Vatra de vin

Calistra

Terorismul, de la vechile practici la cele noi: Avem nevoie de o schimbare

Ica-Macicas Corina

An III, Seria II, Gr. 6

Organizațiile teroriste au crescut ca număr, bazându-se pe atacuri suicidare, urmărind atingerea unor obiective politice cu importanță majoră, iar explicațiile oferite până în acest moment nu sunt satisfăcătoare. Aceasta este ideea de la care pornește studiul realizat de Robert Pape în anul 2003, publicat în volumul 97 al revistei American Political Science. Pentru a înțelege acest fenomen în continuă creștere, acest studiu colectează informații cu privire la atacurile teroriste de tip suicidar din anii 1980 până în 2001, acumulând 187 de astfel de actiuni. În anii 1980 atacurile suicidare erau rare și greu accesibile opiniei publice. Începând cu atacul din 1983 asupra ambasadei Marii Britanii din Beirut, s-au inregistrat 188 de atacuri teroriste în întreaga lume, rata crescând de la 31 in anii 80 la 104 in anii 90 la 53 doar în anii 2000-2001. Primele explicații psihologice cu privire la aceste acte, făceau refire la o predispoziție spre suicid, lipsa de educație sau spalarea pe creier, cei selectați pentru a realiza aceste acte fiind bărbați singuri, în jurul vârstei de 20 de ani, fanatici. În prezent, aceste explicații s-au dovedit a fi incorecte, cei care aleg sinuciderea în scop terorist făcând parte din toate categoriile sociale, uneori integrarea sociala fiind una foarte buna.

Logica ce se găsește în spatele acțiunii teroriste de tip suicidar este aceea de a ”pedepsi” sau de a amenința un guvern, pentru a-și schimba politica de acțiune sau pentru a forța unele state democratice să își retragă trupele de pe anumite teritorii. Cele trei aspece care tind să se repete în cadrul atacurilor teroriste, și care relevă faptul că acestea sunt acțiuni organizte, orientate spre atingerea unui scop: 1. timingul- aproape toate atacurile suicidarea teroriste apar în campanii organizate și coerente, nu ca incidente izolate sau aleatoare (din 188 de atacuri, 179 sau 95% erau organizate). 2. scopuri nationaliste- campaniile teroriste sunt direcționate către obținerea controlului asupra unor teritorii pe care ei le consideră ”patrie mamă”, prin evacuarea trupelor străine (din 1980 până în 2001 nu a existat nicio campanie teroristă care să fie îndreptată asupra unor țări neutre sau care nu au trupe pe teritoriile natale ale teroriștilor), 3. selecția

țintelor- în ultimii douăzeci de ani cel puțin campaniile teroriste au fost îndreptate împotriva țărilor democratice. La bază terorismul suicidar este o strategie de a constrânge.

Cea mai cunoscută și devastatoare campanie teoristă, rămâne cea din 11 septembrie 2001, când două avioane s-au izbit de turnurile gemene și un al treilea în Pentagon. Bilanțul arată că în acel atac au murit 3037 de oameni. Restul atacurilor înregistrate de Pape, aduc în vedere metode nonmilitare de distrugere. Cel mai adesea s-au utilizat mașini sau camioane capcană, detonarea centurilor cu explozibil sau scafandri care plasau bombe improvizate sub vase. Aceste metode ”neconvenționale” au fost discutate în articolul lui Schweitzer (2003), ce poartă titlul Era terorismului non-convențional, care consideră ca atacul de la 11 septembrie a fost momentul ce a deschis era terorismului modern internațional. La aproape doi ani de la atacul din 11 septembrie, se poate observa o creștere a intesității și frecvenței în plănuirea și executarea atacurilor teroriste cu distrugeri majore, fapt ce reflectă o schimbare profundă a conștiinței vis a vis de nivelul de violență încurajat sau pus în practică. O modificare semnificativă ce s-a produs în urma acestui atac, este legata de conștiința vie că aceste atacuri au crescut ca număr, fapt ce induce teroare printre cetățeni. Astfel taboo-ul ce înconjura puterea de distrugere a unui singur atentat sau a unei campanii teroriste, a început să dispară, fapt ce are ca și consecință nu doar prezență terorii, ci și curajul conducătorilor grupărilor teroriste de a amenința cu trecerea la terorismul non-convențional. În, foarte puține atacuri cu materiale non-convenționale au fost raportare. Cele mai cunoscute sunt atacurile din Japonia, realizate de cultul Aum Shinrikyo (adevărul suprem) în 1994-1995. Dintre acestea cel mai sângeros s-a petrecut în Tokyo în 1995, prin eliberarea de gaz sarin, care a omorât câțiva zeci de japonezi și a rănit alte câteva mii. In anul 2001 are loc o explozie la o fabrică din Franța, ce provoacă moartea a douazeci și noua de angajati. Se pare că explozia fusese provocată de un angajat din Africa de nord, la trei zile după ce acesta primise postul. Atacatorul plănuind o reactie in lant in cadrul fabricii, provocand pagube mult mai intense.

Această eră, în opinia autorului, are două niveluri de activitate. Primul se referă la executarea unui atac monumental (mega-terorism), utilizându-se armament de război pentru obinerea unui efect care este fundamental nonconvențional, iar cel de-al doilea se referă la pregătirea atacurilor teroriste și punerea lor în aplicare cu ajutorul materialelor non-convenționale pentru a produce rănirea unui număr mare de oameni, pagube materiale majore și traume la nivel psihologic. Desi acest scenariu crunt al utilizarii armelor neconventionale a fost deja facut public in urma razboiului din Irac, amenintarea ramane la nivel global. Michael(2002) publica alaturi de colaboratorii sai in revista The Futurist, o serie de articole, care au la baza ideea trecerii la o noua era a terorismului, atacurile de 11 septembrie schimband viitorul in mod violent. Ideea de baza a acestor articole vizeaza cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si viitor, autorii solicitand publicului sa isi ofere opinia cu privire la modul in care lumea a ajuns unde este precum si la directia in care se indreapta. De fapt prospectul pe termen lung oferit de autori, se refera la amplificarea conflictului dintre tarile sarace si cele bogate, precum si dintre diversele tari sarace la nivel intragrup, echilibrul la nivel mondial avand de suferit. De aceea

tarile vestice in special si cele civilizate in general,au obligatia suprema de a adopta masuri practice si ferme pentru a opri acest proces al deteriorarii, al distrugerii.

Foarte important de mentionat este faptul ca perceptia publica a fost deja marcata sub actiunea actelor teroriste, de aceea politicile anti-teroriste trebuie create si puse in aplicare cat mai repede. Aceste politici, necesita cooperarea la nivel international, in vederea neutralizarii grupului Al Qa’ida si a grupurilor afiliate, precum si a schimbarii patternurilor de comportament de factura terorista. Doar ca modificarea unei abordari politice nu este facila, si cu atat mai putin imediata. Implementarea unei noi viziuni asupra sigurantei nationale, poate intalni o serie de piedici, pornind de la slaba intelegere a ceea ce inseamna amenintarea de fapt, pana la lipsa de coordonare intre departamentele unui stat, sau la nivel international intre guvernele mai multor state. Stever (2005), publica un articol despre adaptarea managementului interguvernamental in noua era a terorismului, in care prezinta situatia actuala a modului de functionare a sistemului ce reglementeaza masurile de protectie civila, precum si sugestii cu privire la schimbarea unor practici vechi, in vederea asigurarii unei sigurante sporite. Pentru ca acest deziderat sa fie atins, este necesara o analiza amanuntita a modului de functionare a IGM (intergovernmental management), si ajustarea modelelor de functionare la noua era a terorismului.

Din perspectiva istorica, bazele IGM au fost puse in anul 1927, de John Dewey, care intrduce in cadrul sistemului federal (bazat pe norma), ideea de pragmatism. Pana in anii 90’ functioneaza doar la nivel de filosofie pragmatica si progresivista, avand o influenta minora in rezolvarea problemelor de la nivel guvernamental. In perioada urmatoare, IGM incepe sa dezvolte noi modele (de tip I, in care se bazeaza pe administrarea la nivel local, sub conducerea sistemului federal și de tip II, care porneste membrii sistemului federal) , prin care spiritul pragmatic se transforma in practici si politici, dând naștere la noi institutii. Guvernele incep sa colaboreze între ele, deoarece incep să înteleagă faptul că alianta pragmatica sporeste implementarea noilor politici. Punctul sensibil al IGM este acela ca a functionat bine intr-o perioada in care securitatea domestica era irelevanta. Autorul prezinta ca si problema de importanta majora lipsa integrarii garzii nationale in managementul situatiilor de urgenta, precum si implicarea deficitara a sistemului militar in lupta cu dezastrele naturale. De aceea IGM are nevoie sa se adapteze la noile consideratii legate de securitate, impuse sistemului federal de actiunile teroriste. Desi ar fi prematura specularea continutului noilor modele IGM, este posibila specificarea directiilor de actiune ale acestor modele. Ele vizeaza in principu aducerea pe scena actiunii a unor persoane specializate in domeniul combaterii terorismului (analiști ai domeniului militar, tehnicieni care inteleg tehnologiile teroriste precum si persoane orientate spre managementul intergurvernamental).

Contributia majora adusa in cadrul reorganizarii IGM, vizeaza patru mari presupuneri de analiza si actiune din partea sistemului. Prima vizeaza cresterea relevantei tehnologiilor teroriste, masurilor de securitate si a sistemului militar, de aici decurgand o serie de actiuni de optimizare a strategiilor de interventie si ajustare a tehnologiilor utilizate in prezent. Cea de-a doua presupunere este legata de transferul realizat de catre IGM dinspre reactivism spre proactivism.

Astfel managementul situatiilor speciale devine centrat pe preventia situatiilor de criza, si mai putin pe interventie, in cazul in care acestea au aparut. Cea de-a treia ipoteza este legata de necesitatea aparitiei unor noi valori, valori ce au rolul de a ghida reforma din interior. Valorile propuse in cadrul articolului sunt interventia imediata, dedicarea pentru securitatea cetatenilor si continuitate. Ultima presupunere vizeaza reforma profunda la nivelul reconstructiei intregului context intergurnamental, acest lucru fiind posibil prin restructurare continua si prin contact cu nevoile reale de securitate ale individului.

Pentru a raspunde la intrebarea ”ce urmeaza?”, trebuie sa avem in spate trecutul (atacurile teroriste singulare sau campaniile teroriste au produs pagube considerabile atat la nivelul pierderilor umane cat si materiale). Trecutul ne ofera informatii cu privire la actiuni sinucigase sau forme de sabotare sau complot impotriva unor membri ai sistemelor politice liberale, prin atac direct asupra unor persoane cu functii inalte, asupra unor institutii importante sau mai nou asupra cetatenilor, pentru a manipula guvernele. Viitorul nu ne ofera ideea de siguranta, in conditiile in care in prezent apare orientarea spre arme de distrugere in masa, dezvoltarea lor si multiplicarea lor pana la capacitatea de a distruge complet rasa umana de zeci de ori. Numai SUA declara in anul 2009 ca dispune de circa 5000 de arme cu capacitate de distrugere in masa, gata oricand de actiune si alte 2000 de proiectile inactive, ocupand pozitia fruntasa intre statele cu putere nucleara. Aceste date devin si mai terifiante in conditiile in care tarile arabe au intrat in contact cu modalitatile de constructie a acestor echipamente distructive, din dorinta de a avea un cuvant de spus la masa negocierilor, si pot ameninta oricand ca incep utilizarea lor. Aceasta putere nu a fost inca recunoscuta de catre fortele aliate, insa analiza capacitatii de distrugere este in continua desfasurare.

Cu alte cuvinte, in prezent atacurile teroriste tind sa isi creasca frecventa, dar mai ales capacitatea de a distruge, fie pentru a induce teroare in cadrul cetatenilor, fie pentru a obtine o serie de avantaje la nivel politic si administrativ. Cresterea puterii distructive, ne duce din ce in ce mai aproape de ideea de mega-atacuri teroriste, asa cum a fost ele prevazute inca de la inceputul anilor 2000, sporind nesiguranta traiului de zi cu zi. Solutia la acest fenomen este constructia unui sistem de aparare pentru un numar mare de cetateni, in 2006 fiind lansat proiectul scutului antiracheta, lansarea unor campanii sau proiecte de informare in masa cu privire la pericolul real cu care guvernele se lupta, si pentru care cetatenii trebuie sa dispuna de cateva mijloace individuale de protectie. În continuare se poate urmari lansarea unor campanii de pregatire a oamenilor pentru situatiile de criza precum si aparitia unor noi reglementari sau institutii non-militare, care sa lucreze in colaborare cu specialistii in domeniul terorismului și care sa vizeze protectia cetatenilor.

Bibliografie:

Marien, M., Wagar, W. W., Dror, Y., & Galtung, J. (2002). The New Age of Terrorism: Futurists Respond. The Futurist; 36, 1 , 16-24.

Pape, R. (2003). The Strategic Logic of Suicide Terrorism. American Political Science Review, Vol. 97, No. 3 , 1-19.

Schweitzer, Y. (2003). The age of Non-Conventional Terrorism. RUSI Journal; 148, 3 , 82-86.

Stever, J. (2005). Adapting intergovernmental management to the new age of terrorism. Administration & Society, Vol. 37, No. 4 , 379-403.