unire cu Hristos, de adâncire a comuniunii cu Hristos si de transformare dupã asemãnarea cu Hristos.

În viata Sfintilor mânia a fost înlocuitã de blândete; lenea de hãrnicie; rãutatea de bunãtate; zgârcenia de dãrnicie; vrãjmãsia de dragoste; desfrânarea de curãtie; mândria de smerenie; invidia de bucuria pentru binele aproapelui; calomnia de respectarea onoarei aproapelui. Fãrã aceste virtuti chiar dacã ne ostenim nu ajungem la sfintenie. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: "Putem osteni cu generozitate în lupta virtutii, putem posti, putem priveghea si practica orice fel de nevointã; totul este în zadar dacã nu luptãm sã ne facem o inimã fãrã rãutate, simplã, dreaptã, smeritã, blândã. Numai într-o astfel de inimã se rãspândeste, respirã si locuieste, ca într-o locuintã plãcutã, harul Duhului Sfint".

Astfel de oameni, rãniti de dragostea lui Hristos, au vietuit peste tot. Pãmântul binecuvântat al tãrii noastre n-a fost lipsit de prezenta lor. În inima Transilvaniei, la poalele Muntilor Apuseni, evlavia popularã pãstreazã, si ne trasmite pânã astãzi, chipul luminos al Sfântului Ghelasie de la Râmet.

In sfinţi noi nu cinstim orgoliul omenesc şi greşelile oamenilor, ci în sfinţi cinstim lucrarea Duhului Sfânt care iartă păcatele şi care dăruieşte oamenilor harul şi iubirea Preasfintei Treimi. […] Cinstirea sfinţilor nu intră în concurenţă cu cinstirea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Dumnezeu se bucură că cinstim pe prietenii Lui care sunt sfinţii. În Maria Egipteanca noi nu cinstim pe femeia păcătoasă, ci pe femeia pocăită şi ridicată prin pocăinţă şi prin harul lui Dumnezeu. Prin Sfântul Apostol Pavel noi nu cinstim pe prigonitorul Saul din Tars, ci pe cel care s-a convertit şi a iubit atât de mult pe Hristos pe care îl prigonea înainte, încât a pătimit moarte de martir pentru El. De aceea, Biserica Ortodoxă când cinsteşte sfinţii se uită mai întâi la lucrarea lui Dumnezeu din ei. Deci, noi, Biserica, când recunoaştem ca sfinţi pe omenii care au iubit pe Dumnezeu şi au împlinit în viaţa lor voia Lui pe pământ, de fapt cinstim pe Dumnezeu care a lucrat în ei. Nici un om nu este fără de păcat, dar noi mai întâi vedem lumina din oameni, nu păcatele din ei. De aceea, înainte de fi cineva trecut în rândul sfinţilor se săvârşeşte ultimul parastas pentru iertarea păcatelor lui” […] Deosebirea dintre un sfânt şi un om obişnuit este aceea că sfântul a răspuns iubirii lui Dumnezeu cu iubire în rugăciune faţă de Dumnezeu şi cu iubire în rugăciune faţă de semeni. Când ne uităm la viaţa slujitorilor Bisericii vedem mai bine câtă lumină au cultiva prin lumina botezului, prin lumina hirotoniei şi prin lumina împărtăşirii lor din Sfânta Euharistie”.

Cultura adevărată este iradierea sfinţenieiDocumentar 

Adrian Dinu

Duminică, 7 noiembrie 2010

A refuzat episcopatulSfântul Iustin Popovici s-a născut pe 25 martie 1894 în localitatea sârbă Vranje. A

✉email0În opinia Sfântului Iustin Popovici, cultura şi sfinţenia nu pot exista într-un mod separat. O cultură lipsită de sfinţenie, manifestată într-un mod strict umanist, nu poate exercita şi un rol spiritual în viaţa omului. Pe de altă parte, sfinţenia se manifestă întotdeauna într-un cadru cultural, deoarece altfel nu poate răspunde problemelor actuale ale omului pătimaş. În esenţă, putem vorbi despre o cultură a Duhului Sfânt, dăruită celor pregătiţi prin har. Sfântul Iustin Popovici propune o analiză interesantă a acestui aspect, evidenţiind totodată şi excesele culturii umaniste.

Într-unul din studiile sale intitulat Doliu pentru Hristos. Cultură şi sfinţenie, Sfântul Iustin Popovici vorbeşte despre adevărata cultură duhovnicească. Astfel sfinţii sunt adevăraţii noştri pedagogi şi învăţători, pentru că numai sfinţenia poate lumina şi desăvârşi persoana umană. "În afara sfinţilor nu există învăţători şi pedagogi adevăraţi, nici o cultură adevărată fără sfinţenie. Numai sfântul este adevăratul pedagog şi învăţător; numai sfinţenia este adevărată lumină. Cultura adevărată, luminarea adevărată nu sunt nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi

acţionează în lumină" (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filozofiei, trad. pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan

I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 102). Poziţia aceasta radicală a Sfântului Iustin Popovici nu trebuie privită cu neîncredere. Sfinţenia oferă cu adevărat măsura culturii. O cultură care transformă propriile succese şi planuri în idoli şi ridică simple concepte omeneşti la rangul unor legi sfinte este fără îndoială una falsă, lipsită de spiritualitate şi chiar demonică. Adevărata sfinţenie ne culturalizează, umanizându-ne nu în vederea obţinerii unor rezultate fizice, ci pentru ca noi înşine, reuşind să o dobândim, să îi luminăm pe ceilalţi. "Sfinţind, sfinţenia în acelaşi timp luminează şi învaţă. Există o anumită identitate între sfinţenie şi luminare. În realitate cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. Şi, întrucât sunt sfinţiţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, sfinţii sunt şi adevăraţi învăţători şi pedagogi" (Omul şi Dumnezeul-om..., pp. 102-103). Această luminare reprezintă adevăratul progres cultural. Nu putem spune că progresul tehnologic sau intelectual este singurul care merită titulatura de progres cultural. Omul este alcătuit din suflet şi trup, iar ambele pot fi cu adevărate desăvârşite doar prin sfinţenie, iar nu prin simple progrese materiale. Cultura trebuie să poarte un sens mai înalt decât acela al dezvoltării unor calităţi practice. Ea trebuie să ofere un sens esenţial vieţii umane.

"Sfinţenia harismatică este sufletul culturii"

Sfântul Iustin Popovici subliniază această necesitate a existenţei unui sens înalt al culturii. El precizează că acest fapt este cu neputinţă dacă sfinţenia nu reprezintă partea esenţială a culturii. "Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei; tocmai în aceasta constă plinătatea şi desăvârşirea personalităţii şi existenţei omeneşti. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul cel veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine să fii tigru în mijlocul junglei sau leu în pustie decât un om lipsit de cultura sfinţeniei" (Omul şi Dumnezeul-om...,

p. 103). Cultura sfinţeniei ni se impune ca o cale imposibil de evitat. O eventuală evitare a ei ar duce la o neîmplinire a sensului vieţii umane. De vreme ce cultura Duhului este intrinsec legată de sfinţenie, orice om lipsit de sfinţenie va poseda o cultură eronată, idolatră. Sunt multe persoane care îşi etalează numeroasele cunoştinţe, dar care nu reuşesc să facă dovada unei vieţi curate de patimi. Mândria, egoismul, iubirea de bani sunt însoţitoarele constante ale culturii umaniste lipsite de orice spiritualitate intrinsecă. De aceea, Sfântul Iustin Popovici remarcă faptul că o cultură duhovnicească sfinţeşte, luminează, curăţă sufletul omului de orice patimă şi neputinţă, în timp ce cultura strict umanistă îl ţine captiv în această lume. "Cultura fără sfinţenie, "luminarea" fără sfinţirea în Duhul Sfânt, acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. (...) Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi-l conduce ("luminează") spre tot ceea ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. Ea alungă tot păcatul şi biruie orice moarte şi, de aceea, ea îl curăţeşte pe om, îl sfinţeşte, îl face nemuritor, veşnic, nestricăcios" (Omul şi Dumnezeul-om..., p. 103). Cultura

duhovnicească capătă, prin urmare, o funcţie de luminare a sufletului uman în vederea obţinerii adevăratei sfinţenii.

Tragedia culturii umaniste

În opinia Sfântului Iustin Popovici, cultura umanistă nu poate transforma omul într-o persoană mai bună, ci doar într-un conglomerat de patimi. "Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragic sforţare zadarnică. Lucrul maxim pe care poate să-l realizeze pentru om o cultură superficială, epidermică, este acela de a-l schimba într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică" (Omul şi Dumnezeul-om..., p. 105). Viteza cu care se succed lucrurile astăzi ne îndeamnă la o transformare negativă. Deşi cunoaştem mai multe aspecte decât predecesorii noştri, avem mai puţină linişte ca ei. Ne ostenim, apăsaţi de mulţimea responsabilităţilor, dar uităm să îi apreciem pe cei din jur. De aceea, glasul profetic al poporului ortodox răsună cu putere afirmând că adevărata cultură se naşte din sfinţenie. Sfântul Iustin Popovici insistă asupra acestui aspect: "Din adâncul sufletului poporului nostru ortodox se ridică glasul: fără sfinţenie nu există cultură şi educaţie; fără sfinţi nu există pedagogi şi învăţători. Nu este aceasta Evanghelia? Nu este aceasta Ortodoxia? Şi dacă nu sunt aceasta, atunci la ce mai avem nevoie de ele?" (Omul şi Dumnezeul-om..., p. 105). Aşa cum nu putem permite respingerea Evangheliei, nici nu putem accepta o cultură umanistă lipsită de orice orizont duhovnicesc. Parafrazând un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, putem spune că nici sfinţenia nu trebuie să existe fără cultură, dar nici cultura fără sfinţenie în Domnul.