Ibidem şi idemcâteva precizări

Ibidem şi idem sunt cuvinte din limba latină. A se vedea secţiunea 6.1.6 din Eseul filosofic. Lucrul acesta este extrem de important pentru observaţiile care urmează.

În primul rând, aceste cuvinte trebuie scrise cu litere cursive (Eseul filosofic, p.60, n.22).

În al doilea rând, merită să vedem în dicţionar care este înţelesul şi statutul lor din punct de vedere gramatical. Înţelesul lui „ibidem” care ne interesează în contextul aparatului academic al eseului este tot acolo, în acelaşi loc. Din punct de vedere gramatical, „ibidem” este un adverb. În schimb, „idem” înseamnă acelaşi, aceeaşi, acelaşi lucru şi este un pronume.

Tot restul decurge din observaţiile de mai sus. Atunci când ne referim la un document şi repetăm referirea are evident sens să scriem ibidem, deoarece am văzut ideea, citatul etc. în acelaşi loc. Dacă pagina diferă, indicăm pagina.

N-are sens să scriem idem atunci când ar trebui să scriem doar un ibidem neurmat de nici o pagină. Ne referim la acelaşi loc! Ce sens ar avea aici pronumele „acelaşi”?

Are sens să vorbim despre acelaşi autor sau aceeaşi autoare. Atunci punem idem. De exemplu, o notă ar putea avea următorul conţinut: Mircea Flonta, Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, 1985); idem, Imagini ale ştiinţei (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994).

Recomandarea noastră este să folosim cuvântul „idem” doar pentru a ne referi la o persoană menţionată în cadrul notei respective, nu şi-n nota anterioară.

Nu trebuie uitat că ibidem (ca şi idem folosit fără restricţii) este un cuvânt periculos. Să zicem că scriem o primă notă care conţine o referire la o sursă documentară şi apoi o a doua notă în care folosim termenul „ibidem” pentru a ne referi la aceeaşi sursă. După un timp, rescriem textul şi intercalăm o notă între cele două note. Să zicem că a treia notă trimite la complet altă sursă. Evident, totul se dă peste cap. Trebuie să refacem şi nota care conţinea pe ibidem.

Recomandarea noastră categorică este să folosim pe ibidem doar în cazul literaturii neincluse în lista bibliografică finală. În mod normal, referirile la acest tip de literatură se fac doar în cadrul unei singure note. În orice caz, dacă apar note succesive trebuie mai degrabă analizat statutul sursei respective decât recurs la „ibidem”.

În altă ordine de idei, trebuie observat că termeni precum „ibidem” sau „idem” sunt folosiţi pentru a face textul mai concis. Construcţii de genul „idem, ibidem” sau „idem, op.cit.” nu sunt neinteligibile, dar nu se potrivesc cu obiectivul urmărit prin utilizarea lor. Evident, ele sunt nerecomandabile.

Stilul în care scriem datele calendaristice

Pe vremea când literele din tipografii erau de plumb, pentru a indica în descrierea bibliografică a unui document data apariţiei sale, ne rezumam în cazul cărţilor la an; în cazul revistelor se indicau luna şi anul.

Astăzi recurgem tot mai mult la documente publicate pe Internet. Aceste documente au un caracter dinamic. Autoarele sau autorii pot opera schimbări „din mers” . Textul nu mai este din plumb; suportul său electronic poate fi schimbat mult mai uşor. Indicarea datei publicării pentru aceste documente poate fi o mare problemă.

Norma adoptată în Eseul filosofic este limpede: indicăm data furnizată de autoare sau autor şi data accesării de către noi, pe Internet, a documentului. Cele două date se completează una pe cealaltă. Cea din document furnizează o indicaţie cu privire la momentul publicării sau al ultimei revizii. Data accesării ne dă o idee cu privire la momentul când documentul era vizibil pe Internet în forma citată de către noi.

Forma tradiţională a datei, în limba română, este: ziua, luna, anul. Această formă a influenţat şi alegerea din Eseul filosofic (p.74, r.26). Opţiunea din Eseul filosofic este însă problematică.

Dacă adoptăm forma amintită datele vor fi mai greu de ordonat în calculator. În plus, programe precum LATEX2html pun automat data în forma anul-luna-ziua.

Standardul modificat pe care-l formulăm aici cere scrierea datei documentului în forma anul-luna-ziua. Câteva exemple: 2000-02-21, 2002-09-01, 2003-12-25. Observaţi folosirea zerourilor pentru a avea tot timpul două cifre la lună şi la zi. Dacă autoarea sau autorul ne indică doar o parte a datei (anul, în cele mai multe cazuri) punem doar această parte şi nimic în rest. De asemenea, s-ar putea ca unele autoare sau autori să indice un interval de timp (perioada în care au scris şi rescris documentul afişat pe Internet).

Cum să scriem data accesării documentului? Norma din carte cere o formă diferită de cea a datei documentului. De multe ori s-ar putea să ştim doar data accesării şi acest lucru ar trebui să fie limpede din forma datei furnizate de noi (fără a încărca descrierea cu precizări de genul „fără data publicării”). Standardul simplificat introdus aici cere ca această dată să fie scrisă însă tot în forma anul-luna-ziua. Exemple: 1999-09-27, 2001-12-03.

La urmă, dar nu în cele din urmă ca importanţă, este crearea unui sistem de dosare în care ţinem documentele descărcate de pe Internet. Sugestia noastră este ca, în momentul descărcării, ele să fie puse în dosare (foldere) care au drept nume data descărcării. Forma acestor nume poate fi tot anul-luna-ziua. Exemple: 1999-09-27, 2001-12-03. Forma scurtă: 99-09-27, 01-12-03. Nu uitaţi zerourile! Oricine va încerca să folosească în practică acest sistem va observa că el permite ordonarea dosarelor chiar şi atunci când sortarea se face după numele lor. De asemenea, este un mod rapid de a nota data descărcării. Ulterior putem rearanja documentele descărcate. Important este să nu pierdem data la care le-am descărcat. Reconstituirea ei s-ar putea să fie o chestiune dificilă.