Ianuarie 2019 - silvic.usv.ro · 2 Ianuarie 2019. 3 Cuprins Abrevieri ..... 6
171
Transcript of Ianuarie 2019 - silvic.usv.ro · 2 Ianuarie 2019. 3 Cuprins Abrevieri ..... 6
2
Ianuarie 2019
3
Cuprins
Abrevieri .......................................................................................................................... 6
Index țări ......................................................................................................................... 8
Scopul acestei cărți ......................................................................................................... 9
Managementul resurselor forestiere: abordări conceptuale .......................................11
1.1. Definirea managementului forestier – de la simplu la complex..................11
1.2. Paradigma gestionării durabile .................................................................... 14
1.3. Management forestier – continuitate, durabilitate, responsabilitate ....... 17
1.4. Evoluția abordărilor sociologice, economice și ecologice în gestionarea
pădurilor ..................................................................................................................... 18
1.4.1. Evoluția paradigmelor dezvoltării economice.................................... 18
1.4.2. Servicii ecosistemice – între local și global ......................................... 19
1.4.3. Neoliberalism, economia mediului, economia forestieră ................. 24
1.4.4. Defrișări și tăieri ilegale ....................................................................... 31
1.4.5. Tipologii comportamentale în relația cu natura ................................ 39
1.5. Fundamentarea obiectivelor de management silvic .................................. 41
1.6. Noi perspective în managementul forestier .............................................. 46
1.6.1. Perspective bio-economice ................................................................ 46
1.6.2. Adaptarea managementului forestier la schimbările climatice ........ 48
1.6.3. Dimensiunea conservativă a managementului forestier .................. 50
1.6.4. Noua dimensiune socială a managementului forestier .....................52
Situația sintetică a pădurilor la nivel european și în România .................................... 54
2.1. Surse de date ............................................................................................... 54
2.2. Suprafața pădurilor și structura acestora .................................................. 55
2.3. Funcții atribuite pădurilor ........................................................................... 57
2.4. Stocul de lemn, acumulări anuale și extrageri ........................................... 58
4
Cadrul instituțional de desfășurare a managementului forestier ............................... 63
3.1. Politica forestieră între guvernare și guvernanță ...................................... 63
3.2. Instituțiile sociale ......................................................................................... 68
3.3. Tipologia instrumentelor de politică forestieră .......................................... 71
3.4. Politicile europene privitoare la păduri ...................................................... 74
Management forestier: cu sau fără proprietari? ......................................................... 76
4.1. Repartiția pădurilor europene pe forme de proprietate ........................... 76
4.2. Modificarea structurii formelor de proprietate ..........................................77
4.3. Forme de administrare a pădurilor publice ................................................ 79
4.4. Sisteme de reglementare a drepturilor de proprietate ............................. 80
4.4.1. Metodologia de analiză comparativă ................................................ 80
4.4.2. Reglementarea dreptului de consum ................................................ 82
4.4.3. Dreptul de management .................................................................... 84
4.4.4. Dreptul de excludere .......................................................................... 88
4.4.5. Dreptul de înstrăinare......................................................................... 90
4.4.6. Sinteza distribuirii drepturilor de proprietate ................................... 90
4.5. Provocări în managementul pădurilor private din Europa ........................ 93
4.6. Provocări în managementul pădurilor private în România ....................... 95
4.6.1. Modificarea formelor de proprietate ................................................ 95
4.6.2. Impactul procesului de retrocedare .................................................. 96
4.6.3. Evoluția despăduririlor în pădurile retrocedate ................................ 98
4.6.4. Tipologia practicilor de management a pădurilor private de mici
dimensiuni 101
Instrumente financiare și informaționale de responsabilizare .................................. 105
5.1. Fonduri pentru împăduriri .......................................................................... 105
5.2. Susținerea cooperării și a activităților specifice de management forestier
106
5.3. Instrumente de taxare dedicate susținerii gestionării pădurilor .............109
5
5.4. Instrumente informaționale și de marketing ............................................109
5.4.1. Informații dedicate proprietarilor .....................................................109
5.4.2. Informații dedicate publicului larg .................................................... 110
Managementul vânzărilor de lemn .............................................................................. 111
6.1. Reglementarea vânzărilor de masă lemnoasă ........................................... 111
6.2. Metode de stabilire a prețului lemnului .................................................... 114
6.3. Politici de comercializare a masei lemnoase ............................................. 120
6.4. Direcții de adaptare a managementului vânzărilor de masă lemnoasă ... 124
Politici utilizate în rețeaua de arii protejate Natura 2000 .......................................... 127
7.1. Implementarea rețelei Natura 2000 și a măsurilor de gospodărire ......... 127
7.2. Instrumente financiare de compensare .................................................... 129
Instrumente de guvernanță cu și fără guvern ............................................................ 132
8.1. Tipologia relațiilor stat-ONG-companii ...................................................... 132
8.2. Instrumente bazate pe implicarea organizațiilor non-guvernamentale de
mediu 134
8.3. Răspunderea socială și de mediu a companiilor (CSR) ............................. 139
8.4. Rolul standardelor voluntare de certificare a managementului forestier
143
8.4.1. Certificarea pădurilor la nivel european .................................................... 143
8.4.2. Implementarea certificării FSC în România............................................... 145
8.4.3. Evaluarea de risc națională centralizată privind achiziția de lemn controlat
.............................................................................................................................. 149
8.4.4. Standardul Național de certificare PEFC ................................................... 153
8.5. Instrumente de reglementare mixte: due diligence .................................. 155
Considerații finale ........................................................................................................ 159
Bibliografie ................................................................................................................... 161
6
Abrevieri
Următoarele abrevieri sunt folosite în text fiind considerate terminologie comună.
C CAP Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene (Common Agriculture
Policy)
CE Comisia Europeană
CSR Responsabilitatea Socială a Companiilor (Corporate Social Responsibility)
D DDS Sistemul „due diligence” conform regulamentului EUTR de prevenire a
tăierilor ilegale
E EUTR Regulamentul nr. 995/2010 al Parlamentului European privind
prevenirea tăierilor ilegale
ENRD Rețeaua Europeană pentru Dezvoltare Rurală (European Network for Rural Development)
F FAO Organizația pentru Agricultură și Alimentație a Națiunilor Unite (Food
and Agriculture Organization of the United Nations)
FLEGT Planul UE de acțiune pentru aplicarea legii, guvernanței și comerțului cu lemn (Forest Law Enforcement and Governance and
Trade)
FSC Forest Stewardship Council
I INCDS Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice Marin Drăcea
ISO Organizația Internațională pentru Standardizare (International Organization for Standardization)
IFN Inventarul forestier național
M MM Ministerul Mediului
MAP Ministerul Apelor și Pădurilor
MCPFE Conferinței Ministeriale pentru Protecția Pădurilor din Europa
7
O OECD Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (Organization
for Economic Cooperation and Development)
ONG Organizație non-guvernamentală
ONU Organizația Națiunilor Unite
P PEFC Programme for the Endorsement of Forest Certification Schemes (fost
Pan European Forest Certification)
PDR Programul de Dezvoltare Rurală al Uniunii Europene (Rural Development Programme)
PNDR Programul Național de Dezvoltare Rurală
PVRC Păduri cu Valoare Ridicată de Conservare
R REDD Programul Organizației Națiunilor Unite împotriva defrișărilor
(Reducing Emissions from Deforestation and Forest Degradation in Developing Countries)
RNP Regia Națională a Pădurilor - Romsilva
UE Uniunea Europeană U UE28 Uniunea Europeană lărgită la 28 de țări
UN Organizația Națiunilor Unite (United Nations)
UNECE Comisia Economică pentru Europa (United Nations Economic Commission for Europe)
UNEP Programul ONU pentru Mediu (United Nations Environment Programme)
UNDP Programul ONU pentru Dezvoltare (United Nations Development Programme)
W WB Banca Mondială (World Bank)
WWF Fundația Mondială pentru Natură (World Wide Fund for Nature)
8
Index țări Abrevierile folosite în unele tabele și figuri sunt corespunzătoare ISO3166-2
AT Austria LI Liechtenstein
AL Albania LT Lituania
AD Andora LU Luxemburg
AM Armenia MK Republica Macedonia
AZ Azerbaidjan MT Malta
BY Belarus MD Republica Moldova
BE Belgia MC Monaco
BA Bosnia și Herțegovina ME Muntenegru
BG Bulgaria NL Olanda
HR Croația NO Norvegia
CY Cipru PO Polonia
CZ Republica Cehă PT Portugalia
DK Danemarca RO România
EE Estonia RU Federația Rusia
FI Finlanda SM San Marino
FR Franța RS Serbia
GE Georgia SK Slovacia
DE Germania SI Slovenia
GR Grecia ES Spania
HU Ungaria SE Suedia
IS Islanda CH Elveția
IE Irlanda TR Turcia
IT Italia UA Ucraina
KZ Kazahstan GB Maria Britanie
LV Letonia VA Vatican
9
Scopul acestei cărți
Gestionarea pădurilor prezintă un interes deosebit la nivel internațional, european și
național ținând cont de multitudinea de bunuri și servicii pe care acestea le oferă. În
afară de serviciile de aprovizionare (produsele lemnoase și ne-lemnoase utilizate în
consum), ecosistemele forestiere oferă servicii suport (ca de exemplu cele de
formare a solului), servicii de reglare (reprezentate prin funcțiile de protecție a
apelor, a solului, a factorilor climatici etc) și servicii culturale (de recreere, spirituale
și educaționale).
Modul de gestionare a pădurilor a devenit un subiect important în agenda politică
europeană, mai ales din perspectiva necesității armonizării politicilor forestiere
europene și naționale cu diferitele politici sectoriale, cum ar fi politicile agricole și de
dezvoltare rurală, politicile de conservare a naturii, politicile privind schimbările
climatice și strategia europeană pentru o bioeconomie durabilă.
Conceptul de gestionare durabilă a resurselor forestiere este însușit de fiecare stat
european semnatar al Conferinței Ministeriale privind protecția pădurilor
(actualmente Forest Europe). Cu toate acestea, transpunerea în legislația fiecărei țări
a criteriilor pan-europene privind gestionarea durabilă a pădurilor se concretizează în
diferențe semnificative privind reglementările aplicate la nivel național pentru
gestionarea pădurilor.
Cartea urmărește să prezinte, într-o analiză comparativă la nivel european,
rolul pe care statul și-l asumă în stabilirea unor norme și măsuri coercitive
menite să dirijeze acțiunile proprietarilor, a administratorilor de terenuri
forestiere și a companiilor care operează în sectorul forestier.
Există astfel o serie de țări (în special cele din nordul și vestul Europei) în care statul
atribuie o mai mare libertate decizională proprietarilor de păduri pentru stabilirea și
implementarea măsurilor de gestionare a pădurilor. În aceste țări, rolul principal al
guvernului este de a responsabiliza proprietarii de pădure prin instrumente
economice și informaționale. De partea cealaltă, multe din țările foste comuniste
folosesc în continuare un sistem normativ și prescriptiv în gestionarea pădurilor. Acest
sistem presupune crearea și implementarea unor instrumente de comandă și control
care reglementează funcționarea sectorului forestier.
10
Strategia forestieră a Uniunii Europene (Comisia Europeană, 2018) subliniază în mod
particular ideea că implementarea acesteia trebuie să considere prevederile
legislative naționale, dar în același timp recomandă o abordare politică specifică a
situației micilor proprietari de pădure și utilizarea cu prioritate a instrumentelor
economice de piață. De asemenea, strategia subliniază necesitatea de a îmbunătăți
coordonarea, comunicarea și cooperarea între toate politicile sectoriale relevante
pentru sectorul forestier.
Prezentarea diversității de utilizare a instrumentelor politice oferă un grad mai
ridicat de înțelegere a contextului instituțional european de implementare a
principiilor de gestionare responsabilă a resurselor forestiere.
Prezentarea instrumentelor de politică forestieră folosite la nivel european nu
sugerează în mod automat necesitatea imitării lor în politica forestieră românească.
Evaluarea posibilităților de utilizare a acestor instrumente depinde de o multitudine
de factori cum ar fi dezvoltarea instituțională, conștiința forestieră, respectul față de
proprietate și capacitatea de implementare a legii.
Furnizarea unei analize comparative este o parte esențială în înțelegerea rolului
pe care sectorul forestier îl joacă în contextul provocărilor de mediu și a celor
socio-economice. Acest lucru va permite grupurilor interesate sau afectate de
gestionarea pădurilor să evalueze opțiunile existente și să se pronunțe în mod
avizat față de direcțiile de implementare a unui management forestier
sustenabil.
În final, se analizează modul de implementare în România a instrumentelor de
management forestier care fac apel la responsabilizarea companiilor și la implicarea
organizațiilor non-guvernamentale.
Prin urmare, cartea de față abordează managementul forestier dintr-o perspectivă
holistică, structurând și exemplificând diferitele procese de guvernanță a resurselor
forestiere în raport de gradul de implicare a statului în implementarea lor.
Deși structurată pentru un cititor avizat de contextul național de reglementare,
respectiv pentru studenți și practicieni din domeniul forestier, cartea se adresează în
egală măsură factorilor decizionali și publicului larg prin furnizarea unor date
obiective despre situația pădurilor europene și naționale și a diferitelor viziuni de
implementare a unei gestionări responsabile a resurselor forestiere.
11
Managementul resurselor forestiere: abordări conceptuale
1.1. Definirea managementului forestier – de la simplu la complex
În cea mai simplă definiție, managementul este arta de a conduce.
Alăturarea termenului de un domeniu atât de divers cum este cel forestier poate duce
însă la multiple înțelesuri, diferențiabile prin nivelul la care managementul se aplică și
a consecințelor pe care le produce în plan temporal, spațial sau micro-economic:
▌ Silvicultorul practician, care are ca obiect de activitate cultura pădurilor,
implementează arta de a conduce arborete prin aplicarea sistematică a unor
lucrări tehnice menite să dirijeze ecosistemul forestier, în realizarea unei
structuri optime în raport de țelurile de gospodărire care au fost stabilite.
▌ Amenajistul, cel care are ca sarcină planificarea lucrărilor tehnice, își exercită
abilitatea de a conduce în contextul fundamentării cadrului organizatoric în
care țelurile de gospodărire se stabilesc, se planifică și se urmăresc.
▌ Autoritatea publică, care răspunde de dezvoltarea sectorului forestier își
exercită capacitatea de a conduce prin modul de reglementare, finanțare,
informare, monitorizare și control al activităților din silvicultură.
▌ Statul, cel care răspunde de formularea unei politici publice forestiere, își
asumă abilitatea de a conduce prin crearea unui cadru de colaborare între
toate grupurile interesate în stabilirea țelurilor și principiilor de urmărit prin
gestionarea pădurilor.
Toate aceste componente ierarhice de exercitare a managementului se
intercondiționează, în sensul că, activitatea silvicultorului practician este decisiv
influențată de abilitatea statului de a crea și transpune principiile de gestionare în
instrumente de implementare corespunzătoare necesităților practice.
Situația în care practica silvică nu răspunde corespunzător la modul de reglementare
folosit de autoritatea publică este o reflectare a ineficienței manageriale care trebuie
asumată de către stat.
1
12
Din perspectivă organizațională, managementul este definit ca procesul de
organizare și coordonare a activităților unei firme în scopul atingerii obiectivelor
stabilite. “Organizația” este un corp cu personalitate juridică, înființat cu un scop
precis, pentru a-și realiza anumite obiective, prin proceduri specifice și cu ajutorul
propriului personal.
Procesul de management al organizației presupune exercitarea unor funcții de
prevedere, organizare, coordonare, motivare a personalului precum și de
monitorizare și reglare (tabelul 1).
Tabel 1: Funcțiile managementului din perspectivă organizațională
Funcții Întrebări definitorii Forme de realizare
Previziunea Ce trebuie și ce poate fi realizat în cadrul organizației?
Prognoze
Planuri
Programe
Organizarea Cine și cum contribuie la realizarea obiectivelor organizației?
Organigrama
Fișe de post
Proceduri de lucru
Coordonarea Cum se transmit informațiile în cadrul organizației?
Fluxuri informaționale
Antrenare și motivare
Cum să stimulez personalul să adere la obiectivele organizației?
Cultura organizațională
Motivarea personalului
Formare continuă
Monitorizare și control
Care sunt rezultatele procesului managerial?
Evaluarea comparativă rezultate – obiective
Determinarea cauzelor
Măsuri de prevenire și îmbunătățire
Conform acestei definiții, rolul managementului organizațional este similar,
indiferent de tipul de organizație care activează în sectorul economiei forestiere:
administrație silvică privată sau de stat, firmă de exploatare sau firmă de prelucrare
și industrializare (figura 1).
Prin urmare, în sectorul de silvicultură, managementul presupune administrarea și
gestionarea pădurilor respectiv “totalitatea activităților cu caracter tehnic, economic
și juridic exercitate de autoritățile publice sau private de specialitate silvică, în scopul
îndeplinirii legilor silvice, cu respectarea regimului silvic” (Legea 46, 2008).
13
Figura 1: Organizații din sectorul economiei forestiere
Sectorul de exploatare cuprinde toate firmele care au ca obiect de activitate
realizarea exploatării pădurilor și transformarea masei lemnoase pe picior în
sortimente de lemn industrial: bușteni, lemn pentru celuloză și hârtie, lemn pentru
construcții, lemn de foc etc. Ca urmare, activitatea de management răspunde țelurilor
de eficientizare a lucrărilor de exploatarea, dar cu luarea în considerare a regulilor
silvice de exploatare stabilite de sectorul silvic, reguli care pot impune importante
cerințe restrictive.
Industria de prelucrare a lemnului face parte din grupa ramurilor industriale care
prelucrează lemnul în vederea obținerii unor bunuri semi-finite (cherestele, placaj,
furnire, plăci etc) sau finite (mobilier, hârtie, construcții din lemn etc). Acest sector
integrează și o componentă importantă de urmărire voluntară a întregului lanț de
achiziție, ca răspuns la cerințele crescute ale societății privind efectele de mediu
asociate exploatării pădurilor.
Conform definiției FAO (2015), managementul forestier este un sistem de măsuri
implementate în gestionarea pădurilor cu scopul de:
a proteja, menține, înființa și îngriji pădurile;
a asigura furnizarea de bunuri și servicii;
a proteja pădurile împotriva incendiilor, bolilor și dăunătorilor;
a reglementa procesul de producție;
a monitoriza pădurile și a verifica modul de utilizare a resurselor forestiere;
a planifica, organiza și implementa măsurile anterioare.
14
Pădurile pot fi gestionate direct de proprietari, sau prin delegarea de atribuții către
administrații publice sau private, companii private sau experți. Modul de organizare
a producției este de cele mai multe ori stabilit în raport de existența unui plan formal
sau informal care stabilește măsuri pe o perioadă suficient de lungă de timp. Cu toate
acestea, potrivit abordărilor la nivel internațional, planificarea amenajistică nu este o
condiție obligatorie pentru implementarea managementului forestier.
Din perspectiva FAO, managementul forestier presupune aplicarea practică a
măsurilor de gospodărire a pădurilor, diferențiate la două nivele decizionale:
▌ decizii privind stabilirea țelurilor de amenajare și a funcțiilor necesar a fi
îndeplinite (nivelul de planificare amenajistică);
▌ decizii privind aplicarea activităților de gestionarea a arboretelor și de
organizare a producției silvice (nivelul de administrare al pădurilor).
Relațiile dintre organizațiile din sectorul forestier și sectoarele conexe au
devenit mai complexe în contextul diversificării formelor de proprietate și a
creșterii interesului social privind modul de elaborare și implementare a
deciziilor privind gestionarea pădurilor. De aceea, este necesară abordarea
managementului forestier într-o accepțiune mai largă decât cea amenajistică și
silvotehnică.
Managementul forestier presupune și integrarea componentei decizionale și de
organizare a gestionării pădurilor asumată de stat prin formularea cadrului
instituțional de implementare a gestionării pădurilor.
1.2. Paradigma gestionării durabile
Gestionarea durabilă este o viziune pe termen lung pentru găsirea unor abordări de
gestionare a resurselor care să considere într-o manieră integratoare interacțiunile
dintre omenire și resursele de mediu, resursele economice și cele sociale (figura 2).
Necesitatea acestei viziuni ține de multiplele exemple de contrastare a rațiunilor
economice cu exigențele de ordin social și ecologic. Astfel, deși capitalul natural este
baza dezvoltării economice, procesele socio-economice care domină societatea
modernă (globalizarea, industrializarea, urbanizarea și consumul energetic) au
importante efecte poluante.
15
Figura 2: Interacțiuni între resursele de mediu, sociale și economice
Gestionarea durabilă nu este un concept care să ofere o soluție prestabilită. El oferă
însă o orientare, formulată prin diferite seturi de principii, către activități economice
care să considere prudență în utilizarea resurselor și o mai mare echitate socială în
distribuirea capitalului economic acumulat.
De la definirea sa în 1987, conceptul a evoluat astfel:
▌ inițial conceptul a plecat de la principiul asigurării echității între generații dar,
actualmente, urmărește și echitatea între diferite state și regiuni;
▌ s-a consacrat viziunea unei perspective globale de adresare a problemelor
de mediu, dar cu soluții aplicate local;
▌ s-a implementat ideea de responsabilizare a consumatorului ca partea a unui
model sustenabil de trai și implicit a sustenabilității lanțului de producție
care, de cele mai multe ori, are o dimensiune globală.
Asigurarea echității inter-regionale prin creșterea nivelului de bunăstare la nivel
global, ridică o serie de întrebări privind modul de implementare a viziunii de
dezvoltare durabilă:
▌ Cum răspundem cerințelor de dezvoltare a țărilor sărace economic, dar cu o
mare bogăție naturală, inclusiv forestieră?
▌ În ce măsură țările dezvoltate, își pot asuma o responsabilitate pentru modul
extensiv de utilizare în trecut a resurselor naturale care a dus la actualul lor
nivel de dezvoltare?
16
▌ În ce măsură creșterea consumului, în special pe seama unor false nevoi, și
globalizarea producției, duce la externalizarea problemelor către regiunile
pentru care dezvoltarea economică este o necesitate?
Asigurarea echității inter-generații presupune soluții pentru stabilirea nivelului de
consum al resurselor actuale și al nivelului lor de conservare. Plecând de la ideea
formulată de Turner (1993), resursele pe care dorim să le lăsăm moștenire generațiilor
viitoare pot fi reprezentate de diferite forme de capital (natural, financiar,
tehnologic). Cu alte cuvinte, nivelul de consum al resurselor actuale ar putea fi
sustenabil dacă se concretizează în alte forme de capital. Variantele posibile de
substituire duc la patru abordări diferite de exprimare a sustenabilității:
▌ Sustenabilitate foarte slabă susține premisa că progresul tehnic, ca rezultat
al concurenței pe piețe libere, este în măsură să ofere capacități de
substituire nelimitate între formele de capital. De exemplu, migrarea
activităților de socializare în spațiu virtual ar putea fi un substitut pentru
spațiile de recreere naturale, iar producția sintetică a hranei un substitut
pentru nevoia de continuă creștere a producției agricole.
▌ Sustenabilitatea slabă se bazează pe noțiunea de „capital natural critic” ca
nivel minim care ar trebui păstrat pentru generațiile următoare peste care
este posibilă o înlocuire a capitalului natural cu cel produs din activități
economice. Modelul de dezvoltarea din Dubai arată cum o resursă naturală,
petrolul, a fost transformată într-o formă de capital financiar și tehnologic
care poate fi o “moștenire” mai apreciată de generațiile următoare. Riscul
economic al aplicării acestui model este dat de faptul că valoarea de utilizare
viitoare a resursei, în scopuri încă neidentificate, ar putea să genereze mai
multă bunăstare decât forma de capital în care a fost transformată.
▌ Sustenabilitatea strictă ridică problema riscului ridicat de ireversibilitate a
procesului distructiv al resurselor naturale militând pentru păstrarea unui
nivel constatat al acestora. Această formă de sustenabilitate presupune
luarea în considerare, în procesul economic, a oricăror acțiuni care pot avea
un impact destructiv asupra integrității ecosistemelor, care pot afecta
valorile de utilizare prezente și cele viitoare.
▌ Sustenabilitatea foarte strictă susține menținerea constantă a stocului
capitalului natural, urmărind ca fiecare componentă sau subsistem al
mediului natural să fie conservată. Este un model care presupune nu doar
scăderea consumului și orientarea pe producția locală, dar și scăderea
nivelului populației globale.
17
1.3. Management forestier – continuitate, durabilitate, responsabilitate
Termenul de dezvoltare durabilă a pădurilor l-a precedat cu aproape 3 secole pe cel
definit de către Comisia Brundlant în 1987, ca fiind “dezvoltarea care urmărește
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare
de a-și satisface propriile nevoi".
Principiul continuității în gestionarea pădurilor sta la baza fundamentării deciziilor de
planificare silvică. În formularea lui inițială, se urmărea ca pădurea să fie astfel
organizată și gospodărită încât să asigure an de an pe o durată nelimitată, producții
cel puțin constante sau crescânde de lemn și alte bunuri. În accepțiune actuală,
principiul continuității presupune un sistem de gospodărire silvică care să asigure
continuitatea unui venit ridicat, continuitatea bonității staționale și continuitatea
exercitării funcțiilor ecoprotective și sociale (Drăgoi, 2004).
În scopul alinierii la conceptul de dezvoltare durabilă, Conferința Ministerială privind
Protecția Pădurilor în Europa, desfășurată la Helsinki în 1993, a definit noțiunea de
management forestier durabil ca fiind „administrarea și folosirea pădurilor și terenului
forestier într-un mod și la un nivel la care se menține biodiversitatea, productivitatea,
capacitatea de regenerare, vitalitatea și potențialul de a îndeplini acum și în viitor
funcțiile ecologice, economice și sociale relevante, la nivel local, național și global și care
nu aduce prejudicii altor ecosisteme”.
Principiul responsabilizării organizațiilor din sectorul forestier a intrat în
discursul actual ca alternativă la politicile implementate de guverne.
Un management forestier responsabil presupune instrumente de activare a
componentelor sociale ale responsabilității: de a-ți păsa de activitatea
desfășurată, de a face ceea ce consideri că este lucrul potrivit nu doar pentru
tine ci și pentru ceilalți, de a-ți asuma răspunderea legală și morală în fața
societății și de a fi sensibil la argumentele raționale (Löfmarck, 2017)
Hans Carl von Carlowitz a fost preocupat de problema deficitului de lemn folosit
în special în industria mineritului. El a publicat în 1713 lucrarea Sylvicultura
Oeconomica – Manual pentru cultivarea pădurilor naturale. În această lucrare el
a introdus conceptul de nachhaltig (durabil) referitor la gospodărirea pădurilor.
Așa după cum singur explica, ideile prezentate se regăseau în mare parte în
Ordonanța lui Colbert, apărută în Franța încă din 1669. Conceptul a devenit, încă
din 1796, principiul continuității în amenajarea pădurilor, fiind fundamentat
tehnic de către silvicultorul german Hartig.
18
1.4. Evoluția abordărilor sociologice, economice și ecologice în gestionarea pădurilor
1.4.1. Evoluția paradigmelor dezvoltării economice
Diversele modalități de abordare a gestionării pădurilor au fost influențate de
schimbările din mediul politico- economic internațional, silvicultura reprezentând una
dintre preocupările principale la nivel național, internațional și global (figura 3).
Figura 3: Evoluția abordărilor socio-economice și de politică forestieră (sursa: adaptare după Arts et al., 2010; Pülzl et al., 2014)
Într-o analiză a gândirilor socio-politice și economice care au avut impact asupra
formulării politicilor forestiere la nivel global, Arts et al (2009) identifică următoarele
etape:
▌ Etapa de modernizare, apărută după al doilea război mondial, este direct
legată de paradigma creșterii economice și a industrializării. În silvicultură
acest curent a dus la promovarea unui mod de gestionare care urmărea
creșterea productivității muncii și a producției de masă lemnoasă, uneori prin
promovarea de specii repede crescătoare și extinderea lor în afara arealului,
scopul final fiind dezvoltarea la nivel național a industriei forestiere.
▌ Etapa de asumare a limitelor dezvoltării economice a început în deceniul opt
al mileniului trecut, ca urmare a conștientizării faptului că resursele naturale
sunt limitate, în timp ce nevoile de dezvoltare sunt ne-limitate. Acest curent
19
a făcut să fie promovată pe agenda globală necesitatea utilizării în producție
a resurselor regenerabile cum ar fi pădurea.
▌ Etapa de modernizare ecologică, apărută un deceniu mai târziu, este legată
de paradigma progresului tehnologic, văzut ca rezultat al competiției într-o
economie de piață, progres tehnic care poate asigura și creșterea economică
și protejarea mediului. Acest curent socio-economic a apărut în paralel cu
conceptul de dezvoltare sustenabilă, el fiind similar noțiunii de sustenabilitate
slabă, care presupune substituirea capitalului natural cu cel tehnologic.
Sub raport economic, ecosistemele forestiere și serviciile furnizate de acestea au fost
privite din diferite puncte de vedere. Pentru cea mai mare parte a timpului pădurile
au fost considerate doar ca sursă de materii prime, lemnoase sau nelemnoase.
Ultimele decenii au adus modificări importante în perceperea valorilor multiple și a
poli-funcționalității pădurilor. Rolul economic al pădurilor depinde de gradul de
dezvoltare a societății, țările sărace sau în curs de dezvoltare văzând în păduri o
importantă resursă de supraviețuire sau de dezvoltare economică, în timp ce țările
dezvoltate văd pădurea ca pe un furnizor complex de beneficii sociale și economice.
1.4.2. Servicii ecosistemice – între local și global
Principala modificare doctrinară privind serviciile ecosistemice furnizate de păduri
ține de considerarea pădurilor ca parte a sistemului ecologic global și nu doar ca o
resursă națională (figura 4). Acest lucru a fost rezultatul internaționalizării politicilor
forestiere ca parte a noilor politici globale care adresează provocările de mediu și
schimbările climatice.
Figura 4: Modificarea discursului politic privind rolul global al pădurilor
20
Cu alte cuvinte, în noua abordare, pădurile naționale devin doar o “parcelă” din marea
unitate de producție și protecție globală. Abordările tradiționale de management
forestier, care se bazează pe stabilirea unor principii de gospodărire a pădurilor la
nivel național sunt astfel contestate de noua conceptualizare internațională a
pădurilor (Werland, 2009) care reclamă, într-o exprimare aluzivă, o zonare funcțională
globală. Această abordare vine în sprijinul principiului echității inter-regionale atât în
distribuirea beneficiilor cât și în asumarea responsabilităților necesare pentru o
gospodărire durabilă a pădurilor.
Pentru a oferi un suport în identificarea unitară a serviciilor ecosistemice, un amplu
efort de evaluare a acestora la nivel planetar a fost realizat pentru o perioadă de patru
ani sub egida ONU și concretizat prin raportul de Evaluare a Ecosistemelor Mileniului
(Millennium Ecosystem Assessment, 2005).
Figura 5: Clasificarea serviciilor ecosistemice conform categoriilor MEA 2005
21
Conform acestui raport, serviciile ecosistemice constituie un flux de resurse și servicii
furnizate de către ecosisteme de care oamenii pot beneficia fie în mod direct, fie în
mod indirect. Acestea sunt clasificate în următoarele categorii:
▌ Servicii de furnizare (aprovizionare), se referă la bunurile corporale furnizate
de ecosisteme, cum ar fi: lemnul, produsele forestiere nelemnoase, plantele
medicinale, vânat etc;
▌ Servicii de reglare, se referă la procesele naturale ale unui ecosistem,
reprezentate prin funcțiile exercitate de ecosistemul forestier în
sechestrarea carbonului, protecția antierozională, calitatea apelor etc;
▌ Servicii culturale, se referă la beneficiile nemateriale furnizate de ecosisteme
forestiere, ca de exemplu: valoarea de patrimoniu, valoarea estetică,
apartenența la tradiții locale etc.
Serviciile suport (adiacente), cum ar fi formarea solului sau reciclarea substanțelor
nutritive sunt servicii necesare pentru realizarea celorlalte servicii ecosistemice
(figura 5). Sunt diferite de celelalte servicii prin faptul că efectele asupra oamenilor
sunt fie indirecte (prin servicii de aprovizionare, de reglare sau culturale), fie au loc
după foarte mult timp.
Această clasificare oferă o înțelegere holistică a capacității totale a ecosistemelor
forestiere de a satisface diferitele nevoi sociale. Există și câteva puncte discutabile în
modul de clasificare (Thorsen et al., 2014), ca de exemplu, diferențierea serviciilor de
aprovizionare, care se pot suprapune peste cele de reglare sau chiar cele culturale.
De exemplu, dacă este să evaluăm capacitatea ecosistemelor forestiere de a contribui
la menținerea calității apelor, acest serviciu de reglare reprezintă în fapt un serviciu
de aprovizionare pentru cei care captează apa curată și o folosesc în interes personal,
sau pentru distribuire și comercializare. Similar, un peisaj cu o valoare estetică
deosebită, considerat un serviciu cultural, poate fi un serviciu de aprovizionare pentru
cei care dezvoltă activități de ecoturism. De altfel, identificarea valorii culturale a unui
ecosistem este de asemenea considerată subiectivă în multe cazuri, mai ales în ceea
ce privește valoarea estetică: aceeași pădure poate fi considerată ca un peisaj
forestier deosebit pentru anumite persoane în timp ce pentru altele nu (Fish et al.,
2016).
Pentru evitarea dublei contabilizări în evaluarea acestor servicii, literatura de
specialitate recomandă urmărirea „beneficiilor finale” sau a „rezultatelor” realizate
de societate din serviciile furnizate de ecosisteme și nu pe serviciile și funcțiile care
contribuie la aceste rezultate (Popa et al., 2013).
22
Silvicultura românească a integrat mare parte din aceste servicii în amenajarea
pădurilor încă din 1954, prin zonarea funcțională propusă de Popescu-Zeletin și
implementată la nivel legislativ prin HCM 114/1954 „Criterii pentru zonarea și
gospodărirea funcțională a pădurilor”.
Figura 6: Schema de zonare funcțională a pădurilor României realizată de Popescu-Zeletin în
1954 (Sursa: Milescu, 2002)
Principiul de bază al acestei zonări funcționale este acela de a diferenția, în raport de
criterii staționale, ecologice și sociale pădurile care exercită primordial funcții speciale
de protecție (grupa I), de cele care exercită primordial funcții de producție (grupa a
II a). Atribuirea la nivelul fiecărui arboret a uneia sau mai multor funcții este
componenta cea mai importantă a deciziilor amenajistice, ce se concretizează în
decizii tehnice privind stabilirea măsurilor silvotehnice posibil a fi executate, a
intensității și periodicității intervențiilor, a lungimii perioadei de regenerare sau a
structurii compoziționale a arboretului.
23
Stabilirea și tipizarea categoriilor funcționale a evoluat pe măsura elaborării de noi
norme tehnice, ultima modificare a acestora survenind în 2017. În cei 60 de ani de la
introducerea zonării funcționale, încadrarea pădurilor României în grupa celor cu
funcții prioritate de protecție a evoluat de la 14% în 1955, la 34% în 1985 și la 53% în 2015
(Popa și Pache, 2016)
Necesitatea evaluării funcțiilor și a gradului lor de exercitare în diferite alternative de
management devine o preocupare comună a proprietarilor, administratorilor și
autorității publice în contextul stabilirii unor măsuri compensatorii pentru restricțiile
impuse de zonarea funcțională (Drăgoi și Cîrnu, 2016).
Abordarea clasică a evaluării serviciilor ecosistemice este aceea a costului de
oportunitate al zonării funcționale, ce presupune compararea a două
posibilități: cu zonare funcțională și fără zonare funcțională. Valoarea de
compensare ar rezulta din diferența dintre cele două volume, multiplicată cu
prețul lemnului. Metoda nu oferă în fapt o evaluare a funcțiilor exercitate,
pentru care se impun restricții, ci doar a costurilor private pe care le implică
exercitarea funcției de producție.
Principial, sistemul de zonare funcțională a pădurilor este un exemplu practic al
modului în care o viziune, aceea a dezvoltării durabile, poate fi implementată
prin stabilirea unui model de gestionare a resurselor care să armonizeze
aspectele de ordin economic, ecologic și social. Acest lucru este cu atât mai
meritoriu pentru știința silvică românească cu cât crearea sistemului a precedat
cu mult abordările de dezvoltare sustenabilă din alte sectoare de activitate.
În practica actuală, impunerea unui sistem de zonare funcțională normativ și
prea stufos poate duce însă la acordarea unor funcții simbolice arboretelor, și
astfel să nu existe o legătură clară între gradul de exercitare al funcției și
măsurile tehnice necesare. Acest lucru a făcut ca practica silvică să înțeleagă
sistemul de zonare funcțională mai mult ca pe un sistem de restricții și mai puțin
ca pe un sistem de evaluare a valorilor serviciilor ecosistemice și de menținere
a gradului lor de exercitare.
Certificarea managementului forestier, prin procedurile de identificare,
evaluare și monitorizare a valorilor ridicate de conservare a pădurilor, aduce o
schimbare de optică în această privință. Proprietarii și practicienii sunt puși în
postura de a evalua prezența diferitelor servicii ecosistemice, de a identifica
pragurile critice de exercitare a funcțiilor, de a stabili măsurile de management
în raport de aceste praguri critice și de a identifica și implementa indicatori de
monitorizare a exercitării valorilor de conservare stabilite.
24
1.4.3. Neoliberalism, economia mediului, economia forestieră
Teoria liberală neoclasică rămâne sistemul economic predominant la nivel global,
fiind asimilată de noțiunea de capitalism. Principiile economiei neoclasice sunt:
▌ piața liberă este garanția alocării optime a resurselor și bunurilor în societate;
▌ proprietatea privată constituie baza economiei de piață și asigură
maximizarea utilității individuale;
▌ rolul statului este redus doar la asigurarea stabilității monetare
macroeconomice printr-o planificare bugetară echilibrată;
▌ o intervenția de reglementare a statului este necesară pentru garantarea
funcționalității piețelor printr-o politică concurențială care să prevină
formarea piețelor de monopol și a disfuncționalităților pieței;
▌ de-regularea și liberalizarea drepturilor de proprietate în sensul unei reduceri
a legilor și regulamentelor, când acestea sunt considerare birocratice și când
acțiunile economice individuale ar fi împiedicate.
Neoliberalismul consideră că rezolvarea problemelor asociate gestionării resurselor
naturale se poate face cel mai bine prin piață și prin inițiative din sectorul privat, iar
acolo unde nu există piață, prin creare a unor instrumente voluntare care vin în
întimpinarea nevoilor consumatorilor de servicii ecosistemice.
Ultimii 30 de ani de formulare a politicilor forestiere la nivel global reflectă o abordare
care se bazează pe dezvoltarea instrumentelor de piață și a sistemului neoclasic de
valorizare a serviciilor ecosistemice. Exemple de instrumente politice create la nivel
global pe principiul abordării neo-liberale sunt cerificarea forestieră, schema de
tranzacționare a permiselor pentru emisii de carbon elaborată prin protocolul de la
Kyoto sau schema Uniunii Europene pentru Tranzacționarea Emisiilor de Carbon.
Apariția în 1993 a schemei de certificare FSC® (Forest Stewardship Council®) a
reprezentat o cu totul nouă abordare prin care s-a demonstrat că un instrument de
piață voluntar poate îmbunătăți semnificativ modul de valorificare a lemnului,
concomitent cu crearea unor zone de conservare. De-a lungul implementării sale,
standardul de certificare a evoluat urmărind un consens al cerințelor celor trei camere
constituente, socială, economică sau ecologică.
În ciuda fundamentului teoretic, implementarea politicilor neoliberale se bazează pe
un rol important al statului, care trebuie să creeze noi piețe și instrumente de piață,
care să permită sectorului privat să intervină la timp în formularea sau reorientarea
politicilor forestiere (Humphreys, 2009). Inclusiv în implementarea schemelor
25
voluntare de certificare s-a înregistrat o mai mare extindere atunci când guvernele
s-au implicat în promovarea lor, prin crearea unor instrumente de achiziții publice de
lemn certificat sau reduceri de taxe pentru pădurile certificate.
Economia forestieră pleacă de la premisa potrivit căreia pădurile nu sunt considerate
bunuri în sens strict economic, ceea ce face ca legile neoclasice care guvernează
producția, schimbul și distribuția mărfurilor să fie aplicate cu precauție în gestionarea
pădurilor. De exemplu, creșterea cererii pentru produsele lemnoase nu poate decât
să incite proprietarii în a efectua tăieri care pot să contravină principiului continuității,
bazat pe o gândire pe termen lung.
Ideea că gestionarea pădurii este un exemplu limită a raționării economice este
deseori combătută, în special de economiștii scandinavi, care aplică modelul
liberalismului neo-clasic. Afirmând că pădurea este un mod de ocupare a terenului
printre multe altele, homo oeconomicus susține teoria că pădurea nu ar trebui tratată
separat de celelalte mărfuri, doar datorită particularităților bioproductive specifice,
toate ramurile productive având la rândul lor particularități. Samuelson (1976)
consideră ca nefondate temerile unor defrișări masive a pădurilor urmărind cerințele
pieței. Conform acestei opinii, lemnul este o marfă oarecare și exploatarea sa nu
trebuie să suscite mai multe emoții decât cea a petrolului. Regulile pieței permit în
fapt o regularizare a cererii și ofertei, iar dacă prețul lemnului devine prea ridicat, va
exista tendința economisirii în utilizare. O ofertă redusă de lemn dată de raritatea
produsului ar duce la o creștere a prețului și, deci, la o scădere a cererii.
Totuși, și în accepțiune neo-liberalistă, se acceptă că piețele concurențiale produc
prea puține bunuri și servicii publice (adică bunuri ce pot fi consumate sau utilizate de
oricine), pentru producerea cărora sunt necesare intervenții guvernamentale.
Economia mediului pleacă de la ideea că piața liberă este afectată de distorsiuni și
face apel la piață în contextul găsirii unor soluții pentru valorizarea bunurilor publice
(tabelul 2), gestionarea externalităților (figura 7) și stabilirea valorii economice totale
a ecosistemelor forestiere (figura 8).
Bunurile de utilitate publică propriu zise sunt bunuri pentru care este imposibilă
excluderea și nu presupun rivalitate în utilizarea lor: în același timp, doi sau mai mulți
indivizi pot admira același peisaj, se pot bucura de același aer curat, de aceleași ape
limpezi. Unele bunuri pentru care nu este posibilă excluderea devin însă rivale în
consum, ceea ce face ca să apară o categorie intermediară, de bunuri comune, cum
ar fi, pescuitul în apele internaționale etc.
26
Tabel 2: Clasificarea bunurilor din perspectiva posibilității de valorificare pe piață
Rivalitate în consum Non – rivalitate în consum
Posibilitatea
excluderii
Bunuri private
Restricționare posibilă și
subiect de epuizare, de
exemplu lemnul
Bunuri publice de tip ‘club’
Restricționare posibilă dar fără risc
de supraconsum, de ex. accesul în
parcuri naționale
Imposibilitatea
excluderii
Bunuri comune
Accesibile tuturor dar subiect
de epuizare, de exemplu
pestele din apele
internaționale, O2
Bunuri și servicii publice propriu zise
Accesibile tuturor și fără risc de
supraconsum, de exemplu serviciile
de protecție a apelor și solurilor
Bunurile de utilitate privată presupun rivalitate între doi consumatori precum și
posibilitatea legală de excludere a altor utilizatori de la folosirea lor. Există rivalitate
în consumul de lemn, dar proprietarul are posibilitatea legală și capacitatea fizică de
excludere a altor utilizatori. În unele situații, excluderea este posibilă doar pentru o
anumită categorie, ceea ce face ca unele bunuri să fie considerate de tip club.
Lemnul, ca orice marfă, este un bun tipic privat, pentru că există modalități legale de
excludere a non-proprietarilor de la exploatarea acestuia. Aerul curat este un bun
tipic public pentru că este imposibilă excluderea non-proprietarilor de la folosirea lui
(este practic imposibil ca un proprietar privat să ceară celor care trec pe lângă
pădurea lui să folosească o mască de oxigen). Biodiversitatea este un serviciu public
ce nu presupune rivalitate, ci doar respectarea anumitor condiții, impuse de cei ce
dețin în proprietate sau administrează ariile protejate. Deși vânatul este perceput ca
un bun public el este, în fapt, din perspectivă economică, un bun privat pentru că, la
fel ca în cazul lemnului, nimeni nu poate beneficia de dreptul nerestricționat de a
vâna. Serviciile de reglare climatică furnizate de păduri și conservarea unor specii și
ecosisteme rare, amenințate sau periclitate sunt exemple de bunuri publice globale.
Diferența dintre bunurile publice și private nu este deci dată de forma de proprietate
ci de capacitatea lor fizică și legală de a fi sau nu folosite pe piață. O pădure
proprietate privată furnizează atât bunuri private (lemnul) cât și bunuri publice (aer
curat, funcții de protecție). În definirea dreptului de proprietate există astfel o
diferențiere între abordarea legală, care presupune garantarea dreptului
constituțional la proprietatea asupra pădurii și abordarea economică – posibilitatea
legală pe care o are proprietarul de pădure de a valorifica bunurile și serviciile oferite
de pădurea sa, în mod direct sau prin intermediul schimbului de piață.
27
Prin modul de distribuirea a drepturilor economice de proprietate, statul poate
decide care bunuri rămân în domeniul public și care bunuri rămân în domeniul privat
(tabelul 3).
Tabel 3: Exemplificarea modului în care legislația poate determina posibilitatea de excludere
Rivalitate în consum Non – rivalitate în consum
Posibilitatea
legală a
excluderii
Bun privat
Ciupercile din pădurile private din
România sau Franța
Legea prevede că acestea aparțin
proprietarului. Cu toate acestea,
posibilitatea fizică de excludere a
publicului este limitată.
Bunuri publice de tip ‘club’
Ciupercile din pădurile private
din anumite regiuni din Italia
Legea prevede că acestea
aparțin doar membrilor
comunității și cu respectarea
unor reguli care să nu ducă la
epuizarea resursei.
Imposibilitatea
legală a
excluderii
Bunuri comune
Ciupercile din pădurile private din
Suedia sau Finlanda
Proprietarul nu are nici un drept de
excludere. Din această cauză există
o presiune ridicată din partea unor
grupuri organizate de culegători
care beneficiază liber de bunul
respectiv.
Bunuri publice
Ciupercile din pădurile private
din Slovenia
Proprietarul nu are dreptul de
excludere, dar culegătorii au
obligația legală să nu extragă
mai mult de 2 kg, ceea ce reduce
rivalitatea în consum.
Un drept de proprietate clar definit și exercitabil oferă proprietarilor și comunităților
autoritatea de a stabili cum se folosește o resursă și informează utilizatorii privind
condițiile în care pot folosi bunul respectiv. Fără drepturile distincte de proprietate
sau de folosire, bunul sau serviciul devine disponibil tuturor. Din perspectiva bunurilor
care rămân rivale în consum, acest aspect poate duce la supra-exploatarea resursei
sau la tragedia bunurilor comune care aduce beneficii private, dar impune costuri
suportate public.
Modul de distribuire a drepturilor de proprietate influențează și gestionarea
externalităților. Acestea sunt definite ca “activitățile care au un impact negativ (sau
pozitiv) asupra unui terț și când nu se compensează pierderea prosperității ce rezultă
din acestea” (OECD, 2010)
28
O externalitate pozitivă este un beneficiu adus unei terțe părți, fie prin anumite
procese de producție, fie prin consumul anumitor bunuri, fără ca o plată să fie făcută
pentru aceste servicii. Mare parte din funcțiile de protecție oferite de păduri sunt
externalități pozitive, generate de însăși bio-producția forestieră (diminuarea
efectului de seră, regularizarea scurgerii apei pe versanți și în sol, protecția solului
contra eroziunii și alunecărilor). Furnizarea externalităților pozitive implică costuri
sociale suportate de proprietarul resursei forestiere. Soluția oferită de economia
mediului este stabilirea unor drepturi de proprietate clare care să permită crearea
unor noi piețe de valorificare a serviciilor ecosistemice furnizate. Așa a apărut de
exemplu piața reglementată sau cea voluntară a carbonului sau conceptul de plată
pentru servicii ecosistemice (Drăgoi și Cîrnu, 2016).
Unii autori consideră că externalitățile pozitive generate de o silvicultură durabilă,
fundamentată ecologic, împiedică adoptarea unui management orientat spre
eficiență economică pe termen scurt și mediu (Milescu, 2002). Asigurarea acestor
servicii nu ar fi posibilă fără o amenajare multifuncțională a pădurii, lucru echivalent
cu recoltarea lemnului continuu, pe o perioadă de timp nedeterminată, în cantități ce
depind de structura pădurii și în mai mică măsură de cerere. Acest lucru poate fi în
general asumat în contextul proprietății publice asupra pădurilor.
Lucrările de regenerare aplicate în România sunt clasificate în raport de gradul de
exercitare a funcțiilor de protecție, în tratamente care pot avea un caracter intensiv
sau extensiv (figura 7). La tratamentele intensive (tratamente de codru grădinărit,
codru cvasigrădinărit sau codru cu tăieri progresive) funcțiile de protecție sunt mai
puțin afectate de executarea tăierilor de regenerare. La tratamentele care pot avea
un caracter mai extensiv (codru cu tăieri succesive, tăieri rase în benzi sau tăierile rase
pe parchete mici) funcțiile de protecție pot fi afectate pe o perioadă mai mare de timp
prin aplicarea lucrărilor de regenerare. În ciuda faptului că avantajele de natură
ecologică sunt mai mari pentru tratamentele intensive, sistemul de reglementare nu
diferențiază prin preț valoarea masei lemnoase în raport de proveniența acesteia
după tipul de tratament aplicat. În acest caz, furnizarea de externalități pozitive se
face doar prin sistemul normativ de reglementare guvernamentală care impune
aplicarea unui anumit tratament, fără a lua în considerare costurile de oportunitate
pentru proprietar.
Promovarea externalităților pozitive se poate face și prin crearea unui mecanism de
piață prin care proprietarii să fie răsplătiți prin preț, dacă furnizarea lemnului vine din
păduri care mențin un anumit nivel al funcțiilor de protecție sau să fie penalizați prin
instrumente de taxare în cazul în care furnizarea acestora este deficitară.
29
Figura 7: Ierarhizarea tratamentelor silvotehnice aplicate în pădurile de codru din România în
raport de externalitățile pozitive furnizate
Astfel, pentru proprietarii de păduri a fost fundamentat conceptul de plată pentru
serviciile ecosistemice, văzut ca un „un contract voluntar si condițional, încheiat între
cel puțin un vânzător și un cumpărător pentru un serviciu de mediu bine definit sau
pentru folosirea unui teren în vederea furnizării acelui serviciu” (Wunder, 2005).
În actualul context socio-economic din România, economia forestieră, ca știință
aplicativă, trebuie să se desprindă de caracterul normativ printr-un demers
dinamic și continuu de analiză a provocărilor actuale de gestionare a pădurilor.
Rolul primordial al economiei forestiere este de a aplica metode de analiză care
să vină în sprijinul proprietarului, amenajistului, administratorului de fond
forestier și statului în fundamentarea obiectivelor de management, la fiecare
nivel organizațional.
Un sistem participativ de planificare a obiectivelor de management face apel la
economia forestieră cel puțin pentru:
1. Analiza cost-beneficiu a investițiilor necesare pentru aplicarea diferitelor
alternative de management;
2. Estimarea valorii bunurilor și serviciilor în diferite alternative de management
(a costurilor de oportunitate).
Un rol important al economiei forestiere, ca parte din economia mediului, este acela
de a găsi metode de evaluare și pentru serviciile ecosistemice care nu au o piață de
desfacere (funcții de protecție, funcții de recreere etc) în scopul determinării unei
valori economice totale a ecosistemelor forestiere care să înglobeze atât bunurile de
utilitate publică cât și bunurile de utilitate privată.
30
Figura 8: Componentele valorii economice totale pentru un ecosistem forestier
Posibilitatea de estimare a valorilor potențiale și ne-utilitare ale pădurilor constituie o
provocare din punct de vedere metodologic, dar însăși aplicarea tehnicilor existente
presupune oferirea unor scenarii pe termen lung, care să constituie un punct de
reflecție pentru proprietari privind valoarea totală a proprietății.
31
1.4.4. Defrișări și tăieri ilegale
Defrișarea a devenit un subiect important pe agenda publică globală în anii 1980, fiind
asociată cu dispariția pădurilor tropicale (Arts et al., 2010). Dacă inițial defrișarea era
pusă pe seama modului de utilizare a terenului de către populația locală, în anii 1990
atenția s-a mutat asupra firmelor de exploatare și a conexiunilor lor cu piețele
internaționale (Cline-Cole, 2007).
Consecințele importante ale defrișării au fost mai întâi legate de pierderea
biodiversității, accentuarea sărăciei și inechitatea socială, ulterior mutându-se pe rolul
important al reducerii defrișărilor din perspectiva strategiilor de atenuare a
schimbărilor climatice. Cu această ocazie au început să fie create și primele
mecanisme internaționale de compensare a țărilor care reduc rata defrișărilor, ca
plată pentru reducerea emisiilor de carbon. Astfel, a apărut în 2008 programul
Națiunilor Unite de Reducere a Emisiilor provenite din Despăduriri și Distrugerea
Pădurilor (REDD-plus), implementat în țările în curs de dezvoltare.
Discursul privind defrișările în pădurile tropicale a dus la creșterea importantă a rolului
ONG-urilor de mediu în identificarea și adresarea problemelor de mediu asociate
sectorului forestier și în intrarea lor ca un actor important în formularea politicilor
internaționale și naționale și a standardelor voluntare de pe piața lemnului.
În paralel cu abordarea publică a problemelor cauzate de defrișarea pădurilor
tropicale, în Europa Centrală și de Est a apărut discursul privind declinului pădurilor,
cunoscut ca și “Moartea Pădurilor” (Barbu, 1991). Acest discurs a fost parte din
dezbatere privind efectele pe care ploile acide, produse de industrie și trafic, le au
asupra proceselor fiziologice ale arborilor. Discursul a avut un rol important în
stabilirea unor politici anti-poluare.
La momentul actual amploarea defrișărilor și a degradării ecosistemelor forestiere
este ridicată. Dezvoltarea unor instrumente satelitare de monitorizare a evoluției
vegetației forestiere accesibile publicului larg (figura 9) are un rol important în
cuantificarea și conștientizarea amplorii fenomenului dispariției vegetației forestiere
la anumite intervale de timp. Două dintre cele mai utilizate instrumente web pentru
monitorizarea și cuantificarea pierderii vegetației forestiere la nivel global sunt
adesea menționate în studiile de cercetare. Cercetătorii de la Universitatea Maryland
au observat pierderi semnificative în suprafața de pădure cu 2,3 mil. km2 și un câștig
de 0,8 mil. km2 în perioada 2000-2012 (Hansen et al., 2013). Comparativ, harta
interactivă a celor de la Global Forest Watch oferă, de asemenea, informații despre
pierderile și câștigurile pe tipuri de vegetație forestieră din 2001 până în prezent.
32
Figura 9: Interfața aplicației dezvoltată de universitatea Maryland pentru a monitoriza
schimbările în suprafața pădurilor (captură ecran: https://earthenginepartners.appspot.com/)
Defrișarea reprezintă “acțiunea de înlăturare completă a vegetației forestiere, fără a fi
urmată de regenerarea acesteia, cu schimbarea folosinței și/sau a destinației terenului”
(Legea 46, 2008) în timp ce despădurirea presupune doar o fază temporară de tăiere și
regenerare a pădurilor. Legislația românească nu permite defrișarea unor suprafețe de
pădure, adică schimbarea modului de folosință a terenurilor, regenerarea tuturor
pădurilor despădurite incluse în fond forestier, fiind o obligație legală.
În acest sens, studiul lansat de Greenpeace privind dispariția celor 3 hectare de pădure
pe oră în România are importante lacune metodologice și de transmitere a informației
reale (Palaghianu și Nichiforel, 2015). Studiul a luat în evaluare o suprafață de 8,17
milioane de hectare de păduri, în condițiile în care existau date clare din inventarul
forestier național că suprafața de pădure din România este de 6,9 milioane de hectare.
Studiul a constatat că în perioada 2000-2010 a “dispărut pădurea” de pe 0,28 milioane
hectare fără a face o diferențiere între suprafețele definite ca pădure și cele 1,2 milioane
de hectare de alte terenuri incluse in studiu. Echipa Greenpeace nu a considerat
relevant să mediatizeze informația potrivit căreia, conform propriilor identificări,
suprafața acoperită de pădure în Romania ar fi mai mare cu 1,2 milioane hectare față de
cifrele IFN.
Există însă studii științifice relevante efectuate pe imagini satelitare care să arate că
despăduririle din ultimii 20 de ani din România au avut un impact important în
modificările structurale ale ecosistemelor forestiere (Griffiths et al., 2012; Kuemmerle
et al., 2009), în modificarea modului de exercitare a funcțiilor în zonele protejate
(Knorn et al., 2012) și în pierderi de valoare economică (Scriban et al., 2016).
33
Un studiu recent publicat în revista Science, bazat pe imagini satelitare de înaltă
rezoluție (Curtis et al., 2018), a arătat că la nivel global defrișările (schimbarea
folosinței forestiere) au reprezentat 53% din modificarea zonelor cu vegetației
forestieră din perioada 2001-2015. Dintre acestea, 27% sunt consecința schimbării
destinației terenurilor pentru producția de bunuri de consum (ulei de palmier, soia,
creșterea intensivă a animalelor, extracția de minerale), 24% fiind dată de schimbarea
în terenuri agricole de subzistență, iar 0,6% de urbanizare. Modificarea vegetației dată
de despăduriri este fie consecința aplicării de tăieri silvice (26%), fie a incendiilor de
pădure (23%). Tăierea pădurilor ca urmare a aplicării lucrărilor silvotehnice reprezintă
așadar doar un sfert din modificările totale înregistrate la nivel global în gradul de
acoperire cu vegetație forestieră, pentru perioada analizată.
Deși majoritatea corporațiilor care utilizează în producție ulei de palmier, soia
sau carne, declară că producția lor nu are un impact în defrișarea pădurilor,
studiul demonstrează că aproximativ 5 milioane de hectare de pădure sunt
defrișate anual pentru producția de bunuri de larg consum, altele decât cele din
lemn. Între principalele cauze ale defrișărilor sunt astfel elemente din consumul
zilnic care nu au legătură cu lemnul, cum ar fi consumul de carne, de soia sau de
utilizare a produselor cosmetice pe bază de ulei de palmier. Problema poate fi
adresată printr-un comportament responsabil al consumatorului. Un
comportament civic față de mediu presupune ca îngrijorarea față de modul de
gestionare al pădurilor să fie asumată la nivel global.
Problematica tăierilor ilegale a intrat pe agenda publică globală la sfârșitul anilor
1990 devenind un discurs important concretizat în instrumente specifice pentru
adresarea fenomenului. Tăierile ilegale reprezintă una din cauzele importante ale
defrișărilor și degradării ecosistemelor forestiere, fiind o amenințare serioasă la
implementarea unui management forestier responsabil. In afară de impactul ecologic
și de pierdere a biodiversității, asociat tăierilor ilegale, ele duc și la importante pierderi
economice, prin necolectarea de taxe și impozite, aspect crucial pentru unele state
care sunt în curs de dezvoltare. Un studiu al Băncii Mondiale (Kishor și Oksanen, 2006)
estimează pierderea din neplata taxelor datorită activităților forestiere ilegale, la 5
miliarde de dolari.
Comerțul cu lemn ilegal este o afacere foarte profitabilă, fiind considerat una din cele
mai mari infracțiuni la nivel global, fiind depășit ca valoare estimată a tranzacțiilor
doar de traficul ilegal de droguri și cel de arme (May, 2017). WWF (2008), folosind o
analiză a importurilor și exporturilor de masă lemnoasă conform datelor statistice
furnizate de Eurostat a concluzionat că la nivelul anului 2006 piața europeană
absorbea aproximativ 30 milioane de m3 de lemn ilegal, Asia de Sud-Est, America
34
Latină și Africa fiind principalele țări furnizoare. Raportul estima și că aproape un sfert
din lemnul intrat ilegal pe piața europeană provine din țările Europei de Est.
Recunoscând efectele multiple ale comerțului ilegal cu lemn, guvernele și ONG-urile
au urmărit crearea unor instrumente eficiente de garantare a legalității lemnului
importat si exportat. Grupul țărilor dezvoltate și Banca Mondială au fost actori
importanți în susținerea discursului tăierilor ilegale pe agenda politică (Arts, 2010).
La nivelul UE un prim pas notabil in abordarea acestei probleme a fost realizat in 2003,
o data cu lansarea Planului de acțiune pentru aplicarea legii, guvernanței și comerțului
cu lemn (Forest Law Enforcement, Governance and Trade Action Plan – FLEGT). Prin
acest program se urmărește oferirea de asistență țărilor tropicale care exportă lemn
în Europa și care doresc să își îmbunătățească legislația și mecanismele de control,
astfel încât riscul de ilegalitate să fie minim. Acordurile de parteneriat bilaterale dintre
UE și exportatorii de lemn sunt denumite Acorduri bilaterale voluntare (VPA -
Voluntary Partnership Agreements). Acordurile de parteneriat voluntar au patru faze:
a. pregătirea, pe parcursul căreia țările explorează domeniul de aplicare al
modelului de parteneriat;
b. negocierea, în timpul căreia partenerii cad de acord cu privire la standardele
și sistemele de control în baza cărora se vor încheia acordurile comerciale;
c. dezvoltarea sistemului, pe parcursul căreia părțile implicate implementează
sistemele convenite și evaluează credibilitatea lor;
d. punerea în aplicare completă, pe parcursul căreia sistemele sunt funcționale
și licențiate asigurând garanția ca numai lemnul legal poate fi exportat de la
țara parteneră pe piața europeană.
Odată ce un acord este pus în aplicare pe deplin între UE și o țară exportatoare, toate
importurile din țara parteneră vor necesita o licență FLEGT. Importurile fără licență
dintr-o țară parteneră, vor fi interzise. Comerțul produselor de lemn cu țările ne-
partenere nu va fi afectat. Țările exportatoare care au intrat în parteneriatele FLEGT
văd prin asta o modalitate de a-și asigura și spori accesul pe piețele europene precum
și posibilitatea de a îmbunătății reputația țărilor lor și a produse din lemn. De
asemenea, acordurile de parteneriat voluntar pot susține reformele sectoriale și pot
conduce la creșterea veniturilor colectate din sectorul lemnului. Scopul nu este doar
reducerea tăierilor ilegale, ci și combaterea sărăciei, încurajarea dezvoltării și crearea
unui climat mai bun pentru investiții pe termen lung în gestionarea pădurilor. Din
partea UE, parteneriatele sunt o recunoaștere explicită a faptului că există importuri
semnificative de lemn din regiuni în care nivelul de ilegalitate este ridicat.
35
Începând cu 2008 apare o nouă abordare privind comerțul ilegal, odată cu
amendamentul adus de Guvernul Statelor Unite ale Americii (SUA) la Lacey Act ce
presupune ca lemnul exploatat ilegal să nu poată fi comercializat în SUA. După doi
ani, UE adoptă un regulament asemănător (Regulamentul 995/2010 - EUTR), fiind
urmată de Australia și de alte țări care au dorit să contribuie la stoparea comerțului
cu lemn ilegal. În cazul UE a fost nevoie de 5 ani pentru a începe implementarea
acestor cerințe de către statele membre.
U.S Lacey Act este o lege a SUA din 1900 care interzice traficul ilegal de animale
sălbatice. În 2008 legea a fost modificată pentru a include produsele provenite din
plante, cum ar fi lemnul și hârtia. Această legislație de referință este prima interdicție
din lume privind comerțul cu produse din lemn provenite din surse ilegale. Există două
componente majore ale amendamentelor la plante: interzicerea comercializării
plantelor sau a produselor vegetale recoltate prin încălcarea legii, respectiv o cerință
de a declara numele științific, valoarea, cantitatea și țara de recoltă pentru anumite
produse. Lacey Act are un statut bazat pe fapte, cu răspundere strictă, ceea ce
înseamnă că se ia în considerare doar situația de fapt (nici o schemă de certificare sau
verificare de terță parte nu poate fi folosită pentru a ”dovedi” legalitatea în temeiul
legii) și că cei care încalcă legea pot fi acuzați de infracțiuni și sancțiuni civile, chiar
dacă nu știau că au de-a face cu un produs recoltat ilegal.
Regulamentul UE de stabilire a obligațiilor care revin operatorilor care introduc pe
piață lemn și produse din lemn (Regulamentul nr. 995/2010 al Parlamentului
European și al Consiliului din 20 octombrie 2010) are trei componente cheie: interzice
plasarea pe piața UE a lemnului recoltat ilegal; impune existența unui sistem due
diligence la prima plasare pe piață a produselor; cere comercianților care
comercializează produse din lemn după prima plasare să demonstreze trasabilitatea
lanțurilor de aprovizionare. Sistemul ”due diligence” (DDS) în contextul acestui
regulament solicită operatorilor să fie parte a unui proces de minimizare a riscul de a
plasa pe piața UE produse de lemn recoltate ilegal. În practică, acest lucru este similar
cu conceptul de ”due care” în Lacey Act din SUA, dar în Europa el este un sistem mai
prescriptiv cu pași specifici care trebuie urmăriți.
Cele trei elemente ale implementării DDS în țările UE sunt:
a. obținere de informații, operatorul trebuie să aibă acces la informații care
descriu lemnul și produsele din lemn, țara de recoltare, speciile, cantitatea,
detaliile furnizorului și informațiile privind respectarea legislației naționale în
țara de recoltare;
36
b. evaluarea riscului: operatorul trebuie să evalueze riscul introducerii lemnului
ilegal în lanțul de aprovizionare, pe baza informațiilor identificate în prima etapă
și ținând seama de criteriile stabilite în EUTR;
c. reducerea riscului, atunci când evaluarea demonstrează că există un risc de
lemn ilegal în lanțul de aprovizionare, operatorul trebuie să diminueze acest risc.
Comisia Europeană recunoaște oficial organizațiile de monitorizare, care sunt entități
private (comerciale sau non-profit) responsabile de furnizarea de sisteme operative
de due diligence operatorilor din UE. Autoritățile competente din statele membre ale
UE, care sunt departamente guvernamentale responsabile de punerea în aplicare a
regulamentului, trebuie să verifice organizațiile de monitorizare care își desfășoară
activitatea pe teritoriul lor la "intervale regulate". Produsele care poartă licențe CITES
sau FLEGT sunt considerate ca fiind legale în temeiul Regulamentului UE privind
lemnul.
Actul de interzicere a exploatărilor forestiere ilegale din Australia a fost conceput
pentru a sprijini comerțul de lemn legal pe piața australiană. Legile constau în Actul
privind interzicerea exploatărilor forestiere ilegale 2012 și Regulamentul privind
interzicerea exploatărilor forestiere ilegale 2012. Actul a apărut în 2012 și stabilește
cadrul privind exploatarea forestieră ilegală din Australia. Actul consideră infracțiune
penală importarea în mod intenționat, cu bună știință sau fără prudență a lemnului
ilegal, a celulozei și a produselor din hârtie în Australia sau prelucrarea lemnului
autohton ilegal. De asemenea, subliniază faptul că firmele trebuie sa implementeze
un sistem de due diligence.
Legea privind lemnul curat din Japonia a intrat în vigoare în 2017. Obiectivul legii este
de a promova utilizarea și comercializarea lemnului și a produselor din lemn realizate
din arbori recoltați în conformitate cu legile și reglementările din Japonia și din țările
de origine.
Adresarea problematicii tăierilor ilegale a fost și unul din principalele obiective
urmărite și de sistemele internaționale de certificare care urmăresc să ofere o
garanție consumatorului privind legalitatea pe lanțul de producție. În același timp, a
proliferat apariția codurilor de bune practici adresate companiilor private din
sectorul forestier (de exemplu: ghidul OECD pentru corporații), parteneriatele între
mediul privat de afaceri și ONG-uri de mediu sau alte inițiative ale ONG-urilor naționale
și internaționale create pentru a monitoriza sau împiedica acțiunile ilegale din
sectorul forestier (Global Witness, WWF, Greenpeace, Transparency International,
Friends of the Earth, World Rainforest Movement etc.).
37
În ciuda unui număr mare de inițiative care doresc să prevină fenomenul tăierilor
ilegale, cauzele fenomenului nu sunt pe deplin studiate sau înțelese. Tacconi (2007)
identifică printre factorii care favorizează activitățile ilegale următoarele aspecte:
probleme instituționale (în special cele legate de sfera politică și de cea a proprietății),
incapacitatea guvernelor de a stopa tăierile ilegale, corupția, comportamentul
inadecvat al companiilor care operează în industria lemnului, comerțul
necorespunzător cu material lemnos, lipsa stimulentelor financiare etc.
Tabel 4: Comparație între diferite definiții ale termenului tăieri ilegale (Sursa: Bulinschi, 2011)
Organizația
Tipul de activitate inclusă WWF
WB
2003
Greenpeace
WWF
2004
ITTO
2002
FAO
2001
UNECE
FAO
2004
Încălcarea regulilor de
exploatare X X X X X
Transport ilegal și contrabandă X X X X
Comerț ilegal (vânzare,
cumpărare, export, import) X X X X
Procesarea ilegală a lemnului X X
Corupție sau mituire în vederea
obținerii accesului în pădure X X X
Evitarea plății taxelor X
Exploatare fără autorizație X X
Exploatare peste cantitatea
permisă X X X
Exploatare în arii protejate X X X
Exploatare în afara ariei
permise X X
Exploatare de specii interzise X X X X
Raportare falsă a speciilor sau a
volumului X X
Distorsionarea prețului
lemnului X X
Furturi de produse lemnoase X
38
În abordarea politică a mecanismelor de combatere a activităților ilegale o primă
problemă o reprezintă faptul că nu există o definiție comună la nivel internațional
asupra acestui concept. Exploatarea, tranzacțiile comerciale, precum și consumul
materialului lemnos implică o multitudine de activități, practicile ilicite din cadrul
acestora fiind adesea incluse în definiția termenului de tăieri ilegale (tabelul 4).
În acest context trebuie înțeles că nu doar furturile de lemn se integrează în conceptul
de tăieri ilegale. De-a lungul procesului de exploatare și comercializare a lemnului se
pot identifica ilegalități la nivelul elaborării planurilor de amenajare, al estimării masei
lemnoase ce urmează a fi exploatată, extragerii ilegale de arbori, transportului ilegal
de arbori, procesării ilegale de material lemnos, precum și comercializarea fără
documente sau cu documente false a diferitelor produse lemnoase. Tocmai de aceea
definiția comun utilizată de UE face referire la ilegalitățile care pot apărea pe întregul
lanț de producției a masei lemnoase, prin operații care încalcă legislația națională și
convențiile internaționale.
Plecând de la această abordare sunt necesare câteva clarificări privind legătura dintre
legalitate și sustenabilitate în gestionarea pădurilor. În primul rând, prevederile
legislației naționale diferă esențial în ceea ce privește mecanismele de implementare
a unei gestionări responsabile a pădurilor. După cum s-a arătat deja, defrișările, adică
schimbarea folosinței terenului forestier în teren agricol, sunt o practică des întâlnită
în pădurile tropicale, pe când în majoritatea țărilor europene acest lucru este limitat
legislativ. Defrișările din pădurile tropicale ca urmare a culturilor intensive pentru
producerea de bunuri comerciale reprezintă practici de gestionare iresponsabilă a
resurselor forestiere, cu consecințe importante nu doar la nivel local ci și global. Ele
însă sunt bazate pe decizia guvernelor din țările respective de a gira aceste defrișări
prin legislația națională. Ca urmare, defrișările din aceste zone sunt, în marea lor
majoritate, un fenomen legal atâta timp cât ele nu contravin legislației din țările
respective. La polul opus, în țările cu un regim silvic foarte restrictiv se poate ajunge
la situația ca extrageri sustenabile de lemn, comparativ cu rata acumulărilor, să fie
considerate lemn ilegal dacă, pe parcursul procesului tehnologic de exploatare,
transport și procesare se încalcă unele restricții legale.
Este de concluzionat astfel că definirea conceptului de ilegalitate ar trebui să se
raporteze nu doar la legislația națională ci și la încălcarea unor norme comun
acceptate de gestionare sustenabilă a pădurilor. Adăugarea unei evaluări de
sustenabilitate a tăierilor, suplimentar față de cea de legalitate, este o
componentă mai bine adresată prin folosirea instrumentelor voluntare de piață
cum ar fi politicile de achiziție sustenabilă sau standardele de certificare.
39
1.4.5. Tipologii comportamentale în relația cu natura
Marea majoritate a abordărilor privind problemele de implementare a unui
management forestier sustenabil țin de identificarea conflictelor între actori cu
interese diferite. Puține analize se bazează însă pe faptul că percepțiile și
comportamentele sociale derivă din perspectiva personală asupra realității și din
trecutul socio-cultural al actorilor implicați în conflict.
Tipologiile comportamentale culturale se structurează în raport de viziunea
personală despre lume reprezentând relația dintre oameni și mediu. Sociologia
diferențiază astfel viziunea antropocentristă, care consideră Pământul drept furnizor
de resurse ce pot fi exploatate pentru bunăstarea umană de viziunea ecocentristă
care consideră că oamenii sunt parte din natură și că umanitatea trebuie să coabiteze
cu celelalte elemente ale sistemului natural.
Thompson et al. (1990) au dezvoltat teoria culturală plecând de la identificarea a
patru categorii de viziuni asupra relației noastre cu natura care sunt corelate cu patru
tipologii comportamentale:
1. Natura persistentă se bazează pe percepția că natura are o mare capacitate
de auto-reglare care să-i permită reîntoarcerea la starea inițială. Acestui tip
de viziune asupra naturii îi corespunde o abordare individualistă, a celor care
percep că pot să controleze procesele naturale în interesul lor.
2. Natura efemeră este acea viziune a naturii care se bazează pe percepția că
procesele ecologice sunt foarte fragile și că orice perturbare a echilibrului
natural este ireversibilă. Viziunea este împărtășită de tipul comportamental
egalitarian, care grupează persoanele ce consideră ca toți trebuie să
beneficiem în mod egal de beneficiile oferite de natură.
3. Natura tolerantă este o viziune asupra naturii prin care se consideră că
natura poate să tolereze perturbări în anumite limite. Este o viziune
împărtășită de tipul comportamental ierarhic care se bazează pe crearea și
aplicarea unor reguli care să reglementeze relația cu natura.
4. Natura capricioasă este o perspectivă a celor care consideră că procesele
naturale sunt ne-predictibile și nu avem cum să știm cum vor răspunde la
perturbări. Tipul comportamental care împărtășește această viziune este cel
fatalist format din persoane care nu se implică în dezbaterile publice pentru
că nu văd vreo perspectivă care să le schimbe soarta.
40
Fiecare tip comportamental exprimă preferința pentru de un anumit tip de
management. Individualiștii preferă un management adaptiv, care să răspundă la
probleme atunci când acestea apar. Egalitarienii preferă un stil de management
preventiv, prudent. Ierarhiștii preferă un stil de management bazat pe comandă și
control. Fataliștii nu au o nicio preferință în ceea ce privește managementul.
Figura 10: Tipologii comportamentale exprimând viziunea despre natură. Încadrarea tipurilor comportamentale este rezultatul unei aplicații cu studenții anului I de la Facultatea de Silvicultură Suceava. Imaginea din aplicație este a unui versant despădurit prin doborâturile de vânt din 2002, în județul Suceava.
41
Încadrarea într-un anumit tip comportamental nu este însă caracteristică pentru
toate acțiunile unei persoane. Aceeași persoană poate avea comportamente diferite
în raport de tipul de problemă, de gradul de înțelegere a acesteia și de contextul
socio-instituțional. De exemplu, persoane cu un comportament fatalist în
problematica schimbărilor climatice pot avea un comportament ierarhic în problema
despăduririlor și individualist în problema reciclării deșeurilor.
Schanz (1997) a arătat că modul de implementare a conceptului de gestionare
durabilă a pădurilor reflectă percepția socială a realităților, percepție care este
determinată cultural și care variază în raport de contextul istoric și instituțional.
Într-o estimare empirică a relației dintre viziunea asupra naturii și principiile de
management sustenabil aplicate pădurilor amazoniene a reieșit că populația locală
aderă în majoritate la o tipologii de tip egalitarian și ierarhic (Pokorny și Schanz, 2003).
1.5. Fundamentarea obiectivelor de management silvic
Conform FAO (2015) silvicultura este definită ca fiind “arta și știința de a controla și
stabili creșterea, compoziția, starea de sănătate și calitatea pădurilor și a altor terenuri
cu vegetație forestieră în scopul atingerii valorilor și nevoilor impuse de proprietar și
societate pe o bază durabilă”. La modul general, planificarea obiectivelor de
management silvotehnic, presupune integrarea următoarelor elemente:
▌ regimul silvic, respectiv sistemul legislativ aplicabil la nivel național (ce pot să
decid în mod legal în raport cu cerințele societății?);
▌ potențialul stațional, care dictează favorabilitatea ecologică de folosire a
speciilor forestiere (ce decizii silvotehnice sunt posibile în condițiile staționale
existente?);
▌ obiectivele urmărite de proprietar în raport cu posibilitatea de valorificare
optimă a potențialului stațional (ce beneficii urmărește să obțină proprietarul
de pe urma aplicării măsurilor silvotehnice?).
▌ riscurile asociate aplicării unui anumit sistem de management din
perspectiva schimbărilor climatice, de piață sau instituționale.
Aplicarea unui tratament silvotehnic de cultură, mai intensiv sau mai
extensiv, este influențată în mod esențial de modul de stabilire a țelurilor de
gospodărire (adică a valorilor și nevoilor impuse de proprietar și societate),
aspecte transpuse în sistemul de legi și norme tehnice care definesc regimul
silvic (figura 11).
42
Figura 11: Cadrul instituțional de fundamentare a deciziilor silvotehnice
Adaptarea tehnicilor de gestionare trebuie să răspundă celor două cerințe majore
sociale – creșterea consumului de lemn și al calității acestuia și necesitatea conservării
fondului forestier, aspecte care pot duce la modele total divergente (silvicultura
tehnologică contra silviculturii conservative) sau la modele de gestionare
integratoare (silvicultura multifuncțională).
Figura 12: Tipuri de silvicultură în raport de obiectivele economice, ecologice și sociale
43
Modul de stabilire a regimului silvic este parte a procesului de politică forestieră, prin
care se urmărește găsirea soluțiilor pentru integrarea obiectivelor sociale, ecologice
și economice in diferite tipuri de abordări silviculturale (Figura 12). Silvicultura și
aplicarea măsurilor silvotehnice necesită transpunerea practică a obiectivelor care
reies din aplicarea de măsuri specifice cu caracter general (politici forestiere globale),
zonal (reglementări forestiere specifice unei zone forestiere) și local (tehnici și
procedee de intervenție specifice condițiilor la nivel de arboret).
Deși toate țările europene aderă la paradigma gestionării durabile, implementarea
acesteia arată o diversitate socio-politică în crearea țelurilor primordiale și a
sistemului de management durabil (Mori et al., 2016). Astfel, la nivel European, se
consideră că există trei mari abordări în implementarea politică a conceptului de
sustenabilitate în gestionarea pădurilor: sustenabilitatea producției de lemn, bazată
pe principiul continuității, sustenabilitatea multi-funcțională, bazată pe combinarea
serviciilor ecosistemice furnizate și sustenabilitatea ecologică, care urmărește
menținerea stării serviciilor de reglare (Winkel at al., 2009). Modul de combinare a
valorilor sociale, economice și ecologice este abordat diferit în politicile forestiere a
țărilor din Europa (tabelul 5).
Această diversitate este o consecință a contextul instituțional, istoric și cultural de
gestionare a pădurilor și reflectă înțelegerea diferită a rolului pădurilor în societate.
Aceste abordări diferite se traduc în sisteme de reglementare specifice fiecărui stat,
regim silvic care dirijează acțiunile proprietarilor, administratorilor de păduri și ale
utilizatorilor de servicii ecosistemice, reflectând și raportul de distribuție a puterii de
lobby între aceste grupuri.
Totodată, această constelație de abordări diferite a paradigmei gestionării durabile la
nivelul statelor membre arată de ce în UE nu s-a reușit adoptarea unei politici comune
forestiere sau a unui acord legal obligatoriu pentru toate țările membre.
Modelele silvotehnice cu obiective fundamental diferite nu trebuie să se
excludă ci, dimpotrivă, în raport cu cerințele societății și cu productivitatea
stațională este necesară implementarea lor complementară pentru obținerea
dezideratului de gestionare durabilă a resursei forestiere la nivel național. Acest
lucru poate presupune, de exemplu, realizarea unei rețele de arii protejate în
care sunt interzise intervențiile umane, inclusiv cele de exploatare a pădurilor
și practicarea, în raport de potențialul stațional, a unei silviculturi mai extensive
sau mai intensive, adaptate în raport de forma de proprietate, de cerințele
industriei locale și de cerințele sociale pentru servicii ecosistemice.
44
Tabel 5: Diferite abordări ale sustenabilității în Europa (după Winkel et al., 2009)
Paradigmă
Obiectiv
Sustenabilitate în
producția de lemn:
principiul continuității
Sustenabilitate
multifuncțională:
principiul
multifuncționalității
Sustenabilitate
ecologică:
Managementul
serviciilor
Țelul
primordial
Randament maxim
posibil a lemnului
(cantitativ și calitativ)
Randament periodic
maxim posibil din
vânzarea lemnului cu
asigurarea altor servicii
ecosistemice
Îmbunătățirea
și/sau menținerea
stării serviciilor
ecosistemice
Producția
de lemn
Cantitatea maximă de
masă lemnoasă
exploatată nu trebuie
să depășească
creșterea anuală
Cantitatea maximă de
masă lemnoasă
exploatată este stabilită
în contextul funcțiilor
atribuite
Cantitatea
minimă de masă
lemnoasă ce
trebuie păstrată
Asigurarea
serviciilor
Menținerea ”sănătății”
ecosistemelor
forestiere
Continuitate în
exercitarea serviciilor
ecosistemice de reglare
Maximul
serviciilor
ecosistemice de
reglare
Limitări
primordiale
Menținerea pădurilor,
interzicerea
defrișărilor, obligația
de a reîmpăduri.
Menținerea pădurilor,
interzicerea defrișărilor,
obligația de a
reîmpăduri.
Menținerea
pădurilor,
interzicerea
defrișărilor
Grupuri de
țări
Europa de
Nord și Vest
Europa de
Vest
Europa Centrală și
de Est
Europa de
Sud
Europa de
Vest
FI, SE, EE, LV,
LT, AU, DK, PL
IE, GB FR, DE, CZ, SK, SI,
RO, HU
GR, IT, ES,
PT
BE, NL, LU
Rol
economic
Ridicat Scăzut Moderat Scăzut Marginal
Celuloză,
bioenergie,
bușteni
Plantații
cicluri
scurte
Furnire, Bușteni,
celuloză, lemn de
foc, bioenergie
Produse ne-
lemnoase
Valori de
conservare
Furnizate în
special în ariile
protejate
Furnizate în
păduri
semi-
naturale
Integrate în țelurile
de amenajare și în
arii protejate
Intensitate
scăzută a
silviculturii
Recreere și
conservarea
naturii
45
La nivel european, stabilirea țelurilor de gospodărire se concretizează așadar în
diferite abordări silviculturale, a căror aplicabilitate ține de regimul silvic,
caracteristicile staționale și obiectivele urmărite de proprietar (figura 13).
Figura 13: Modele silvotehnice practicate la nivel european
46
1.6. Noi perspective în managementul forestier
1.6.1. Perspective bio-economice
În ultima perioadă, două concepte tind să influențeze modul de abordare economică
a sustenabilității managementului forestier: discursul despre rolul pădurilor în
contextul schimbărilor climatice și noua strategie de promovare a bioeconomiei.
Ambele discursuri au ca numitor comun faptul că pădurile sunt o resursă regenerabilă
capabilă să stocheze carbon pe termen mediu și lung.
Conform acestor noi perspective utilizarea lemnului este una dintre cele mai sigure și
practice modalități de reducere a nivelului de CO2 din atmosferă, prin capacitatea de
sechestrarea a carbonului în procesul de creștere (un metru cub de lemn stocând în
medie o tonă de CO2), prelungită apoi cu o perioadă poate la fel de lungă de stocare
a CO2 în bunuri de folosință îndelungată, produse din lemn (efectul de stocare).
Inclusiv folosirea lemnului pentru energie, provenit din păduri cultivate (efectul de
substituire a combustibililor fosili) este considerată o alternativă mai bună
comparativ cu utilizarea resurselor fosile ne-regenerabile și poluante. Practic, în
același timp, lemnul are calitatea de a fi o resursă regenerabilă, dar și una reutilizabilă
și reciclabilă, toate aceste ipostaze fiind elemente cheie ale economiei circulare, în
consonanță cu noua paradigmă – bioeconomia.
Schimbările climatice au fost un catalizator important pentru a genera voința politică
de a include pădurile în arena dezbaterilor internaționale, prin acceptarea faptului că
pădurile joacă un rol important în ciclul carbonului, contribuind astfel la reducerea
emisiilor nete de gaze cu efect de seră. S-a pus inițial accentul pe potențialul pădurilor
de a fixa carbonul, subliniindu-se importanța împăduririlor și reîmpăduririlor.
Discursul privind defrișarea pădurilor tropicale a accentuat îngrijorarea societății
privind riscul eliberării necontrolate a carbonului, prin defrișări, incendii de pădure sau
prin degradarea pădurilor, care își pierd astfel capacitatea de stocare.
Tocmai de aceea, în UE s-a pus din ce în ce mai mult problema reducerii dependenței
de importurile de lemn din țările tropicale și asigurarea bunurilor de consum prin
politici de stimulare a producției folosind resursele forestiere existente la nivel
european, ca o strategie esențială pentru o bioeconomie viabilă (Simwood, 2017).
Bioeconomia presupune realizarea unor politici de promovare a utilizării resurselor
biologice pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare a societății și de promovare a
reciclării (economie circulară) ca o alternativă la economia liniară, bazată pe utilizarea
resurselor neregenerabile și poluante.
47
Această nouă abordare economică susține menținerea în consum și utilizare a
lemnului, având un rol important în promovarea dimensiunii economice a
sustenabilității gestionării pădurilor la nivel global (Pülzl et al., 2014).
La fel ca și în interpretarea conceptului de sustenabilitate, există diferite interpretări
naționale privind direcțiile de urmat pentru implementarea strategiei europene
pentru bioeconomie. Grupurile de interese din sectorul forestier au preluat conceptul
încercând să-l integreze în diferite “nuanțe de verde” (Kleinschmit et al., 2014).
Cercetarea și dezvoltarea unor tehnologii și produse noi, cum ar fi bio-plasticul, pot
oferi noi valori de utilizarea a lemnului și extinderea pe piețe care nu erau tradițional
reprezentative pentru produsele lemnoase. Se urmărește, de asemenea, crearea unei
logistici și a unor lanțuri de aprovizionare pentru o utilizare în cascadă a biomasei și a
fluxurilor de deșeuri. Utilizarea “în cascadă” a lemnului presupune, din perspectivă
climatică, ca lemnul să fie utilizat și re-utilizat cât mai mult posibil în produse de lungă
durată și doar la final să fie consumat pentru producerea de energie. În acest sens au
apărut politici de descurajare a utilizării lemnului de valoare în scop energetic, ca de
exemplu în Regiunea Flamandă din Belgia, unde companiile din sectorul energetic
trebuie să demonstreze că lemnul folosit în scop energetic nu are altă utilizare, pentru
a putea beneficia de „certificate verzi” (Simwood, 2017).
Pe de altă parte, accentuarea utilizării biocombustibililor poate crea o problemă
pentru aplicarea unor sisteme silvotehnice care să urmărească producerea lemnului
de mare calitate. Experiența de până acum a arătat că producerea de biocombustibil
a constituit și o importantă cauză de defrișare în scopul plantării de plante energetice
(rapiță etc).
Practic, deși sprijinul politic pentru dezvoltarea unei economii „bio” este important,
strategiile forestiere trebuie să rezolve aceleași dileme:
Bioeconomia este definită ca o “economie care folosește resurse biologice din sol
și mare, precum și deșeuri, ca materii prime pentru alimente, pentru hrana pentru
animale și pentru producția industrială și energetică” (CE, 2012).
Paradigma dominantă a acestui nou model economic este progresul tehnologic
asigurat de o piață liberă, cu accent pe produse și biotehnologii inovatoare.
Mediul de afaceri este actorul cheie de implementare a acestui nou model, care
urmărește să sprijine aplicarea acestui model economic prin instrumente
voluntare de tipul politicilor de responsabilitate socială și de mediu, a achizițiilor
sustenabile sau a evaluării costului de mediu pentru ciclul de viață al produselor.
48
▌ Care să fie raportul dintre utilizarea industrială a lemnului în produse de lungă
durată și utilizarea lemnului în producerea de energie, ca substitut pentru
resursele neregenerabile?
▌ Care să fie raportul dintre utilizarea terenurilor în scop productiv și
conservarea biodiversității?
Bioeconomia este un concept orientat pe resurse, iar simpla substituire a
resurselor neregenerabile cu cele regenerabile, fără asigurarea sustenabilității
producției, s-ar putea să crească îngrijorările sociale privind furnizarea
serviciilor ecosistemice de suport, reglare și a celor culturale.
1.6.2. Adaptarea managementului forestier la schimbările climatice
Relația dintre pădure și schimbările climatice este biunivocă. Pe de o parte,
ecosistemele forestiere sunt influențate de modificările climatice, fie pozitiv (prin
accentuarea acumulărilor de biomasă), fie negativ (prin riscuri climatice ridicate). Pe
de altă parte, pădurile joacă un rol esențial în atenuarea și prevenirea efectelor
negative ale schimbărilor climatice prin stocarea carbonului în biomasa arborilor și
prin efectul mediogen.
Din această perspectivă, unul din obiectivele cheie ale politicilor de management
forestier la nivel global este fundamentarea a două tipuri de strategii de
management, ca reacție la schimbările climatice:
▌ strategii de adaptare, care presupun implementarea de măsuri de creștere a
stabilității și productivității ecosistemelor forestiere în contextul
schimbărilor climatice;
▌ strategiile de atenuare, care presupun adoptarea de măsuri de creștere a
gradului de sechestrare a CO2 în păduri.
Diversitatea condițiilor de vegetație și a practicilor existente de management
forestier face și mai dificilă identificarea unor direcții unitare de acțiune. Practic, atât
strategiile de adaptare, cât și cele de atenuare trebuie să fie corelate cu
particularitățile legislative și staționale naționale.
Principalele riscuri induse de schimbările climatice sunt cele de creșterea a frecvenței
de apariție a doborâturilor și rupturilor de vânt și zăpadă, a inundațiilor și a
perioadelor cu secetă prelungită. Toate aceste fenomene pot favoriza răspândirea de
boli și dăunători, mărind astfel riscul atacurilor de insecte și afectând stabilitatea
pădurilor. De asemenea, un fenomen îngrijorător este frecvența crescută a incendiilor
de pădure de proporții catastrofale și apariția acestora inclusiv în zone boreale, total
49
nepregătite organizațional pentru acest fenomen. Pentru zonele temperate și
montane efectul schimbărilor climatice se observă și într-o creștere a productivității,
dar și în modificări ale distribuției speciilor, fiind așteptate fenomene de urcare a
molidului în altitudine și o extindere altitudinală a arealului foioaselor. În zonele de
câmpie și de deal sunt vizibile problemele de asigurare a regenerării naturale pentru
stejărete (Giurgiu, 2010).
Într-un raport recent privind adaptarea practicilor de gestionare a pădurilor europene
la schimbările climatice (EIP-AGRI, 2019), se identifică diferitele opțiuni de gestionare
a arboretelor care să rezulte într-o capacitate mai mare de stocare a carbonului. O
primă recomandare este aceea că aplicarea unor măsuri silvotehnice care să permită
regenerarea arboretelor la anumite intervale de timp (ciclul de producție) este, din
punct de vedere al sechestrării carbonului, o alternativă mai bună decât păstrarea
arborilor până la limita lor fiziologică. Pădurile seculare stochează o imensă cantitate
de carbon, dar rata lor de acumulare marginală este mai redusă decât în pădurile cu
un management forestier activ. De altfel, studiile arătă că se va diminua capacitatea
de stocare a pădurilor din Europa tocmai datorită creșterii vârstei medii a pădurilor
(Nabuurs et al., 2013).
Această constatare nu are rolul de a pune presiune pe efortul de conservare a
pădurilor seculare, care rămâne o prioritate a politicii de conservare a
biodiversității la nivel european, ci doar de a conștientiza opinia publică asupra
necesității de a aplica un management mai activ în pădurile cu rol de producție.
Cea mai mare capacitate de stocare a carbonului o au pădurile cu rol de
producție pentru care se aplică tehnici de îngrijire și conducere pentru
producerea de lemn de calitate cu destinație industrială (lemn de furnire și
lemn de cherestea).
Aplicarea unor tratamente bazate pe regenerări continue sau cu perioadă lungă de
regenerare este văzută ca o alternative mai viabilă decât practicarea unor tratamente
bazate pe tăieri rase, pentru că se diminuează astfel efectul de stocare redus din faza
de regenerare (Pukkala, 2014). Promovarea diversității compoziționale duce la
creșterea stabilității arboretelor și a productivității, dar alegerea speciilor este o
provocare importantă din perspectiva estimării riscurilor potențiale la acțiunea
factorilor climatici extremi.
Conștientizare efectelor schimbărilor climatice asupra gestionării pădurilor în rândul
practicienilor din România este redusă (Blujdea, 2015). Modificarea normelor tehnice
elaborate în anii ‘80, la recomandările actuale privind adaptarea managementului
forestier la schimbările climatice este imperios necesară (Giurgiu, 2010).
50
1.6.3. Dimensiunea conservativă a managementului forestier
Discursul privind conservarea pădurilor a intrat mai puternic pe agenda politică
începând cu 1980 (Singer, 2008), fiind legat de necesitatea extinderii rețelei de
parcuri naționale și de legiferarea statutului de conservare al anumitor zone cu
diversitate biologică ridicată. Inevitabil, s-a ajuns la dezbateri aprinse privind
obiectivele de protejat, argumentele oscilând între ideea de a proteja un anumit
element de biodiversitate sau a de a proteja procesul natural care a dus la prezența
speciei în acel areal. Această diferențiere însemna practic a alege între o protecție
strictă bazată pe excluderea activităților umane, inclusiv a extragerilor de lemn
(abordarea prudentă) sau menținerea status quo-ului ariei respective.
O altă abordare actuală în discursul conservator este aceea de evaluare monetară a
valorilor de conservare, aspect ce a permis identificarea unui limbaj comun cu adepții
economiei neo-clasice. Economia Ecosistemelor și a Biodiversității (The Economics of
Ecosystems and Biodiversity - TEEB) este un studiu major bazat pe o inițiativă
academică care atrage atenția asupra beneficiilor biodiversității, subliniind costurile
pierderilor de biodiversitate și a celor de degradare a ecosistemelor forestiere (Ring
et al., 2010). Inițiativa reunește experiența metodologică din științe sociale, politice
și economice pentru identificarea unor instrumente practice de conservare a
biodiversității. Inițiativa s-a dezvoltat prin crearea unor grupuri naționale de lucru care
oferă studii de caz naționale, dar obiectivele acestora și modul de implementare
diferă în raport de serviciile ecosistemice evaluare, tehnicile de lucru și gradul de
implicare al experților (Ten Brink, 2012). Valoarea economică totală a biodiversității
poate fi un argument convingător pentru a investi în conservarea și exploatarea
sustenabilă a resurselor biologice.
Rețeaua ariilor naturale
protejate Natura 2000
implementată la nivelul UE
este principalul instrument
de conservare a
biodiversității și de
protejare a speciilor rare și
a habitatelor naturale de
interes comunitar.
Adaptarea măsurilor
silvotehnice la cerințele
planurilor de management ale ariilor protejate Natura 2000 reprezintă o nouă
provocare pentru abordările silvotehnice tradiționale.
51
Raporturile dintre cerințele de conservare și modul de gestionare anterior declarării
siturilor Natura 2000 pot fi chiar conflictuale, așa cum se arată în tabelul 6. Tocmai de
aceea, impunerea unor măsuri speciale de conservare trebuie precedată de
demersuri susținute de conștientizare a necesității măsurilor de conservare.
Tabel 6: Conflicte posibile între obiectivele de conservare și urmărirea țelurilor de producție
Măsuri conservative
propuse
Argumente pentru
măsurile conservative
Conflicte cu țelurile de
producție
Menținerea
proceselor naturale
Folosirea proceselor
naturale pentru crearea
habitatelor reprezentative
din punct de vedere al
biodiversității sau esteticii
Silvicultura văzută ca
intervenție menită să
îmbunătățească structura
arboretelor pentru a atinge
țelurile de producție
Păstrarea tipului
natural fundamental
de pădure
Criteriul principal pentru
protecția naturii și a
pădurilor care prezintă grad
de naturalețe
Conflict considerabil cu
silvicultura bazată pe cultura
rășinoaselor;
Există însă și sinergii cu o
producție ridicată de masă
lemnoasă
Menținerea lemnului
mort
Habitat pentru specii pe
cale de dispariție, păstrarea
gradului de naturalețe a
pădurilor, crearea unui
peisaj natural
Lemnul mort văzut ca
potențială sursă de dăunători și
boli cu risc ridicat de infestare a
arborilor sănătoși;
Pierderi de venit
Menținerea arborilor
scorburoși, rău
conformați ca arbori
de biodiversitate
Habitat natural pentru
specii și păstrarea gradului
de naturalețe
Arborii de calitate inferioară
considerați ca arbori
“dăunători” pentru arborii de
calitate superioară („arbori de
viitor”)
Păstrarea unei
diversități
compoziționale
Biodiversitate și estetica
peisajelor
Speciile clasificate în raport de
valoarea lor economică în specii
„principale” și specii
„secundare”
Crearea unor structuri
pluriene
Stabilitate, biodiversitate și
peisaj apropiat de pădurile
naturale
Aplicarea structurii pluriene
limitată de temperamentul
speciilor și de posibilitate de
optimizare a recoltării masei
lemnoase
52
1.6.4. Noua dimensiune socială a managementului forestier
Rezultatele unui studiu realizat la nivelul UE în 2009 (ECORYS, 2009) privind percepția
publicului față de managementul pădurilor a arătat că publicul larg este îngrijorat de
starea pădurilor europene, principalele temeri fiind legate de rata despăduririlor.
Capitolul următor va arăta că gestionarea pădurilor la nivel european a devenit mai
responsabilă prin creșterea suprafețelor împădurite, prin creșterea și interconectarea
ariilor protejate și prin instrumente politice diversificate de asigurare a unui
management durabil. Percepția publicului este însă diferită.
Pentru publicul larg, protecția mediului și a peisajului a devenit principalul criteriu de
a judeca modul de gestionare a pădurilor (Schmithüsen, 2007). Practicile tradiționale
de gestionare a pădurilor și în mod special aplicarea de tăieri rase creează puternice
reacții sociale. Pentru societatea contemporană europeană, pădurile sunt percepute
ca un spațiu public de care societatea trebuie să beneficieze gratuit sau cu costuri
minime, ca urmare a unei cereri crescute a populației urbane de evadare în natură.
Din punct de vedere al formelor organizate ale societății civile (ONG), percepțiile
privind funcțiile pe care trebuie să le asigure pădurea converg către un interes comun
de gestionare a pădurilor pentru furnizarea serviciilor ecosistemice de reglare și
culturale. Divergențele pot apărea în ceea ce privește rolul pădurilor în aprovizionarea
societății cu produse lemnoase și ne-lemnoase și nivelul la care se evaluează
dezideratul de sustenabilitate, local, național, european sau global.
O provocare importantă în acest sens este noua abordare conceptuală definită ca și
“telecoupling” (Liu et al., 2013), care urmărește înțelegerea modului în care
conexiunile globale funcționează și ce impact au acestea asupra sistemului socio-
economic. Similar efectului fluturelui, în care o mică schimbare într-un loc poate fi
amplificată la dimensiuni apocaliptice într-o cu totul altă zonă geografică,
telecoupling-ul analizează în ce măsură anumite decizii locale au consecințe globale.
De exemplu, modelul a fost aplicat în analiza efectelor conservării pădurilor arătând
că eforturile de conservare din țările dezvoltate au un impact major prin pierderi de
biodiversitate în țările slab dezvoltate, care devin furnizoare de bunuri pentru
consumul tot mai ridicat din țările dezvoltate (Boillat et al., 2018). Așa cum s-a arătat
anterior, pădurile din zonele tropicale sunt tăiate în principal pentru transformarea
lor în terenuri agricole pentru a produce mai multă carne, mai mult ulei de palmier,
rapiță, soia, celuloză și alte asemenea bunuri, majoritatea acestor materii prime
susținând consumul ridicat din țările dezvoltate. În acest context, certificarea originii
sustenabile a produselor și capacitatea de a asigura trasabilitatea lanțului de
producție într-un timp real sunt considerate oportunități pentru a utiliza conexiunile
53
globale în conservarea biodiversității în țările producătoare de bunuri de larg consum
(Carassco et al., 2017).
Educarea consumatorului în direcția utilizării unei resurse regenerabile trebuie să
preocupe, în egală măsură, atât guvernele, cât și ONG-urile de mediu, astfel ca
întreaga societate să înțeleagă, spre exemplu, că produsele de lemn din producție
locală sunt o alternativă de consum mult mai responsabilă față de mediu comparativ
cu produsele lemnoase importate din zone mai puțin productive (Palaghianu și
Nichiforel, 2016)
Comunicarea cu publicul larg, dincolo de prezentarea unor acțiuni de împădurire,
devine un element cheie al managementului forestier. Acest lucru presupune inclusiv
pregătirea specialiștilor silvici prin cursuri de comunicare și de gestionare a
conflictelor de mediu pentru a face față provocărilor tot mai insistente venite din
partea societății civile (Lupuleasa și Popa, 2018).
Stabilirea unei politici eficiente de comunicare cu publicul larg trebuie să plece de la
identificarea percepțiilor societății privind așteptările pe care aceasta le are de la
managementul forestier și să considere viziunile diferite de abordare a relației dintre
om și natură. Modul în care silvicultorii văd pădurea și arborii din ea, diferă substanțial
de modul în care societate percepe valorile ecosistemice pe care aceasta le furnizează
(figura 14).
Figura 14: Zona Borșa la 25 de ani după despăduririle abuzive. Pentru ochiul fotografului
acesta este un peisaj mirific de toamnă, pentru ochiul ecologistului este o expresie a diversității compoziționale, iar pentru ochiul silvicultorului este o pădure degradată care necesită investiții în lucrări de îngrijire, diferitele “trăiri” fiind împărtășite de aceeași persoană.
54
Situația sintetică a pădurilor la nivel european și în România
2.1. Surse de date
Situația pădurilor din Europa este un raport de sinteză elaborat de FOREST EUROPE
(2015) pe baza raportărilor celor 46 de țări semnatare ale Conferinței Ministeriale
pentru Protecția Pădurilor din Europa (MCPFE), inclusiv Federația Rusă. Raportul este
disponibil atât în format de sinteză cât și ca interogare de bază de date furnizând
informații pentru 35 de indicatori cantitativi asupra situației pădurilor europene și
tendințelor identificate și 12 indicatori calitativi care furnizează informații despre
politicile și instrumentele de politică forestieră utilizate pentru a răspunde
dezideratului de gestionare responsabilă a resurselor forestiere.
De asemenea, există date statistice privind situația pădurilor la nivelul Uniunii
Europene oferite de Eurostat, existând însă și date sintetice privind statistica pe
domeniul agricol, forestier și piscicol (EUROSTAT, 2016).
Datele sintetice privind situația pădurilor României pot fi preluate din:
▌ Rezultatele Inventarului Forestier Naționale (IFN, 2018) – acesta fiind
principalul instrument de evaluare a situației resurselor forestiere specific
țării de origine. El se bazează pe o rețea sistematică de piețe de probă cu o
periodicitate a ciclului de inventariere de cinci ani. Primul ciclu de
inventariere s-a realizat în perioada 2008-2012, iar cel de al doilea ciclu de
inventariere în perioada 2013-2018.
▌ Raport privind starea pădurilor României (MM, 2017) - acesta este un raport
anual elaborat de ministerul de resort. În raport de apartenența
instituțională a departamentului de păduri pe site-ul Ministerul Mediului se
găsesc rapoartele anuale din perioada 2005-2015. Datele folosite sunt din cel
mai recent raport, pentru anul 2017, disponibil pe site-ul Ministerul Apelor și
Pădurilor.
2
55
2.2. Suprafața pădurilor și structura acestora
Definiția pădurii, utilizată atât în raportul de sinteză european, cât și în inventarul
forestier național este bazată pe următoarele caracteristici:
▌ are o suprafață de minim 0,5 hectare, acoperită cu arbori cu înălțimea minimă
de 5 m și un indice de acoperire (consistență) mai mare de 10%;
▌ se includ ca pădure zonele aflate în regenerare unde arborii pot să ajungă la
aceste dimensiuni in situ, suprafețe exploatate sau cu doborâturi produse de
vânt care urmează să se regenereze, pepinierele și plantajele forestiere,
jnepenișuri și aninișuri de anin verde, micile suprafețe goale din pădure,
perdelele forestiere de protecție cu suprafața mai mare de 0,5 ha și lățimea
mai mare de 20 m;
▌ se exclud zonele acoperite cu vegetație forestieră cu utilizare agricolă (de
exemplu livezi) sau urbană (scuaruri, parcuri etc).
Tabel 7: Indicatori de caracterizare comparativă a datelor privind suprafața pădurilor
Indicator Europa - Forest Europe, 2015
UE 28 – EUROSTAT, 2016
România - IFN ciclu 2013-2018
Suprafața pădurilor (hectare)
215 milioane 160,9 milioane 7,03 milioane
Ponderea pădurilor din suprafața uscatului
33% 38% 30,2%
Suprafața medie pe cap de locuitor
1,2 hectare 0,32 hectare 0,35 hectare
Aproximativ jumătate dintre țările europene au procente de împădurire între 30-45%
din suprafață. Dacă ne raportăm doar la țările din Uniunea Europeană procentul
mediu de împădurire este de 38%. Din acest punct de vedere România este o țară cu
un procent de împădurire sub media UE. Pădurile României reprezintă 3,4% din
pădurile Europei, incluzând și Federația Rusă și 4,4% din pădurile UE28. Suedia (16,8%),
Spania (15,2%) și Finlanda (12,7%) sunt țările cu cea mai mare contribuție în suprafața
pădurilor la nivelul UE.
Suprafața medie pe cap de locuitor prezintă variații între Nordul Europei (2,2 hectare
pe cap de locuitor) și Europa Vestică și Centrală, unde densitatea este de 0,1 hectare
de pădure pe cap de locuitor. La nivelul UE28 media de pădure pe cap de locuitor este
de 0,32 hectare, un procent relativ similar fiind și în România (0,35 hectare/locuitor).
56
Codul silvic (Legea 46, 2008) definește pădurile incluse în fond forestier ca având o
suprafață de cel puțin 0,25 ha, acoperite cu arbori care trebuie să atingă o înălțime
minimă de 5 m la maturitate în condiții normale de vegetație. Sunt considerate păduri
și acele pășuni împădurite unde consistența este mai mare sau egală cu 0,4, calculată
numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră, perdelele forestiere
de protecție și jnepenișurile. Conform datelor furnizate de Institutul Național de
Statistică (INS) suprafața de pădure inclusă în fondul forestier național așa cum este
definită în codul silvic, era la finalul anului 2017 de 6,405 milioane hectare.
Datele sintetice privind structura pădurilor sunt următoarele:
Din punct de vedere structural la nivel european 30% dintre păduri sunt
arborete cu structură neregulată, diferența fiind dată de păduri cu structuri
regulate. În România, 16% dintre păduri au structuri neregulate (pluriene și
relativ pluriene), 74% având structuri relativ echiene și 10% structuri echiene.
Din punct de vedere al repartiției pe clase de vârstă, 12% din pădurile Europei
sunt păduri cu vârstă mai mică de 20 de ani, 40% sunt păduri cu vârste între
20 și 80 de ani și 18% din pădurile Europei sunt păduri cu vârste mai mari de
80 de ani. Diferența de 30% o reprezintă arboretele cu structură neregulată.
Comparativ, 30% din pădurile României au vârste mai mari de 80 de ani, 57%
din păduri au vârste cuprinse între 20 și 80 de ani și 11% sunt păduri tinere
până în 20 de ani.
Din punct de vedere compozițional, aproximativ 70% din pădurile Europei
sunt constituite din amestecuri din două sau trei specii, iar 30% sunt
monoculturi, în special de conifere. Se remarcă o scădere în ultimii 15 ani a
ponderii arboretelor pure. În România, 27% din păduri sunt păduri pure, 50%
sunt păduri de amestec din 2-3 specii și 33% sunt păduri de amestec cu mai
mult de 4 specii. De asemenea, 77% din pădurile României au compoziții
corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure, diferența fiind dată
de arborete derivate (14%) și de arborete artificiale (9%).
Din punct de vedere structural, pădurile României se caracterizează în mare
parte prin compoziții corespunzătoare tipului natural fundamental de
pădure. Doar 500.000 de hectare de pădure (7,6% din pădurile României) sunt
păduri bătrâne, cu vârste mai mari de 120 de ani. România păstrează și
importante suprafețe de pădure cu structuri primare, comparativ cu alte țări
din zona temperată, păduri pentru care există cerința legislativă de
identificare și protejare.
57
2.3. Funcții atribuite pădurilor
Datele sintetice comparative privind funcțiile atribuite pădurilor la nivel european și a
celor din România sunt:
Pădurile protejate, având ca obiectiv principal conservarea biodiversității și
a peisajelor reprezintă 14% din pădurile Europei (aproximativ 30 milioane de
hectare). În ultimii 15 ani suprafețele incluse în zone de conservare au crescut
la nivel european cu aproximativ jumătate de milion de hectar anual.
Măsurile de gestionare a zonelor incluse în conservare variază însă
semnificativ la nivel european. Strategia Europeană de Biodiversitate este
principalul instrument de direcționare a politicilor naționale în direcția
integrării într-o oarecare măsură a instrumentelor informaționale și
financiare în conservarea biodiversității (CE, 2011). În România, 23% din
pădurile incluse în fond forestier sunt încadrate în tipul funcțional I – în care
nu sunt permise lucrări (3%) și în tipul funcțional II în care sunt permise doar
lucrări de conservare (20%).
Rețeaua de arii protejate Natura 2000 este principalul instrument de
conservare a biodiversității din UE. La nivelul UE28, aproximativ 50% din
suprafața siturilor de importanță comunitară Natura 2000 sunt constituite
din păduri, ceea ce face ca aproximativ 20% din pădurile UE28 să fie incluse
într-o arie naturală protejată Natura 2000 (Sotirov, 2017). La nivel național,
ariile naturale protejate ocupă peste 23% din suprafața terestră, peste 50%
din pădurile țării fiind incluse într-o arie naturală protejată Natura 2000.
Pădurile cu rol de protecție (în special a solului, apelor și altor servicii
ecosistemice) reprezintă 11,8% din pădurile europene și 13% din pădurile
UE28. În România, zonarea funcțională a pădurilor atribuie funcții speciale de
protecție pentru 57,3% din suprafața fondului forestier, din care cele cu
funcții de protecția solului sunt atribuite pentru 23% din păduri, iar funcția de
protecția apelor pentru 17% din păduri.
Funcția de recreere a pădurii este asigurată în majoritatea țărilor europene,
mai mult de 90% din suprafața pădurilor europene fiind considerate
accesibile publicului larg. Cu toate acestea, doar în jumătate din țările UE28
legislația permite accesul nerestricționat în pădurile private. În România
funcția de recreere a pădurilor este integrată în deciziile de amenajare prin
zonarea funcțională, aproximativ 5% din păduri având funcții prioritare de
interes social și de agrement.
58
Rolul social al pădurilor este important și din perspectiva asigurării locurilor
de muncă, în special la nivelul zonelor rurale. În Europa se estimează că cel
puțin 3 milioane de locuri de muncă sunt asigurate de sectorul forestier, la
care se adaugă numeroase locuri de muncă cu caracter sezonal sau informal.
În România, la nivelul anului 2013 erau înregistrați aproximativ 53.900 de
angajați în sectorul silvic și de exploatare. Conform Eurostat (2016),
productivitatea aparentă a muncii în România este una din cele mai scăzute
din Europa, cu o medie a exploatărilor de 300 m3/angajat comparativ cu țări
cu relief similar ca Slovenia (900 m3/angajat) sau Austria (1900 m3/angajat).
Pădurile considerate disponibile pentru recoltarea lemnului reprezintă 77%
din pădurile Europei (166 milioane hectare), 83% din pădurile UE28 (134,4
milioane hectare) și 80% din pădurile României (5,57 milioane hectare).
Diferența este constituită din păduri în care recoltarea de masă lemnoasă nu
este posibilă din cauza unor restricții legislative sau din considerente
economice (zone inaccesibile). România are un nivel foarte scăzut de
accesibilizare a pădurilor comparativ cu țările cu un sector forestier
dezvoltat.
2.4. Stocul de lemn, acumulări anuale și extrageri
Stocul de lemn reprezintă volumul total de lemn existent în păduri la un moment dat.
La nivel european stocul de lemn este de 35 miliarde de m3, din care 26,3 miliarde de
m3 sunt stocate în pădurile din UE28. În ultimii 25 de ani stocul de lemn din pădurile
Europei a crescut în medie cu 403 milioane de m3 anual.
Rezultatele IFN (2018) arată că volumul de lemn pe picior existent în pădurile
României este de 2,354 miliarde de m3, în creștere față de determinările anterioare.
Acest volum este repartizat astfel:
▌ 20% din volumul de lemn se regăsește stocat în pădurile aflate în tipurile
funcționale I și II (strict protejate și incluse în conservare);
▌ 18% se regăsește stocat în pădurile din tipurile funcționale III și IV în care
funcțiile de protecție au importanță mare și medie;
▌ 62% din volumul de lemn se regăsește stocat în pădurile din tipurile
funcționale V și VI în care funcțiile de producție de lemn pot fi prioritare
conform zonării funcționale.
59
România contribuie cu 6,7% în volumul de lemn existent la nivel european (la o
contribuție de doar 3,3% în suprafață) și cu 9% în volumul de lemn existent la nivelul
UE28 (la o contribuție în suprafață de 4,4%).
Stocul mediu de lemn la hectar este estimat la o valoare de 133 m3/ha la nivel global
și la o valoare de 163 m3/ha atât la nivel european cât și la nivelul UE28. În România,
volumul de lemn existent la hectar este de 340 m3/ha, adică dublu față de volumul
mediu existent la hectar în pădurile europene.
Din această perspectivă, trebuie de conștientizat faptul că asigurarea
consumului de produse lemnoase bazate pe importuri de lemn din zone mai
slab productive, este contraindicată și din perspectivă ecologică, pentru că
același volum de lemn care ar rezulta în medie din tăierea unui hectar de pădure
din România are ca echivalent volumul rezultat din tăierea a două hectare de
pădure, considerând stocul mediu existent la hectar la nivel european.
Acumulările anuale de lemn reprezintă volumul adăugat anual prin procesul de
creștere a arborilor din componența unei păduri. Acest indicator este relevant pentru
înțelegerea rolului pădurii din perspectiva eforturilor de a atenua efectul schimbărilor
climatice. Pădurile stochează astfel o mare cantitate de carbon atât la nivelul
biomasei, cât și la nivelul solului.
Acumularea anuală netă presupune deducerea din creșterile curente anuale a
eliminărilor naturale. La nivel european valoarea creșterii anuale nete este de 839,7
milioane de m3/an, iar la nivelul UE28 este de 720,6 milioane de m3/an. Creșterea
curentă anuală a pădurilor României este de 58,6 milioane de m3/an. Pădurile
României contribuie astfel cu 8% în creșterea anuală netă la nivel UE28.
Creștere curentă anuală la hectar este de 8,46 m3/ha/an la nivelul României
comparativ cu o medie europeană de 3,9 m3/ha/an și de 4,4 m3/ha/an la nivel UE28.
Extragerile anuale de lemn, raportate la valoarea anuală a creșterilor nete, reprezintă
un indicator important de gestionare responsabilă a pădurilor, din perspectiva
asigurării continuității stocului de lemn.
La nivel UE, raportul dintre extragerile anuale de lemn și creșterile anuale nete
este de 70,5%. Există variații importante între rata extragerilor și creștere, la
nivelul țărilor europene. Suedia (102%) și Austria (94%) au înregistrat cele mai
mari rate de extrageri dintre țările UE, la polul opus fiind Italia cu o rată de
extragere de 39% din creșterea netă anuală (Forest Europe, 2015).
60
Figura 15: Raportul procentual dintre volumul extras anual comparativ cu creșterea medie anuală (sursa datelor: Forest Europe, 2015)
Tabel 8: Indicatori de caracterizare comparativă a datelor furnizate de IFN în Cehia și România
Cehia România
Rezultate IFN Valori fond
forestier Rezultate IFN
Indicatori 2015 2015* 2017
Suprafața de pădure [mii ha] 2904,2
(36,8 %)
2668,4
(34 %) 7037,6 (30,2%)
Stocul de lemn total [mil. m3] 935,8 692,6 2354,7
Volum mediu la hectare [m3/ha] 328,2 260,0 340
Volum acumulat anual [mil. m3] 24,97 20,9 58,6
Creșterea medie anuală [m3/ha] 9,28 8,1 8,46
Extrageri [mil. m3] 19,61 15,79 18,31**
Extrageri [m3/ha] 7,29 5,95 2,7**
Extrageri [% din creșterea anuală] 78,5% 75,5% 31,2%
Note: * conform centralizării amenajamentelor și planurilor de gestiune realizată la nivelul anului 2015. În
România, nu există centralizări actuale ale informațiilor din amenajamentele silvice altele decât cele realizate
de RNP Romsilva, care acoperă doar pădurea proprietatea statului.
**datele privind extragerile în România nu au fost furnizate de IFN ci reprezintă valorile furnizate de INS ele
fiind volumele extrase conform raportărilor statistice. Compararea lor cu datele din IFN are doar rol orientativ.
61
Analiza comparativă a datelor între România și Cehia (tabelul 8) arată că, la o
suprafață de 2,42 ori mai mare de pădure, în România este permisă extragerea legală
a unui volum aflat sub volumul extras anual în Cehia. Rata extragerilor, planificată
amenajistic în Cehia, este de 75% din creștere și reprezintă echivalentul unei extrageri
de 6 m3/an/ha, dublă față de cea permisă legal în România.
Rezultatele IFN din Cehia (UHUL, 2018) arată și că, prin comparație cu valorile
înregistrate prin amenajamentele silvice, există un surplus de lemn în valoare medie,
atât pentru volumul mediu existent la hectar cât și pentru creșterea medie anuală,
ceea ce demonstrează că, în medie, datele statistice IFN indică o acumulare mai mare
de lemn în păduri decât o surprind metodele de inventariere amenajistică.
Adaptarea volumelor din amenajamentele silvice la situația reală din teren nu
poate decât să ducă la reducerea pieței ilegale a lemnului în România prin
transparentizarea intrărilor în piață.
În România, valoarea extragerilor, conform datelor statistice IFN, nu a fost furnizată
oficial în prezentarea rezultatelor celui de al doilea ciclu IFN (MAP, 2018). Valoarea
legală a extragerilor pentru anul 2017, furnizată de INS a fost de 18,31 milioane de m3.
Pentru asigurarea transparenței procesului decizional, este necesară furnizarea
de informații relevante din IFN privind raportul dintre creșterea curentă netă și
volumul anual de lemn extras. Diferențierea valorilor extragerilor de lemn cel
puțin pe tipuri de categorii funcționale este o informație centrală pentru o
analiză a strategiilor de utilizare a resurselor forestiere naționale pe termen
mediu și lung.
Exemplele altor țări arată că pot exista diferențe semnificative între volumele extrase
identificate prin inventarul forestier și volumele înregistrate în statistica națională,
fără a fi identificate riscuri majore de ilegalități:
▌ În Germania, Jochem et al. (2015), arată că diferența dintre rezultatele IFN și
datele statistice a fost de 20,6 milioane de m3 în 2010. În acest caz, diferența
este argumentată de faptul că lemnul folosit de proprietari în interes propriu
nu este fiscalizat și deci nu trebuie raportat în nici o statistică. De asemenea,
obligativitatea de evidențiere a volumului de lemn achiziționat aparține doar
firmelor cu un anumit număr de angajați (pentru producătorii de cherestea
obligativitatea de raportare a lemnului achiziționat apare pentru firmele cu
mai mulți de 10 angajați, pentru producerea de semifabricate raportarea
lemnului achiziționat se face pentru firmele cu mai mulți de 12 angajați).
62
▌ În Republica Cehă, diferența a fost de 1,2 milioane de m3, reprezentând 19%
din volumul extras. Valoare este argumentată de diferențele apărute în
folosirea instrumentelor de măsurare a diametrelor și înălțimilor dintre IFN și
practică, de lăsarea lemnului de mici dimensiuni în pădure și de volumul de
lemn extras de proprietari pentru consumul propriu (UHUL, 2007).
În situația României, există obligativitatea ca fiecare extragere de lemn din pădure să
se facă pe baza unui Act de Punere în Valoare (APV) și toată cantitatea de lemn care
pleacă din pădure să fie înregistrat în sistemul on-line SUMAL. Ca urmare, toată
cantitatea de lemn extrasă din pădure, într-o anumită perioadă de timp, trebuie
raportată statistic. Acest lucru face ca orice diferență înregistrată între volumul
extragerilor constatat de IFN (exceptând eliminările naturale) și cel constatat de INS
să constituie o vulnerabilitate majoră privind eficiența actualului sistem de măsurare,
autorizare și transport al lemnului din pădure către procesatorii primari.
Altfel spus, atunci când îți asumi ca stat că vrei să înregistrezi, fără nici un fel de
marjă de eroare, toată cantitatea de lemn care pleacă din pădure, trebuie să ai
și capacitatea umană și tehnică să faci acest lucru. Comparativ cu exemplul
Germaniei și al Cehiei unde diferențele sunt explicate de existența unei piețe
informale, România riscă sancțiuni importante din perspectiva implementării
regulamentului european 995/2010 EUTR (DDS) atâta timp cât diferențele
înregistrate între valorile determinate prin IFN și cele înregistrate oficial de INS
sunt considerate de legislația națională ca fiind lemn extras ilegal.
63
Cadrul instituțional de desfășurare a managementului forestier
3.1. Politica forestieră între guvernare și guvernanță
În ultimii 20 de ani s-a conturat tot mai puternic termenul de guvernanță de mediu, ca
un proces de luare a deciziilor prin apel la toate grupurile influențate sau afectate de
modul de gestionare a resurselor naturale.
Figura 16: Componentele procesului de
guvernanță
În teorie, se identifică trei sfere de influență
în procesul de guvernanță, care se
intersectează și se suprapun parțial: statul,
sectorul privat și societatea civilă (care
include ONG-uri, grupurile organizate de
cetățeni, organizații comunale, autorități
tradiționale etc.). Acestea au roluri bine
definite, care pot fi rezumate simplificat,
după cum urmează: statul creează mediul
politic și legal, mediul privat oferă locuri de
muncă și salarii, iar societatea civilă
facilitează interacțiunile politice și sociale.
Guvernarea tradițională este caracterizată prin faptul că guvernele definesc
scopurile și stabilesc prioritățile, iau decizii autoritare și folosesc instrumente de
comandă-control (implementare top-down) în gestionarea resurselor forestiere.
Această situație este bazată pe teoria etatistă, care pornește de la premisa că doar
statul este în măsură să rezolve problemele sociale și să apere interesul public.
De-a lungul ultimelor trei decenii, la nivel internațional se poate observa o schimbare
a modului ierarhic de gestionare a resurselor naturale, statul pierzându-și rolul
central, pe măsură ce alte grupuri interesate și/sau afectate au câștigat un loc
important în acest proces. În același timp, varietatea actorilor, diversitatea
intereselor acestora și complexitatea relațiilor dintre aceștia au sporit. Această
diversificare a fost și mai accentuată în cazul României, care a trecut prin importante
schimbări instituționale ca urmare a căderii blocului comunist și a alinierii la principiile
economiei de piață.
3
64
Factorii care au dus la conturarea acestor noi aspecte sunt de natură socială,
economică și politică. Dintre aceștia, menționăm: creșterea preocupării
internaționale privind defrișările; capacitatea de intervenție tot mai scăzută a
guvernelor în soluționarea problemelor; presiunile venite din partea consumatorilor;
implicarea crescândă a ONG-urilor internaționale de mediu și influența schimbărilor
climatice (Agrawal et al., 2008). De asemenea, apariția noilor stimulente ale pieței a
jucat un rol foarte important în guvernanța pădurilor, mai ales prin procesele de
certificare a pădurilor și prin schimbarea preferinței consumatorilor.
Guvernanța presupune schimbarea viziunii rolului și responsabilităților unui guvern,
de la stilul tradițional de guvernare bazat doar pe autoritate, la o nouă situație în care
sunt implicați actori reprezentativi în procesul de luare a deciziilor. Un factor principal
care a dus la apariția termenului de guvernanță a fost alterarea rolului statului, prin
prisma noilor roluri și responsabilități ale sectorului privat și ale ONG-urilor. Chiar dacă
guvernele din întreaga lume sunt încă cele mai importante instituții în procesele
legislative și de implementare a legilor, alte grupuri precum ONG-urile, mediul de
afaceri, consumatorii etc., joacă de asemenea un rol semnificativ în creionarea noilor
politici și instrumente politice.
Zürn (2002) identifică trei feluri diferite de folosință a conceptului de guvernanță:
guvernanța de către guvern, guvernanța cu guvernul și guvernanța fără guvern:
▌ Guvernanța de către guvern (Governance by Government) se referă la modul
tradițional de guvernare, cu implementarea ierarhică.
▌ Guvernanța cu guvernul (Governance with Government) este un stil de
guvernare în care granițele dintre sectorul public și cel privat au devenit
neclare (Stoker, 1998). Această formă de guvernanță este legată de
responsabilitatea participativă în alocarea resurselor și în rezolvarea
conflictelor (Schmitter, 2002).
▌ Guvernanța fără guvern (Governance without Government) se bazează pe
formele de conducere fără sisteme ierarhice, mai precis, fără participarea
guvernului și în absența unei instanțe centrale (Rhodes, 1997).
Ultimele două concepte ilustrează o schimbare de la guvernare la guvernanță, numite
de asemenea și noi moduri de guvernanță. Această schimbare este caracterizată atât
de includerea actorilor sociali și ai mediului privat în procesul decizional, cât și de
moduri neierarhice de guvernare.
65
Figura 17: Schimbarea modului de adresare a politicii forestiere (adaptată după Werland, 2009)
După Agrawal et al., (2008), principalele tendințe ale guvernanței pădurilor în secolul
XXI sunt: descentralizarea managementului forestier; rolul semnificativ al
responsabilizării companiilor din lanțul de producție și importanța tot mai mare
acordată certificării și a altor instrumente voluntare, în special în pădurile temperate
din țările dezvoltate.
La nivel global, cea mai dramatică modificare a ultimelor 3 decenii a fost schimbarea
modului de guvernanță de la finalul anilor 1980, de la reglementările impuse de stat
către de-reglementare și crearea unor mecanisme de piață (Arts et al., 2010). Înainte
de această schimbare, politica forestieră din statele vestice se baza pe instrumente
de comandă și control, prin care statul impunea decizii privind modul de gestionare
al resurselor. Guvernele au fost însă criticate datorită faptului că nu au luat măsuri
concrete în afara unor liste de propuneri care ar trebui întreprinse, fapt ce ar putea
explica frustrarea celorlalți actori și nevoie acestora de a iniția acțiuni alternative cu
cele ale guvernelor, așa-numitele inițiative non-guvernamentale (Glück et al., 2005).
Ideea că un sistem dinamic și complex, așa cum este ecosistemul forestier, poate fi
guvernat de instrumente rigide de comandă și control a devenit astfel deseori
chestionabilă (Ostrom și Schlager, 1996).
66
Conceptul de bună guvernanță (good governance) se referă la calitatea procesului de
guvernare. Este un concept normativ, reprezentând o viziune politică prin care se
subliniază faptul că procesul de guvernanță ar trebui să se exercite astfel încât
societatea să aibă beneficii maxime. Compararea principiilor de bună guvernanță
duce la identificarea unor termeni recurenți, precum: transparență, asumarea
răspunderii, participare publică, coerență, eficiență, stabilitate, sustenabilitate etc.
(Rametsteiner, 2009; Secco et al., 2010).
În sens larg, conceptul de bună guvernanță intenționează să creeze relații de
cooperare și suport reciproc între stat, sectorul privat și societatea civilă. Din această
perspectivă, conceptul de bună guvernanță reprezintă o paradigmă similară cu
conceptul de dezvoltare durabilă, având caracter global și fiind normativ
(Rametsteiner, 2009).
Principiile de bună guvernanță sunt caracterizate prin transparență decizională și
participarea asociațiilor profesionale și non-guvernamentale la procesul decizional.
Statul își pierde deplina autoritate decizională, dar se concentrează pe coordonarea
grupurilor interesate în arena politică, cu accent pe independență și colaborare, în
vederea luării unor decizii reciproc acceptate.
În România, politica forestieră este o politică publică, deoarece “statul, prin
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, elaborează politici în
domeniul forestier național și al vegetației forestiere din afara acestuia,
indiferent de natura proprietății, și exercită controlul asupra modului de
gospodărire a acestora” (Legea 46, 2008). Acest lucru nu exclude faptul că
formularea politicii publice, conform principiilor de bună guvernanță,
presupune integrarea intereselor și opiniilor proprietarilor forestieri, a
beneficiarilor produselor și serviciilor pădurii și a grupurilor și organizațiilor
direct interesate sau afectate de gestionarea pădurilor.
Aplicarea principiilor de bună guvernanță, în special prin organizarea de dezbateri
publice, a creat o oportunitate importantă pentru ca toți actorii din sectorul forestier
să participe la procesul de formulare a politicii publice.
Arena politică în domeniul forestier din România a evoluat de la o agendă politică
dominată de administratorul pădurilor de stat (Bulinschi, 2011) la o politică
participativă, în care majoritatea factorilor interesați se implică activ în formularea
dezbaterilor legislative (figura 18). Această diversificare a actorilor participanți în
procesul de guvernanță se manifestă și într-o diversificare a instrumentelor folosite
pentru un management forestier responsabil, aspect ce va fi detaliat în capitolul 8.
67
Figura 18: Constelația grupurilor interesate și afectate de formularea politicilor forestiere în
România. Reprezentarea grafică a instituțiilor locale, regionale și internaționale s-a bazat pe o clasificare a acestora în actori primari (direct implicați), secundari (indirect implicați) și terțiari (indirect afectați).
Schimbările instituționale apar de regulă atunci când grupurile interesate și/sau
afectate sunt organizate și au o capacitate de lobby pentru a influența modul de
formulare a politicii forestiere. O bună guvernanță a pădurilor se bazează așadar pe
instituții eficiente ale statului, pentru crearea unui cadru în care principalele sectoare
din acest proces, respectiv statul, mediul de afaceri și societatea civilă, conlucrează
pentru a obține un rezultat optim și consensual în echilibrarea intereselor privind
eficiența economică, echitatea socială și protecția mediului.
Asumarea răspunderii constituie un aspect foarte important al procesului de
guvernanță, menită să asigurare faptul că guvernul servește nevoilor societății.
Aceasta presupune delimitarea clară a sarcinilor și responsabilităților
persoanelor implicate în procesele legislative și executive și explicarea clară de
către fiecare instituție a acțiunilor întreprinse.
68
3.2. Instituțiile sociale
Instituțiile sociale, definite ca ”reguli ale jocului” (North, 1990) creează cadrul pentru
gestionarea durabilă a pădurilor. Din această perspectivă o instituție este o convenție
socială care are rolul de a direcționa comportamentul în societate. Aceste instituții
pot fi formale (de exemplu: regulamente, legi, norme, contracte comerciale, regimuri
ale proprietății în comun etc.) sau informale (seturi de convenții, tradiții, obiceiuri,
tipare comportamentale).
Instituțiile sociale sunt reguli în vigoare care stabilesc ce pot oamenii să facă, ce ar
trebui sau nu să facă într-o situație anume (Ostrom, 2005). Cadrul instituțional utilizat
pentru implementarea gestionării durabile a pădurilor influențează deciziile
privitoare la toate componentele managementului forestier, luând în considerare
multiple niveluri decizionale (figura 19), astfel:
▌ Stabilesc ce drepturi și obligații au proprietarii de terenuri forestiere și
indirect care este modul de distribuire a serviciilor ecosistemice în domeniul
public sau privat;
▌ Definesc tipurile de instrumente politice prin care se implementează politica
forestieră considerând sau nu diferențierea acestora în raport de formele de
proprietate existente;
▌ Reglementează modul în care se desfășoară serviciile de administrare a
pădurilor, respectiv de reglementare și control, de planificare și amenajare,
de executare a lucrărilor silvotehnice și de exploatare a pădurilor.
Dreptul de proprietate este definit legal ca fiind “dreptul titularului de a poseda, folosi
și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”
(Legea 287, 2009). Statul poate interveni în limitarea exercitării drepturilor de
proprietate atunci când are legitimitatea și acceptabilitatea socială de a impune
anumite restricții care pot duce la creșterea bunăstării sociale. Modul în care diferitele
state europene abordează reglementarea drepturilor de proprietate variază
semnificativ (Nichiforel et al, 2018) așa după cum va fi prezentat în capitolul următor.
Cadrul instituțional este într-un continuu proces de adaptare în raport de
interacțiunile care au loc între participanți la procesul de guvernanță. Modificarea
cadrului instituțional presupune practic soluții noi la problemele drepturilor de
proprietate, a structurilor de administrare sau a regulilor de piață (Fligstein, 1996).
69
Figura 19: Sistemul decizional multi-nivel în managementul forestier
70
Modificarea cadrului instituțional poate fi făcută prin acțiuni legitime considerate
acțiuni antreprenoriale, care urmăresc schimbarea cadrului legal și de implementare
a sistemului legislativ, la nivel politic, administrativ și de piață (Beckert, 1999). Toate
acțiunile care urmăresc schimbarea reglementărilor de ordin administrativ, birocratic
sau a relațiilor de piață, pot avea un caracter antreprenorial dacă sunt justificate din
punct de vedere social și dacă duc la creșterea bunăstării sociale.
Privind pădurea ca un sistem de producție integrat, schimbările instituționale
influențează atât sectorul de gestionare a pădurilor, cât și sectorul de exploatare și
industrializare care formează sistemul de piață a lemnului (figura 19). Acțiunile care
urmăresc relaxarea condițiilor de gestionare a pădurilor private pot avea un impact
în stimularea activităților antreprenoriale cu rol productiv în sectorul de exploatare și
prelucrare. Pe de altă parte, unele acțiuni cu caracter antreprenorial manifestate pe
piața lemnului (de ex. implementarea unor sisteme de producție de mare capacitate)
pot duce la o creștere a cererii pe piața lemnului și implicit la o presiune mai mare pe
furnizorii de lemn.
Figura 20: Legătura dintre acțiuni – schimbări instituționale – efecte în sectorul forestier
71
3.3. Tipologia instrumentelor de politică forestieră
Eficiența unei politici publice nu se măsoară în țeluri declarativ asumate ci în atingerea
acestora prin folosirea adecvată a unor instrumente politice de implementare
adaptate contextului național. Diversitatea intereselor de natură socio-economică și
de mediu care rezidă din modul de gestionare a resurselor forestiere presupune
elaborarea unei politicii forestiere care să răspundă printr-o gamă diversificată de
instrumente politice.
Există un număr mare de clasificări ale instrumentelor disponibile pentru
managementul resurselor naturale. Bemelmans-Videc et al. (1998) au realizat cea mai
metaforică clasificare a instrumentelor politice în: (1) morcovi (carrots) – politici care
oferă în principal stimulente economice pentru a încuraja un anumit comportament;
(2) bici (sticks) – politici punitive și (3) predici (sermons) – politici informaționale, de
exemplu educația. Cubbage et al. (2007) elaborează șase categorii de instrumente
care susțin managementul multifuncțional al pădurilor: (1) reglementări legale –
regulamente, ordine si ordonanțe; (2) instrumente pentru educație și cercetare; (3)
instrumente pentru protecția pădurilor – împotriva incendiilor, a atacurilor de insecte
și a activităților ilegale; (4) taxe și subvenții; (5) instrumente financiare, de piață –
împrumuturi bancare, investiții străine; (6) noi abordări ale pieței – certificarea
pădurilor, răspunderea socială corporatistă, plata serviciilor ecosistemice, bursa
carbonului etc. Pettenella și Santi (2004) descriu trei categorii de instrumente: (1)
instituționale – reglementări și acorduri naționale și internaționale; (2) voluntare –
inițiative ale companiilor private și ale societății civile și (3) informaționale, de
relaționare și de creștere a capacităților manageriale.
O tipologie a acestor instrumente politice care diferențiază atât tipul acestora
(regulatorii, financiare și informaționale) cât și rolul statului în implementare rezultă
în următoarele patru tipuri de instrumente:
Instrumentele de comandă și control sunt bazate pe ideea unui rol central al
autorității statului ca reglementare și implementare. Țelurile de gospodărire
stabilite prin politica forestieră sunt transpuse în reglementări și norme
prescriptive prin care guvernele controlează tipurile de activități permise sau
interzise. Implementarea acestor instrumente se bazează pe o autoritate
publică centrală influentă în raport cu toate celelalte grupuri interesate.
Eficiența implementării instrumentelor de comandă depinde de capacitatea
de control a statului, de resursele financiare utilizate pentru sistemul de
control și de riscul la corupție.
72
Instrumentele economice de stat denumite și instrumente stimulatorii sau
de taxare, funcționează prin încurajarea sau descurajarea anumitor
comportamente. Dintre instrumentele economice frecvent utilizate în
protecția mediului, dar care pot fi utilizate și în silvicultură menționăm:
instrumente diferențiate de taxare în raport cu o anumită rată de folosire a
resurselor naturale, respectiv subvenții pentru activitățile cu impact ecologic
sau economic pozitiv. Diferența față de instrumentele de comandă și control
este că proprietarul sau utilizatorul resursei forestiere are posibilitatea de a
alege calea de urmat în raport cu o analiză cost-beneficiu, prin acceptarea
sau nu a condițiilor impuse de accesarea instrumentului economic.
Instrumentele voluntare de piață cuprind inițiative ale sectorului privat și
societății civile de responsabilizare a producătorilor și consumatorilor. Dintre
exemplele de instrumente voluntare de piață amintim codurile de bune
practici, auditările externe, adoptarea standardelor pentru responsabilitatea
socială, raportarea socială și de mediu, implementarea certificării pădurilor
sau a lanțului de custodie etc. Interesul firmelor în implementarea acestor
instrumente voluntare este acela de a răspunde îngrijorărilor exprimate de
consumatori cu privire la sustenabilitatea lanțului de aprovizionare.
Autoritățile naționale sau locale pot sprijini aceste inițiative (de exemplu
politici de achiziții publice sau inițiative ale guvernului care stimulează
investițiile în procese de producție prietenoase cu mediul înconjurător).
Instrumentele de informare și educare intenționează să rezolve problemele
care apar datorită lipsei de informație sau a informațiilor distorsionate și a
lipsei abilităților de a folosi informația. Ele pot fi adresate tuturor grupurilor
interesate de gestiunea forestieră putând lua diferite forme, ca de exemplu:
de conștientizare a proprietarilor forestieri privind beneficiile utilizării unui
anumit sistem silvotehnic, de conștientizare a comunităților locale privind
necesitatea conservării unor elemente de biodiversitate sau de educare a
publicului larg privind rolul implementării unor măsuri silviculturale.
Ținând cont de caracterul complex și dinamic al relațiilor dintre actorii din sectorul
forestier, o diversificare a modului de folosire a acestor instrumente este de dorit,
luând în considerare contextul de aplicare culturală a acestora. Instrumentele de
comandă și control pot însemna costuri publice mai reduse pentru reglementările
care se bucură de acceptabilitate socială, dar și costuri ridicate de implementare și
monitorizare atunci când există riscuri mari ca regulile să nu fie acceptate social. Pe
de altă parte, folosirea unor instrumente voluntare de piață presupune costuri
tranzacționale ridicate cu efecte vizibile după o perioadă mai mare de timp.
73
Tabel 9: Clasificarea instrumentelor politice și estimarea costurilor publice (sursa: Thorsen,
2014; Drăgoi, 2008)
Categorie de instrument
Tip de instrument
Exemple Costuri directe publice
Participarea actorilor din mediul privat
Reglementări de comandă și control
Reglementări directe
Restricții ale dreptului de proprietate: drepturi și obligații; Zonarea internă și ariile protejate; Licențe și permise de exploatare; Condiții de vânzare
Ridicate pentru monitorizare
Obligatorie
Gestionarea pădurilor de stat
Managementul pădurilor publice; Arii protejate; Furnizarea bunurilor publice
Relativ ridicate Impusă de Stat
Instrumente economice
Sprijin financiar de stat
Subvenții și granturi; Scutiri de taxe și impozite; Credite cu dobândă mică
Relativ ridicate Voluntară
Permise negociabile și credite transferabile
Limitări ale dreptului de poluare Piața reglementată sau voluntară a carbonului
Ridicate pentru monitorizare
Obligatorie pentru unele părți
Contracte pentru serviciile de mediu
Plata serviciilor ecosistemice Contracte public-privat
Zero sau scăzute pentru scheme complet private, moderate spre ridicate pentru cele publice
Voluntară, cel puțin pentru furnizorii de servicii
Informare și educare
Etichetarea ecologică și certificare
Certificarea Etichetarea ecologică
Zero spre scăzute
Voluntară, cel puțin pentru furnizorii de servicii
Întărirea capacităților
Asistență tehnică Educare și formare
Moderate spre ridicate
Voluntară
74
3.4. Politicile europene privitoare la păduri
Aderarea la Uniunea Europeană creează o nouă sferă de influență instituțională a
politicilor naționale, care direcționează politica forestieră națională prin
instrumentele politice utilizate pentru îndeplinirea unor obiective strategice de
importanță comunitară. Acest lucru se realizează prin directive (care au caracter de
reglementare și la nivel național), strategii (care au caracter de referință pentru
politica națională) sau instrumente economice corespunzătoare mecanismelor de
alocare și management al fondurilor europene (tabelul 10).
Tabel 10: Principalele politici europene cu impact în domeniul forestier
Document Rol principal
Strategia forestieră europeană (CE, 2013) și Evaluarea strategiei forestiere europene (CE, 2018)
Oferă cadrul de referință pentru elaborarea politicilor forestiere naționale printr-un set de principii comune la nivel european; este promovat principiul subsidiarității, adică statele membre au independența necesară de formulare a instrumentelor politice pe care le consideră cele mai adecvate contextului național.
Directiva Păsări (CE, 2009) Directiva Habitate (CE, 1992)
Asigură protecția și conservarea speciilor rare, amenințate sau endemice în special prin crearea rețelei Natura 2000. De asemenea, se urmărește conservarea pentru aproximativ 200 de habitate caracteristice. Directivele au fost transpuse în legislația națională a statelor membre.
Strategia Europeană de Biodiversitate (CE, 2011)
Reducerea pierderilor de biodiversitate asociate habitatelor forestiere naționale. Strategia formulează țeluri specifice de îndeplinit pentru 2020 prin politica forestieră, respectiv adoptarea planurilor de management sustenabile pentru toate pădurile publice din Europa și finanțarea elaborării planurilor de amenajare pentru păduri private, din fonduri europene.
Strategia Europeană pentru Bioeconomie (CE, 2012)
Susține utilizarea resurselor regenerabile de natură biologică provenite dintr-o gestionare responsabilă.
Directiva Europeană pentru Energie Regenerabilă (CE, 2009)
Stabilește țelul de utilizare de 20% resurse regenerabile în consumul energetic al UE până în 2020. Directiva conține un cadru de reglementare pentru utilizarea biomasei. Propunerea de revizuire a directivei (2016), propune o definire mai strictă privind producția sustenabilă a resurselor utilizabile în scop energetic, cu impact și asupra biomasei.
Sistemul EUTR due dilligence (CE, 2010) Planul de acțiune FLEGT-UE (CE, 2005)
Previne importul de lemn ilegal pe piața europeană. Implementarea sistemului EUTR presupune ca fiecare importator și operator care plasează lemn pentru prima dată pe piața europeană să cunoască originea lemnului și să dovedească legalitatea acestuia
Politica Agricolă Comună Principalul instrument de finanțare a sectorului forestier prin Programul European Agricol de Dezvoltare Rurală.
75
Politica Agricolă Comună reprezintă principala sursă de finanțare a sectorului
forestier european, aproximativ 90% din fonduri fiind alocate prin Programul
European Agricol de Dezvoltare Rurală (Simwood, 2017). Statele membre au
libertatea de a decide care din măsurile destinate pădurilor necesită a fi integrate în
programele naționale de finanțare. Cea mai veche dintre măsurile finanțate o
constituie prima împădurire a terenurilor agricole, dar sunt și măsuri de prevenire a
riscurilor și de reabilitare a ecosistemelor forestiere, măsuri de plată a serviciilor
ecosistemice și măsuri compensatorii aplicată în rețeaua Natura 2000.
Un alt instrument de finanțare este programul LIFE al UE, implementat încă din 1992.
Programul are trei domenii prioritare pe componenta de mediu: domeniul prioritar
natură și biodiversitate este un mecanism de gestionare a rețelei Natura 2000,
domeniul prioritar guvernanță și informare în domeniul mediului urmărește să
promoveze sensibilizarea publicului și sprijinirea comunicării, iar domeniul prioritar de
utilizare eficientă a resurselor sprijină proiecte elaborate în sectorul public și privat.
De asemenea, noul subprogram al LIFE+ pentru finanțarea politicii climatice sprijină
practici noi sau existente de gestionare a pădurilor, care limitează emisiile de carbon.
Din perspectiva instrumentelor de reglementare este de menționat că strategia
forestieră europeană oferă doar un cadru general de reglementare. Ideea pe care se
pune accentul în strategia forestieră europeană este aceea că gestionarea durabilă a
resurselor forestiere se poate obține printr-o varietate de vectori și mijloace, atât
guvernamentale cât și non-guvernamentale.
“Strategia și punerea sa în aplicare ar trebui să se bazeze pe legislația existentă
și pe inițiativele internaționale, inclusiv pe activitatea desfășurată în cadrul
FOREST EUROPE, să ia în considerare situația specifică a micilor proprietari de
păduri și să includă instrumente bazate pe piață disponibile în sectorul privat,
ca de exemplu certificarea” (CE, 2013).
În lipsa unei politici europene comune pentru sectorul forestier, modul de aliniere la
principiile strategice europene și de folosire a fondurilor alocate diferitelor măsuri cu
relevanță pentru sectorul silvic ține doar de capacitatea autorității publice naționale
de formulare a unei politici forestiere care să integreze cele trei principii directoare
strategice: (1) rolul multifuncțional al pădurilor, menite să ofere numeroase bunuri și
servicii într-un mod echilibrat și să asigure protecția pădurilor; (2) utilizarea eficientă
a resurselor și (3) optimizarea contribuției pădurilor și a sectorului forestier la
dezvoltarea rurală, la creșterea economică, la crearea de locuri de muncă și la
promovarea producției durabile și a consumului durabil de produse forestiere.
76
Management forestier: cu sau fără proprietari?
4.1. Repartiția pădurilor europene pe forme de proprietate
Raportul de sinteză privind situația pădurilor europene (Forest Europe, 2015)
identifică o suprafață de 107 milioane de hectare ca fiind în domeniul privat (51%) și
102 milioane de hectare de pădure ca fiind în proprietate publică. Același raport
estimează existența unui număr de 16 milioane de proprietari privați la nivel
european, peste 65% din aceștia având în proprietate suprafețe mai mici de 3 hectare.
Tabel 11: Indicatori de caracterizare comparativă a datelor privind formele de proprietate
Indicator Europa - Forest Europe, 2015
UE 28 – EUROSTAT, 2016
România – Situația pădurilor 2017
Suprafața pădurilor private (hectare)
107 milioane 97 milioane 2,23 milioane
Ponderea pădurilor private
51% 60,3% 35,6%
Clasificarea formelor de proprietate la nivelul statisticilor internaționale face de cele
mai mult ori diferențierea între forma de proprietate publică și forma de proprietate
privată. În general, forma de proprietate privată este reprezentată de păduri
aparținând persoanelor fizice sau juridice, fundaților și ONG-urilor și formelor
asociative (de tipul composesoratelor, obștilor etc). Forma de proprietate publică,
este reprezentată de pădurile statului și de pădurile municipalităților (similar noțiunii
de proprietate publică a unităților administrativ teritoriale).
Există însă și diferențe în abordările naționale față de unele forme de proprietate. De
exemplu, formele asociative tradiționale sunt considerate o formă privată de
proprietate în majoritatea țărilor, dar apar ca păduri publice în legislația din Elveția.
De asemenea, pădurile municipale intră sub categoria pădurilor publice în Estonia,
Polonia și România, și în categoria pădurilor private în Cehia, Slovacia și Bulgaria
(Weiss et al., 2019).
4
77
Din punct de vedere al repartiției formelor de proprietate la nivel european (figura 21)
se observă o diferențiere importantă între țările din Nord-Vestul Europei și cele din
Estul Europei:
▌ Forma de proprietate publică aspra pădurilor este cvasi-majoritară în
Belarus, Georgia, Malta, Moldova, Ucraina, Albania și Turcia.
▌ Forma de proprietate privată asupra pădurilor depășește 70% în Austria,
Franța, Danemarca, Norvegia, Suedia, Slovenia, Portugalia și Spania.
Figura 21: Ponderea pădurilor private în suprafața totală (sursa datelor: UNECE, 2015)
4.2. Modificarea structurii formelor de proprietate
Ponderea pădurilor particulare europene a crescut semnificativ în ultimele două
decenii, creșterea fiind generată de doi factori:
▌ Măsurile de împădurire a terenurilor agricole, proces caracteristic în special
țărilor din Europa de Vest, care au accesat finanțări din fondurile furnizate
de UE prin Politica Agricolă Comună;
▌ Retrocedarea și privatizarea pădurilor din fostele țări comuniste, ca urmare
a tranziției acestora de la o economie centralizată la o economie de piață.
78
Tabel 12: Modificarea ponderii proprietății private asupra pădurilor în țările post-comuniste
Țara Tipul de naționalizare
Ponderea proprietății private (%)
Forma principală de modificare a structurii proprietății 1990 2015 Creștere
Slovenia Naționalizare parțială a proprietății private
60,4 76,6 16,2 Restituirea proprietăților private suplimentar față de cele existente în perioada comunistă
Serbia 50,6 57,4 6,8
Croația 24,3 28,4 4,1
Bosnia-Herțegovina
18,2 20,4 2,2
Polonia
16,6 18,1 1,5
Fără restituire a proprietății, creșterea este dată de plantații forestiere pe terenuri agricole
Estonia Naționalizare totală a proprietății private
0,0 59,0 59,0 Restituirea integrală a proprietății într-o singură etapă
Letonia 0,0 39,7 39,7
Slovacia 0,0 37,8 37,8
Republica Ceha
0,0 23,5 23,5
Romania 0,0 35,6 35,6 Restituirea integrală a proprietății în mai multe etape
Bulgaria 0,0 12,4 12,4
Statele foste comuniste au avut abordări diferite în modul de restituire al proprietății
(tabelul 12), aspect care a depins și de forma de naționalizare a pădurilor în perioada
comunistă:
▌ Restituirea pădurilor a produs schimbări majore asupra structurii pădurilor
pe forme de proprietate în Romania, Bulgaria, Ungaria, Republica Cehă,
Slovacia, Letonia, Lituania, Slovenia, Estonia, Albania și Germania de Est.
▌ În unele țări din fosta Iugoslavia (Serbia, Croația, Bosnia și Herțegovina)
impactul restituirilor de pădure nu a fost atât de semnificativ întrucât forma
de proprietate privată asupra pădurilor a existat și în perioada comunistă. În
Serbia de exemplu, proprietarii privați puteau să dețină suprafețe de teren
de 5-10 hectare, în timp ce mănăstirile și bisericile puteau avea în proprietate
suprafețe de până la 30 de hectare.
▌ Polonia este singura țară fostă comunistă care a aderat la UE și care a
menținut forma de proprietate asupra pădurilor existentă în 1990 fără
retrocedări suplimentare. Argumentul principal pentru această abordare
este dat de modificarea importantă a teritoriului Poloniei după cel de al
doilea război mondial ce a făcut ca majoritatea proprietarilor de terenuri să
nu mai fie rezidenți polonezi după căderea blocului comunist.
79
4.3. Forme de administrare a pădurilor publice
Suplimentar modificării formelor de proprietate, țările europene au și diferite
abordări în modul de administrare a pădurilor de stat (figura 22). Formele de
management a pădurilor publice variază între o structură etatizată care integrează
toate serviciile silvice, de exploatare și de control în domeniul public (ca de exemplu
în cazul Turciei) spre forme în care statul păstrează în domeniul public doar
autoritatea de control, asigurarea serviciile silvice fiind atribuția unui management
privat al unei companii cu cotă majoritară de stat (ca de exemplu în Austria și Irlanda).
Figura 22: Forme de management integrat aplicate pentru pădurile de stat (Sursa: WB, 2005)
În România, organizarea sistemului de administrare a pădurilor publice a fost marcată
de câteva etape importante (Abrudan, 2012; Nichiforel et al., 2015):
▌ Privatizarea sectorului de exploatare și industrializare începând cu anul 1995
a făcut ca la momentul actual majoritatea lucrărilor de exploatare în păduri
publice să fie executate integral de către companii private, care
achiziționează fie lemn pe picior, fie prestează servicii de exploatare.
Schimbările legislative din ultima perioadă au diminuat ponderea
exploatărilor în regie proprie pe care le putea executa RNP Romsilva.
▌ Externalizarea serviciilor silvice pentru lucrările de împădurire și a celor
necesare pentru îngrijirea și conducerea arboretelor, începând cu anul 2000;
▌ Apariția ocoalelor silvice de regim, ca formă alternativă de gestionare a
pădurilor publice municipale, începând cu anul 2002. Ocoalele de regim
gestionează în momentul de față aproximativ jumătate din fondul forestier
național. La sfârșitul anului 2017 erau autorizate 467 ocoale silvice, din care
316 ocoale din structura RNP Romsilva și 144 ocoale silvice de regim (MAP,
2017).
80
4.4. Sisteme de reglementare a drepturilor de proprietate
4.4.1. Metodologia de analiză comparativă
Analiza comparativă a sistemelor de reglementare existente la nivel european în
stabilirea drepturilor și obligațiilor pe care le au proprietarii privați de pădure
(Nichiforel et al., 2018) a urmărit să ofere informații sistematizate privind următoarele
întrebări:
▌ În ce măsură drepturile și obligațiile proprietarilor particulari au aceeași
semnificație în Europa sau măcar în contextul fostelor țări comuniste?
▌ Care sunt instrumentele politice utilizate la nivel european pentru
gestionarea responsabilă a pădurilor private?
Drepturile de proprietate au fost analizate pe baza a 37 de indicatori identificați și
clasificați folosind cadrul teoretic definit de Schlager și Ostrom (1992). Acest cadru
diferențiază cinci drepturi de proprietate în gestionarea resurselor naturale:
Dreptul de acces [1 indicator]: Sunt situații în care accesul proprietarului în
pădurea sa este restricționat?
Dreptul de consum [11 indicatori]: Poate stabili proprietarul cantitatea de
masă lemnoasă de extras din pădurea sa? Care sunt autorizațiile necesare
pentru a putea extrage masa lemnoasă? Cine are dreptul de a face
exploatarea arborilor de extras? Poate proprietarul să utilizeze fără restricții
produsele ne-lemnoase de pe proprietatea sa? Cine deține drepturile de
proprietate asupra vânatului? Care sunt restricțiile privind pășunatul?
Dreptul de management [13 indicatori]: Care sunt cerințele legale privind
schimbarea folosinței terenului? Există obligația reîmpăduririi după tăieri
programate și după catastrofe naturale? Există obligativitatea realizării unui
amenajament și integrarea obiectivelor proprietarilor în amenajamentele
silvice? Cine decide selecția arborilor de extras și cine stabilește compoziția
de regenerare?
Dreptul de excludere [7 indicatori]: Care sunt regulile privind accesul
publicului în pădurile private și cele de campare? Are proprietarul dreptul de
a restricționa accesul publicului larg de la produse ne-lemnoase ? Poate
restricționa activitățile de vânătoare?
Dreptul de vânzare [5 indicatori]: Există limitări privind vânzarea terenurilor
forestiere (drept de preempțiune)? Există limitări în modalitatea de vânzare
a produselor lemnoase și ne-lemnoase? Există limitări legislative în stabilirea
prețurilor impuse pentru teren/masă lemnoasă?
81
Răspunsul la fiecare întrebare a rezultat prin identificarea lui de către experți
naționali în prevederile legislative din țara respectivă. Datele prezentate sunt
valabile pentru legislația aplicabilă în țările/regiunile analizate la data de 1
Octombrie 2015 și se referă doar la situația pădurilor private.
Cercetarea s-a desfășurat în perioada 2013-2016 în contextul acțiunii FP 1201
FACESMAP COST care a avut ca tematică analiza pădurilor private și a schimbărilor
instituționale cu impact în gestionarea acestora.
Analiza a fost realizată pentru 31 de țări și regiuni. În 24 de țări prevederile legislative
sunt valabile la nivel național (țările sunt prezentate în tabele prin codul de două litere
ISO 3166). În 7 situații reglementările legislative au caracter regional: Regiunea
Walona – Belgia (BE-WAL), Baden-Württemberg – Germania (DE-BW), Bavaria –
Germania (DE-BY), Veneto – Italia (IT-34), Catalonia – Spania (ES-CT), Aargau – Elveția
(CH-AG) și Scoția – Marea Britanie (GB-SCT).
Răspunsurile la fiecare indicator au fost centralizate și ierarhizate în ordinea
descreșterii gradului de restricționare, fiecare alternativă fiind evaluată după
următoarea scară:
Figura 23: Schema de ierarhizare a drepturilor de proprietate
În final, a rezultat un scor care caracterizează gradele de libertate ale proprietarilor,
pentru fiecare țară/regiune inclusă în evaluare. Acest scor reprezintă media obținută
pentru cei 37 de indicatori și reprezintă indexul dreptului de proprietate. Practic o
valoare nulă a indexului – înseamnă că proprietarul nu are nici o posibilitate de a
exercita dreptul respectiv, iar o valoare de 100 – că proprietarul are toată libertatea
de exercitare a dreptului respectiv.
Metodologia de cercetare a fost validată prin publicarea acesteia într-o revistă
științifică internațională (Nichiforel et al., 2018), rezultatele analizei fiind preluate în
publicații elaborate de Institutul Forestier European (Winkel, 2017), UNECE (2019) și
Comisia Europeana (EIP-AGRI, 2019).
82
4.4.2. Reglementarea dreptului de consum
Dreptul de consum pentru produse lemnoase prezintă variații importante între țările
și regiunile analizate, în special în ceea ce privește posibilitatea de a decide asupra
cantităților de lemn posibil a fi extrase și a aprobărilor necesare (tabelul 13).
Tabel 13: Situații identificate privind dreptul de utilizare a produselor lemnoase (sursa:
Nichiforel et al., 2018)
Indicatori relevanți și alternativele identificate
Țări / regiuni Total
Număr (%)
Cantitatea de lemn posibil a fi extrasă se stabilește:
de către proprietar cu limitări impuse doar în cazuri excepționale
FI, NL 2 (6)
de către proprietar în contextul unor prevederi de ordin general (vârste minime de tăiere, suprafețe maxime de tăieri)
AT, BE-WAL, DE-BW, DE-BY, DK, IE, LV, NO, PT, ES-CT, SE
11 (36)
de către proprietar în anumite limite de suprafață / volum
FR: [<4 ha, volum maxim de 50% din volumul pe picior] IT-34: [2.5 ha in crâng / < 100 m3/an pentru codru]; EE: [20 m3/an], GB-SCT: [5 m3/trimestru] BG, CH-AG: [10 m3/an] CZ, LT, RO: [3 m3/an]
9 (29)
cantitatea de extras este decisă doar prin prevederile amenajamentului
BA, HR, GR, MK, HU, PL, RS, SK, SI
9 (29)
Aprobări necesare pentru a extrage masa lemnoasă
nu este necesară nici o informare sau aprobare
DK 1 (3)
necesar de a obține o aprobare doar în cazul tăierilor rase pe suprafețe mai mari de: [mărime]
BE-WAL, DE-BY: [ > 5 ha] DE-BW: [>1ha] ; AT: [>0,5 ha] 4 (13)
necesar a informa autoritatea și de a se lua în considerare cerințele acesteia doar dacă acestea sunt formulate
FI, HU, NL, NO, PT, SE
6 (19)
nu este necesară o informare sau aprobare dacă volumul este sub o anumită cantitate prevăzută legislativ
EE, LT, GB-SCT
3 (10)
necesar a se cere aprobare doar pentru situațiile în care nu există un amenajament silvic.
CZ, FR 2 (6)
necesar a se cere o aprobare în orice situație când proprietarul dorește extragerea de lemn
BA, BG, ES-CT, HR, GR, MK, IE, IT-34, LV, PL, RO, RS, SK, SI, CH-AG
15 (49)
83
Este de remarcat că decizia privind volumul de lemn posibil a fi extras este la
latitudinea proprietarilor în 13 țări în care restricțiile impuse sunt doar de ordin general
(de exemplu: vârste minime după care se poate face tăierea sau suprafețe maxime
prevăzute pentru tăierile rase). În unele țări vestice există restricționări în raport de
cantitatea de lemn de extras, dar și aceste condiții prezintă numeroase variații: în
regiunea Veneto (Italia) proprietarul poate decide singur cantitatea de extras pentru
suprafețe de până în 2,5 ha, pentru arboretele de crâng și în limita unor extrageri de
maxim 100 m3/an pentru arboretele de codru. În Franța, proprietarii de pădure de
până la 4 hectare, pot să decidă volumul de extras pe deceniu, dar acest volum nu
poate să depășească limita de 50% din volumul existent pe picior.
Dintre țările foste socialiste doar în Letonia limitările sunt de ordin general. În Estonia
proprietarul poate decide în limita a 20 m3/an, în Bulgaria în limita a 10 m3/an, iar în
Cehia și Lituania în limita a 3 m3/an. Există nouă țări în care volumul de extras de către
proprietar este stabilit doar prin prevederile amenajistice, indiferent de suprafața
aflată în posesie (Bosnia și Herțegovina, Croația, Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia,
Slovacia, Ungaria și Polonia). În România, conform ultimelor reglementări,
proprietarii de pădure cu suprafețe de până în 10 hectare au dreptul la extragerea
unui volum de 5m3/an/ha.
Tabel 14: Decizia privind modul de exploatare a masei lemnoase
Alternativele identificate Țări/regiuni Total
Număr %
proprietarul are dreptul de a face exploatarea
Restul țărilor 24 (78)
proprietarul are dreptul de a face exploatarea cu mijloace proprii doar pentru cantități mai mici de:
RO: [ < 20 m3] 1 (3)
proprietarul are dreptul de a face exploatarea doar dacă deține un certificat în acest sens
BG, HR, HU, LV, SK, 5 (16)
proprietarul trebuie să contracteze o firmă de specialitate
GR 1 (3)
Dreptul de consum pentru produse ne-lemnoase introduce mai puține restricții
comparativ cu drepturile de utilizare a produselor lemnoase. Excepție fac dreptul de
exercitarea a pășunatului și dreptul de utilizare a vânatului (tabelul 15).
În Franța, un important amendament la legea vânătorii a apărut în 1999 și a fost
confirmat în 2012 printr-o decizie a Curții Europene a drepturilor omului. Conform
acestui amendament proprietarii de terenuri pot restricționa activitățile de
vânătoare, din motive etice.
84
Tabel 15: Situații identificate privind dreptul de utilizare a produselor ne-lemnoase
Indicatori Țări / Regiuni*
Restricții privind pășunatul în pădure
fără restricții sau nu există reglementări legale
BG, NO, ES-CT, GB-SCT, EE, FI, LV, NL, PT
pășunatul este permis în anumite condiții prevăzute de lege
AT, MK, IE, IT-34, LT, RO, SE
pășunatul este restricționat sau permis numai dacă este prevăzut în planuri speciale de amenajare
BA, HR, DE-BW, DE-BY, DK, FR, GR, RS, SI, BE-WAL, CZ, HU, PL, SK, CH-AG
Proprietarul poate stabili cota de vânătoare?
da, fără nici o aprobare DK
da, dar cu validarea din partea autorității competente
AT, ES-CT
da, pentru anumite specii de vânat mic EE, FI, LV, LT, NL
da, prin negocieri între grupurile interesate FR, GB_SCT
Nu Restul țărilor analizate
Poate decide proprietarul cine vânează pe terenul lui?
proprietarul are atribuit dreptul de a decide cine vânează
BE-WAL, EE, FI, IE, LT, NO, PT, SE, GB-SCT
proprietarul poate decide numai dacă are o anumită suprafață de teren
AT, HR, CZ, DE-BW, DE-BY, DK, FR, NL, RO, SK, ES-CT
proprietarul nu poate decide BG, HU, LV, BA, GR, MK, IT, PL, RS, SI, CH
4.4.3. Dreptul de management
Datorită particularităților productive, drepturile de management au fost, sunt și vor
fi de jure restricționate prin intervenția statului în scopul menținerii bunurilor publice
furnizate de pădure privind biodiversitatea, funcțiile de protecție, funcțiile de
recreere etc. Cu toate acestea, gradul de restricționare a dreptului de management
este principalul criteriu care face diferența între abordările de politică forestieră la
nivel european între sisteme stricte de reglementare a modului de gestionare a
pădurilor și sisteme liberalizate de gestionare.
Astfel, majoritatea țărilor europene impun obligații pentru menținerea folosinței
forestiere a terenurilor sau creează bariere birocratice pentru schimbarea folosinței
forestiere. De exemplu, este de remarcat că în Danemarca, unde gradele de libertate
ale proprietarilor sunt cele mai mari, este impusă obligativitatea de menținere a
folosinței forestiere ca regulă obligatorie.
Planificarea amenajistică este un instrument important de direcționare a modului de
gospodărire a pădurilor către țelurile dorite de proprietar și societate. Obligativitatea
legală a planificării amenajistice în proprietatea privată este un alt punct care
diferențiază esențial abordările de politică forestieră la nivelul statelor europene.
85
Tabel 16: Situații identificate privind dreptul de management (Sursa: Nichiforel et, al, 2018)
Indicatori relevanți și alternativele identificate
Țări / regiuni Total
Număr (%)
Dreptul proprietarilor de a decide asupra folosinței forestiere a terenului
proprietarii au dreptul de a schimba folosința forestieră după o prealabilă aprobare
AT, BA, CZ, DE-BW, DE-BY, EE, FI, FR, NO, PT, RS, SI, ES-CT, SE
14 (45)
proprietarii au dreptul de a schimba folosința forestieră doar pentru o suprafață redusă și cu plata unor compensații
BG, HU, IE, LV, LT, NL, RO, SK
8 (26)
proprietarii nu au dreptul schimbării folosinței acesta putând fi făcut doar în interes public
BE-WAL, HR, DK, GR, MK, IT-34, PL, GB-SCT, CH-AG 9 (29)
Obligativitatea proprietarilor de a avea un plan amenajistic:
nu este necesară vreo formă de planificare amenajistică
DE-BW, DE-BY, FI, NO, SE 5 (16)
planificarea amenajistică este necesară doar în cazuri speciale (ex. subvenții etc.)
AT, BE-WAL, DK, GR, IE, NL, ES-CT, GB-SCT
8 (26)
este necesar doar un inventar al arboretelor
EE, IT-34, LV 3 (10)
planificarea amenajistică este necesară doar pentru tăieri de produse principale
LT 1 (3)
planificarea amenajistică este necesară pentru pădurile cu o suprafață mai mare de:
CZ, [50 ha] MK: [30 ha] FR, PT: [25 ha] CH-AG: [20 ha] RO, PL: [10 ha]
7 (22)
planificarea amenajistică este tot timpul necesară pentru pădurile private
BA, BG, HR, HU, RS, SK, SI 7 (22)
Integrarea obiectivelor proprietarilor în deciziile de management
proprietarii au libertate totală în alegerea țelurilor de gospodărire
DK, FI, NL, NO, ES-CT, SE 6 (19)
proprietarii pot să aleagă țelurile de gospodărire în contextul unor reglementări tehnice generale (de ex. suprafața maxima a tăierilor rase)
AT, BE-WAL, DE-BW, DE-BY, EE, FR, IE, LV, LT, PT, CH-AG, GB-SCT
12 (39)
proprietarii pot să influențeze țelurile de gospodărire, dar nu au libertatea de a decide
BG, HR, CZ, GR, HU, SK, SI 7 (23)
țelurile de gospodărire ale proprietarilor sunt informative, dar nerelevante pentru planificarea amenajistică
IT-34, PL, RO, RS 4 (13)
țelurile de gospodărire ale proprietarilor nu sunt considerate sub nici o formă
BA, MK 2 (6)
86
Există 11 țări în care nu este necesară nici o formă de planificare amenajistică în
proprietatea privată, exceptând cazurile în care se aplică pentru subvenții sau când
se dorește obținerea certificării managementului forestier (Austria, Belgia, Germania,
Irlanda, Scoția, Spania, Olanda, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Suedia). Între țările
vestice, planificarea amenajistică este o obligație legală doar în Franța și Portugalia,
pentru păduri peste 25 hectare, și în Aargau (Elveția), pentru păduri peste 20 de
hectare. În Franța, pentru pădurile între 4 și 25 de hectare este necesară elaborarea
unui plan simplu de gestiune.
Toate țările foste comuniste aveau la începutul perioadei de tranziție obligativitatea
de amenajare a pădurilor. Țările Baltice au abordat o politică de liberalizare a
drepturilor proprietarilor care s-a concretizat în faptul că realizarea unui
amenajament nu mai este o cerință obligatorie în proprietatea privată. În Letonia este
necesară o descriere parcelară doar pentru arboretele care urmează a fi parcurse cu
tăieri de produse principale. În Estonia și Letonia este necesară realizarea unei fișe
de inventariere a arboretelor, pe baza cărora un cadru tehnic decide lucrările de
executat.
Planificarea amenajistică este cerută pentru suprafețe mai mari de 50 hectare în
Cehia, 30 de hectare în Macedonia și 10 hectare în Polonia și România. În Macedonia
planurile simple de gestiune se aplică pentru suprafețe de pădure între 10 și 30 de
hectare, iar în Cehia pentru suprafețe de până la 50 de hectare. Tot în Cehia, pentru
proprietarii care nu vor să realizeze un plan de gestiune există posibilitatea extragerii
de maxim 3 m3 /an/ha.
În șapte țări, planificarea amenajistică este obligatorie indiferent de mărimea
proprietății (Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Ungaria, Serbia, Slovacia și
Slovenia). În toate aceste țări, statul plătește pentru realizarea amenajamentelor
silvice în păduri private, exceptând Bulgaria, unde statul suportă costurile de
amenajare numai pentru suprafețe mai mici de 2 hectare. Aceste amenajamente se
realizează fie la nivel de municipalitate, integrând toate suprafețele private, fie la
nivel de asociații de proprietari.
În ceea ce privește obligativitatea planificării amenajistice, diferențele înregistrate în
cadrul grupului țărilor foste comuniste se reflectă și în gradele de libertate a
proprietarilor în alegerea țelurilor de gospodărire și de implementare a deciziilor
tehnice. Este de remarcat că în Cehia, Lituania și Letonia proprietarul este cel care
poate decide asupra arborilor de extras, dacă face dovada unui stagiu de pregătire de
specialitate.
87
Tabel 17: Situații identificate privind dreptul proprietarului de a lua decizii silvotehnice
Indicatori relevanți și alternativele identificate
Țări / regiuni Total
Număr %
Cine poate decide asupra arborilor de extras
proprietarul poate face selecția arborilor de extras
AT, BE-WAL, DE-BW, DE-BY, DK, EE, FI, IE, NL, NO, PT, SE, CH-AG, GB-SCT
14 (45)
proprietarul poate face selecția dacă face dovada unei pregătiri în domeniu sau cu avizarea unei autorități
CZ, FR, LV, LT, ES-CT 5 (16)
doar un cadru tehnic poate face selecția, dar proprietarul nu plătește
HR, GR, PL, SI 4 (13)
doar un cadru tehnic poate face selecția și proprietarul plătește
BA, BG, HU, IT-34, MK, RO, RS, SK
8 (26)
Dreptul proprietarilor de a decide asupra speciilor de folosit în regenerare
proprietarul poate decide speciile fără limitări
AT, DK, NL, GB-SCT 4 (13)
proprietarul poate decide, în baza unor reglementări generale (limitări pentru anumite specii invazive sau exotice)
BE-WAL, DE-BW, DE-BY, EE, FI, FR, GR, IE, LV, NO, PT, ES-CT, SE, CH-AG
14 (45)
speciile sunt decise prin amenajament conform unor norme tehnice care consideră cerințele proprietarilor
BA, HR, CZ, MK, HU, IT-34, LT, PL, RS, SK, SI 11 (36)
speciile sunt decise prin amenajament conform unor norme tehnice care nu consideră cerințele proprietarilor
BG, RO 2 (6)
Faptul că în majoritatea țărilor din vestul Europei nu există obligativitatea unui
amenajament silvic, nu înseamnă neapărat că pădurile private din țările
respective nu sunt amenajate. În acest caz, statul se implică în stimularea
proprietarilor pentru amenajare prin programe specifice de subvenționare sau
taxare. Unele din țările vestice (Austria, Germania, Spania, Franța și Italia), au
creat programe care permit proprietarilor să realizeze amenajamente silvice
accesând finanțări prin Măsura 16, a PDR 2014-2020. Olanda și Finlanda au
programe similare finanțate din bugetul național. La aceste stimulente se
adaugă faptul că standardele de certificare a pădurilor impun realizarea unui
amenajament silvic ceea ce face ca acei proprietari care identifică o
oportunitate de a obține beneficii de pe piața lemnului certificat, să realizeze în
mod voluntar un plan de amenajare. Acesta este un exemplu concret de
îmbinare a diferitelor instrumente politice menite să responsabilizeze deciziile
proprietarilor. În România, menținerea până în 2015 a obligativității amenajării
tuturor pădurilor a fost în fapt un eșec de implementare, atâta timp cât peste
0,65 milioane hectare de pădure au rămas neamenajate (Curtea de Conturi,
2013).
88
4.4.4. Dreptul de excludere
Dacă pentru dreptul de utilizare și management al produselor lemnoase țările
occidentale acordă mult mai multe grade de libertate decizională proprietarilor
privați, accesul la funcțiile de recreere și la produsele ne-lemnoase este atribuit, de
obicei, publicului larg. Astfel, în 16 țări europene accesul publicului în pădurile private
nu poate fi restricționat, iar în țările nordice inclusiv culegerea de produse ne-
lemnoase și camparea în pădurile private constituie drepturi atribuite publicului larg.
Tabel 18: Situații identificate privind dreptul de excludere (Sursa: Nichiforel et al., 2018)
Indicatori relevanți și alternativele identificate
Țări / regiuni Total
Număr (%)
Dreptul proprietarului de a exclude accesul publicului în pădure
accesul publicului în pădurile private este restricționat prin lege
PT 1 (3)
proprietarul poate restricționa, dar trebuie să semnalizeze acest lucru
BE-WAL, EE, FR, IT-34, LV, NL, PL, ES-CT
8 (26)
accesul public în pădure, în scop recreativ este permis doar pe trasee marcate
BG, DK, RO, IE 4 (13)
accesul public în pădure nu este reglementat
GR, MK 2 (6)
accesul în pădure este un drept al tuturor, proprietarul neputând restricționa accesul
AT, BA, HR, CZ, DE-BW, DE-BY, FI, HU, LT, NO, RS, SK, SI, SE, CH-AG, GB-SCT
16 (52)
Dreptul proprietarului de a exclude culegătorii de produse ne-lemnoase (ciuperci)
dreptul de excludere este atribuit prin lege proprietarului
FR, HU, IT-34, NL, RO 5 (16)
proprietarul poate restricționa, dar trebuie să semnalizeze acest lucru
AT, BE-WAL, HR, EE, MK, IE, LV, PL, PT, RS, ES-CT
11 (35)
proprietarul are dreptul să restricționeze doar peste anumite cantități
BA, DK, LT, CH-AG, SI 5 (16)
proprietarul nu are dreptul să restricționeze culegătorii de ciuperci
BG, CZ, DE-BW, DE-BY, FI, GR, NO, SK, SE, GB-SCT
10 (33)
În România abordarea a fost diferită. Sistemul legislativ a menținut restricții ridicate
pentru proprietari în exercitarea drepturilor de utilizare a produselor lemnoase și în
exercitarea deciziilor de management. Aceste restricții au fost compensate prin
atribuirea unor drepturi ridicate de excludere, ceea ce face ca proprietarii privați din
România să aibă dreptul de excludere a accesului publicului în pădure și de excludere
a utilizatorilor de produse ne-lemnoase, acestea aparținând prin lege proprietarului.
Implementarea practică a acestui lucru este însă dificilă și, așa cum unele exemple
apărute în media o demonstrează, încercările de restricționare a accesului în pădurile
private pot crea tensiuni sociale.
89
Figura 24: Distribuția spațială a gradelor de libertate pentru dreptul de management (Sursa:
Nichiforel et al., 2018)
Figura 25: Distribuția spațială a gradelor de libertate pentru dreptul de excludere (Sursa:
Nichiforel et al., 2018)
90
4.4.5. Dreptul de înstrăinare
Dreptul de vânzare apare restricționat legal doar în cazul terenurilor forestiere.
Principalul argument al unei intervenții a statului în această direcție este acela de a
reduce gradul de fragmentare al pădurilor. În mai mult de jumătate din țările analizate
proprietarii trebuie să notifice vecinii, municipalitatea sau statul privind intenția de
vânzare aceștia putând să-și exercite dreptul de prim cumpărător.
Tabel 19: Situații identificate privind dreptul de vânzare al terenurilor forestiere
Indicatori relevanți și alternativele identificate
Țări / regiuni Total
Număr (%)
Dreptul proprietarului de a decide cui să vândă terenul forestier
proprietarul poate să decidă cui să vândă terenul fără nici o restricție
BE-WAL, CZ, DK, IE, LV, NL, PL, PT, CH-AG
9 (29)
proprietarul poate să decidă în limita unor reglementări generale
HR, EE, SK, GB-SCT 4 (13)
proprietarii trebuie să informeze municipalitatea
DE-BY, FI, NO, SE 4 (13)
dreptul de preempțiune se aplică tot timpul: proprietarul trebuie să informeze autoritățile
AT, BA, BG, DE-BW, FR, GR, HU, IT-34, LT, RO, RS, SI, ES-CT, MK
14 (45)
În Cehia, anterior intrării în UE, doar cetățenii cehi aveau dreptul de cumpărare a
terenurilor forestiere, dar la momentul actual oricine poate cumpăra păduri. Statul
ceh își menține (și exercită) dreptul de preempțiune doar în parcuri naționale și
naturale. În România, dreptul de preempțiune există în Codul Silvic încă din 1996.
Tocmai de aceea, situațiile de achiziționare a unor mari proprietăți forestiere de către
persoane juridice sunt și rezultatul lipsei de voință a statului român în exercitarea
acestui drept.
4.4.6. Sinteza distribuirii drepturilor de proprietate
Analiza modului de reglementare a drepturilor de proprietate arată că există
diferențe semnificative între viziunile de formulare a politicilor forestiere. Principalele
componente care diferențiază ierarhizarea generală a țărilor ține de modul de
acordare a drepturilor de management și a celor de excludere.
În țările Nordice și Vestice există restricții scăzute asupra dreptului de proprietate.
Suedia are implementată în codul silvic sintagma de “libertate cu responsabilități”,
ceea ce conferă un mare grad de libertate decizională proprietarilor, dar îi pune într-
un context în care aceștia trebuie să caute expertiză tehnică pentru deciziile luate
pentru a nu intra în conflict cu prevederile legislației de mediu (Löfmarck, 2016)
91
Țările scandinave au drepturi de management și utilizare aproape complete, dar în
aceste țări proprietarii nu pot restricționa accesul publicului la produse ne-lemnoase.
În țările occidentale există cerințe legislative specifice în zonele desemnate ca și arii
protejate Natura 2000, legislația de mediu fiind cea care poate impune
responsabilități suplimentare celor silvice. De exemplu, în Danemarca, începând cu
anul 2017, s-a renunțat la ideea unui cod silvic separat care aducea foarte puține
restricții, legislația silvică și cea de mediu fiind integrate într-un singur act normativ.
Figura 26: Diferențierea țărilor analizate după gradele de libertate atribuite proprietarilor
(sursa: Nichiforel et al., 2018)
În rândul țărilor foste-socialiste, cele mai importante schimbări ale drepturilor de
proprietate au avut loc în țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) care au atribuit
drepturi comparabile cu cele ale proprietarilor din țările nordice.
România, alături de celelalte țări balcanice, păstrează un regim al dreptului de
proprietate foarte restrictiv, bazat în largă măsură pe instrumente de comandă și
control. Eficiența instrumentelor de comandă și control țin însă de capacitatea
statului de a le implementa fără abuzuri și beneficii ilicite. Așa după cum reiese din
corelația gradelor de libertate cu indicele de percepție al corupției, statele care
păstrează un sistem supra-reglementat sunt percepute ca țări care au un nivel ridicat
al corupției.
92
Figura 27: Corelația dintre gradele de libertate și percepția gradului de corupție
Regulile de gestionare a pădurilor publice din fostele țări socialiste au fost create
pentru a funcționa în contextul unei forme de proprietate integrală de stat. Acolo
unde forma de proprietate a rămas preponderent de stat, cum ar fi cazul Poloniei,
sistemele de reglementare se bucură în continuare de acceptabilitatea corpului silvic
(Lawrence, 2009).
În majoritatea țărilor în care statul a devenit minoritar în ponderea totală a
proprietății asupra pădurilor (de exemplu în țările Baltice), reglementările au fost
simplificate și urmate de o diversificare a instrumentelor de implementare a politicii
forestiere (Bouriaud et al., 2013; UNECE, 2019).
În România, păstrarea unui regim silvic strict, fără a apela la instrumente alternative
de atragere a proprietarilor pe calea gestionării responsabile, a dus la o gravă criză de
respect față de autoritatea silvică (Lawrence, 2009) și la importante pierderi
economice, ecologice și sociale (Scriban et al., 2019). La nivel global, doar Canada mai
are un sistem de reglementare atât de autoritar, sistemul fiind aplicat cu succes în
contextul în care forma de proprietate publică este predominantă (UNECE, 2019).
În mod paradoxal, în timp ce în țările din Balcani sistemul restrictiv este menținut ca
o barieră împotriva riscului de supra-utilizare a resursei și de degradare a pădurilor
private, țările din vest încep să se confrunte cu probleme de abandon a
managementului pădurilor private și caută instrumente politice pentru a convinge
proprietarii să facă intervenții silvotehnice pentru mobilizarea resurselor forestiere
naționale (Weiss et al., 2019; Simwood, 2017).
93
4.5. Provocări în managementul pădurilor private din Europa
La nivel european, gestionarea pădurilor private ridică câteva provocări pe care
politicile forestiere încearcă să le adreseze în mod specific. Tocmai de aceea s-au
elaborat o serie de studii comparative care oferă o imagine comparativă a structurii
formelor de proprietate, cum ar fi studiul UNECE/FAO (Schmithüsen et al., 2008) și
raportul EFI privind distribuția formelor de proprietate în Europa (Pulla et al., 2013).
Pe de altă parte, se pune un accent ridicat pe studii socio-economice și politice care
adresează specific formele de proprietate privată, în special cele de mici dimensiuni,
cea mai recentă analiză fiind realizată în cadrul acțiunii COST FP1201 FACESMAP
(Živojinović et al., 2015).
Modificarea atitudinilor și a gradului de implicare a proprietarilor din nordul și vestul
Europei în gestionarea pădurilor a devenit un subiect important de analiză la nivel
european (Matilainen et al., 2019). Numărul proprietarilor care se implică activ în
gestionarea pădurilor este într-o continuă descreștere, în special pentru că generația
tânără preferă zonele urbane și nu mai găsește atractivă implicarea în sectorul
forestier. Acest nou fenomen este caracterizat prin creșterea numărului de
proprietari “absenți”, “urbani” sau “ne-tradiționali” (Weiss et al., 2019). De aceea, în
aceste țări, statul se implică în acțiuni de conștientizare a proprietarilor privind
beneficiile economice, sociale și de mediu care apar dintr-o gestionare responsabilă a
resurselor forestiere, comparativ cu situația de abandonare a producției forestiere.
Proprietarii juridici și industriali care dețin suprafețe mari de pădure oferă o
alternativă la fragmentarea pădurilor. Proprietățile de pădure de mari dimensiuni se
regăsesc în special în Suedia și Finlanda, fiind specifice companiilor private din
industria lemnului sau fondurilor de investiții care au achiziționat terenuri forestiere
(Weiss et al., 2017). Acest model de afaceri a fost transferat și în achiziționarea de
terenuri din unele țări foste socialiste (de exemplu în România și Cehia).
Apariția unui nou tip de proprietar reprezentând “al treilea sector – al ONG-urilor”
crește complexitatea relațiilor dintre valorile de utilizare și conservare a pădurilor. În
Marea Britanie exemple de fundații care devin proprietari în scopul protejării
pădurilor au apărut încă din 1880 (Wong et al., 2015). Și în România unele ONG-uri și
fundații (de exemplu Fundația Conservation Charpatia) au devenit implicate în
achiziții directe de terenuri forestiere în scopul implementării unor măsuri de
conservare a biodiversității (Nichiforel et al, 2015).
94
Fragmentarea proprietății este o caracteristică general valabilă pentru pădurile
europene. Conform unui studiu elaborat de UNECE (Schmithüsen et al., 2008), 61%
din suprafețele private la nivel european sunt identificate ca fiind proprietăți
individuale de sub un hectar, doar 1% din proprietarii europeni de pădure având
suprafețe mai mari de 50 de hectare.
În toate țările, administrarea pădurilor private în condiții de rentabilitate și cu
respectarea regimului silvic este dificilă în contextul fărâmițării proprietății. Tocmai
de aceea, majoritatea țărilor europene au creat sisteme instituționale de
impulsionare a formelor de asociere între proprietari și de oferire de stimulente
economice și informaționale. Procesul de fragmentare este adresat în multe țări
europene prin instrumente politice specifice:
Reguli privind moștenirea terenurilor, ca de exemplu în Austria, unde terenurile
forestiere și agricole din cadrul fermelor tradiționale pot fi transferate doar unui
singur moștenitor. În Suedia, transferul proprietății către moștenitori se poate
face fără a scădea suprafețele de pădure sub o limită care să asigure un anumit
nivel de venit moștenitorului de drept (actualmente de aproximativ 50 de
hectare). În Slovacia este folosit un instrument de taxare astfel încât divizarea
sub 1 hectar a parcelelor între moștenitori implică plata unei taxe suplimentare
de 20% din valoarea terenului (Živojinović et al., 2015)
Politici privind consolidarea proprietăților private, prin redistribuirea
proprietăților dispersate și comasarea lor pentru reducerea gradului de
fragmentare. Există exemple de consolidare a proprietăților în Germania,
Spania, Franța, în unele țări procesul fiind susținut inclusiv din fonduri UE.
Procedurile de consolidare sunt de lungă durată și este nevoie în general de o
autoritate locală care să coordoneze procesul și de o bază cadastrală clară (Kolis
et al., 2017). În România, lipsa unui cadastru forestier poate constitui o barieră,
dar și o oportunitate de consolidare a proprietăților forestiere, cu condiția de a
fundamenta o lege specifică pentru intabularea tuturor suprafețelor forestiere
care să includă și măsuri stimulatorii de consolidare a proprietăților.
Asocierea proprietarilor este o altă formă de reducere a impactului
fragmentării asupra unui management forestier responsabil, în special prin
diminuarea costurilor tranzacționale asociate elaborării și implementării
planurilor de management (Górriz -Mifsud et al., 2017). Cu toate acestea, în
special în fostele țări comuniste, există o reticență față de asociere, datorită
experiențelor din timpul colectivizării comuniste (Nichiforel și Schanz, 2011;
Sarvasova et al., 2015).
95
4.6. Provocări în managementul pădurilor private în România
4.6.1. Modificarea formelor de proprietate
Așa după cum s-a arătat, în comparație cu celelalte state foste comuniste, România a
avut un proces specific de restituire a pădurilor către foștii proprietari, proces
caracterizat printr-o succesiune de legi care au crescut gradual suprafețele
retrocedate:
▌ Legea 18/1991 prevedea reconstituirea dreptului de proprietate în limita a 1
ha și doar pentru persoane fizice deposedate de proprietate sau pentru
moștenitori ai acestora.
▌ Legea 169/1997 a ridicat plafonul retrocedărilor de terenuri forestiere pentru
persoane fizice la 30 ha de familie și a introdus noi categorii de proprietari:
composesorate și obști medievale, consilii parohiale, schituri, mănăstiri,
instituții de învățământ (în limita a 30 ha), comune, orașe, municipii.
▌ Legea nr.1/2000 a ridicat plafonul la 10 ha de persoană și a crescut numărul
formelor asociative arhaice de proprietate: composesorate, obști și pădurile
grănicerești.
▌ Legea nr.247/2005 a reluat reconstituirea dreptului de proprietate asupra
pădurilor, urmărindu-se restituirea integrală a terenurilor forestiere.
Ca urmare a aplicării acestor legi, la data de 31.12.2017 suprafața fondului forestier
deținută de alți proprietari decât statul era de 3,37 milioane ha (MAP, 2017),
reprezentând 52% din fondul forestier, din care:
proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice era de 2,24 milioane ha;
proprietate publică a unităților administrative era de 1,04 milioane ha;
proprietate privată a unităților administrativ – teritoriale 93 mii ha.
Fragmentarea proprietății private este evidentă din datele existente privind structura
proprietății în România (Fordaq, 2018). Există o structură bipolară care caracterizează
proprietatea persoanelor fizice și juridice asupra pădurilor (figura 28):
41% din suprafață pădurilor private este reprezentată de proprietăți sub 10
hectare (unde se regăsesc 99% dintre proprietari);
40% din pădurile private sunt proprietăți de peste 1000 de hectare
(reprezentând 0,8% dintre proprietari).
96
Figura 28: Repartiția pădurilor României pe forme de proprietate (sursa: MAP, 2017; Fordaq, 2018)
4.6.2. Impactul procesului de retrocedare
Modificările apărute în structura formelor de proprietate din România, ca urmare a
primei legi de restituire din 1991, au ridicat numeroase puncte de discuție referitoare
la eficiența și validitatea procesului de restituire și la calitatea modului de gestionare
a pădurilor private. În ciuda unui potențial ridicat de analiză sunt puține studii care să
adreseze problemele specifice de gestionare ale pădurilor private din România,
acestea putând fi clasificate pe câteva direcții principale de cercetare.
O parte importantă a studiilor și rapoartelor se axează pe prezentarea situației
procesului de restituire a pădurilor (Bouriaud et al., 2005; Nichiforel, 2007; Ioraș și
Abrudan, 2006; Abrudan et al., 2009). Raportul Curții de Conturi (2013) sintetizează
constatările privind procesul de retrocedare caracterizându-l ca fiind “haotic și lipsit
de viziune”, generator de conflicte (Măntescu și Vasile, 2009) și deschizând calea
către activități ilegale (Nichiforel și Schanz, 2011). Procesul haotic de retrocedare a
făcut ca la finalul anului 2012, mai mult de 0,5 milioane hectare să fie păduri aflate în
litigiu (Curtea de Conturi, 2013).
97
În special primele suprafețe de pădure retrocedate prin legea 18/1991 au fost puternic
destructurate (Nichiforel, 2007) în contextul unui vid legislativ, a unei situații socio-
economice precare și a nesiguranței (Abrudan et al., 2009; Dorondel, 2008; Bouriaud,
2005). În absența unor politici care să impulsioneze proprietarii privați în direcția
gestionării responsabile a pădurilor, interesul economic pe termen scurt este cel care
primează în motivarea proprietarilor privați (Scriban et al., 2019).
Studiile recente analizează, pe baza imaginilor satelitare, efectele retrocedării
pădurilor asupra folosinței forestiere a terenurilor (Griffiths et al., 2012; Kuemmerle
et al., 2009), asupra eficienței ariilor protejate (Knorn et al., 2012) și a valorii
economice a pădurilor (Scriban et al., 2016).
Abordările sociologice s-au axat pe identificarea motivelor, atitudinilor și
comportamentelor proprietarilor de păduri din România, cu un accent special pe
membrii comunităților istorice (Măntescu, 2012; Dorondel, 2008; Măntescu și Vasile,
2009; Lawrence și Szabo, 2005) sau proprietari persoane fizice (Nichiforel și Schanz,
2011; Nichiforel, 2010). Ca urmare a incapacității de a își gestiona pădurile conform
cerințelor legale, proprietarii de pădure au fost percepuți într-un sens negativ, de un
sistem silvic și politic obișnuit cu o gestionare unitară a pădurilor (Milescu, 1997;
Vorobeț 1997; Balabasciuc, 1997). Rațiunea legii 18/1991 a fost aceea că se va
retroceda cel mult un hectar de pădure la 400 mii foști proprietari, dar “se vor salva
… restul pădurilor proprietate privată” (Giurgiu, 2010). În urma inundațiilor din 2004,
proprietarii privați de pădure au fost acuzați în mod public de către președintele de
atunci al țării, care a considerat că aceștia nu pot să-și gestioneze responsabil pădurile
(Dorondel, 2008). Scriban et al. (2019) au arătat influența modificărilor coalițiilor
politice în procesul de retrocedare, subliniind că legile de retrocedare au fost un
argument important în convingerea populației locale de a vota anumite partide.
Unele studii au urmărit și schimbările aduse principiilor de gestionare a pădurilor
private, cu accent pe repartiția drepturilor de proprietate (Bouriaud et al., 2013;
Nichiforel și Schanz, 2011; Nichiforel 2010; Irimie și Essmann, 2009; Bouriaud, 2006).
Strîmbu et al. (2005) a arătat că în ciuda modificărilor de structură a formelor de
proprietate, modul de planificare a obiectivelor de management pentru pădurile
private rămâne tributară unor norme tehnice elaborate pentru pădurile de stat.
Săndulescu et al. (2007) și Drăgoi (2016) au testat modele alternative de gestionare a
pădurilor private concluzionând că există abordări tehnice posibil a fi luate în calcul în
gestionarea pădurilor private de mici dimensiuni.
98
4.6.3. Evoluția despăduririlor în pădurile retrocedate
Cartografierea gradului de despădurire a ecosistemelor forestiere a devenit o
abordare metodologică frecvent uzitată la nivelul comunității științifice (Knorn et al.,
2012). Dinamica fenomenelor de perturbare a vegetației forestiere poate fi
evidențiată prin analiza stării ecosistemelor forestiere la un moment dat comparativ
cu o stare anterioară.
În cadrul proiectului de cercetare INFORMA (INFORMA, 2013) s-a urmărit realizarea
unor studii de caz pentru identificarea dinamicii suprafețelor acoperite cu vegetație
forestieră, în raport de formele de proprietate. Pentru aceasta s-a aplicat o metodă
generală de detectare a schimbărilor în acoperirea cu vegetație forestieră a
terenurilor prin compararea post-clasificare a imaginilor LANDSAT (Cosofreț et al.,
2015).
Clasificarea despăduririlor s-a concretizat în hărți de distribuție a zonelor afectate la
nivelul a 4 perioade de analiză: 1989-1994, 1994-2001, 2001-2002 și 2002-2007. Trei
dintre perioadele de analiză au fost alese pentru diferențierea despăduririlor în raport
cu procesul de retrocedare a pădurilor. Perioada 2001-2002 a fost introdusă pentru
cuantificarea efectului doborâturilor de vânt, care au avut loc în martie 2002, în
diferite forme de proprietate. S-a identificat astfel măsura în care, un anumit grad de
despădurire survenit într-o perioadă de timp poate fi diferențiat în raport de forma
de proprietate și de cauzele sale naturale sau antropice (INFORMA, 2014)
În toate cele cinci unități silvice studiate pe raza DS Suceava (OS Vama, OS Frasin , OS
Moldovița, OS Solca și OS Dolhasca) s-a observat că cel mai mare grad de despădurire
a avut loc în pădurile private. În raport de legile retrocedării, cele mai importante
despăduriri au avut loc în perioada 1994-2001, perioadă în care au fost exploatate
între 65 și 85% din pădurile retrocedate prin legea 18/1991 (figura 29). Situația este
explicată de lipsa unui cadru instituțional care să susțină gestionarea responsabilă a
acestor suprafețe. Prima autoritate guvernamentală cu rol de monitorizare și control
a modului de gestionare a pădurilor private a fost înființată în 1999. De asemenea,
fragmentarea excesivă a proprietăților restituite a avut un impact important.
După anul 2002, amploarea despăduririlor este mult diminuată sub raport procentual,
dar ridicată în valoare absolută a suprafețelor despădurite (datorită retrocedării unor
suprafețe mult mai mari). Îmbunătățirea situației este datorată includerii suprafețelor
retrocedate prin legea 1/2000 și 247/2005 într-o formă de administrare, de stat sau
privată, care au exercitat mai bine funcția de pază și control.
99
Figura 29: Extras din harta despăduririlor pentru două perioade reprezentative, 1994-2001
(efectul legii 18/1991) (sus) și 2001-2002 (efectul doborâturilor de vânt) (jos) (sursa: Coșofret, et al., 2015)
100
Intensitatea și concentrarea tăierilor în arboretele retrocedate în baza legii 18/1991 a
variat zonal între exemplele întâlnite în zona Poieni Solca - unde pădurea retrocedată
a fost tăiată integral și cele de pe raza OS Vama - unde gradul de despădurire a fost
treptat și a afectat 65% din pădurile retrocedate. Trupurile de pădure în care
retrocedarea s-a realizat în mod compact, dar în care fragmentarea ulterioară între
proprietari a fost mare, au fost mai predispuse despăduririlor (INFORMA, 2014).
Suprapunerea planului cadastral
peste o zonă puternic
despădurită arată că pe o
suprafață de 620 de ha există
1300 de proprietari, ceea ce face
ca suprafața fiecărui proprietar să
fie sub 0,5 ha (figura 30). Zona a
fost despădurită la nivelul anilor
1992-1994, actualmente fiind în
mare parte regenerată natural.
Datorită faptului că limitele dintre
proprietăți sunt practic imposibil
de identificat în teren, asistăm în
fapt la un comportament de
utilizare în comun a unor
proprietăți individuale de pădure,
în scopul aprovizionării cu lemn
de foc.
Figura 30: Exemplu de fragmentare cauzată de legea 18/1991
Analizând impactul despăduririlor în pădurile retrocedate la legea 18/1991, de pe raza
OS Vama, Barbu et al. (2015) au concluzionat că în cazul pădurilor private studiate,
modul inadecvat de gestionare a acestora a dus la o scădere cu 25% a indicelui de
exercitare a funcțiilor ecoprotective. Asta în condițiile în care majoritatea
suprafețelor retrocedate analizate (57%) au suferit perturbări antropice și naturale pe
mai mult de 70% din suprafață. Pentru aceleași păduri (800 hectare) s-au cuantificat
pierderile economice înregistrate de proprietari prin vânzarea lemnului exploatat în
perioada 1994-2000 la un preț de 5-10 USD. Pierderea totală estimată a fost calculată
la 11 milioane USD, în valori actualizate 2014, comparativ cu alternativa de vânzare a
aceluiași volum 20 de ani mai târziu la un preț de 50 USD (Scriban et al., 2016).
101
4.6.4. Tipologia practicilor de management a pădurilor private de mici dimensiuni
Conform prevederilor legale existente până în 2015, modul de gestionare a pădurilor
private se stabilește prin amenajamentele silvice, fiecare pădure fiind necesar a fi
amenajată pe baza normativelor tehnice în vigoare. În practică însă, prevederile
legale nu au fost aplicate, iar gestionarea pădurilor de mici dimensiuni s-a făcut în
mare parte în absența unui amenajament (Curtea de Conturi, 2013). Începând cu 2015
pădurile private sub 10 hectare nu mai necesită un amenajament silvic. De aceea,
modul de gestionare a pădurilor de mici dimensiuni, trebuie să constituie o problemă
aparte, care să se concretizeze în stabilirea unor ghiduri de management specifice
acestor suprafețe, pornind de la realitatea stării lor actuale.
Proiectul INFORMA (INFORMA, 2013) a stabilit atât o metodologie de identificare a
caracteristicilor structurale în arboretele private de mici dimensiuni, cât și o clasificare
tipologică a modului lor de management. Această metodă este utilă în special pentru
stabilirea măsurilor de management în acele suprafețe care nu sunt incluse în
amenajamente silvice și pentru care se pot face eforturi de gestionare pentru
reintroducerea lor în circuitul productiv.
Metoda de identificarea a caracteristicilor structurale pleacă de la situațiile diverse
care se pot întâlni în teren la nivelul fiecărei proprietăți. În majoritatea situațiilor,
despăduririle din anii ‘90 au fost urmate de abandonarea zonelor respective care au
intrat într-un proces de regenerare naturală.
Majoritatea proprietăților particulare de mici dimensiuni nu mai au caracterul
de omogenitate caracteristic definirii unui arboret ci prezintă o mare
neomogenitate compozițională (datorită regenerării naturale cu o prezență
mare de specii pioniere) și structurală (o diversitate a stadiilor de dezvoltare
întâlnite). În acest caz, măsurile silvotehnice necesare trebuie să se bazeze
inițial pe identificarea diversității structurale și compoziționale (figura 31).
Astfel, pădurile private de mici dimensiuni pot fi caracterizate de prezența unor
elemente de arboret pre-retrocedare, reprezentate prin arbori cu vârsta mai mare de
30 de ani, care provin din arboretul existent înainte de retrocedare și a unor elemente
de arboret post-retrocedare, reprezentate prin arbori cu vârste cuprinse între 5 și 30
de ani, instalate după momentul retrocedării. De asemenea, pot fi identificate și
porțiuni fără vegetație sau aflate în regenerare.
102
Figura 31: Diversitatea situațiilor structurale în păduri private de mici dimensiuni (sursa: Barbu
et al., 2015)
Clasificarea tipologică a modului de management a luat în considerare atât tipul de
intervenții identificate în teren cât și caracteristicile structurale esențiale pentru
stabilirea măsurilor posibile de gestionare. Fiecare situație tipologică este descrisă
printr-un cod care urmărește patru caracteristici:
▌ Prima cifră (I, II, III sau IV) reprezintă tipul actual de intervenție, adică
intervenții silvotehnice conform cerințelor legale (I), intervenții antropice cu
caracter distructiv (II), sau suprafețe abandonate, fără urmă de intervenții
actuale (III). Există și situații în care modul anterior de gestionare a dus în
fapt la schimbarea folosinței forestiere din pădure, în pășune (IV).
▌ Litera mare (A, B, C, D) reprezintă gradul de închidere a arboretului (K)
determinat pentru porțiunea de pădure existentă la momentul retrocedării.
O consistență mai mare de 0,7 arată că arboretul restituit a fost puțin afectat
de tăieri pe când, o consistență mai mică de 0,3 arată că acesta a fost parcurs
cu tăieri de intensitate ridicată.
▌ A doua cifră (1 sau 2) reprezintă modul de regenerare a arboretelor fiind
determinată în raport de gradul de realizare a stării de masiv după tăierile de
pe suprafața respectivă („1”, dacă suprafața este regenerată în proporție
mai mare de 0,7 sau „2”, dacă suprafața este parțial regenerată).
103
▌ Litera mică (a, b, c) reprezintă calitatea regenerării și este determinată în
raport cu speciile existente în zonele nou regenerate, respectiv specii de
bază corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure (a), specii
pioniere corespunzătoare unor arborete degradate (c) sau amestec între
aceste grupe de specii care caracterizează un stadiu intermediar (b).
Figura 32: Tipologia de analiză a modului de gestionare a pădurilor private de mici dimensiuni
Aplicarea acestei tipologii, prin identificarea situațiilor existente pe teren pentru o
suprafață de 1.645 hectare de păduri private retrocedate la legea 18/1991 pe raza OS
Solca (INFORMA, 2014), a relevat că pe 1.515 ha (92%) suprafețele de pădure erau
abandonate și lăsate să se regenereze natural fără intervenție. Pe restul suprafeței
s-au identificat intervenții antropice recente, în special pentru recoltarea lemnului de
foc, doar într-un singur caz fiind întâlnită o gestionare conform planului de amenajare.
104
Pe 57% din suprafață există regenerare naturală într-o proporție de peste 70%, dar
prezența speciilor pioniere este definitorie pentru mare parte din aceste suprafețe.
Această diversitate a elementelor de arboret face dificilă stabilirea unor măsuri
implementabile practic, conform actualelor prevederi normative, în special datorită
costurilor investiționale ridicate pe care acestea le-ar implica.
Tabel 20: Analiza măsurilor silvotehnice necesare conform condițiilor de arboret și prevederilor normelor tehnice, în pădurile retrocedate la legea 18/1991 din OS Solca
LP D C R T.ig Î Rf Cp Sbs Total
Nr. u.e 8 41 20 24 11 13 56 13 186
Supr. (ha)
29,47 379,09 193,22 199,77 79,3 17,04 226,48 17,04 1141,41
Notă: LP – lucrări propuse; D – degajări; C – curățiri; R – rărituri; T.ig – tăieri de igienă; Î –
împăduriri; Cp – completări; Sb – substituiri; Nr. u.e. = număr unități omogene
În studiul de caz analizat, suma cumulată pentru toate categoriile de lucrări ce ar
trebui executate pe cele 1141 ha de pădure retrocedată în baza legii 18/1991 este de
2.605.423 lei (578.983 Euro). Această sumă ar trebui investită de proprietari în
următorii ani pentru a ajunge la o structură a pădurilor adecvată condițiilor specifice
de vegetație. Costul mediu la hectar pentru implementarea lucrărilor (exceptând
suprafețele de parcurs cu rărituri și igienă) ar fi de 730 de Euro.
Alternativa la o variantă investițională ridicată ar fi ca, în raport de caracteristicile
fiecărei zone, pentru pădurile private de mici dimensiuni să se urmărească folosirea
procesului de regenerare naturală și aplicarea măsurilor de îngrijire și conducere din
fazele inițiale (degajări și curățiri) pentru a reuși promovarea speciilor de valoare,
chiar și în cazul unor exemplare din speciile pioniere (mesteacăn, plop). Acolo unde
există o diversitate structurală dată de prezența unor faze de dezvoltare diferite este
indicată promovarea unei structuri neregulate.
Analiza a arătat că abordarea instituțională din ultimii 30 de ani bazată pe instrumente
de comandă și control în gestionarea pădurilor private din România a fost ineficientă.
Elaborarea unor politici de gestionare a pădurii private de mici dimensiuni trebuie să
ia în considerare că în aceste condiții este dificilă realizarea unui amenajament silvic și
impunerea unor măsuri de gestionare prea normative. Este necesară elaborarea unor
instrumente economice sau de informare care să direcționeze adaptarea practicilor
de management către un management responsabil, în raport de diferitele tipologii
comportamentale ale proprietarilor.
105
Instrumente financiare și informaționale de responsabilizare
5.1. Fonduri pentru împăduriri
Cele mai vizibile instrumente financiare pentru sectorul forestier le constituie
fondurile de susținere a primei împăduriri a terenurilor din afara fondului forestier cu
scopul de a crește procentul de împădurire a teritoriului. Implementarea acestui
instrument are însă variații la nivel european.
Scheme bazate pe fonduri europene. Majoritatea fondurilor pentru împăduriri au
fost accesate prin Politica Agricolă Comuna (PAC) a UE și anume prin Programul de
Dezvoltare Rurală (PDR). În exercițiu bugetar 2007-2013 s-au împădurit 287.490
hectare la nivelul întregii uniuni (Simwood, 2017). Pentru 2014-2020 au fost alocate
pentru această măsură 31% din fondurile pentru măsuri pe domeniul forestier. Spania,
Italia, Portugalia și Irlanda sunt țările vestice care au implementat cu succes această
politică încă din 1990. Dintre țările foste socialiste Cehia, Polonia și Ungaria au
implementat cu succes această măsură. În Romania interesul pentru accesarea
fondurilor din PNDR pentru împăduriri este redus.
Figura 33: Evoluția împăduririlor în Irlanda (sursa: Department of Agriculture, Food and
Forestry, 1996)
5
106
În Irlanda, până în 1990, majoritatea proiectelor de împădurire erau pe terenuri
publice. Prin implementarea unei scheme de finanțare, s-a reușit stimularea
plantațiilor executate în terenuri private, cu o creșterea anuală a suprafeței pădurilor
între 6.000 și 15.000 de hectare. Pe lângă susținerea costurilor cu împădurirea,
schema de finanțare susține și plata anuală pentru următorii 15 ani a unei plăți
compensatorii echivalentă veniturilor care s-ar fi putut obține din producția agricolă.
Ciclurile de producție pentru plantațiile acceptate la finanțare sunt situate între 30 și
45 de ani.
Programe naționale de susținere a împăduririlor au fost implementate în Islanda,
unde statul finanțează integral costul de împădurire și lucrările de îngrijire și în
Germania, unde aproape fiecare regiune are o schemă proprie de subvenționare a
extinderii suprafețelor împădurite (UNECE, 2019).
Mecanismele de piață pentru sprijinirea împăduririlor au început să prindă contur
într-o serie de țări. În Marea Britanie, o perioadă lungă de timp proiectele de
împăduriri au fost finanțate din subvenții din fonduri europene și naționale. În
momentul de față accentul se pune pe dezvoltarea unei piețe voluntare a carbonului,
astfel încât proiectele de împăduriri să fie finanțate din fondurile private ale
companiilor care vor să investească în proiecte de responsabilitate socială.
Există și țări în care statul nu se implică în susținerea proiectelor de împăduriri. În
Croația, împădurirea terenurilor cu destinație agricolă nu este permisă, iar în Suedia
împăduririle nu pot fi subvenționate de către stat, pentru că se consideră că ar intra
sub incidența legii pieței libere. În Elveția, suprafața de pădure a crescut cu 7% față de
1995 doar prin extinderea naturală a pădurilor pe suprafețe agricole abandonate și de
aceea statul nu are mecanisme financiare de susținere a împăduririlor.
5.2. Susținerea cooperării și a activităților specifice de management forestier
Există o mare diversitate de programe guvernamentale menite să subvenționeze
activități specifice din domeniul forestier. O parte din aceste programe sunt
dezvoltate în contextul fondurilor europene pentru măsurile prevăzute în PDR, iar
altele sunt scheme susținute din fonduri naționale. Crearea unor scheme de
subvenționare presupune o transparență în stabilirea și implementarea criteriilor de
eligibilitate și în alocarea fondurilor către posibilii beneficiari.
107
Principalele direcții finanțate sunt:
1. Susținerea cooperării dintre proprietari este o măsură de sprijin
direcționată către proprietarii cu suprafețe de mici dimensiuni. În Austria,
măsura este prevăzută în codul silvic și presupune un sprijin acordat de către
stat pentru elaborarea planurilor de amenajare și pentru achiziția de
echipamente de exploatare pentru asociații de proprietari nou formate. Un
alt exemplu de susținere a cooperării dintre proprietari a fost implementat
în codul silvic francez începând cu 2014 prin definirea unei forme specifice de
asociație dintre proprietari denumită Grup forestier de interes economic și de
mediu (GIEEF). Asociația trebuie să integreze minim 20 de proprietari și să
dețină o suprafață mai mare de 300 de hectare, sub un plan comun de
management. Aceste asociații beneficiază de reduceri de taxe și au prioritate
în accesarea subvențiilor pentru sprijinirea activităților de management
forestier. O altă formă de susținere a cooperării în contextul PDR este cea
privind cooperarea pentru dezvoltarea de noi produse și tehnici de producție
pe domeniul forestier. Pentru exercițiul bugetar 2007-2013 măsura a fost
implementată cu succes în Austria, Germania, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Italia, Suedia, Spania și Marea Britanie.
2. Măsuri pentru refacerea ecosistemelor degradate și îmbunătățirea
serviciilor ecosistemice furnizate de păduri sunt folosite în acele țări în care
gradele de libertate ale proprietarilor sunt ridicate. De exemplu în Franța,
există implementată o măsură prin PNDR (FEADER Dispositif 122 A) care
urmărește îmbunătățirea calității arboretelor prin susținerea costurilor
necesare pentru lucrări de îngrijire și conducere, incluzând alegerea arborilor
de viitor, elagajul artificial și protecția împotriva vânatului. Schema se
adresează suprafețelor de pădure mai mari de 4 hectare și acoperă 40% din
costurile respective (Simwood, 2017). În Irlanda, există o schemă de
susținere a lucrărilor de conducere a plantațiilor pentru suprafețe de mici
dimensiuni în valoare de până la 750 de euro pe hectar.
În RPD 2007-2013 au existat fonduri dedicate pentru Revitalizarea
ecosistemelor forestiere și introducerea unor măsuri preventive (M226)
care au fost accesate de 16 țări europene. Valoarea finanțărilor accesate s-a
ridicat la 2 miliarde de euro din care 60% au fost finanțări pentru măsuri de
prevenție pentru o suprafață de peste 7 milioane de hectare de pădure. Prin
aceeași măsură s-au aplicat proiecte de revitalizare a ecosistemelor
forestiere pentru 430 mii de hectare. În RPD 2014-2020 acțiunile de
108
revitalizare a ecosistemelor forestiere fac parte din Măsurile 8.3, 8.4 și 8.5 și
au o alocație de 31% din fondurile totale dedicate măsurilor forestiere
(Alliance Environnement EEIG, 2017).
Figura 34: Accesarea fondurilor europene pentru măsura 226 din PDR 2007-2013 (sursa: ENRD,
2015)
3. Creșterea accesibilității pădurilor este o măsură implementată în
majoritatea țărilor vestice cu scopul de a facilita aplicarea unui management
forestier responsabil și de a permite exploatarea eficientă a masei lemnoase.
Măsurile guvernamentale se referă atât la construirea de noi drumuri cât și
la întreținerea celor existente. Schemele guvernamentale sunt în general
susținute din fonduri europene și permit finanțarea în medie cu 80% a
costurilor de construcție a unor noi drumuri forestiere. În Irlanda, există o
subvenție de 100% pentru accesibilizarea arboretelor care necesită lucrări de
îngrijire și conducere (Simwood, 2017).
4. Promovarea competitivității sectorului forestier este de asemenea
susținută în multe țări europene prin fonduri guvernamentale. Principalele
activități ce pot fi finanțate sunt: (i) sprijin pentru achiziționarea de mașini și
echipamente care să răspundă noilor cerințe ale bioeconomiei; (ii)
promovarea construcțiilor din lemn și a creșterii utilizării lemnului în sectorul
de construcții; (iii) finanțări pentru substituirea combustibililor fosili prin
promovarea utilizării biomasei. De exemplu, în PNDR Franța există o măsură
care permite firmelor de exploatare cu mai puțin de 10 angajați accesarea
unor fonduri pentru achiziționarea utilajelor pentru exploatare cu impact
redus asupra solului, incluzând atât tractoare articulate forestiere cât și
funiculare.
109
5.3. Instrumente de taxare dedicate susținerii gestionării pădurilor
Croația și Portugalia sunt țările europene care au instrumente specifice de taxare care
urmăresc colectarea de fonduri dedicate exclusiv proiectelor de gestionare a
pădurilor.
În Croația, “taxa verde” este un instrument de taxare stabilit la începutul anilor ‘90
pentru a atrage fonduri de susținere a pădurilor din zonele carstice, slab productive.
Fiecare companie care activează în Croația, indiferent de domeniul de activitate,
trebuie să plătească o taxă pentru serviciile ecosistemice furnizate de pădure. Inițial
taxa era de 0,07% din cifra de afaceri dar, începând din 2012, aceasta a scăzut la
0,0265%. Fondurile acumulate anual sunt folosite integral pentru proiecte de
împăduriri, pentru elaborarea amenajamentelor silvice, pentru finanțarea lucrărilor
de îngrijire în păduri private și pentru construcția drumurilor forestiere.
Fondul Permanent pentru Păduri (“Fundo Florestal Permanente”) este un instrument
de taxare folosit în Portugalia începând din 2004. Este constituit dintr-o taxă pe
consumul de combustibil dedicat promovării gestionării durabile a pădurilor, creșterii
suprafeței pădurilor și acțiunilor de prevenire a incendiilor. Funcționează ca un sistem
de granturi disponibile pentru diferite categorii de proprietari și este singurul
instrument care poate oferi plăți pentru serviciile ecosistemice furnizate.
Instrumentul promovează asocierea de proprietari și susține elaborarea planurilor de
amenajare care garantează furnizarea pe termen mediu a serviciilor ecosistemice.
5.4. Instrumente informaționale și de marketing
5.4.1. Informații dedicate proprietarilor
Ghidurile de bună practică și portalurile web dedicate sunt principalele instrumente
create pentru a informa proprietarii privați despre metodele de gestionare
responsabilă a pădurilor și pentru a crea legătura cu asociații profesionale sau
furnizori de servicii silvice. Platformele online permit și folosirea unor lecții video
privind activitățile specifice de management forestier care pot crește valoarea
stocului de lemn și a proprietății.
În unele state, o atenție deosebită este acordată noilor proprietari forestieri care au
cumpărat sau moștenit pădure recent și care ar putea avea mai multă nevoie de
informații specializate. În Austria, Finlanda, Suedia și Bavaria, pe baza informațiilor
cadastrale privind achizițiile de terenuri forestiere, autoritatea trimite broșuri
110
informative noilor proprietari referitor la condițiile de gestionare responsabilă a
pădurilor. În Franța există și un portal web dedicat furnizării de informații diverse
noilor proprietari de pădure (http://www.nouveauxproprietairesforestiers.com/).
Alte instrumente informaționale sunt utilizate pentru a informa proprietarii
indiferenți care au abandonat gestiunea pădurilor despre beneficiile economice, dar
și ecologice ale aplicării unui management forestier responsabil. De exemplu, în
Austria, începând cu anul 2011 a fost lansată de către asociația producătorilor de
hârtie o campanie de marketing sub sloganul: Cine ai vrea sa-ți gestioneze pădurea? Un
tehnician sau gândacii de scoarță?
Bursa terenurilor disponibile este un instrument informațional implementat de
guvernul portughez pentru terenurile agricole și forestiere cu scopul de a atrage noi
investitori. Informațiile despre terenurile disponibile, care pot fi publice sau private și
despre condițiile de arendă, închiriere sau vânzare sunt introduse în acest sistem
informatic și puse la dispoziția publicului.
5.4.2. Informații dedicate publicului larg
Există diverse forme de informare a publicului larg privind principiile gestionării
pădurilor, realizate în special de administratorii pădurilor de stat și de reprezentanții
asociațiilor de profil. Pe lângă acestea, există diferite campanii care urmăresc să
promoveze utilizarea lemnului ca resursă regenerabilă.
În Austria, reprezentanții sectorului forestier au creat o asociație la care scopul
principal este de a crea campanii de marketing dedicate publicului larg (proHolz) și de
a comunica avantajele folosirii lemnului în construcții. Cele mai populare campanii
sunt concursurile pe teme arhitecturale privind proiecte inovatoare pentru clădirile
din lemn (www.proHolz.at).
În Elveția, o campanie similară este coordonată de Ministerul Federal al Mediului sub
logoul Woodvetia având scopul de a promova, într-o manieră accesibilă publicului,
diversitatea produselor lemnoase și beneficiile folosirii lor. Un eveniment important
de promovare l-a constituit crearea a 19 statui din lemn cu personalități istorice și
expunerea lor în diferite locații (https://www.woodvetia.ch/fr/ ).
111
Managementul vânzărilor de lemn
6.1. Reglementarea vânzărilor de masă lemnoasă
Vânzarea eficientă a lemnului prezintă un interes deosebit pentru sectorul economic
public și privat, valorificarea lemnului fiind sursa principală de dezvoltarea a sectorului
forestier în marea majoritate a țărilor europene. Diferitele modalități de stabilire a
valorii de comercializare a lemnului afectează procesele decizionale privind modul de
alocare a veniturilor rezultate.
Literatura de specialitate prezintă numeroase rezultate empirice care arată că
politicile de prețuri au efecte profunde asupra gestionării durabile a resurselor
forestiere (Buttoud, 1990; Ghani și Othman, 2003; Pearce et al., 1999). Stabilirea unor
politici de prețuri distorsionate pentru piața primară a lemnului, care înclină balanța
în favoarea unor grupuri de actori ai pieței, poate avea consecințe puternice asupra
tuturor componentelor pieței lemnului.
Punctul de pornire în stabilirea politicilor de preț ține de măsura în care piața primară
a lemnului este considerată o piață liberă sau o piață reglementată (Drăgoi, 2008).
Acest lucru face ca la nivel internațional să existe o diversitate ridicată a politicilor de
prețuri și a condițiilor de vânzare pentru masa lemnoasă (Quayle, 2002). Unele țări au
adoptat o politică puternic orientată spre mecanismele libere ale pieței (SUA, țările
din Europa de Nord și de Vest), în timp ce altele se bazează pe mecanisme regulatorii
guvernamentale (Canada, Australia, țările foste comuniste din Europa).
Politicile de prețuri bazate strict pe intervenții guvernamentale pot deveni
perturbatoare pentru agenții economici atunci când induc schimbări bruște ale
contextului instituțional care asigură funcționarea pieței, având drept consecințe:
▌ creșterea gradului de incertitudine în privința accesului la materia primă și în
privința planificării resurselor financiare ale agenților economici;
▌ creșterea costurilor tranzacționale (Coase, 1960), adică a costurilor legate de
pierderea de timp și de resurse generată de birocrație, de efortul făcut de
agent și de producător pentru a re-valida o tranzacție deja încheiată etc.;
▌ favorizarea tendințelor de constituire a piețelor paralele (evaziune fiscală,
tăieri ilegale de lemn etc).
6
112
Din perspectiva furnizorului de masă lemnoasă, un sistem de prețuri bine
fundamentat trebuie să creeze premisele unei mai bune utilizări a resurselor
forestiere, care să asigure continuitatea producției și a funcțiilor ecoprotective, dar și
încurajarea dezvoltării piețelor din aval și evitarea migrării agenților economici pe
piața neagră.
Din perspectiva proprietarilor privați, valorificarea eficientă a resurselor lemnoase
este singura sursă viabilă de asigurare a sustenabilității economice a întreprinderii
forestiere pe care o gestionează. Proprietarii privați identifică o serie de bariere
instituționale pe care aceștia le percep în eficientizarea producție de lemn în
contextul țelurilor de gospodărire actuale (Nichiforel, 2010). Aceasta și în condițiile în
care importanța care s-a acordat inovării în segmentul produselor accesorii nu a dat
rezultatele scontate în cazul micilor proprietăți private (Bouriaud et al., 2005).
Din perspectiva firmelor de exploatare și industrializare a lemnului, utilizarea
resurselor forestiere pare a fi dictată de alegerea opțiunilor care să aducă cele mai
mari beneficii financiare private. În consecință, funcționarea piețelor din avalul pieței
primare a lemnului este supusă principiilor economiei neo-clasice, ducând la formarea
prețului de echilibru prin mecanismele cererii și ofertei.
Practica lucrurilor arată că, în țările în care politica de prețuri este dictată de marii
procesatori (de exemplu prin implementarea unor contracte pe termen lung sau de
concesionare), veniturile micilor proprietari privați sunt puternic influențate, și în plus
variațiile bruște ale prețului pe piață lemnului afectează într-o mai mare măsură
proprietarii particulari decât gestionarii resurselor publice (Quayle, 2002).
Literatura de specialitate identifică și diferite forme de alianțe strategice cu caracter
oligopsonic create între agenții economici (Athey et al., 2002), cum ar fi:
crearea unor scheme alternative de câștigare a partizilor prin care membrii
oligopsonului adjudecă partizile dintr-o anumită zonă în mod schematic;
constrângeri din partea firmei dominante pentru retragerea din competiție
a firmelor din zonă care nu licitează sau licitează formal sub presiunea unor
amenințări;
coruperea concurenților în scopul participării formale la licitație, atunci când
un agent economic plătește membri cartelului să liciteze formal;
utilizarea de firme fantomă de către firma dominantă pentru a licita formal
în scopul de a crea impresia de competiție.
113
Lengwiler şi Wolfstetter (2010) au creat un model care urmărește identificarea
legăturilor dintre comportamentul agenților economici la licitații și probabilitatea
existenței corupției în sistemul de vânzare, concluzionând că practicile de corupție
contribuie la direcționarea rentei dinspre vânzător spre cumpărător. De aceea, o
parte a literaturii economice se ocupă cu identificarea mecanismelor de control a
alianțelor strategice (An et al., 2010; Bajari și Hortacsu, 2001). Politicile de prețuri
bazate pe stabilirea unor prețuri de rezervă, definite ca prețuri minim eficiente pentru
vânzător, sunt considerate un instrument eficient pentru limitarea alianțelor
strategice (Kirkegaard, 2005), în timp ce stabilirea unor prețuri maximale de vânzare
sunt considerate instrumente eficiente în limitarea practicilor ilegale (Chowdhury,
2008).
O altă componentă decizională importantă în managementul vânzărilor de lemn ține
de stabilirea unor serii cronologice de preț ca instrument esențial în fundamentarea
economică a țelurilor de gospodărire a pădurilor. Stabilirea pe principii econometrice
a vârstei optime de tăiere (Gong et al., 2005; Jacobsen și Helles, 2006), a ciclului optim
de producție (Gong și Löfgren, 2007; Jöbstl, 2010; Sterba et al., 2000) și a modului de
execuție a lucrărilor de îngrijire (Lu și Gong, 2005) necesită o analiză a evoluției
temporale a prețului pe specii și sortimente care să permită prognozarea pe o bază
analitică a beneficiilor financiare așteptate din vânzarea lemnului. Dacă la aceasta
s-ar adăuga o estimare a valorii serviciilor ecosistemice pentru care nu există piață,
prin tehnicile folosite în economia mediului, proprietarul ar avea o fundamentare
cost-beneficiu integrată pentru stabilirea țelurilor de producție.
Cercetările întreprinse la noi în țară în ultimul deceniu, au subliniat în special
importanța stabilirii corecte a prețurilor din perspectiva gestionarului pădurilor
publice, evidențiind riscurile supra și subevaluării prețului de pornire pentru licitațiile
deschise sau a prețului de rezervă pentru licitațiile închise (Drăgoi, 2008).
Ceea ce trebuie urmărit la îmbunătățirea managementului vânzărilor de lemn
nu este maximizarea prețului de vânzare a lemnului, ci găsirea unor metode de
evaluare și de comercializarea a lemnului, care să ofere posibilitatea de a
planifica și finanța mai realist lucrările silviculturale, pe baza unor venituri
estimate cu o precizie rezonabilă. Stabilitatea prețului și a volumelor oferite pe
piață este o condiție importantă atât pentru proprietar, public sau privat, cât
și pentru agenții economici din lanțul de exploatare – industrializare de
planificare responsabilă a politicilor de comercializare și achiziție.
114
6.2. Metode de stabilire a prețului lemnului
Literatura de specialitate grupează câteva modalități clasice de determinare a
prețului pentru lemnul tranzacționat pe piață primară. Există diferite moduri de
clasificare a acestora, toate ducând însă la diferențierea a trei tehnici de evaluare:
metoda costurilor complete și metoda valorii reziduale, ca metode analitice și metoda
analizei vânzărilor anterioare, ca metodă direct bazată pe analiza statistică a pieței.
Metoda costurilor complete este cea mai simplă dintre posibilitățile de determinare
a prețului de pornire a licitațiilor, implicând costuri tranzacționale și de administrare
scăzute. Metoda este însă criticată pentru că nu este în măsură să ofere cele mai bune
soluții, deoarece nu poate folosi toate criteriile de diferențiere operante într-o piață
concurențială (Quayle, 2002). De aceea, eficiența economică a metodei depinde de
măsura în care se pot prognoza costurile investiționale, luând în calcul schimbările de
tehnologie și variația costurilor de exploatare în diferite condiții. Gradul de utilizare a
metodei este însă ridicat, metoda fiind caracteristică în special vânzărilor din pădurile
publice.
Metoda este aplicată și în calculul nivelului de preț de către RNP-Romsilva și
presupune calculul unui preț mediu de referință la nivel anual. Metodologia de
fundamentare a prețului mediu de referință (Petrescu, 1993), se bazează pe principiile
de calcul a taxei forestiere propuse la nivelul anilor 60 și presupune raportarea
cheltuielilor totale preliminate anual (la care se adaugă o marjă de profit de 5-6%), la
cota anuală de masă lemnoasă. Coeficienții valorici convenționali utilizați de RNP
Romsilva la determinarea prețurilor de pornire sunt actualmente diferențiați pe 18
grupe specii, 5 sortimente dimensionale și 5 grade de accesibilitate.
Analiza valorii reziduale urmărește determinarea prețului pe piața primară a
lemnului, ca diferență dintre valoarea lemnului pe piețele secundare și cheltuielile cu
procesarea în produsul respectiv (la care se adaugă profitul). Practic, valoarea
lemnului pe picior se poate determina în raport de valoarea de piață a cherestelei sau
a mobilei. Esențial, din punct de vedere economic, este nivelul la care se face analiza,
mai precis, ce produs este considerat de referință. Cu cât produsul este mai
neomogen și încorporează mai multe valori materiale și mai multă muncă, cu atât este
mai nepotrivit pentru o astfel de analiză. Pornind de la aceste particularități, produsul
de referință trebuie să fie primul produs finit sau semifinit, a cărui valoare se stabilește
pe o piață liberă. Piața internațională a cherestelei poate oferi o asemenea referință
pentru calculul valorii reziduale folosită în determinarea lemnului pe picior.
115
Serviciul Forestier din Statele Unite ale Americii aplică metoda valorii reziduale luând
în considerare valorile medii ale costurilor cu exploatarea și procesarea primară a
lemnului pe picior și previzionând valoarea produselor comercializabile rezultate în
urma exploatării (Chen, 2010). Cu toate acestea, metoda este criticată prin faptul că,
bazându-se pe valori agregate, poate masca ineficiența unor activități din lanțul de
exploatare – prelucrare primară – industrializare.
În România metoda fost testată pentru identificarea tranzacțiilor aflate dincolo de
bariera impusă de principiile de eficiență ale valorificării masei lemnoase (Nichiforel,
2011), tranzacții care pot fi considerate cu un grad ridicat de risc la existența unei
subevaluări a masei lemnoase puse în valoare față de realitate.
Limitele extreme ale eficienței economice au fost identificate în ipoteza vânzării
sortimentelor rezultate la valoarea cea mai mare de piață, respectiv a exploatării
partizilor cu costurile de exploatare cele mai mici. Atingerea acestui preț maximal nu
înseamnă doar că agentul economic este capabil să valorifice cel mai eficient
sortimentele obținute, reducând cel mai mult cheltuielile de exploatare, ci şi faptul că
profitul rezultat în urma unui asemenea efort este nul. Păstrând logica economică, de
cele mai multe ori, recuperarea marjei de profit se realizează prin presiuni
suplimentare asupra pădurilor, concretizate în tăieri ilegale.
Modalitatea practică de calcul a prețului maximal poate utiliza înregistrările existente
privind vânzarea lemnului la drum auto, respectiv licitarea serviciului de exploatare
pentru partizile de prestări servicii. Testarea metodei pentru licitațiile de masă
lemnoasă de la direcția silvică Suceava, din perioada 2008-2010 a arătat că 37 din cele
75 de partizi reziliate la cererea agenților economici au avut prețuri de adjudecare mai
mari decât cele rentabile economic, volumul acestora fiind de 21.466 m3 (Nichiforel,
2011). Din aceste considerente, se consideră oportună implementarea practică a
principiului de fundamentare a acestui indicator și ca o modalitate de reducere a
gradului de reziliere a partizilor.
O aplicare analitică a metodei valorii reziduale pentru stabilirea prețurilor de
pornire ar putea să ia în considerare randamentele declarate de operatorii
economici de conversie din lemn pe picior în buștean respectiv din buștean în
cherestea. În acest fel, declararea unor randamente mai mari decât cele reale
ar duce la o creștere a prețului de pornire ceea ce ar putea responsabiliza
agenții economici în asumarea unor randamente reale.
116
Analiza tranzacțiilor presupune determinarea prețului actual prin compararea cu
prețurile obținute la vânzările anterioare pentru partizile prezentând caracteristici
similare. Evaluările bazate pe analiza vânzărilor prezintă avantajul că permit
managerului înțelegerea condițiilor pieței în care au loc tranzacțiile și examinarea
măsurii în care lemnul are un preț competitiv (Niquidet și van Kooten, 2006).
Modelul prețurilor hedonice reprezintă abordarea teoretică și metodologică
dominantă pentru analiza tranzacțiilor de lemn și descrie modalitatea în care
caracteristicile individuale ale partizii influențează prețul lemnului pe picior. Prin
urmare, prețul poate fi exprimat ca o funcție statistică dependentă de caracteristicile
bunului respectiv. Analiza vânzărilor anterioare nu este o prognoză în sensul
tradițional, de extrapolare a unei serii cronologice, ci de estimare indirectă a valorii
unei viitoare partizi, descrisă de un set definit de variabile, presupunând că cel ce va
adjudeca respectiva partidă acordă aceeași importanță factorilor ce influențează
prețul cum a făcut și în tranzacțiile anterioare (Niccolucci și Schuster, 1994).
Metoda prețurilor hedonice este prezentată ca o metodă alternativă de succes în
fundamentarea politicilor de prețuri, fiind testată recent în țări cu tradiție in economia
de piață ca SUA (Brown et al., 2010; Chen, 2010), Canada (Athey et al., 2003; Leefers
și Potter-Witter, 2006; Niquidet și van Kooten, 2006), Franța (Preget și Waelbroeck,
2006) şi Austria (Puwein, 2008). Aplicarea eficientă a modelului prețurilor hedonice
ține de informația disponibilă pentru fiecare partidă, respectiv de modalitatea în care
se aleg variabilele dependente și de adaptarea tipului de analiză în concordanță cu
variabilele selectate.
Literatura economică relevă o multitudine de caracteristici care pot influența
disponibilitatea agenților economici de a plăti pentru lemnul pe picior:
caracteristicile cantitative și calitative ale masei lemnoase – sortimente
dimensionale și specii (MacKay, 1994; Buongiorno și Young, 1984; Carter și
Newman, 1998; Niquidet și van Kooten, 2006);
condițiile de exploatare – distanța de scos apropiat, volumul arborelui
mediu, numărul de fire la hectar și panta medie (Buongiorno și Young, 1984;
Carter și Newman, 1998; Niquidet și van Kooten 2006);
condițiile de comercializare – concurența dintre cumpărători, gradul de
informare a potențialilor cumpărători privind acele caracteristici ce nu apar
în actul de punere în valoare, numărul agenților economici ce participă la
licitarea aceleiași partizi, prețul de pornire la licitație, forma de licitare (Carter
și Newman, 1998; Leefers și Potter-Witter, 2006);
117
caracteristicile pieței sau piețelor secundare pe care pot fi vândute produsele
lemnoase semifinite sau finite – prezența sau nu a restricțiilor de export,
exportul direct sau prin intermediari (Carter și Newman, 1998; Chen, 2010).
Metoda prețurilor hedonice a fost testată și pentru ierarhizarea variabilelor calitative
cu impact în formarea prețului lemnului fasonat, în special pentru vânzarea buștenilor
de mare valoare (Knoke et al., 2006). Metoda presupune identificarea acelor
caracteristici calitative vizibile sau măsurabile la vânzarea loturilor de bușteni și
estimarea unei funcții de regresie pentru identificarea influenței acestor factori în
preț. Aplicarea metodei necesită însă date de la licitațiile de bușteni realizate pe piese
individuale.
În situațiile în care partizile sunt omogene din punct de vedere al calității lemnului și
al condițiilor de exploatare sau în lipsa unor înregistrări detaliate și ușor de folosit
referitoare la vânzările anterioare, pot fi folosite variante simplificate, ce pornesc însă
de la aceleași premise ca și procedeul prețurilor hedonice: pentru partizi
asemănătoare se plătesc prețuri asemănătoare.
Aplicarea metodei poate însă fi folosită și ca o bază de înțelegere a pieței și de
fundamentare economică a managementului vânzărilor. De exemplu, ecuația de
regresie realizată prin analiza celor 2465 partizi achiziționate prin licitați la DS
Suceava, în perioada mai 2008-mai 2010 a relevat că (Nichiforel, 2011):
▌ prezența fagului în partizile în care apar și rășinoase are caracteristica de a
reduce prețul de achiziție;
▌ volumul arborelui mediu are un coeficient de regresie cu semn negativ,
contrar previziunilor, explicația ținând de faptul că partizile cu volume ale
arborilor medii mari, sunt partizi care provin din tăieri de conservare, iar actul
de punere în valoare încadrează mare parte din volumul brut în categoria
lemnului de lucru, deși în realitate, prezența putregaiului roșu la fag, la vârste
înaintate, declasează mare parte din lemnul de lucru în lemn de foc;
▌ corelația negativă a prețului cu volumul arborelui mediu relevă direcția în
care se concentrează cererea pieței lemnului pe picior, în situația analizată,
adică pe partizile de rășinoase cu un volum al arborelui mediu mai redus;
▌ prețurile medii mai mari pentru produsele lemnoase de igienă comparativ cu
produsele secundare, contravin logicii de aplicare a acestor tăieri, întrucât
eficiența ar trebui să fie redusă de costurile de exploatare mult mai ridicate
datorită dispersării arborilor în parchet și calității reduse a lemnului;
118
▌ desele distorsiuni ale ofertei date de apariția produselor accidentale
(aproximativ 45% din partizile tranzacționate) au dirijat piața locală către o
adaptare în utilizarea acestor produse care au o valoare de piață ridicată,
uneori similară produselor principale;
▌ prețurile ridicate pentru produsele accidentale sunt un semnal privind
posibile subevaluări a volumului de lemn existent în partizile respective;
▌ certificarea managementului forestier apare semnificativă și cu semnul
pozitiv, conform fundamentării sale ca instrument economic; cu toate
acestea, cercetarea calitativă a relevat scepticismul ambelor părți privind
valoarea economică a certificării, ceea ce poate însemna că semnificația
actuală este rezultatul multicorelării cu alte caracteristici ale unităților silvice.
În concluzie, metodele prezentate diferă una față de alta, nu numai prin principiile de
bază, dar și prin eficiența lor economică, prin costurile tranzacționale necesare
aplicării sau al implementării și prin gradul de adaptare la condițiile pieței (tabel 21).
Tabel 21: Ierarhizarea metodelor de evaluare a lemnului
Metoda Reflectarea valorii de piață a lemnului
Costuri tranzacționale
Grad de adaptabilitate la variațiile pieței
Gradul de utilizare
Metoda costurilor complete
Scăzută Scăzute Scăzut Ridicat
Metoda valorii reziduale
Ridicată Medii Mediu Mediu
Analiza statistică a tranzacțiilor
Medie Ridicate Ridicat Scăzut
Dintre metodele de stabilire a prețului de pornire, metoda prețurilor hedonice se
bucură de cel mai mare interes pe orice piață pe care se tranzacționează lemn pe
picior, datorită multiplelor sale avantaje. Analiza statistică a vânzărilor este dificil de
aplicat fără mijloace informatice de evidență a vânzărilor. Metoda valorii reziduale
este utilizată în practica comercializării lemnului pe picior, dar nu pentru calcularea
prețului de pornire, ci a prețului maxim admisibil, adică a prețului rezonabil din punct
de vedere economic pe care firma de exploatare poate să îl ofere pentru ca achiziția
să fie profitabilă. Metoda costurilor complete este o metodă simplă și eficientă de
calcul a prețului minim (sau a prețului de rezervă) acceptabil de către vânzător. O
metodologie adaptabilă de fundamentare a prețului lemnului presupune integrarea
avantajelor tuturor celor trei forme de evaluare.
119
Sistemul de preț indexat este un sistem practic și eficient atât pentru furnizor cât şi
pentru consumator, oferind informația pentru prețul actual în raport de evoluția
anterioară a pieței. Acest sistem constă în faptul că prețul de vânzare la un moment
dat va fi rezultatul unor calcule de fundamentare bazate pe evoluția anterioară a
prețului. Aplicarea lui se bazează însă pe existența unei piețe mature și stabile a
lemnului care să nu fie influențată de variații bruște induse de modificări conjunctural
guvernamentale (cum a fost de exemplu obligativitatea de furnizare a lemnului de
foc către populație inclusă la nivelul Codului silvic în 2017-2018).
Avantajele aplicării unui asemenea sistem țin de adaptarea continuă a prețurilor de
pornire la fluctuațiile normale ale pieței, rezultând în general într-un „preț logic”,
stabilit de tendința pieței. Un avantaj major îl constituie ușurința aplicării, dată de
costurile reduse de implementare a metodei. Practic, față de analiza statistică a
vânzărilor, a cărei implementare se bazează pe existența unei baze de date cât mai
complete, implementarea acestui sistem presupune existența de seturi de înregistrări
ale prețurilor de pornire şi de adjudecare, stratificate doar în funcție de natura
produsului şi, eventual, distanța de apropiat.
Sistemul indexat de prețuri este folosit cu succes în practica vânzărilor într-o
serie de țâri europene cu tradiție pe piața liberă a lemnului (Austria, Norvegia,
Suedia), în care ponderea formei de proprietate privată asupra pădurii este
însemnată. De exemplu, vânzarea lemnului provenit din pădurile private din
Austria se bazează pe negocieri directe care au ca punct de plecare un Indice de
Preț a Buștenilor, utilizat începând cu 2005 şi calculat trimestrial de către un
institut de statistică comisionat de asociația proprietarilor privați. În felul
acesta, proprietarii particulari au garanția obținerii unor prețuri care să reflecte
condițiile pieței, fără a fi necesar un studiu de piață individual. Evident că
aplicarea acestui sistem este cu atât mai oportună cu cât omogenitatea
condițiilor de cerere şi ofertă este mai ridicată, o caracteristică a tuturor țărilor
menționate.
Metoda este de asemenea folosită pe piața nord-americană, fiind de altfel oficializată
de serviciul forestier al Statelor Unite încă de la începutul anilor `80, sub denumirea
de metoda primei medii de licitare. Prima medie de licitare se determină ca diferență
procentuală între preturile de pornire și prețurile de adjudecare din perioada
analizată.
Avantajul metodei de preț indexat este că permite utilizarea aceluiași algoritm de
fundamentare și stabilire a prețului de pornire și la licitațiile practicate pentru masa
lemnoasă fasonată, unde condițiile de vânzare sunt mai omogene.
120
6.3. Politici de comercializare a masei lemnoase
Modalitățile de comercializare a masei lemnoase reprezintă un domeniu distinct, prea
puțin abordat până acum din punct de vedere al managementului organizațional. În
ultimii ani, ca urmare a presiunii economice și a nevoii de rentabilizare a activității de
cultură a pădurilor, s-au încercat diverse modalități de a dinamiza activitatea
comercială, precum: contractarea pe termen lung a masei lemnoase destinate
industrializării, prestarea de servicii de către terți pentru activitatea de exploatare sau
exploatarea în regie proprie.
Analiza metodelor de vânzare practicate la nivel european și nord american arată că
administratorii și proprietarii de păduri vând în general lemnul prin licitație. Renta
captată prin vânzarea masei lemnoase la licitație poate fi astfel calculată ca valoarea
adăugată prin fiecare tranzacție, dată de diferența dintre prețul de adjudecare și cel
de pornire (figura 35).
Figura 35: Renta captată prin vânzarea lemnului pe picior prin licitație pentru cele 2846 partizi
licitate la DS Suceava în perioada mai 2008 – mai 2010 (sursa: Nichiforel, 2011)
Volumul ridicat al tranzacțiilor pe piața lemnului are drept consecință faptul că fiecare
unitate monetară adăugată suplimentar prețului de pornire, la nivelul fiecărui metru
cub de lemn vândut, duce la creșteri semnificative ale valorii totale pe partidă. De
exemplu, Nichiforel (2011) a arătata că diferența dintre valoarea de adjudecare a
partizilor și valoarea de pornire a acestora, la licitațiile de masă lemnoasă pe picior din
cadrul Direcției Silvice Suceava din perioada 2008-2010, a fost de peste 10 milioane
dolari americani (USD) reprezentând 30% din valoarea finală a tranzacțiilor efectuate
prin aceste licitații.
121
Metodele de licitarea cel mai frecvent folosite în vânzarea mărfurilor, care se aplică și
în cazul vânzărilor de lemn, sunt licitația crescătoare (englezească), licitația simplă
închisă și licitația descrescătoare (olandeză).
Pe continentul nord-american, metoda de comercializare cea mai comună atât pentru
proprietarii privați (Blin și Hendricks, 1997), cât și pentru vânzările din pădurile publice
(Stone și Rideout, 1997), este licitarea lemnului pe picior prin licitații crescătoare cu
oferte deschise (prin strigare) sau prin licitații simple închise (cu oferte în plic).
Ambele metode sunt implementate în momentul de față și la nivelul țării noastre în
regulamentul de vânzare a masei lemnoase din pădurile publice. Trebuie de precizat
că în sensul regulamentului, termenul de licitații deschise face însă referire la faptul
că licitarea este deschisă participării oricărui agent economic care îndeplinește
criteriile de clasificare, și nu la forma deschisă de anunțare a ofertelor. De aceea,
terminologia din regulament asimilează licitațiile englezești ca fiind licitații prin
ofertare cu strigare, respectiv licitațiile simple închise ca fiind licitații prin ofertare în
plic închis.
Majoritatea cercetărilor realizate în sfera licitațiilor de masă lemnoasă se
concentrează pe determinarea unei metode optime de licitare analizând comparativ
licitația deschisă cu strigare față de licitația simplă închisă, cu oferte în plic (Athey et
al., 2004). Licitațiile deschise sunt considerate mai eficiente atunci când investițiile în
capitalul fix necesar exploatării sunt ridicate, costurile de transport sunt ridicate,
vânzările sunt frecvente, iar sursele de finanțare pentru administratorii pădurilor sunt
limitate (Bajari și Hortacsu, 2001). Dezavantajul licitațiilor deschise este că acestea
sunt mai susceptibile la a da naștere unor alianțe strategice între participanții la
licitație (Che și Kim, 2009).
De aceea vânzările din pădurile publice nord-americane se bazează în momentul de
față pe licitații închise (cu oferta în plic), percepute ca având un potențial mai ridicat
de a reduce numărul de partizi adjudecate la nivelul prețului de rezervă (Carter et
Newman, 1998) și de a reduce din riscul unor practici de licitare agresive și uneori
emoționale care apar frecvent la licitațiile deschise (Brown et al., 2010; Chen, 2010).
La nivel European, studiile economice sunt însă direcționate și pe identificarea unor
politici de comercializare adaptabile formelor de proprietate privată și care să
integreze caracteristicile regionale ale mediului concurențial (Størdal, 2004). Într-o
analiză comparativă, Toivonen (1997) prezintă modul în care țări cu tradiție pe piața
europeană a lemnului realizează vânzarea lemnului (tabel 22).
122
Tabel 22: Compararea modalităților de comercializare a lemnului provenit din păduri private
(sursa: Toivonen, 1997)
123
În Marea Britanie, Comisa Forestieră organizează licitații simple închise, forma de
comercializare preferată fiind vânzarea lemnului pe picior. Oferta de preț se depune
în plic, iar cel mai mare preț care atinge sau depășește prețul de rezervă al ofertantului
(ținut secret) este cel câștigător (Elyakime și Loisel, 2005).
Cu toate aceste, vânzarea lemnului pe picior nu este o metodă uzuală în țări ca
Norvegia, Finlanda, Germania sau Suedia. În acest caz, există un proces de negociere
al prețurilor la nivel central sau regional între grupurile co-interesate reprezentând
asociațiile de proprietari particulari și pe cei din industria lemnului. Așa după cum se
observă, un rol important în vânzarea eficientă a lemnului în condițiile unei ponderi
ridicate a formelor private de proprietate o constituie asocierea dintre proprietari.
Asociațiile de proprietari negociază prețurile pentru vânzarea lemnului pe picior sau
la drum auto (Toivonen, 1997). În Norvegia de exemplu, formele asociative dintre
proprietari asigură vânzarea a trei sferturi din totalul masei lemnoase comercializate
la nivel național (Størdal, 2004)
În Austria, licitațiile deschise sau închise au un rol minor în vânzarea masei lemnoase.
Marea majoritate a proprietarilor privați preferă vânzarea directă a masei lemnoase
pe baza unor contracte încheiate între proprietari și reprezentanții companiilor de
exploatare (Hangler, 2010). Metoda practicată se bazează în general pe contracte de
vânzare multianuale la nivel de asociații de proprietari, deși ca efect al crizei
economice contractele individuale pe perioadă mai scurtă au revenit în actualitate. În
cazul contractelor multianuale, prețurile de vânzare se actualizează trimestrial cu
ajutorul Indexului de Preturi al Buștenilor, calculat de un institut privat de statistică
comisionat de Asociația Proprietarilor Privați de Pădure din Austria.
Prin comparație, proprietarii privați din Franța și gestionarul pădurilor publice
organizează licitații anuale la care se comercializează jumătate din necesarul de masă
lemnoasă al industriei interne a lemnului (Elyakime și Loisel, 2005). Aceste licitații fac
posibilă fixarea prețului lemnului pe piețele europene, în special pentru vânzarea
lemnului de cvercinee pe picior (Elyakime și Cabanettes, 2009). Metoda de licitare
este fie prin licitații simple închise, cu preț de rezervă secret, fie prin licitații deschise
descrescătoare (licitații olandeze), sistem care caracterizează vânzarea lemnului
fasonat în Franța. Potrivit acestei ultime metode, se pornește de la un preț suficient
de mare, care apoi scade treptat, până când obiectul vânzării este adjudecat. Treapta
de licitare – de data aceasta de coborâre a prețului – poate fi constantă, pentru toate
partizile scoase la vânzare, sau variabilă, în funcție de volumul acestora și, eventual,
de alte caracteristici.
124
6.4. Direcții de adaptare a managementului vânzărilor de masă lemnoasă
Ideea de fundamentare a unui “preț corect” presupune determinarea prețului care
este acceptat de către un consumator în raport cu calitatea ofertei. Contrar
așteptărilor, rezultă deci că „prețul corect” nu este prețul cel mai ridicat din
perspectiva furnizorului, ci acela care asigură un raport eficient între valoare și
calitate.
Principiile neo-clasice de fundamentare a prețului bazate pe estimarea funcției cererii
şi ofertei sunt limitate în cazul gestionării resurselor forestiere, datorită dificultăților
de prognozare a funcției ofertei și a funcției cererii. Acest lucru este în principal
consecința deselor perturbații ale mediului concurențial, fie prin politicile
guvernamentale de reglementare a raportului cerere-ofertă, fie prin perturbări
naturale de tipul doborâturilor de vânt.
În situațiile în care condițiile de producție care determină nivelul prețului sunt foarte
greu de anticipat sau când există riscul unor fluctuații foarte mari - așa cum este cazul
pieței actuale a lemnului - se recomandă folosirea unui sistem de preț rediscutat la
fiecare comandă.
Un asemenea sistem de preț poate fi avantajos pentru furnizor în condițiile relevate
de creștere a cererii potențiale pe piețele secundare. Decizia în acest sens, trebuie să
se bazeze atât pe analiza istorică a dinamicii prețurilor, cât și pe analiza eficienței
economice estimată prin valoarea reziduală. Adaptarea sistemului de preturi la
fluctuațiile pieței este avantajoasă și pentru cumpărători, existând astfel posibilitatea
ajustării prețurilor în situații de criză similare celor introduse de crahul economic
global, care s-a resimțit și pe piața primară a lemnului începând cu primăvara anului
2009. Perturbările care apar în structura cererii și ofertei scot la iveală o serie de
neajunsuri ale sistemului de formare a prețului, cel mai important în acest sens fiind
lipsa de flexibilitate a acestuia.
Cercetările realizate în această direcție (Nichiforel, 2011) propun fundamentarea unei
metode integrate de stabilire a prețului de pornire, adaptabilă la condițiile locale, care
combină avantajele și dezavantajele metodelor de evaluare existente în acest
moment.
Metoda presupune folosirea, în raport de diferitele raporturi conjuncturale ale pieței,
a unei combinări inteligente dintre metodele de determinare a prețului și metodele
de comercializare, astfel încât costurile tranzacționale să fie reduse.
125
Stabilirea prețului masei lemnoase pe picior se poate face, în raport de necesități
astfel:
▌ stabilirea unui preț minim acceptabil se poate realiza prin utilizarea metodei
costurilor complete în forma prezentată în acest capitol. Prețul minim este
un indicator necesar atunci când nivelul concurențial este scăzut și când este
necesară o negociere cu agenții economici (de exemplu atunci când din
considerente silvotehnice sau fitosanitare exploatarea partizilor este
stringentă);
▌ stabilirea unui preț de pornire indexat pentru licitațiile de masă lemnoasă
pe picior bazat pe sistemul de prețuri indexat prezentat în acest capitol are
avantajul unei implementări facile, adaptată la condițiile locale ale pieței și la
fluctuațiile cererii pe piețele din aval.
▌ stabilirea unui preț maxim acceptabil bazat pe metoda valorii reziduale, pe
principiile prezentate în acest capitol, care să asigure echitatea vânzărilor şi
responsabilizarea gestionarului resurselor forestiere în eforturile de
combatere a tăierilor ilegale. Acest preț maxim poate reprezenta prețul de
pornire la folosirea unor licitații descrescătoare.
Alternativele de fundamentare a prețului de pornire propuse în această secțiune sunt
necesar a fi adaptate la metodele de licitare, pe următoarele două direcții:
I. Utilizarea licitației descrescătoare, pornind de la nivelul maximal al prețului,
care apoi scade treptat prin licitare, fiind limitat de prețul de rezervă (ținut
secret) - adică de prețul minim acceptabil. Treapta de licitare presupune de
data aceasta o valoare de coborâre a prețului, care poate fi constantă pentru
toate partizile scoase la vânzare sau variabilă, în funcție de volumul acestora
și de indicatorii de caracterizare a cererii. Folosirea acestei forme de licitare
consideră că:
Metoda de licitare descrescătoare are avantajul de a reduce mult
costurile asociate fundamentării unui preț minim de pornire și de
explicare a coeficienților de diferențiere a acestui preț;
Metoda reduce din practicile de licitare impulsive care pot ridica artificial
valoarea unor partizi peste limitele valorificări lor eficiente;
Metoda necesită o dimensionare corectă a garanției de contractare a
partizilor.
126
II. Utilizarea licitației crescătoare, plecând de la sistemul de preț indexat
prezentat în această lucrare și ținând cont de următoarele aspecte:
Metoda are avantajul că prin utilizarea sistemului de preț indexat
limitează riscurile subevaluării valorii masei lemnoase, prețul de pornire
reflectând valoarea dată de piață. Chiar dacă partizile se vor adjudeca la
prima treapta, valoarea de comercializare va fi mai mare sau mai mică
comparativ cu situația anterioară a pieței, reflectată de valoarea
creșterilor medii procentuale înregistrate între cele două perioade.
Sistemul indexat de prețuri, bazându-se pe creșterile medii procentuale
din perioada anterioară, poate fi artificial influențat prin alianțe
strategice la nivel local. În felul acesta, într-o perioadă de creștere a
prețurilor pe piețele din aval, care ar trebui să se concretizeze prin
creșteri medii procentuale pe piața primară, înțelegerile dintre
participanți pot menține valorile creșterii sub limitele date de piața
liberă. În acest sens, este recomandată folosirea coeficienților de
indexare determinați la nivel regional, care să estompeze eventualele
tendințe de diminuare a prețului la nivel local;
Datorită avantajelor subliniate prin studiul literaturii de specialitate, este
de preferat utilizarea licitației cu oferte în plic închis, care reduce gradul
de înțelegere dintre participanți.
Alternarea metodelor de licitare între utilizarea licitației descrescătoare bazată pe
sistemul maximal de preț și respectiv forma de licitare crescătoare bazată pe sistemul
de preț indexat trebuie analizată în raport de situația internațională a piețelor din
avalul pieței primare a lemnului. De asemenea, ele pot fi adaptate ca soluție pentru a
detensiona crizele care pot apărea în vânzarea lemnului din pădurile publice. De
exemplu, boicotul agenților economici din anul 2016, creat de modul de
fundamentare a prețului de pornire, ar fi putut fi foarte ușor detensionat dacă s-ar fi
aplicat metoda unei licitații descrescătoare care să plece de la un nivel maximal al
prețului. Realitatea a arătat că, deși boicotul a plecat de la faptul că prețurile de
pornire la licitații erau considerate mult prea mari, prețurile de adjudecare au
înregistrat creșteri semnificative față de prețul de pornire, la majoritatea direcțiilor
silvice din țară (Fordaq, 2016).
127
Politici utilizate în rețeaua de arii protejate Natura 2000
7.1. Implementarea rețelei Natura 2000 și a măsurilor de gospodărire
Rețeaua ariilor naturale protejate Natura 2000 este principalul instrument de
conservare a biodiversității și de protejare a speciilor sălbatice și a habitatelor
naturale de interes comunitar. Implementarea acestei rețele se fundamentează pe
două directive ale UE: Directiva 92/43/CEE a Consiliului privind conservarea
habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică și Directiva 2009/147/CE
privind conservarea păsărilor sălbatice, ce reglementează modul de selectare și
desemnare a siturilor. Statele Membre au obligația de a reglementa modalitățile de
implementare practică a prevederilor din aceste Directive, la nivel național. Acest
lucru care a dus la diferite modalități de abordare a desemnării siturilor de interes
comunitar, de stabilire a măsurilor de gospodărire și de folosire a instrumentelor
politice în implementarea acestor măsuri.
Institutul Forestier European a realizat un studiu comparativ privind implementarea
rețelei Natura 2000 și impactul acesteia asupra sectorului forestier (Sotirov, 2017).
Studiul concluzionează că ambele etape, de desemnare a siturilor și de implementare
a măsurilor de gospodărire, au fost generatoare de conflicte cu autoritățile locale și
proprietarii de terenuri, în special datorită unei abordări inițiale de tip autoritar,
bazată pe consultări publice formale. Cele mai vehemente reacții au fost în Austria,
Franța, Germania și Finlanda, țări în care asociațiile de proprietari au reușit să schimbe
direcția inițială de implementare către un mod de guvernanță participativ de
dezvoltare a rețelei Natura 2000. Olanda, Germania, Spania și Austria sunt țări care
au avut mai multe proceduri de infringement în procesul de desemnare a rețelei
Natura 2000. În fostele state socialiste care au aderat la UE după 2004,
implementarea procesului a fost mult mai rapidă datorită exercitării unei autorități
ridicate din partea agențiilor guvernamentale.
Instrumentele folosite în desemnarea măsurilor la nivelul ariilor naturale protejate
Natura 2000 diferă, de asemenea, la nivelul țărilor europene.
7
128
Planurile de management Natura 2000, în majoritatea țărilor vestice, au măsuri de
gospodărire vag formulate, planul fiind văzut ca un instrument informativ din
perspectiva necesității implementării unor măsuri de conservare și ca un instrument
de prezentare a oportunităților de finanțare (Sotirov, 2018). Se consideră că
implementarea eficientă a măsurilor de gospodărire se poate face prin
responsabilizarea proprietarilor pe baza recomandările practice care se
concretizează prin semnarea unui contract de finanțare a măsurilor de conservare.
Unele studii științifice punctează însă că țelurile de gospodărire asumate sunt încă
sub nivelul cerințelor de conservare necesare a fi puse în practică (Winkel et al., 2015).
Conform cu Winter et al. (2014) sistemul legislativ care este aplicat ariilor naturale
protejate este un proces greoi și, de aceea, unele planuri de management ale acestora
au fost implementate ”fără o analiză detaliată a terenului și fără un proces adecvat
de consultare a părților interesate.” Într-o analiză comparativă, la nivelul unor țări
vest-europene, s-a constat că aplicarea măsurilor de management în pădurile de fag
din ariile protejate Natura 2000 nu a dus la o modificare a practicilor tradiționale de
gestionare (Winkel et al., 2015).
Și în rândul țărilor foste socialiste există diferențe privind implementarea măsurilor
de gospodărire. În Ungaria a fost introdusă obligația legală ca amenajamentele silvice
să fie revizuite pentru a lua în considerare obiectivele de protejat prin Natura 2000.
Acest proces este coordonat de autoritatea publică centrală care răspunde de păduri
și de autoritatea publică care se ocupă de conservarea naturii. În Slovacia,
amenajamentele silvice sunt acceptate ca planuri de gospodărire Natura 2000, dar
problema este subiect activ în dezbaterile publice și tehnice. În România, planurile de
management Natura 2000 sunt planuri separate, amenajamentele silvice trebuind
adaptate la cerințele impuse de planurile de management.
Rețeaua Natura 2000 poate deveni eficientă și corespunzător gestionată, dacă
se asigură în egală măsură și sustenabilitatea financiară a pădurilor, prin
sisteme de compensare care să acopere toate tipurile și categoriile drepturilor
de proprietate (Winter et al., 2014).
Raportată la situațiile țărilor UE, în România întocmirea planurilor de management ale
ariilor naturale protejate au fost implementate ”într-un ritm mai alert” (Evans, 2012).
Conservarea biodiversității devine un subiect prioritar atâta timp cât la stabilirea
obiectivelor participă toți factorii interesați, în special comunitatea locală. În unele
situații, acestea pot deveni ”neclare”, deoarece conservarea speciilor și habitatelor
de interes european este prioritară (Iojă, 2010), și de aceea, organele administrative
sunt subestimate și slab finanțate.
129
7.2. Instrumente financiare de compensare
Pentru rețeaua Natura 2000, instrumentele de compensare a proprietarilor au fost
prevăzute în PDR al UE, dar cu toate acestea, ele au fost accesate de un număr redus
de țări. Pentru exercițiul bugetar 2007-2013 măsura 224 de compensare a
proprietarilor de pădure pentru restricțiile impuse de rețeaua Natura 2000 a fost
accesată de 11 țări (figura 36).
Figura 36 Valoarea fondurilor accesate prin măsura 224 (2007-2013) pentru plăți
compensatorii Natura 2000 (sursa ENRD, 2015)
După cum se observă din fișa de evaluare a măsurii 224, Ungaria este țara care a
susținut prin plăți compensatorii cea mai mare suprafață (122 mii de hectare),
accesând o finanțare dublă față de Letonia.
Tabel 23: Implementarea măsurilor compensatorii Natura 2000 în foste țări socialiste
Stat Suprafața programată (ha)
Număr beneficiari programat
Suma planificată (EURO)
Suma plătită (EURO)
Gradul de accesare
Republica Cehă
37.000 450 375.000 218.823 58,3%
Estonia 61.300 5.000 20.351.000 18.407.749 90,4%
Ungaria 145.000 5.000 27.508.000 24.748.476 89,9%
Letonia 27.000 1.700 8.340.000 9.046.656 108,4%
Lituania 85.000 18.000 2.318.000 3.099.774 133,7%
Slovacia 30.000 150 4.222.000 4.312.984 102,1%
130
Măsura a fost implementată cu succes mai ales în țările foste socialiste care și-au
adaptat instrumentele politice de reglementare și au oferit proprietarilor
posibilitatea să acceseze scheme compensatorii. Implementarea măsurii a stârnit
interesul proprietarilor, bugetul prevăzut inițial fiind depășit în Lituania (133%),
Letonia (107%) și Slovacia (102%) sau s-a apropiat de valoarea prevăzută în cazul
Ungariei (89%) și a Estoniei (90%). Doar Cehia a realizat o rată de implementare de 58%
față de bugetul alocat inițial.
Tabel 24: Valoarea de finanțare pentru măsurile propuse în schema compensatorie în Lituania
Tip de restricție eligibilă pentru finanțare Valoarea finanțării (euro/an/ha)
Restricționarea tăierilor de produse principale 272 în primii 5 ani, apoi 200
Executarea doar a unor tăieri intensive (max. 10% din volum)
272 în primii 5 ani, apoi 200
Restricționarea răriturilor sau a tăierilor de igienă 155
Păstrarea arborilor de biodiversitate / arbori habitat 156
Restricționarea extragerii de lemn mort 62
În exercițiul bugetar 2014-2020, se implementează o singură măsură compensatorie
pentru toate terenurile integrate în rețeaua Natura 2000 – Măsura 12 – Plăți pentru
zone Natura 2000 cu Directiva de Protecție a Apelor. Măsura este în curs de
implementare în 17 țări (figura 37).
Figura 37 Valoarea plăților compensatorii preconizate pentru măsura 12 în RDP 2014-2020
(sursa: Sotirov, 2017)
131
Concluzia raportului de evaluare a implementării măsurilor de compensare este că
tocmai în țările în care ponderea pădurilor integrate în Rețeaua Natura 2000 este
importantă, gradul de accesare a măsurilor compensatorii oferite de PDR lipsește sau
este foarte redus. Una din explicații ține de faptul că măsurile compensatorii sunt
implementate de autoritatea care se ocupă de agricultură și care are o competență
instituțională mai redusă în implementarea măsurilor în sectorul forestier.
În România, principala barieră ține de faptul că majoritatea restricțiilor impuse prin
planurile de management Natura 2000 se regăsesc în măsuri obligatorii date de
planurile de amenajare, astfel încât sunt puține măsuri suplimentare pentru care se
poate crea o schemă compensatorie (Drăgoi și Cîrnu, 2016).
Unele state au dezvoltat scheme compensatorii naționale cum ar fi Programul
austriac pentru rezervații forestiere sau Programul estonian de conservare a
habitatelor forestiere importante. În ambele cazuri proprietarii de terenuri forestiere
pot solicita evaluarea și considerarea suprafeței de pădure ca ecosistem forestier cu
valori de conservare importante. Dacă în urma evaluării se constată valoarea de
conservare, proprietarul semnează un contract pe o perioadă de 20 de ani cu
autoritate prin care își asumă să nu intervină cu tăieri în pădure, în schimbul unei plăți
anuale compensatorii.
În Bavaria, există o schemă de subvenționare pentru măsuri de conservare active
care promovează o silvicultură apropiată de natură cu menținerea arborilor de
biodiversitate și arborilor morți, precum și a pădurilor cu valoare ridicată de
conservare.
Politicile de consolidare a proprietății publice în arii protejate sunt gândite ca un
mecanism care are menirea de a reduce conflictul cu proprietarii de terenuri și de a
limita valoarea compensațiilor necesar a fi plătite. De exemplu, în Cehia și Croația
statul are drept de preempțiune în achiziționarea terenurilor din ariile naturale
protejate atunci când proprietarul dorește să vândă. În Bulgaria, proprietarii privați
de pădure cu suprafețe în ariile naturale protejate au oportunitatea de a solicita
schimbarea locației cu terenuri din afara ariilor protejate. Suplimentar, există o
implicare activă a unor ONG-uri și fundații în achiziționarea de terenuri private cu
scopul includerii lor în conservare (ca de exemplu în Slovacia, Grecia și România).
132
Instrumente de guvernanță cu și fără guvern
8.1. Tipologia relațiilor stat-ONG-companii
Numeroase studii încadrează politica forestieră din România ca fiind o politică
forestieră foarte coercitivă (Barbu, 1997; Bouriaud et al., 2013; Scriban et al., 2019).
Statul rămâne gardianul binelui comun dar, în noul context național al tranziției spre
economia de piață, statul a fost criticat mai ales pentru birocrație, lipsă de flexibilitate
și instabilitate instituțională. Ultimii 20 de ani au însemnat o diversificare a relațiilor
create în procesul decizional sub forma unor procese participative de guvernanță,
similare celor consacrate pe plan internațional.
Pentru a ilustra tipologia relațiilor de guvernanță, Abbot și Snidal (2008) au
reprezentat cele 7 posibilități de combinare a legăturilor dintre stat-sectorul privat și
societate civilă sub forma triunghiului guvernanței (figura 38).
Figura 38: Triunghiul de guvernanță (adaptare din Abbot și Snidal, 2008)
Și în sectorul forestier din România, în ciuda menținerii unui regim silvic coercitiv
statul a început să dezvolte parteneriate cu celelalte două sectoare. Asistăm la o
diversificare a instrumentelor de guvernanță a sectorului, cu exemple care s-au
înmulțit mai ales în contextul discursului privind amploarea tăierilor ilegale și a
modului de gestionare a pădurilor din arii protejate (tabel 25).
8
133
Tabel 25: Exemplificări ale componentelor triunghiului de guvernanță în sectorul forestier
național
Tip Exemple din sectorul forestier național
1 Reglementări de stat
- Sistem supra-reglementat prin peste 150 de legi, Ordonanțe și Hotărâri.
2 Reglementări private
- Majoritatea marilor companii din sectorul de prelucrare din România au elaborat politici de achiziții sustenabile: de exemplu, ca urmare a reacției societății civile Holzindustrie Schweighofer a luat numeroase măsuri suplimentare în politica de achiziție, cum ar fi excluderea de la achiziții a lemnului provenit din parcuri naționale sau adoptarea unui sistem propriu de asigurare a trasabilității lemnului.
3 Standarde ale ONG-urilor
- WWF România a coordonat elaborarea Standardul național de certificare FSC;
- Romontana a coordonat un proiect care a permis elaborarea Standardului național de certificare PEFC;
- WWF și NEPCon au realizat evaluarea de risc națională pentru lemn controlat în sistemul de certificare FSC.
4 Parteneriat stat-companii
- Statul susține certificarea pădurilor prin excluderea proprietăților certificate de la plata impozitului pe teren.
5 Parteneriat stat-ONG
- Protocolul semnat de WWF România și Ministerul Apelor și Pădurilor pentru finalizarea procesului de identificare a pădurilor virgine;
- Protocolul semnat de Greenpeace România cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție pentru combaterea tăierilor ilegale;
- Platforma de sesizări Salvez Pădurea, creată de Greenpeace România care înaintează sesizări către Gărzile Forestiere.
6 Parteneriat ONG – companii
- Protocol de colaborare dintre Ikea și WWF România pentru elaborarea ghidului de identificare a PVRC.
- Protocolul de colaborare dintre Agent Green și Holzindustrie Schweighofer pentru identificarea PVRC și a pădurilor cu structuri primare de pe proprietate companiei;
7 Sisteme dezvoltate în comun
- Implementarea sistemului due dilligence: statul creează cadrul de implementare, companiile găsesc cel mai bun sistem de evaluare și adresare a riscurilor, organizațiile de monitorizare a implementării sistemului pot fi ONG-uri (de exemplu: Soil Association sau NEPCon).
- Proiecte finanțate prin Grupuri de Acțiune Locală sau prin programul LIFE+
Exemplele prezentate mai sus arată noua constelație de instrumente folosite pentru
gestionarea pădurilor, apărute în special ca reacție la ineficiența implementării
instrumentelor guvernamentale. Exemplele se bazează pe o analiză succintă a
datelor existente în spațiul public, neexistând în literatura de specialitate o
identificare sistematică a acestor componente pentru țara noastră. Secțiunile
următoare a acestui capitol vor aduce detalii privind exemplele prezentate.
134
8.2. Instrumente bazate pe implicarea organizațiilor non-guvernamentale de mediu
Legislația națională definește organizațiile neguvernamentale (ONG) ca fiind
“persoane juridice constituite din persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc
desfășurarea unor activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale
ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial” (Legea nr. 246/2005).
Termenul de ONG, folosit în contextul guvernanței de mediu, descrie o largă gamă de
grupuri și organizații, de la grupurile de activiști de mediu, la agenții de dezvoltare și
la organizații dedicate influențării procesului politic. In discursul public, ONG-urile se
identifică fie ca “organizații reprezentând interesul societății civile”, fie ca
„organizații voluntare non-profit” (McGann și Johnstone, 2006). În procesul de
guvernanță, ONG-urile se definesc ca organizații care urmăresc interesul public în
formularea agendei politice și nu un interes privat sau comercial de care ar putea
beneficia prin acțiunile întreprinse (Hall-Jones, 2006).
ONG-urile de mediu au început să aibă un rol important în acțiuni de conștientizare a
publicului și în inițierea și implicarea în dezbaterile politice privind reglementarea
modului de gestionare a pădurilor, atât la nivelul procesului internațional de
guvernanță de mediu (Humphreys, 2004), cât și la nivel local (Cook et al., 2017). Rolul
acestora poate fi diferit în raport de nivelul de acțiune și de problematica adresată
(Gemmill și Bamidele-Izu, 2002), astfel:
▌ Conștientizarea și mobilizarea publicului larg privind problemele de mediu
sau privind impactul unor propuneri legislative. Acest rol este cel mai adesea
adresat prin campanii publice, proteste și investigații difuzate către mass-
media.
▌ Reprezentarea politică a intereselor societății civile, aspect ce presupune
implicarea directă a ONG-urilor în inițierea unor politici publice și în
dezbaterile publice existente. Instrumentele utilizate sunt de obicei scrisorile
deschise și comunicate oficiale. Pentru a asigura legitimitatea demersului
politic, ONG-urile apelează deseori și la formularea și înaintarea unor petiții
prin strângerea de semnături de la membrii societății civile. Campaniile de
strângeri de fonduri pentru o anumită cauză oferă de asemenea o bază de
susținere a demersului politic, asigurarea transparenței finanțării fiind
necesar a fi adresată de ONG-uri pentru a asigura participanții la procesul
decizional de legitimitatea demersului (McGann și Johnstone, 2006).
135
▌ Oferirea de expertiză și analiză în procesele politice prin apel la instrumente,
teorii, metode care nu sunt aplicate de guvern. De obicei ONG-urile au
capacitatea de a răspunde mult mai rapid prin analize și studii referitoare la
problemele de mediu comparativ cu autoritățile publice care urmează niște
etape birocratice. Rolul de expertiză al ONG-urilor se concretizează în studii
și rapoarte folosite ca suport în procesul decizional, studii care trebuie însă
analizate din punct de vedere metodologic și al datelor folosite.
▌ Oferirea de servicii către sectorul privat, presupune transferul tehnic sau de
expertiză către companii, aspect ce presupune implicarea directă a ONG-
urilor în crearea unor mecanisme comune de rezolvare a problemelor de
mediu identificate.
▌ Monitorizarea efectelor implementării politicilor publice este o activitate
care combină multe din instrumentele menționate anterior (rapoarte de
analiză, mijloace de conștientizare, investigații etc). Această activitate poate
fi realizată și prin platforme dedicate care fac apel la implicarea societății
civile în monitorizarea și raportarea problemelor identificate.
În România, ultimii ani au însemnat o creștere exponențială a vizibilității naționale și
internaționale a acțiunilor întreprinse de aceste asociații (tabel 26), comparativ cu
deceniul 2000-2010 când rolul ONG-urilor de mediu în procesul de guvernanță era
perceput ca nesemnificativ (Bulinschi, 2011).
Tabel 26: Exemple de acțiuni ale unor ONG-uri de mediu în domeniul pădurilor
Acțiune ONG Subiect Sursa
Dezbateri legislative
WWF Arii Naturale Protejate și Păduri Virgine
http://d2ouvy59p0dg6k.cloudfront.net/downloads/pozitie_wwf_pl_x_nr__58_2018_l51_sv.pdf
Strategia Forestieră Națională http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=323271
Zonarea funcțională http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=335136
Plăți compensatorii http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=322631
Scrisoare deschisă
Agent Green
Rezultate IFN și tăieri ilegale https://www.agentgreen.ro/scrisoare-deschisa-adresata-presedintelui-romaniei-cu-privire-la-inventarul-forestier-national-si-nivelul-exploatarilor-forestiere-ilegale/
Protejarea populației de urși https://www.agentgreen.ro/in-atentia-doamnei-gratiela-leocadia-gavrilescu-viceprim-ministru-ministru-al-mediului/
Solicitare reziliere contract de administrare a PN
https://www.agentgreen.ro/scrisoare-deschisa-cu-privire-la-planul-de-management-al-parcului-national-semeniccheile-carasului-si-dezinformarile-echipei-manageriale/
Trasabilitatea lemnului https://www.agentgreen.ro/catre-ministerul-apelor-si-padurilor/
WWF Regulamentul de valorificare a lemnului
http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=333697
WWF Inspectorul Pădurii http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=308070
136
Tabel 26: Exemple de acțiuni ale unor ONG-uri de mediu în domeniul pădurilor (cont)
Acțiune ONG Subiect Sursa
Petiție Agent Green
Protejarea Parcurilor Naționale
https://www.agentgreen.ro/stop-taieri/
WWF Salvarea pădurilor virgine
http://d2ouvy59p0dg6k.cloudfront.net/downloads/petitia_paduri_virgine_wwf_final.pdf
Campanie -strângere fonduri
Agent Green
Stoparea tăierilor de păduri din Rezervații Naturale
https://www.agentgreen.ro/category/salveaza-padurea/
Green-peace
Sustine Greeenpeace https://www.greenpeace.org/romania/ro/2-la-suta/
WWF Susține WWF – proiecte, salvează urșii
https://sustine.wwf.ro/?utm_source=wwf&utm_medium=button&utm_campaign=owned&_ga=2.261066442.630480021.1547897109-1171867052.1547111214
Protest Agent Green
Tăieri în Parcuri Naționale
https://www.agentgreen.ro/romania-stop-exploatarii-forestiere-in-parcurile-nationale/
Defrișare în sit UNESCO
https://www.agentgreen.ro/dezastru-situl-unesco-sarmizegetusa-regia/
Platformă Green-peace
Forest Guardians – monitorizarea pădurilor virgine
https://forestguardians.ro/
WWF Lemn controlat http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=337670#
Protocol de colaborare
WWF Identificarea pădurilor virgine
http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=334931
Agent Green
Păduri virgine pe proprietatea Schweighofer
https://www.agentgreen.ro/padurile-virgine-descoperite-recent-pe-proprietatile-schweighofer-vor-fi-protejate/
Raport / studii / investigații
WWF Rapoarte anuale - Ape, Păduri și arii protejate
http://www.wwf.ro/resurse/raport_anual/
Agent Green
Exploatări în parcuri naționale
https://www.saveparadiseforests.eu/wp-content/uploads/2017/12/BACKGROUND-DOSSIER_ROMANIAN_NATIONAL-PARKS_fin.pdf
Agent Green
Studiu percepții despre administrarea pădurilor
https://www.agentgreen.ro/wp-content/uploads/2015/05/Raport_Studiu_Pa%CC%86duri_Mercury_7May15.pdf
EIA Trasabilitatea lemnului la companiile mari
https://content.eia-global.org/assets/2018/07/EIA-Romania-2018-RO.pdf
Green-peace
Păduri Virgine https://www.greenpeace.org/romania/Global/romania/paduri/Paduri%20virgine/Situa%C8%9Bia_p%C4%83durilor_virgine_din_Rom%C3%A2nia_low_res.pdf
Green-peace
Tăieri ilegale https://www.greenpeace.org/romania/ro/campanii/paduri/publicatii/Raportul-taierilor-ilegale-din-padurile-Romaniei-2017/
Green-peace
Suprafață despădurită – 3 ha pădure/oră
https://www.greenpeace.org/romania/ro/campanii/paduri/Activitati/Evolutia-suprafetelor-forestiere-din-Romania-2000-2011/
Societatea civilă a început să aprecieze activitățile ONG-urilor de mediu pentru rolul
important pe care îl exercită prin eforturilor susținute de combatere a tăierilor ilegale,
de protejare a parcurilor naturale și a pădurilor cu structuri primare. Pe de altă parte
au existat și critici pentru modul distorsionat folosit de unele organizații în a prezenta
informațiile în spațiul public (Palaghianu și Nichiforel, 2017).
137
Cea mai de succes acțiune politică a unui ONG de mediu din România a fost adoptarea,
în 2012, a legii privind protejarea pădurilor cu structuri primare, la inițiativa legislativă
a WWF România. Legea este rezultatul implicării a peste 100.000 de membri ai
societății civile în campaniile “Salvați pădurile virgine!” și “Virgine și Neprotejate!” De
asemenea, WWF s-a implicat în identificarea și evaluarea a peste 250.000 de hectare
de pădure din care au fost incluse în conservare 41.000 de hectare (WWF, 2018). În
Septembrie 2018, WWF România a semnat un protocol de colaborare, pe doi ani, cu
Ministerul Apelor și Pădurilor pentru identificarea, cartarea și înscrierea în Catalogul
național al pădurilor virgine și cvasivirgine din România a unor noi suprafețe de păduri
(WWF, 2018). Tot pe acest domeniu, ONG-ul de mediu Agent Green a identificat, pe
baza unui protocol de colaborare, pădurile virgine și cele cu valoare ridicată de
conservare de pe proprietatea grupului de firme Schweighofer.
Greenpeace România a furnizat un nou raport privind potențialele zone de păduri cu
structuri primare (Biriș, 2017). Raportul este susținut de o bază de date GIS disponibilă
publicului larg privind localizarea pădurilor virgine potențiale, bază realizată
împreună cu Universitatea Eberswalde, din Germania și Universitatea Al. I. Cuza, din
Iași. Harta stă la baza unei aplicații mobile de sesizare a intervențiilor în zonele cu
potențiale păduri virgine, aplicație lansată de Greenpeace în 2018 și denumită Forest
Guardians (https://forestguardians.ro/).
Greenpeace a lansat în 2016 și o platformă de sesizare a reclamațiilor privind tăierile
de păduri denumită Salvez pădurile (www.salvezpădurile.ro), platformă care are ca
rol documentarea și trimiterea de sesizări către Garda forestieră și prezentarea
publică a răspunsurilor primite. Aplicația are la baza un “Ghid de identificare a tăierilor
ilegale” (Greenpeace România, 2015) în care sunt trecute o serie de elemente vizibile
pe teren care ar putea sugera publicului larg că activitățile pe care le observă sunt
ilegale. Lipsa pe cioată a amprentei ciocanului de marcat este singurul element
verificabil în privința legalității tăierii, dar aplicația listează alte 14 activități “ilegale”
care țin de respectarea regulilor silvice de exploatare (de exemplu, parchet fără
panou informativ, trecere prin albiile pâraielor, arbori alterați mecanic, drum de acces
nemarcat sau lucrări de exploatare executate pe timp de noapte). Sesizările trimise
nu pot fi anonime și se recomandă a fi însoțite de fotografii. În perioada septembrie
2016 – ianuarie 2019 pe platforma on-line erau înregistrate un număr de 82 de sesizări.
Implicarea Greenpeace România în problematica tăierilor ilegale se face și prin
prezentarea anuală a unui raport privind ilegalitățile documentate de instituțiile de
control. De altfel, Greenpeace România și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, au încheiat în 2018 un protocol prin care “cele două părți semnatare
138
au convenit să colaboreze pentru creșterea eficienței acțiunilor de prevenire,
descoperire și combatere a oricăror fapte păgubitoare pentru integritatea fondului
forestier național și a vegetației forestiere din afara acestuia, pentru integritatea
fondului cinegetic național și pentru integritatea mediului”. Protocolul este disponibil
pe pagina ministerului de resort (Ministerul Public, 2019).
Agent Green este o altă organizație care a devenit foarte activă mai ales pe domeniul
activităților forestiere din Parcurile Naționale. Organizația folosește ca instrument
principal de acțiune realizarea de investigații pe teren și prezentarea lor în mass
media. De asemenea, ONG-ul face apel la mobilizarea de voluntari pentru acțiuni de
protest, desfășurate atât la nivel național cât și la nivel internațional. Demersul
declarat al organizației este acela de a se interzice total exploatările în parcuri
naționale.
Federația Coaliția Natura 2000 grupează 15 ONG-uri din domeniul protecției naturii,
fiind activă pe elaborarea de proiecte și strategii privind ariile protejate, conservarea
biodiversității și implementarea rețelei Natura 2000 în România. Coaliția a formulat o
viziune strategică pe termen lung de management a ariilor protejate cu priorități
pentru perioada 2019-2028 urmărind o colaborare cu autoritățile publice.
Certificarea managementului forestier și alte programe regulatorii ale societății civile
au sporit numărul de actori implicați în dezvoltarea și implementarea instituțiilor de
guvernanță transnațională. Ambele standarde naționale de certificare (FSC și PEFC)
au fost elaborate sub coordonarea unor ONG-uri de mediu la fel ca și evaluarea de risc
la nivel național pentru lemn controlat.
Exemplele prezentate arată că în ultimul deceniu constelația de forțe implicate în
stabilirea modului de gestionare a pădurilor s-a modificat esențial. Ultimii ani au
însemnat stabilirea unor legături atât între actorii de pe plan local și global, cât și între
societatea civilă, piață și stat, relații mult mai intense decât se credea posibil cu câțiva
ani în urmă.
În ciuda unor tensiuni existente între ONG-uri și reprezentanții sectorului silvic,
exemplele prezentate arată că reprezentanții societății civile au identificat
metode și tehnici creative de adresare a problemelor folosind de asemenea
tehnici de comunicare incisive. Creșterea rolului ONG-urilor de mediu în plan
național arată și că valul descentralizării și reducerii rolului statului în procesul
de guvernanță, care a caracterizat Europa acum mai bine de 30 de ani, a ajuns
și la noi.
139
8.3. Răspunderea socială și de mediu a companiilor (CSR)
Comisia Europeană definește conceptul de responsabilitate socială corporatistă (în
engleză Corporate Social Responsibility - CSR) ca fiind “un concept conform căruia
companiile integrează în mod voluntar preocupări față de problemele sociale și de
mediu, în operațiunile și activitățile de afaceri și în interacțiunile lor cu grupurile
cointeresate” (CE, 2001).
Termenul a apărut în anii ’60- ’70 în Statele Unite ale Americii și a fost adoptat
entuziast și în Europa în anii ’80- ’90. CSR este prezentat ca un concept politic, social
și economic de o importanță crescândă, fiind astfel recunoscut la nivel mondial de
către guvernanți, ONG-uri și de către mediul de afaceri ca un instrument important în
adresarea problemelor de mediu (Gordon, 2001). Ideea de bază a conceptului este că,
deși principalul scop al companiilor este generarea de profit, acestea pot contribui în
același timp la rezolvarea unor probleme sociale și de mediu, prin introducerea în
activitatea lor a unor acțiuni voluntare de responsabilitate socială și de mediu.
În literatura de specialitate există o multitudine de termeni asociați cu CSR cum ar fi :
Etica Afacerilor (Business Ethics), Responsabilitate Corporatistă (Corporate
Accountability), Cetățenie Corporatistă (Corporate Citizenship), Durabilitate
Corporatistă (Corporate Sustainability), Performanță Socială Corporatistă (Corporate
Social Performance) etc.
Carroll (1991) a fundamentat un model de analiza CSR conform căruia ”o companie ar
trebui să aducă profit, să respecte legea, să fie etică și să fie un bun cetățean
corporatist”. Componentele de la baza Piramidei lui Carroll (figura 39) sunt
obligatorii, în timp ce celelalte două sunt dorite ca o companie să le îndeplinească.
Deși tratate separat, aceste componente nu se exclud, mai mult, ele ar trebui
îndeplinite simultan.
Figura 39: Piramida responsabilităților companiilor (Sursa: Carroll, 1991)
140
Apariția conceptului a avut mai multe motivații, cum ar fi:
implicarea crescândă a grupurilor cointeresate și a ONG-urilor internaționale
în identificarea holistică a cauzelor problemelor de mediu;
presiunile de transparentizare a producției din partea clienților și furnizorilor;
de-reglementarea și apariția de coduri, standarde, indicatori și norme
pentru companii bazate pe stimulente de piață.
La baza majorității consecințelor nefaste asupra modului de utilizare a resurselor
naturale stă comportamentul consumatorului. Acesta, în dorința de a își maximiza
utilitatea individuală, ignoră consecințele de mediu pe care le poate produce decizia
sa de cumpărare, având așteptări de la companiile producătoare să adreseze aceste
probleme. Prin urmare, potențiale beneficii pe care companiile le-ar putea avea prin
adoptarea unui comportament responsabil țin de îmbunătățirea performanțelor
financiare, creșterea imaginii brandului și a reputației, creșterea loialității clienților,
creșterea capacității de a atrage și menține angajații precum și o serie de beneficii
sociale, cum ar fi susținerea din partea comunităților locale.
Pe de altă parte, există și un număr mare de sceptici care leagă comportamentul etic
al companiilor de problemele pe care acestea le întâmpină (Prasad și Holzinger, 2013).
Se consideră astfel că puține companii au un comportament pro-activ de abordare a
impactului de mediu și că strategiile de CSR sunt în majoritatea lor o reacție la
problemele intrate în atenția publicului, care afectează imaginea companiei, și implicit
profitul acesteia. S-a creat astfel o tipologie a strategiilor de răspuns la problemele
companiilor (Laufer, 2003; Seele și Gatti, 2017):
▌ companii spoite în verde (în engleză green wash) reprezintă companiile care
prin acțiunile lor afectează mediul sau comunitățile locale, dar în același timp,
prin marketing vor să-și păstreze sau să-și extindă piața, promovându-se
drept prieteni ai mediului și lideri în lupta pentru protejarea mediului;
▌ companii spoite în albastru (în engleză blue wash) sunt companiile care fac
caz de angajamentul lor față de cauze umanitare precum lupta împotriva
sărăciei, ajutorarea populațiilor afectate de dezastre naturale, drepturile
omului sau dezvoltare sustenabilă, în vreme ce acțiunile lor contrazic acest
angajament;
▌ companii spălate de transpirație (în engleză sweat wash) sunt companiile
care sunt recunoscute pentru condițiile grele de muncă oferite angajaților,
dar care totodată încearcă să abată atenția publicului de la aceste practici
prin acțiuni de promovare a unor standarde ridicate de securitate în muncă.
141
Cert este că adoptarea voluntară de către sectorul privat a unui comportament etic a
devenit din ce în ce mai importantă la nivel mondial, având un potențial semnificativ
în lupta cu problemele sociale și de mediu. Pentru sectorul forestier, mediul privat de
afaceri este un operator important și constituie un element cheie în controlul
activităților ilegale și al corupției. Așadar, responsabilitatea socială în acest sector
este foarte relevantă, deoarece acțiunile voluntare ale sectorului privat ar putea
contribui la lupta împotriva problemelor sociale și de mediu cauzate de folosirea
resurselor forestiere (Bulinschi, 2011).
Într-o analiză a politicilor de CSR adoptate de cele mai mari 66 de companii
internaționale din sectorul forestier, Toppinen et al. (2012) au concluzionat că
majoritatea companiilor (58%) urmează o strategie defensivă, de reacție la acuzațiile
aduse și doar 18% din companii au o abordare pro-activă. Diferența este dată de
companiile care au o strategie nediferențiată.
În țara noastră, conceptul de CSR a intrat mai târziu în practica companiilor din
sectorul forestier decât în practica altor companii internaționale care operează în
România. Astfel, în anul 2001, nici o companie din sectorul forestier nu era asociată cu
domeniul CSR în mass-media românească (ZeList Monitor, 2001). Într-un studiu
preliminar desfășurat în 2008 cu cele mai mari 9 companii care operau în industria
forestieră, Bulinschi (2009) a constatat că managerii intervievați nu conștientizau o
nevoie generală pentru responsabilitatea socială, iar înțelegerea și practicarea
conceptului de CSR se reducea la domeniul acțiunilor filantropice. Acest lucru era
valabil și pentru companiile străine care operau în sectorul forestier. Florian (2008) a
analizat responsabilitatea socială a companiilor italiene active în industria lemnului
din România, concluzionând că acestea nu desfășoară aceleași activități din sfera CSR
precum în țara de origine, ci tind să se adapteze standardelor sociale și de mediu din
țara gazdă, fără să fie pro-active. Într-un alt studiu, desfășurat în 2010, care a urmărit
percepția agenților economici din sectorul de exploatare privind rolul lor în integrarea
unor responsabilități sociale, s-au identificat aceleași abordări limitate ale conceptului
de CSR, concept redus la sfera filantropică asumată de 48% din cei chestionați (figura
40). Mai mult, inclusiv respectarea legislației de mediu nu era considerată posibilă de
aproape jumătate din cei chestionați (Bulinschi, 2011).
În ultimii ani, companiile din sectorul forestier național au început să facă eforturi
serioase pentru implementarea unor politici de achiziții sustenabile, în contextul unei
presiuni internaționale crescute și a unor reacții interne adverse față de lipsa de
transparență a provenienței lemnului. Practic, tendința evidențiată la nivel global s-a
dovedit valabilă și pentru România, eforturile de implementare a unor activități de
CSR fiind rezultatul problemelor din lanțul de producție a unor companii importante.
142
Figura 40: Distribuția și frecvența activităților responsabile întreprinse de agenții de
exploatare (N = 122) la nivelul anului 2011 (sursa: Bulinschi, 2011)
La momentul actual, numeroase companii din industria lemnului se implică în politici
de CSR atât în sectorul de mediu (în special prin susținerea unor proiecte de
împăduriri) cât și în cel social (de exemplu prin susținerea construcțiilor de case
sociale, oferirea de burse pentru elevi și studenți sau investiții în zone publice de
agrement). Practicile de CSR cu trimitere la gestionarea pădurilor au ieșit din sfera
companiilor din sectorul forestier fiind întâlnite la companii din cele mai diverse
domenii (de exemplu facturarea electronică promovată ca o soluție pentru limitarea
consumului de hârtie).
Cea mai mare amploare internațională privind poblemele de asigurare a
sustenabilității lanțului de aprovizionare cu produse lemnoase a avut-o
dezasocierea dintre FSC International și compania Holzindustrie Schweighofer,
începând cu anul 2017. Dezasocierea a survenit ca urmare a unei plângeri
formulate de WWF Germania în 2015 privind presupusa implicare a companiei în
activități de achiziție de lemn de proveniență nesigură (FSC, 2018). Începând cu
aprilie 2018 FSC Internațional a impus companiei un set de măsuri necesar a fi
urmate pentru a putea fi reconsiderată asocierea. Ca urmare, compania a adoptat
o politică intensă de CSR care să crească transparența lanțului de achiziție și să
câștige încrederea cumpărătorilor pe piața internațională și națională. Acțiunile
prevăzute de companie sunt diverse, de la implementarea unui sistem propriu de
trasabilitate și urmărire prin GPS a transporturilor de masă lemnoasă (Timflow),
la excluderea de la achiziții a lemnului provenit din parcuri naționale și la
finanțarea unor proiecte sociale și de mediu.
143
8.4. Rolul standardelor voluntare de certificare a managementului forestier
8.4.1. Certificarea pădurilor la nivel european
Certificarea forestieră este un instrument voluntar care se bazează pe standarde de
certificare internaționale sau naționale prin care se definesc un set de principii și
criterii necesar a fi respectate pentru o gestionare sustenabilă a pădurilor.
Certificarea este un proces prin care se confirmă faptul că o anumită suprafață
forestieră este gospodărită în conformitate cu cerințele standardului, în urma unui
audit efectuat de o instituție independentă, denumită organism de certificare.
Procesul de certificare este un proces voluntar, nefiind o obligație legală. Certificarea
pădurilor se face așadar la cerința pieței, pentru că mulți dintre producătorii de
produse pe bază de lemn trebuie să ofere consumatorilor o garanție suplimentară
privind proveniența sustenabilă a produselor lemnoase. Prin certificare, proprietarii
suprafețelor certificate primesc dreptul de etichetare a produselor comercializate cu
acronimul sau logo-ul schemei de certificare, în scopul asigurării originii și trasabilității
masei lemnoase certificate și a marketingului produselor lemnoase.
O schemă de certificare are astfel două componente interdependente:
1. Certificarea managementului forestier (adică a operațiilor din pădure);
2. Certificarea lanțului de custodie, adică certificarea fiecărei verigi din lanțul de
producție, începând din pădure până la consumatorul final.
Deși este un instrument voluntar, procesul de certificare poate fi sprijinit prin anumite
măsuri de către stat. Principalele instrumente de stimulare sunt cele de reducere a
taxelor și impozitelor pentru proprietăți sau bunuri certificate sau achiziții publice cu
preferință pentru lemnul certificat.
Există mai multe scheme de certificare a managementului forestier elaborate pentru
aplicarea lor internațională, regională sau chiar națională. Există de exemplu
standarde specifice pentru comercializarea lemnului provenit din pădurile tropicale
sau pentru pădurile din America Latină. La nivel internațional există însă două sisteme
care asigură o acoperire globală pe piața lemnului, FSC® (Forest Stewardship
Council®) și PEFC® (Programme for the Endorsement of Forest Certification®).
Sistemele funcționează independent unul față de altul și diferă ca mod de aplicare.
De asemenea, trasabilitatea lanțului de custodie nu este transferabilă între sisteme.
144
Deși sunt două sisteme diferite este posibilă certificarea managementului forestier în
ambele sisteme. Sistemul FSC® este susținut activ de o serie de organizații de mediu
și sociale cât și de unele industrii la care imaginea companiei față de ONG-uri este
importantă. Sistemul PEFC® este susținut în special în Europa de către asociațiile de
proprietari și de un număr semnificativ de firme din sectorul forestiere (figura 41).
Figura 41: Ponderea suprafețelor certificate din totalul suprafeței pădurilor la nivel European
Ambele sisteme de certificare oferă statistici oficiale privind situația implementării
certificării la nivelul fiecărei țări. Începând cu 2017, problema dublei certificări a
început să fie abordată de comun acord de către FSC și PEFC care oferă un raport
anual privind suprafețele certificate în ambele sisteme. Dubla certificare se aplică pe
aproape 65 milioane de hectare, reprezentând 15% din suprafața certificată la nivelul
Europei, Canadei și Statele Unite ale Americii (UNECE, 2019).
Analizând modul de folosire a celor două sisteme la nivelul țărilor europene se pot
identifica următoarele situații:
1. Certificarea FSC este implementată cu preponderență în țările în care sistemul
de reglementare și control este mai rigid și unde ponderea importantă în
certificare o au pădurile publice (de exemplu Croația, Bosnia și Herțegovina,
Lituania, Ucraina, Romania, Bulgaria, Serbia și Ungaria)
2. Certificarea PEFC este majoritară în țările unde ponderea pădurilor private este
mai mare și unde sistemul de reglementare și control alocă mai multe grade de
libertate decizională proprietarilor (de exemplu în Danemarca, Luxemburg,
Letonia, Belgia, Franța, Norvegia, Germania, Slovacia, Cehia, Finlanda și Austria).
3. Dubla certificare apare în majoritatea țărilor care au implementat ambele
sisteme de certificare, dar în proporții diferite. De exemplu mai mult de 90% din
pădurile certificate FSC în Belarus, Cehia, Danemarca, Finlanda, Norvegia și
Polonia sunt de asemenea certificate PEFC, iar toate pădurile certificate PEFC
din Irlanda, UK și Elveția sunt certificate și în sistem FSC.
145
8.4.2. Implementarea certificării FSC în România
În România, peste 2,65 milioane de hectare de păduri, reprezentând aproximativ 40%
din suprafața fondului forestier național sunt certificate conform standardului
internațional de certificare FSC.
Figura 42. Evoluția certificării în sistem FSC în România (sursa: Buliga și Nichiforel, 2019)
Primul certificat a fost acordat în România la nivelul anului 2002, dar certificarea
managementul forestier a luat amploare în 2005, atunci când RNP-Romsilva a decis
să certifice prima grupă de direcții silvice (figura 42). În Ianuarie 2018, erau înregistrate
în baza de date FSC internațional un număr de 27 de certificate, dintre care 24
aparțineau unor ocoale silvice de regim și 3 aparțineau RNP-Romsilva. Suprafața
certificată este însă predominant în proprietatea statului, ocoalele de regim având
certificată doar o suprafață de 0,35 milioane hectare, reprezentând aproximativ 10%
din pădurile care nu sunt în proprietatea statului. Multe companii din sectorul
forestier au optat pentru certificarea lanțului de custodie, România având în 2015 cea
mai mare creștere a numărului de companii certificate la nivel mondial.
Procesul de certificare a managementului forestier este sprijinit atât de companiile
de pe lanțul de producție, cât și de stat. Statul a venit în sprijinul eforturilor de
certificare prin includerea în codul fiscal a unei prevederi prin care pădurile certificate
se exclud de la plata impozitului pe teren. Compania Ikea a implementat un proiect
de sprijinire a certificării ocoalelor silvice private și a companiilor de pe lanțul de
custodie, ca urmare a politicii de a achiziționa doar produse din lemn certificat FSC,
impusă furnizorilor la finalul anului 2016. Multe alte companii acordă bonusuri
financiare pentru furnizorii care oferă lemn certificat.
146
Ce adaugă în plus certificarea managementului forestier? Comparând legătura
dintre prevederile legislative și cerințele standardului (Buliga și Nichiforel, 2019), se
constată că 69% din cerințele standardului internațional de certificare sunt acoperite
de legislația națională (tabel 27). Gradul de acoperire legală este și mai ridicat dacă
luăm în considerare Standardul Național FSC validat în 2019 care face o legătură mai
clară între prevederile legale și indicatorii din standard. Acest lucru ar trebui să facă
mai ușoară implementarea acestui sistem în România comparativ cu alte țări în care
legislația silvică este mult mai permisivă.
Tabel 27: Nivelul de legalitate al standardului de certificare FSC al managementului forestier
in contextul legislativ din Romania (sursa: Buliga și Nichiforel, 2019)
Numărul și [%] din indicatori: Principiul FSC FM
Complet prescris
În mare măsură prescris
Parțial prescris
Nu este abordat
Procent de acoperire legală
[1] Acordul cu legislația și principiile FSC (N =17 indicatori)
9 [53%] 3 [18%] 2 [12%] 3 [18%] 71.8%
[2] Proprietatea, drepturile de folosință și responsabilitățile aferente (N = 12 indicatori)
5 [42%] 6 [50%] 1 [8%] 0 [0%] 84.2%
[4] Relațiile cu comunitățile și drepturile angajaților (N = 21 indicatori)
8 [38%] 9 [43%] 4 [19%] 0 [0%] 75.2%
[5] Beneficii din partea pădurii (N = 21 indicatori)
11 [52%] 6 [29%] 4 [19%] 0 [0%] 79.5%
[6] Impactul asupra mediului (N = 61 indicatori)
22 [36%] 21 [34%] 13 [21%] 5 [8%] 68.4%
[7] Planul de management (N = 28 indicatori)
16 [57%] 7 [25%] 3 [11%] 2 [7%] 77.9%
[8] Monitorizarea și evaluarea (N = 19 indicatori)
3 [16%] 7 [37%] 8 [42%] 1 [5%] 55.8%
[9] Menținerea pădurilor de mare valoare conservativă (N = 8 indicatori)
0 [0%] 0 [0%] 0 [0%] 8 [100%] 0%
[10] Plantațiile (N = 25 indicatori) 9 [36%] 10 [40%] 3 [12%] 3 [12%] 70.8%
Total Principii (N = 9) 0 [0%] 8 [89%] 0 [0%] 1 [11%] -
Total Criterii (N = 52) 13 [18%] 38 [53%] 13 [18%] 8 [11%] -
Total Indicatori (N = 212) 83 [39%] 69 [33%] 38 [18%] 22 [10%] 69.2%
Restricțiile suplimentare importante adăugate de standard fac referire, în special, la
identificarea și monitorizarea pădurilor cu valoare ridicată de conservare (PVRC), la
protecția integrală a ecosistemelor reprezentative, la identificarea habitatelor
marginale și la păstrarea arborilor de biodiversitate și a arborilor morți. Este de
subliniat că, mare parte din aceste cerințe au început să fie replicate și cerute și legal
prin planurile de management ale ariilor protejate. Un rol foarte important al
certificării este și acela de a asigura transparența informațiilor și de a lua în
considerare sugestiile primite prin consultările publice și procedura de sesizări.
147
Analizând percepțiile managerilor ocoalelor silvice de regim certificate, Hălilișan et al.
(2018) arată că aceștia au adoptat sistemul voluntar de certificare, în special pentru a
obține avantaje economice. Se consideră că sistemul aduce cerințe importante
pentru îmbunătățirea managementului forestier, în special în ceea ce privește
consultările publice, transparența, monitorizarea unor indicatori socio-economici și în
conservarea biodiversității. Pe de altă parte managerii nu văd în certificarea
managementului forestier un instrument de stopare a tăierilor ilegale. Studiul
concluzionează că adoptarea voluntară a standardului în cadrul administrațiilor silvice
private arată interesul silvicultorilor de a se adapta la cerințele de piață și de a-și
clarifica poziția în societate (Hălilișan et al., 2018).
Implementarea practică a certificării arată însă principalele provocări pe care le
întâmpină administrația silvică în implementarea unui management forestier
responsabil. Analizând abaterile identificate de auditori față de implementarea
standardului, pentru cele 108 rapoarte publice de audit din perioada 2008-2017 aflate
în baza FSC, se constată că 54% din neregulile identificate de echipele de audit sunt în
fapt abateri de la cerințele legislative (Buliga și Nichiforel, 2019). Pentru a oferi o mai
bună analiză a non-conformităților (NCR), autorii au clasificat neregulile în funcție de
4 domenii principale care cuprind 20 de categorii (tabel 28). Primul domeniul include
74 de NCR (16% din total) care fac referire la activitățile desfășurate pentru stabilirea,
îngrijirea, protejarea și exploatarea pădurilor. Problemele sociale integrează 164 de
NCR (35% din total) fiind legate de siguranța în muncă, evaluarea impactului social,
transparența și comunicarea publică. Domeniul de probleme de mediu include 185 de
NCR (40% din total) legate de evaluarea impactului asupra mediului, zonele de
conservare, PVRC, speciile rare și pe cale de dispariție, habitate ripariene și marginale,
lemnul mort și arborii de biodiversitate. Ultimul domeniu face referire la respectarea
unor cerințe administrative legale și punerea în aplicare a procedurilor specifice
certificării FSC și cuprinde doar 45 de NCR. Majoritatea neregulilor constatate în
auditurile de certificare sunt în activitatea de exploatare a pădurilor, fiind cauzate de
lipsa echipamentelor de protecție a muncii și de abateri de la implementarea regulilor
silvice și de mediu în activitatea de exploatare.
Analiza non-conformităților identificate prin certificare arată că un sistem
legislativ rigid, în condițiile unor deficiențe importante de implementare, nu
asigură garanția sustenabilității lanțului de aprovizionare cu produse
lemnoase. Certificarea identifică cu succes acele activități care au un risc ridicat
de ilegalitate și care necesită o mai mare atenție din partea autorităților și a
companiilor din sectorul forestier. Certificarea nu are însă autoritatea de a
soluționa problemele legale, decât prin suspendarea certificatului.
148
Tabel 28: Distribuția non-conformităților identificate in funcție de domeniu si categorie. NCR-
legal – presupun non-conformități care reprezintă încălcarea unor cerințe legale; NCR-voluntar reprezintă încălcarea unor cerințe voluntare (sursa: Buliga și Nichiforel, 2019)
Domeniu și Categorie
NCR-uri Legale
NCR-uri Voluntare
Total NCR-uri
Nr. % Nr. % Nr. %
A. Probleme de gestionare a pădurilor 47 19 27 13 75 16
Gestionarea activităților de exploatare 25 10 9 4 35 7
Amenajarea pădurilor 9 4 5 2 14 3
Protecția pădurilor și gestionarea pesticidelor
0 0 13 6 13 3
Posibilitatea de exploatare 9 4 0 0 9 2
Aplicarea normelor tehnice 4 2 0 0 4 1
B. Probleme sociale 106 42 58 27 164 35
Sănătatea și siguranța în muncă 96 38 11 5 99 21
Evaluarea impactului social 0 0 26 12 26 6
Transparența și comunicarea publică 4 2 21 10 25 5
Drepturile muncitorilor 4 2 0 0 4 1
Impactul social al activităților de exploatare
2 1 0 0 2 0
C. Probleme de mediu 89 35 96 45 186 40
Impactul de mediu asupra activităților de exploatare
66 26 0 0 67 14
Pădurile cu Valoare Ridicata de Conservare
0 0 45 21 45 10
Evaluarea impactului de mediu 8 3 19 9 27 6
Alte efecte asupra mediului 15 6 1 0 16 3
Speciile rare, amenințate și pe cale de dispariție
0 0 15 7 15 3
Habitatele ripariene și marginale 0 0 8 4 8 2
Lemn mort și arborii de biodiversitate 0 0 7 3 7 1
Siturile de conservare 0 0 1 0 1 0
D. Probleme administrative 11 4 34 16 45 10
Diferite proceduri 11 4 17 8 28 6
Contabilitatea 0 0 17 8 17 4
Total 253 100 215 100 468 100
149
Pentru certificarea lanțului de custodie organizația care dorește certificatul FSC
trebuie să facă eforturi suplimentare pentru:
Controlul reclamațiilor și a non-conformităților legate de lanțul de custodie;
Aprovizionarea cu material lemnos certificat numai de la furnizori care în
prealabil au fost acceptați ca furnizori de materiale certificate;
Verificarea existenței codului și declarației FSC de pe factură și aviz, la
recepția cantitativă și calitativă și evidențierea intrărilor de material certificat
în registrul de intrări/ieșiri masă lemnoasă al firmei;
Depozitarea materialelor certificate în spații separate de materialele
necertificate (evidențiate prin panou, pancartă);
Calcularea factorilor de conversie/randamentelor pe baza înregistrărilor în
producție, separat pentru fiecare grupă de produse specificate în lista
produselor certificate FSC;
Înregistrarea zilnică a volumelor de material procesate și a produselor FSC
realizate și verificarea periodică atât din punct de vedere cantitativ cât și al
declarațiilor FSC;
Facturarea și avizare cu declarația FSC și codul certificatului.
Practic, rolul acestor cerințe suplimentare este de a putea documenta intrările și
ieșirile de material lemnos certificat considerând randamentul de conversie în
activitatea de producție. Regulile privind facturarea și verificarea codului sunt
importante pentru a preveni intrarea în lanțul de producție certificat a unor cantități
de lemn pentru care există emise facturi cu coduri de certificare false sau expirate.
8.4.3. Evaluarea de risc națională centralizată privind achiziția de lemn controlat
Sistemul de lemn controlat reprezintă o altă modalitate de certificare a originii și a
modului de prelucrare a materialelor lemnoase, dezvoltată în cadrul sistemului de
certificare FSC. El are o dublă importanță:
▌ sistemul poate fi folosit ca un instrument de a garanta trasabilitatea și
legalitatea achizițiilor de lemn pentru organizațiile care nu doresc
certificarea în sistemul complet FSC;
▌ lemnul controlat reprezintă singura categorie de material lemnos care poate
fi amestecată cu lemnul certificat în procesul de producție pentru produsele
pentru care se acceptă certificarea unor origini mixte.
150
Spre deosebire de aplicarea integrală a standardului FSC de certificare a
managementului forestier, prin care se verifică sistematic îndeplinirea tuturor
principiilor și criteriilor, în cazul sistemului de lemn controlat, se folosește o abordare
bazată pe evaluarea riscului de achiziție a materialelor lemnoase. Evaluarea surselor
neacceptabile se realizează la nivelul unității de achiziție a materialului lemnos, la nivel
regional sau la nivel național, pentru următoarele categorii inacceptabile, definite de
sistemul de lemn controlat:
Categoria 1 – Lemn provenit din surse ilegale, recoltat prin încălcarea
prevederilor legislației naționale și internaționale;
Categoria 2 – Lemn provenit prin încălcarea drepturilor omului;
Categoria 3 – Lemn provenit din păduri în care valorile de conservare sunt
amenințate de activitățile de management;
Categoria 4 – Lemn provenit din activități de conversie a pădurilor naturale
în alte folosințe sau plantații;
Categoria 5 – Lemn provenit din păduri în care sunt plantați arbori modificați
genetic.
În raport cu specificul legislației naționale, aceste categorii pot să implice diferite
riscuri care pot fi identificate printr-o evaluare de risc națională centralizată (în
engleză CNRA – Centralized National Risk Assessment). O asemenea evaluare
națională poate fi dezvoltată la inițiativa FSC, contractată pentru întocmire unor firme
de consultanță specializate și supusă consultării în grup de experți naționali,
consultării publice la nivel național și în final aprobată și însușită în cadrul FSC.
În România, în momentul de față, există o evaluare de risc națională centralizată,
valabilă începând din 21.03.2018 (https://ic.fsc.org/en/document-center/id/240).
Practic, procedura de achiziție a lemnului controlat din pădurile necertificate
presupune utilizarea în România a acestei evaluări de risc, structurată separat, pe cele
cinci categorii de lemn controlat pentru care se pot identifica riscuri.
Pentru fiecare categorie, s-au identificat indicatori relevanți, pe subcategorii, care să
ușureze identificarea prevederilor relevante și sursele de date care să indice
eventuale riscuri. Clasificarea riscului în această situație face diferența dintre risc
scăzut și risc specificat. Prima categorie se referă la riscurile neglijabile, neluate în
considerare la achiziția materialului lemnos, iar cea de a doua situație la un risc
specificat, pentru care trebuie să fie luate măsuri de reducere a riscului și măsuri de
control (tabel 29).
151
Tabel 29: Categoriile identificate ca având un risc specificat la ilegalități conform evaluării de
risc centralizată național (sursa: www.lemncontrolat.ro)
Indicator Descrierea categoriei Riscuri specificate
Categoria 1. Lemn recoltat ilegal
1.1 Drepturi de proprietate și
administrare
Risc specificat
1.4 Autorizarea exploatării Risc specificat
1.5 Plata tarifelor de exploatare și a
taxelor specifice domeniului forestier
Risc specificat
1.8 Respectarea regulilor de exploatare
a lemnului
Risc specificat
1.9 Arii și specii protejate Risc specificat
1.10 Cerințe de mediu Risc specificat
1.11 Sănătatea și securitatea în muncă Risc specificat
1.12 Angajarea legală Risc specificat
1.16 Determinarea speciilor, volumelor de
lemn și a calității lemnului la vânzare
Risc specificat
1.17 Comerțul cu lemn și transportul
materialelor lemnoase
Risc specificat
1.21 Legislația care cere aplicarea
regulamentului EU995/2010 la
introducerea lemnului pe piață
Risc specificat
Categoria 3. Lemn recoltat din păduri în care valorile de conservare sunt amenințate
3.1 Amenințări asupra PVRC 1 (păduri
importante pentru biodiversitate)
Risc scăzut: zone strict protejate,
păduri din arii protejate, plantații
private pentru biomasă;
Risc specificat: în păduri din afara
ariilor protejate, pășuni împădurite
3.3 Amenințări asupra PVRC 3
(ecosisteme rare, amenințate sau
periclitate)
Risc scăzut: zone strict protejate,
păduri din arii protejate, plantații
private pentru biomasă;
Risc specificat: în păduri din afara
ariilor protejate, pășuni împădurite
3.5 Amenințări asupra PVRC 5 (păduri
destinate furnizării resurselor de
bază pentru comunitățile locale)
Risc scăzut: zone strict protejate,
plantații pentru biomasă;
Risc specificat: în păduri de producție,
păduri supuse regimului de
conservare, pășuni împădurite
3.6 Amenințări asupra PVRC 6 (păduri cu
funcții culturale și estetice)
Risc scăzut: în zone strict protejate,
plantații private pentru biomasă, zone
supuse regimului de conservare;
Risc specificat: în păduri de producție,
pășuni împădurite
152
Evaluarea de risc a fost realizată de un ONG internațional (NEPCon) și susținută de
WWF-Romania, partener FSC în România, care a facilitat un proces participativ și
transparent de consultare astfel încât factorii interesați la nivel național
(reprezentând cele trei domenii de interes economic, social și de mediu) să se poată
implica in determinarea riscurilor de ilegalitate pentru Romania. Evaluarea de risc a
dus la identificarea a 15 indicatori cu risc specificat (din 33 posibili) pentru 2 din cele 5
categorii de riscuri.
Categoria 1 de lemn controlat este cea mai complexă și este legată de identificarea
legislației naționale și modul în care este aplicată, respectiv dacă există situații
semnificative la nivel național în care încălcarea legislației nu este controlată
corespunzător. Un factor important luat în considerare la evaluarea riscului privind
legislația este reprezentat de încadrarea țării în clasificarea dată de Indicele Percepției
Corupției (Corruption Perception Index CPI), care în România avea o valoare de 46 în
momentul întocmirii CNRA. Valoarea fiind sub 50, încadrează țara într-o zonă de risc
important de nerespectare a legislației pe motive de corupție. Tocmai de aceea
această categorie prezintă cele mai multe riscuri specificate.
Categoria 3 se referă la lemnul recoltat din păduri în care valorile de conservare sunt
amenințate. Evaluarea riscului pentru această categorie se realizează din două puncte
de vedere, respectiv:
Amenințări datorate faptului că aceste păduri nu sunt identificate sau
cunoscute în momentul planificării activităților de exploatare;
Amenințări care rezultă din modul inadecvat de administrare a acestor
păduri.
Pentru această categorie au fost identificate riscuri specificate pentru acele valori de
conservare care nu sunt adresate prin zonarea funcțională din amenajament, păduri
importante pentru biodiversitate, ecosisteme rare, amenințate sau periclitate, păduri
cu funcții culturale sau cu importanță economică pentru comunitățile izolate. Pentru
această categorie riscurile au fost însă diferențiate în raport de existența unei arii
naturale protejate unde, datorită reglementărilor suplimentare existente, riscurile
sunt considerate scăzute.
Evaluarea bazată pe riscuri este o abordare din ce în mai folosită și în alte sisteme de
certificare, cum ar fi Programul pentru Biomasă Sustenabilă (Sustainable Biomass
Program –SBS), dar și în abordări guvernamentale, fiind de exemplu principala
metodă de evaluare a sustenabilității achiziției de biomasă prevăzută în noua
Directivă UE pentru Energie Regenerabilă care va intra în vigoare în 2021.
153
8.4.4. Standardul Național de certificare PEFC
Schema de certificare PEFC® lucrează ca un mecanism internațional de aprobare al
schemelor naționale care îndeplinesc cerințele schemei internaționale. De aceea
implementarea sistemului într-o anumită țară nu este posibilă decât în condițiile
elaborării unui standard național.
Tabel 30: Criterii și indicatori din standardul național PEFC Romania (sursa: PEFC international)
Nr. Criteriu Subcriteriu Număr indicatori
1. Resurse forestiere - Distribuția pădurii 4
2. Sănătate si vitalitate - Fondul de producție 2
- Structura arboretului si a pădurii 2
- Supravegherea sănătății 6
3. Funcții productive - Combaterea silviculturală 2
- Combaterea biologică și chimică 4
- Posibilitatea și recoltarea lemnului 1
- Produse ne-lemnoase 3
- Servicii valorificabile ale pădurii 1
- Păduri amenajate 1
- Tehnici, tehnologii de gospodărire 4
4. Diversitatea biologică - Diversitatea structurală 8
- Specii amenințate 4
- Regenerarea pădurii 2
5. Funcții de protecție - Protecția apelor 2
- Protecția solurilor 2
- Protecția infrastructurii 1
- Alte funcții de protecție 1
6. Funcții social-economice - Proprietatea 2
- Dezvoltarea rurală 2
- Condiții de muncă 3
- Educație și cercetare 3
- Servicii recreative 2
- Valori culturale 1
- Relații publice 2
∑ 6 26 65
154
Elaborarea standardului național PEFC s-a realizat într-un proces care a durat doi ani,
fiind coordonat de ONG-ul Romontana și susținut din fonduri publice elvețiene.
Procesul de elaborare s-a bazat pe grupuri de lucru cu experți și pe organizarea de
dezbateri publice. Standardul PEFC național se bazează pe 6 criterii și 65 de indicatori
pentru evaluarea gestionării durabile a pădurilor din România (tabel 30). Principiile
standardului național de certificare PEFC sunt:
Cerințele impuse de amenajarea pădurilor și legislația silvică din România
sunt suficient de cuprinzătoare pentru a acoperi criteriile de gestionare
durabilă cerute la nivel internațional;
Standardul stabilește indicatori specifici care să permită urmărirea și
monitorizarea aplicării corespunzătoare a prevederilor legale;
Verificarea indicatorilor se bazează pe evidențe cerute legal (evidențe
amenajistice, rapoarte de pază și protecție, evidențe privind controlul
exploatării etc) dar și pe vizite pe teren.
Condițiile preliminare necesare certificării sunt:
Suprafața inclusă in certificare trebuie să fie amenajată;
Trebuie să existe documente care să ateste dreptul de proprietate și lipsa
litigiilor privind proprietatea inclusă în certificare;
Trebuie să existe un contract de administrare/prestări servicii cu un ocol silvic
de stat sau privat;
Este necesar să existe un contract realizat între ocol și proprietar care să
prevadă modul de furnizare a informațiilor prevăzute în indicatorii de
certificare.
Printre cerințele suplimentare aduse de standardul de certificare PEFC, se regăsesc:
Implementarea unei proceduri de identificare a lemnului mort;
Identificarea unor posibile valori culturale ale pădurilor (neacoperite de
amenajament);
Implementarea unei proceduri privind asigurarea transparenței în
soluționarea reclamațiilor și sesizărilor și realizarea unor consultări publice.
Standardul Național PEFC presupune în principal documentarea faptului că cerințele
legale sunt respectate, fiind din acest punct de vedere un instrument mult mai ușor
de aplicat, în special în proprietățile private de dimensiuni mai reduse. Din perspectiva
indicatorilor de mediu, standardul PEFC nu adresează alte valori de conservare decât
funcțiile de protecție identificate de amenajamentele silvice și cele din arii protejate.
155
8.5. Instrumente de reglementare mixte: due diligence
Așa după cum s-a arătat în capitolul introductiv, efortul UE de a reduce tăierile ilegale
s-a concretizat în elaborarea Regulamentului EUTR 995/2010 (CE, 2010) privind
obligativitatea operatorilor economici de a utiliza sistemul “due diligence” (DDS), cu
scopul de a reduce exploatările forestiere ilegale și de a diminua comerțul cu lemn
exploatat ilegal.
Regulamentul interzice plasarea pe piața UE a lemnului și produselor din lemn
exploatate ilegal, diferențiind cerințele de implementare pentru “operatori” adică
agenții economici care plasează lemn sau produse de lemn pentru prima data pe piață
UE și “comercianți” adică agenți economici care achiziționează lemn ce a fost
comercializat anterior in UE.
Deși instrumentul este perceput ca un instrument de comandă și control, el este
configurat pe principiul instrumentelor voluntare de piață care urmăresc să asigure
trasabilitatea lemnului pe lanțul de achiziție. Implementarea DDS are multe
similitudini cu implementarea sistemului de lemn controlat din sistemul FSC, tocmai
pentru că face apel la evaluarea și atenuarea riscurilor din lanțul de achiziții, având însă
o structură formală de implementare care trebuie adresată de fiecare stat membru.
Tocmai de aceea, implementarea DDS poată fi considerată un instrument mixt de
guvernanță, atâta timp cât:
▌ Statul creează contextul administrativ de implementare a sistemului, în
cadrul fiecărui stat membru fiind definită cel puțin o Autoritate Competentă
pentru verificarea modului de implementare a DDS și a modului de
monitorizare a acestuia;
▌ Agenții economici (operatori și comercianți) își creează și implementează un
sistem specific DDS adaptat în raport cu contextul instituțional în care
operează și locația din care provine lemnul;
▌ Monitorizarea implementării sistemului se poate face prin ONG-uri
acreditate în acest sens, sub denumirea de organizații de monitorizare.
Aceste organizații au rolul de a efectua audituri anuale și de a semnala
autorității competente abaterile majore de la Regulamentul EUTR.
Practic, implementarea Regulamentului EUTR a dus la crearea unei noi piețe de
servicii, existând în momentul de față 13 organisme de monitorizare acreditate la
nivelul UE. In plus, acestea trebuie sa realizeze un model de proceduri pentru DDS
156
care să fie disponibil in mod gratuit pentru operatori. Prin urmare, operatorii
informați pot alege între sistemele de DDS disponibile gratuit pe piață și pot contracta
un organism de monitorizare pentru verificarea modului de implementare. Nu există
însă obligația ca operatorii să utilizeze DDS-ul unei organizații de monitorizare putând
folosi propriile sisteme, atâta timp cât acestea răspund scopului regulamentului.
Din punct de vedere al managementului organizațional, implementarea DDS
presupune eforturi importante pentru crearea în cadrul organizației a unui
sistem de management al calității, a unui sistem de management al informației,
a unui sistem de management al lanțului de aprovizionare și a unui sistem de
management al riscurilor.
Sistemul de management al calității presupune elaborarea unor proceduri pentru a
furniza cadrul sistematic necesar implementării DDS și pentru a permite evaluarea
externa a sistemului. Axarea sistemului doar pe colectarea unor documente, fără a fi
identificată necesitatea colectării lor și legătura cu procesul de identificare și atenuare
a riscului, poate crea un lanț birocratic care să ducă la identificarea unor riscuri
neglijabile și la o implementare formală a sistemului. Rolul organizațiilor de
monitorizare este de a direcționa acest sistem procedural către unul care să ofere
rezultate conforme cu realitatea.
Sistemul procedural de management al calității trebuie să adreseze componentele
principale ale DDS respectiv: accesul la informații, evaluare riscului și diminuarea
riscului. De aceea, el trebuie să cuprindă:
▌ Definirea domeniului de aplicare pentru lanțul de aprovizionare si produsele
supuse evaluării de risc;
▌ Un angajament de aprovizionare legală și politici specifice anticorupție;
▌ Un sistem de stabilire a responsabilităților și de asigurare a competențelor
necesare pentru implementarea sistemului;
▌ Un set de indicatori de monitorizare a performanțelor.
Managementul lanțului de aprovizionare presupune în primă fază crearea unei
”hărți” a lanțului de aprovizionare. Scopul identificării organizațiilor de pe lanțul de
aprovizionare este de a colecta informații relevante despre produsele achiziționate și
de a verifica dacă declarațiile furnizorului sunt corecte. Această hartă poate simplifica
mult procesul birocratic astfel încât obținerea documentelor să fie făcută doar in
scopul evaluării riscurilor posibile și nu în scopul documentării riscurilor neglijabile.
157
Sub raport procedural, managementul lanțului de aprovizionare presupune stabilirea
unor relații contractuale clare cu furnizorii, care să integreze politica de achiziție și
cerințele de legalitate conform DDS. Furnizorii trebuie să fie deschiși să ofere
informațiile necesare pentru evaluarea riscurilor și să își dea consimțământul pentru
realizarea unor auditări interne și externe a lanțului de aprovizionare.
Managementul riscurilor presupune proceduri de identificare a riscurilor majore și
atenuarea acestora. Evaluarea se face în raport de riscul ca produsele să fie
exploatate ilegal, transportate sau comercializate ilegal sau amestecate cu material
de origine ilegală. Harta lanțului de aprovizionare permite o identificare sistematică a
punctelor din lanț unde pot exista riscuri care necesită o evaluare aprofundată.
Pentru identificarea riscurilor existente într-o anumită zonă de aprovizionare se poate
face apel la datele existente privind profilul de risc al unei țări.
(sursa: captura ecran www.nepcon.org/sourcinghub)
(sursa: captura ecran www.lemncontrolat.ro)
Figura 43: Instrumente suport de identificare a riscurilor la ilegalități în aprovizionarea cu lemn
158
Pentru facilitarea procesului de implementare DDS, NEPCon are a lansat in 2017
„Sourcing Hub”, un instrument disponibil gratuit care oferă informații generale
despre riscurile prezente în mai mult de 60 de țări din lume. Profilul țării cuprinde un
rezumat al riscurilor prezente pentru fiecare dintre țări (figura 43). Evaluarea de risc
generică include informații detaliate cu privire la riscurile existente în raport de
respectarea cerințelor legale din cadrul a 5 categorii de legalitate, însumând 20 de
sub-categorii.
Pentru România, riscurile identificate prin evaluarea de risc națională centralizată
privind achiziția de “lemn controlat” sunt o bază importantă de evaluare și pentru
sistemul DDS (figura 43). De aceea, pe portalul dedicat evaluării pe lemn controlat se
găsesc și documente suport pentru implementarea sistemului DDS
(www.lemncontrolat.ro).
Pentru managerul unei companii din sectorul forestier, măsurile de diminuare a
riscurilor din lanțul de aprovizionare trebuie să fie evaluate și din perspectiva riscului
la care organizația se supune în momentul ne adresării lor. De exemplu, riscurile cu
un grad mare de recurență, dar care pot avea un impact major în legalitatea
produsului trebuie adresate prin măsuri mai drastice, care pot duce la realizarea unor
auditări externe sau la excluderea furnizorului din lanț. Riscurile comune sistemului,
cum ar fi cele de respectare a regulilor de securitatea muncii, trebuie adresate prin
acțiuni concertate stabilite împreună cu furnizorii și adresate prin stabilirea unor
reguli procedurale de furnizare a informațiilor relevante de atenuare a riscului
(evidența instructaje, testări, controale interne etc).
Sistemul due dilligence face astfel apel la ideea de responsabilizare a actorilor de pe
lanțul de producție care primesc un grad ridicat de libertate în documentarea zonelor
de risc și în stabilirea măsurilor de prevenție și de atenuare a riscurilor. Practic, acest
lucru stimulează capacitatea companiilor de a garanta sustenabilitatea lanțului de
producție prin mecanisme specifice economiei de piață. Implementarea formală a
sistemului, de către firmele din sectorul forestier, fără adresarea concretă a
problemelor existente pe lanțul de producție, nu poate să ducă decât la repunerea
statului pe o poziție autoritară prin folosirea instrumentelor de comandă și control.
159
Considerații finale
Managementul resurselor forestiere a devenit o ramură de studiu distinctă care
presupune o abordare holistică a modului în care organizațiile din sectorul forestier
își planifică activitățile, în contextul creșterii interesului socio-politic asupra elaborării
și implementării deciziilor privind gestionarea pădurilor. Globalizarea producției și a
consumului de produse lemnoase și rolul pădurilor în menținerea unor procese
ecosistemice trans-frontaliere, adaugă o perspectivă globală consecințelor pe care
deciziile de management forestier le produc în plan temporal și spațial.
Tocmai de aceea s-a considerat necesară abordarea managementului forestier într-o
accepțiune mai largă decât cea amenajistică și silvotehnică, prin integrarea unei
perspective de guvernanță forestieră, respectiv de definire și caracterizarea a noilor
interacțiuni dintre mediul politic, cel economic și cel social în gestionarea pădurilor.
În ultimii 30 de ani, relațiile dintre organizațiile din sectorul forestier și sectoarele
conexe au devenit mai complexe ținând cont de noile provocări la care trebuie să
răspundă managementul forestier, cum ar fi cele de furnizare de bunuri și servicii
multiple conform strategiilor de bioeconomie și de dezvoltarea rurală, de adaptare a
pădurilor la riscurile induse de schimbări climatice, de sechestrare a carbonului, de
conservare a biodiversității și a capitalului natural critic.
Conjunctura europeană de gestionare a pădurilor se bazează pe instrumente de
responsabilizare a tuturor participanților la procesul de guvernanță forestieră. După
cum s-a arătat, în marea majoritate a țărilor europene, inclusiv în multe țări din fostul
bloc socialist, există o abordare echilibrată a combinației dintre instrumentele de
politică forestieră de reglementare și control, financiare și informaționale.
Gestionarea responsabilă a pădurilor presupune așadar găsirea unei combinații de
instrumente adaptate contextului instituțional și socio-economic național, care să
ducă la maximizarea eficienței de implementare a acestora.
În Romania ultimilor 30 de ani, accentul s-a pus pe menținerea unui regim silvic
restrictiv, care are o fundamentare științifică și tehnică temeinică, realizată însă în
contextul existenței unitare a formei de proprietate de stat asupra pădurilor. Acest
lucru a dus la o abordare precaută atât în procesul de retrocedare a pădurilor (care s-
a dovedit însă haotic și cu grave consecințe asupra ecosistemelor forestiere) cât și în
acordarea de libertăți decizionale proprietarilor de păduri. Practic, s-a adoptat o
singură măsură de liberalizare a dreptului de proprietate, aceea prin care proprietarii
160
de păduri de mici dimensiuni (sub 10 hectare) nu mai au nevoie de amenajament
pentru a recolta un anumit volum de lemn (5 m3/an/ha).
În ciuda schimbărilor instituționale majore care au avut loc în sectorul forestier, prin
retrocedarea pădurilor și privatizarea sectorului de exploatare și industrializare,
statul a încercat să mențină un sistem legislativ rigid care însă nu a avut eficiența
scontată. Experiența de implementare a instrumentelor de comandă și control în țara
noastră a arătat că acestea:
▌ nu au reușit să asigure o gestionare responsabilă a pădurilor private de mici
dimensiuni aspect relevat de dinamica despăduririlor din anii ‘90;
▌ au creat un risc ridicat la ilegalități în sectorul forestier prin modul de
inventariere, autorizare și transport a lemnului, abordare care și-a dovedit
ineficiența conform rezultatelor ultimului ciclu IFN;
▌ nu au convins proprietarii de necesitatea unor masuri de protecție și au
generat reacții adverse privind necesitatea protejării unor zone, în lipsa unor
instrumente compensatorii adecvate;
▌ nu s-au adaptat la modalitățile de adresare a țelurilor de conservare a
biodiversității conform noilor cerințe de gestionare a ariilor protejate Natura
2000; se mențin cerințe de conservare ridicate atribuite de zonarea
funcțională pentru zone care nu se află sub incidența unei arii protejate și în
aceeași măsură unele funcții sunt atribuite formal în arii protejate;
▌ au blocat capacitatea de a implementa instrumente financiare și de piață
folosite cu succes în multe țări din Europa, pentru că plățile pentru servicii
ecosistemice se pot activa doar atunci când proprietarul are drept de decizie
și renunță în mod voluntar la anumite beneficii;
▌ au limitat calea spre adaptare, inovare, planificare strategică și
responsabilizare a participanților la procesul de producție forestieră.
Insistența cu care statul încearcă să răspundă la problemele create de acest sistem
rigid, printr-o supra-reglementare, arată o viziune limitată de înțelegere a proceselor
internaționale de guvernanță, care fac apel la mediul privat și la organizațiile non-
guvernamentale pentru implementarea unor instrumente de răspuns mult mai rapide
și mai eficiente. Modul în care piața internațională a reacționat la problemele recente
privind legalitatea lanțului de aprovizionare cu lemn din România, arată importanța
instrumentelor de piață în responsabilizarea organizațiilor din sector. Nimeni nu își
dorește o gestionare a pădurilor în absența autorității statului, dar autoritatea unui
stat constă în capacitatea de a găsi și implementa soluții viabile la probleme concrete
și nu de a gestiona, prin supra-reglementări, eșecurile decizionale anterioare.
161
Bibliografie
Abrudan, I.V., Ioras, F., Marinescu, V., Ioenscu, O., Horodnic, S.A., Sestras, R., 2009. Developments in the
Romanian forestry and its linkages with other sectors. Notulae Botanicae Horti Agrobotanici Cluj-
Napoca, 37(2), pp.14-21.
Abrudan, I.V., 2012. A decade of non-state administration of forests in Romania: achievements and
challenges. International Forestry Review, 14(3), pp.275-284.
Abbott, K. W., Snidal, D. 2009. The governance triangle: regulatory standards institutions and the shadow
of the state. The politics of global regulation, 44.
Agrawal, A., Chhatre, A., Hardin, R., 2008. Changing Governance of the World’s Forests. Science 13, Vol.
320, no. 5882, pp. 1460-1462, Special Issue on “Forests in Flux”.
Alliannce Environnement EEIG, 2017. Evaluation study of the forestry measures under Rural Development.
European Commision. Final Report.
https://ec.europa.eu/agriculture/sites/agriculture/files/forest/publications/pdf/eval-study-forestry-
measures-report_en.pdf
An, Y., Hu, Y., Shum, M., 2010. Estimating first-price auctions with an unknown number of bidders: A
misclassification approach. Journal of Econometrics 157(2), 328-341.
Arts, B. J. M., Appelstrand, M., Kleinschmit, D., Pülzl, H., Visseren-Hamakers, I. J., Atyi, R. E. A., Enters, T.,
McGinley, K., Yasmi, Y., 2010. Discourses, actors and instruments in international forest governance. In
Embracing complexity: Meeting the challenges of international forest governance. A global
assessment report. Prepared by the Global Forest Expert Panel on the International Forest Regime
(No. 28, pp. 57-74). International Union of Forest Research Organizations (IUFRO).
Arts, B., Buizer, M., 2009. Forests, discourses, institutions: A discursive-institutional analysis of global forest
governance. Forest Policy and Economics, 11(5-6), 340-347.
Athey, S., Cramton, P., Ingraham, A., 2002. Auction-Based Timber Pricing and Complementary Market
Reforms in British Columbia. In Market Design Inc. and Criterion Auctions, p. 31.
Athey, S., Cramton, P., Ingraham, A., 2003. Upset Pricing in Auction Market: an Overview. In, p. 11. Market
Design Inc. and Criterion Auctions.
Athey, S., Levin, J., Seira, E., 2004. Comparing Open and Sealed Bid Auctions: Theory and Evidence from
Timber Auctions. In Auctions and Market Design: Theory, Evidence and Applications, (Consip,
F.E.E.M.a., Ed.). Roma.
Bajari, P., Hortacsu, A., 2001. Auction Models When Bidders Make Small Mistakes: Consequences for
Theory and Estimation. In. Stanford University and University of Chicago.
Balabasciuc, C., 1997. De la codrii Vlăsiei la Legea 18. Bucovina Forestieră 5(1-2): 10-15.
Barbu, C., Nichiforel, L., Scriban, R., Barnoaiea, I., Cenusă, R., 2015. Modificarea gradului de exercitare a
funcțiilor ecoprotective: o analiză comparativă în păduri de stat si private. (Changes in the degree of
ecoprotective functions effectiveness: a comparative study in state and private forests) Bucovina
Forestieră 15 (2), 139–153
Barbu I, 1997. Directive ale politicii forestiere pentru menținerea echilibrului ecologic. Bucovina Forestieră
5(1-2): 22-29
Barbu, I. 1991. Moartea bradului–simptom al degradării mediului. Ed. Ceres, Bucureşti, 225p.
Bateman, I. J., Turner, R. K., 1993. Sustainable Environmental Economics and Management: Principles and
Practice. London: Bellhaven, 390p.
Beckert, J., 1999. Agency, entrepreneurs, and institutional change. The role of strategic choice and
institutionalized practices in organizations. Organization studies, 20(5), pp.777-799.
162
Bemelmans-Videc, M.L., Rist, R.C. Vedung, E.O. (eds)., 2011. Carrots, sticks, and sermons: Policy instruments
and their evaluation (Vol. 1). Transaction Publishers.
Biriș, I.-A., 2017. Situația pădurilor virgine din România. Web:
https://www.greenpeace.org/romania/Global/romania/paduri/Paduri%20virgine/Situa%C8%9Bia_p%C4%
83durilor_virgine_din_Rom%C3%A2nia_low_res.pdf
Blin, C.R., Hendricks, L.T., 1997. Marketing Timber from the Private Woodland. In. University of Minnesota,
College of Natural Resources.
Blujdea, V., 2015. Studiu privind perceptia asupra impactului schimbarii climatice asupra pădurilor. Analele
ICAS. 48
Buliga, B., Nichiforel, L., 2019. Voluntary forest certification vs. stringent legal frameworks: Romania as a
case study. Journal of Cleaner Production, 207, pp.329-342.
Boillat, S., Gerber, J. D., Oberlack, C., Zaehringer, J., Ifejika Speranza, C., Rist, S., 2018. Distant interactions,
power, and environmental justice in protected area governance: A telecoupling perspective.
Sustainability, 10(11), 3954.
Buongiorno, J., Young, T., 1984. Statistical appraisal of timber with an application to the Chequamegon
National Forest. Northern Journal of Applied Forestry 1(4), 72-76.
Bouriaud, L., 2001. Sustainable forest management: with or without privately owned forests? A Romanian
case survey. In Niskanen, A. and Vayrynen, J., eds., Economic sustainability of small scale forestry, EFI
Proceedings n. 36, 290 p., ISSN 12378801; ISBN 9529844824, pp. 143-159
Bouriaud, L., Schmithüsen, F., 2005. Allocation of property rights on forests through ownership reform and
forest policies in Central and Eastern European countries. Schweizerische Zeitschrift fur Forstwesen,
156(8), pp.297-305.
Bouriaud, L., Nichiforel, L., Nastase, C., 2005a. Structural and institutional conditions of innovation process
in Romanian forestry: methodological aspects and research needed. Forestry and sustainable
development Buletin of the Transivania Univ. Brasov seria A, Brasov.
Bouriaud, L., 2006. Ownership and property rights – factors relevant for innovation and enterprise
development in small-scale forestry. In Niskanen, A., ed., 2006. Issues affecting enterprise
development in the forest sector in Europe. University of Joensuu, Faculty of Forestry, Research Notes
169. 406 p., 58-70, ISSN 1235-7421, ISBN 952-458-851-X
Bouriaud, L., Nichiforel, L., G. Weiss, A. Bajaktari, M. Curovic, Z. Dobsinska, P. Glavonjic, V. Jarský, Z.
Sarvasova, M. Teder, Z. Zalite, 2013. Governance of private forests in Eastern and Central Europe: An 7
analysis of forest harvesting and management rights. Annals of Forest Ressearch 56(1): 199-215.
Brown, R., Kilgore, M., Blinn, C., Coggins, J., Pfender, C., 2010. Assessing State Timber Sale Policies,
Programs and Stumpage Price Drivers. In Staff Paper Series Number 2009, p. 175. College of Food,
Agricultural and Natural Resource Sciences and the Agricultural Experiment Station, Minnesota.
Buttoud, G., 1990. Economie de la foret et offre de bois. ENGREF, Nancy.
Bulinschi, S.R., 2011, Responsabilități sociale și de mediu în guvernanța pădurilor din România. Teză de
doctorat. Universitatea Stefan cel Mare Suceava. 191p.
Carrasco, L. R., J. Chan, F. L. McGrath, and L. T. P. Nghiem., 2017. Biodiversity conservation in a telecoupled
world. Ecology and Society 22(3):24.
Carroll, A.B., 1991. The pyramid of corporate social responsibility: Toward the moral management of
organizational stakeholders. Business horizons, 34(4), pp.39-48.
Carter, D.R., Newman, D.H., 1998. The impact of Reserve Prices in Sealed Bid Federal Timber Sale Auctions.
Forest Science 44(4), 485-495.
Che, Y.-K., Kim, J., 2009. Optimal collusion-proof auctions. Journal of Economic Theory 144(2), 565-603.
Chen, S.S.-I., 2010. Hedonic Valuation of Timber Stands in the Great Lakes Northern Forests. In Agricultural,
Food and Resource Economics, p. 46. Michigan State University.
163
Chowdhury, P.R., 2008. Controlling collusion in auctions: The role of ceilings and reserve prices. Economics
Letters 98(3), 240-246.
Coase, R., 1960. The Problem of Social Cost. Journal of Law and Economics 3(1), 1-44.
CE (Comisia Europeană), 1992. Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de
faună și floră sălbatică. Web: https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/TXT/?uri=celex%3A31992L0043
CE (Comisia Europeană), 2001. Directiva 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie
2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului. https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32001L0042
CE (Comisia Europeană), 2005. Regulamentul (CE) 2173/2005 privind instituirea unui regim de licențe FLEGT
pentru importurile de lemn în Comunitatea Europeană. Web: https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/GA/TXT/?uri=CELEX:32005R2173
CE (Comisia Europeană), 2005. Regulamentul (CE) 1290/2005 privind finanțarea politicii agricole comune.
Web: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A32005R1290
CE (Comisia Europeană), 2009. Directiva 2009/147/CE privind conservarea păsărilor sălbatice. Web:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:32009L0147
CE (Comisia Europeană), 2009. Directiva 2009/28/CE privind promovarea utilizării energiei din surse
regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE. Web:
https://eur-lex.europa.eu/eli/dir/2009/28/oj
CE (Comisia Europeană),2010. Regulamentul (UE) 995/2010 de stabilire a obligațiilor care revin operatorilor
care introduc pe piață lemn și produse din lemn. Web: https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32010R0995&from=EN
CE (Comisia Europeană), 2019. Forest Practices and Climate Change: Final report. EPI-AGRI Focus Group.
Web: https://ec.europa.eu/eip/agriculture/en/publications/eip-agri-focus-group-forest-practices-and-
climate
CE (Comisia Europeană), 2011. Strategia Europeană de Biodiversitate.
http://ec.europa.eu/environment/nature/biodiversity/strategy/index_en.htm
CE (Comisia Europeană), 2012. Strategia Comisiei Europene pentru o bioeconomie durabilă.
https://ec.europa.eu/research/bioeconomy/index.cfm?pg=policy&lib=strategy
CE (Comisia Europeană), 2018. O nouă strategie a Uniunii Europene pentru păduri și sectorul forestier.
Bruxel. https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/food-farming-fisheries/forestry/documents/report-
progress-eu-forest-strategy-com-2018-811-f1_en.pdf
Cline-Cole, R., 2007. Woodfuel Discourses and the reframing of wood-energy. Forum for Development
Studies 34(1): 121–153
Cook, N. J., Wright, G. D., Andersson, K. P., 2017. Local Politics of Forest Governance: Why NGO Support
Can Reduce Local Government Responsiveness. World Development, 92, 203-214.
Coșofreț, C., Barnoaiea, I., Nichiforel, L., Iacobescu, O., 2015. Analiza dinamicii pertubării vegetației
forestiere la scară regională pe imagini satelitare LANDSAT, 21-22 Aprilie 2015, Reconstrucția ecologică
între deziderat și realitate, CROSSBORDER INVENTORY OF DEGRADED LAND, Clubul Bursei Iași
Cubbage, F., Harou, P., Sills, E., 2007. Policy instruments to enhance multi-functional forest management.
Forest Policy and Economics 9, pp. 833–851.
Curtea de Conturi, 2013. Raport de audit privind Situația patrimonială a fondului forestier din România, în
perioada 1990-2012. Web: http://www.curteadeconturi.ro/Publicatii/economie7.pdf
Curtis, P.G., Slay, C.M., Harris, N.L., Tyukavina, A., Hansen, M.C., 2018. Classifying drivers of global forest
loss. Science, 361(6407), pp.1108-1111.
Decreto-Lei 63, 2004. Fundo Florestal Permanent. Instituto Instituto da Conservação da Natureza e das
Florestas (ICNF). Web: http://www2.icnf.pt/portal/fundos/fundo-florestal-permanente
164
Department of Agriculture, Food and Forestry, 1996. Growing for the Future–A Strategic Plan for the
Development of the Forestry Sector in Ireland. Web:
http://www.agriculture.gov.ie/forestservice/publications/growingforthefuture/
Drăgoi, S., 2003. Cercetări privind costul de producție din silvicultură şi corelația acestuia cu prețul de livrare
al lemnului pe picior. In, Vol. Teză de doctorat, p. 256. Universitatea „Transilvania”, Braşov.
Drăgoi, M., 2004. Amenajarea pădurilor. Editura Universității ”Ştefan cel Mare” Suceava, Suceava. 268.
Drăgoi, M., 2008. Economie și Management Forestier. Editura Universității, Suceava.
Drăgoi, M., Cîrnu, M., 2016. Plata serviciilor ecosistemice: context legal și metode consacrate de evaluare,
cu aplicație la păduri. Bucovina Forestieră, 16(1), pp.95-106.
Drăgoi, M., 2016. Joining or not joining non-industrial private forests into a single management unit: A case
study shaped as an Analytic Network Process. In: Forest Policy Economics.
Dorondel, S., 2008. They should be killed. The Rights and Wrongs of Land Restitution:”Restoring What Was
Ours”, p.43.
Duncker, P. S., S. M. Barreiro, G. M. Hengeveld, T. Lind, W. L. Mason, S. Ambrozy, H. Spiecker., 2012.
Classification of forest management approaches: a new conceptual framework and its applicability to
European forestry. Ecology and Society 17(4): 51.
ECORYS, 2009. Shaping forest communication in the European Union: public perceptions of forests and
forestry. Tender no. AGRI-2008-EVAL-10. Web:
https://ec.europa.eu/agriculture/sites/agriculture/files/external-studies/2009/forest-
communication/finalreport_en.pdf
Elyakime, B., Loisel, P., 2005. An optimal standing timber auction? Journal of Forest Economics 11(2), 107-
120.
Elyakime, B., Cabanettes, A., 2009. How to improve the marketing of timber in France? Forest Policy and
Economics 11(3), 169-173.
ENRD (European Network for Rural Development), 2015. Output Indicators 2007-2013. Measure 226:
Restoring forestry potential and introducing prevention actions. Rural Development Programmes
2007-2013. Web: https://enrd.ec.europa.eu/policy-in-action/rural-development-policy-in-figures/rdp-
monitoring-indicator-tables/output-indicators_en
ENRD (European Network for Rural Development), 2015. Output Indicators 2007-2013. Measure 224:
Natura 2000 Payments. Rural Development Programmes 2007-2013. Web:
https://enrd.ec.europa.eu/policy-in-action/rural-development-policy-in-figures/rdp-monitoring-
indicator-tables/output-indicators_en
EPI-AGRI, 2019. Forest Practices & Climate Change. Web:
https://ec.europa.eu/eip/agriculture/en/news/forestry-and-climate-change
EUROSTAT, 2016. Agriculture, forestry and fishery statistics Web:
https://ec.europa.eu/eurostat/documents/3217494/7777899/KS-FK-16-001-EN-N.pdf/cae3c56f-53e2-
404a-9e9e-fb5f57ab49e3
Evans, D., 2012. Building the European union’s Natura 2000 network. Nature conservation, 1, p.11.
Fligstein, N., 1996. Markets as politics: A political-cultural approach to market institutions. American
sociological review, pp.656-673.
FORDAQ, 2016. Prețuri de referință unice la nivel național în 2017, la Romsilva. Comunicat de presă. Web:
https://lemn.fordaq.com/news/Preturi_de_referinta_unice_la_49028.html
FORDAQ, 2018. Dispar pădurile României? Ce ne spune Inventarul Forestier Național. Comunicar de presă.
Web: https://lemn.fordaq.com/news/Dispar_p%C4%83durile_Rom%C3%A2niei_Ce_ne_60937.html
Forest Europe, 2015. State of Europe’s Forests. Web: https://foresteurope.org/state-europes-forests-2015-
report/
FAO (Food and Agriculture Organization of the United Nations), 2015. FRA 2015 Terms and Definitions.
Forest Resources Assessment Working Paper 180. Food and Agriculture Organization of the United
165
Nations, Rome. Web:
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:yugWNSL1tsAJ:www.fao.org/docrep/017/a
p862e/ap862e00.pdf+&cd=1&hl=en&ct=clnk&gl=ro
Fish, R., Church, A., Winter, M., 2016. Conceptualising cultural ecosystem services: a novel framework for
research and critical engagement. Ecosystem Services, 21, 208-217.
FSC (Forest Stewardship Council), 2018. Web: https://ic.fsc.org/en/web-page-/holzindustrie-schweighofer-
hs
Ghani, A.N.A., Othman, M.S.H., 2003. Forest Pricing Policy in Malaysia. In Economy and Environment
Program for Southeast Asia (EEPSEA). Research Report.
Gemmill, B., Bamidele-Izu, A., 2002. The role of NGOs and civil society in global environmental governance.
Global environmental governance: Options and opportunities, 77-100.
Giurgiu, V., Constantinescu, N., N, Costea, C., 1983. Cercetări privind fundamentarea prețului lemnului pe
picior. In Manuscris ICAS. Bucuresti.
Giurgiu, V., 2010. Considerații asupra stării pădurilor României, Revista pădurilor nr.2.
Giurgiu, V., 2010. Pădurile și schimbările climatice. Revista pădurilor.
Glueck P., Rayner J., Cashore B., 2005. Change in the governance of forest resources. în Mery G, Alfaro R,
Kanninen M, Lobovikov M (eds). Forests in the global balance: changing paradigms, IUFRO World
Series, Helsinki, pp. 51–74.
Global Forest Watch, 2014. Web: https://www.globalforestwatch.org/map
Gong, P., Boman, M., Mattsson, L., 2005. Non-timber benefits, price uncertainty and optimal harvest of an
even-aged stand. Forest Policy and Economics 7(3), 283-295.
Gong, P., Löfgren, K.G., 2007. Market and welfare implications of the reservation price strategy for forest
harvest decisions. Journal of Forest Economics 13(4), 217-243.
Gordon, K., 2001. “The OECD Guidelines and Other Corporate Responsibility Instruments: A Comparison”,
OECD Working Papers on International Investment, 2001/05, OECD Publishing.
Górriz-Mifsud, E., Donazar, L.O., Eseverri, E.M., Govigli, V.M., 2017. The challenges of coordinating forest
owners for joint management. Forest Policy and Economics.
Greenpeace, 2015. Ghidul Voluntarului pentru Protecția Pădurilor. Web:
https://www.greenpeace.org/romania/ro/campanii/paduri/publicatii/ghid-voluntar-paduri/
Griffiths, P., Kuemmerle, T., Kennedy, R.E., Abrudan, I.V., Knorn, J., Hostert, P., 2012. Using annual time-
series of Landsat images to assess the effects of forest restitution in post-socialist Romania. Remote
Sensing of Environment. 118, 199–214.
Hall-Jones, P., 2006. The Rise and Rise of NGOs Global Policy Forum, May 2006, 54-63.
Hangler, J., 2010. The roundwood sale system in Austria. In Wood Symposium. Poznan.
Hansen, M.C., Potapov, P.V., Moore, R., Hancher, M., Turubanova, S.A.A., Tyukavina, A., Thau, D., Stehman,
S.V., Goetz, S.J., Loveland, T.R., Kommareddy, A., 2013. High-resolution global maps of 21st-century
forest cover change. Science, 342(6160), pp.850-853.
Halalisan, A.F., Abrudan, I.V., Popa, B., 2018. Forest management certification in Romania: motivations and
perceptions. Forests 9.
Humphreys, D., 2004. Redefining the issues: NGO influence on international forest negotiations. Global
Environmental Politics, 4(2), 51-74.
Humphreys, D., 2009. Discourse as ideology: Neoliberalism and the limits of international forest policy.
Forest Policy and Economics, 11(5-6), pp.319-325.
IFN (Inventarul Forestier Național), 2018. Rezultatele Inventarului Forestier Naționale. Web:
http://roifn.ro/site/
INFORMA, 2013. Analiza impactului antreprenoriatului instituțional în gestionarea durabilă a pădurilor în
România prin instrumente socio-economice și de teledetecție [Institutional entrepreneurship and
166
impacts on sustainable forest management in Romania: bridging socio-economic and remote sensing
tools]. Raport de implementare pe anul 2013. Web: http://www.silvic.usv.ro/informa/index.php
INFORMA, 2014. Analiza impactului antreprenoriatului instituțional în gestionarea durabilă a pădurilor în
România prin instrumente socio-economice și de teledetecție [Institutional entrepreneurship and
impacts on sustainable forest management in Romania: bridging socio-economic and remote sensing
tools]. Raport de implementare pe anul 2014. Web: http://www.silvic.usv.ro/informa/index.php
Iojă, C.I., Pătroescu, M., Rozylowicz, L., Popescu, V.D., Vergheleț, M., Zotta, M.I., Felciuc, M., 2010. The
efficacy of Romania’s protected areas network in conserving biodiversity. Biological Conservation. 143,
2468-2476.
Ioras, F., Abrudan, I.V., 2006. The Romanian forestry sector: privatisation facts. International Forestry
Review, 8(3), pp.361-367.
Irimie, D.L., Essmann, H.F., 2009. Forest property rights in the frame of public policies and societal change.
Forest Policy and Economics. 11, 95–101.
Kirkegaard, R., 2005. Participation fees vs. reserve prices in auctions with asymmetric or colluding buyers.
Economics Letters 89, 328-332.
Kishor, N., Tapani, O., 2006. Combating illegal logging and corruption in the forestry sector. Environmental
Matters Annual Review, July 2005 – June 2006, Washington.
Kleinschmit, D., Lindstad, B. H., Thorsen, B. J., Toppinen, A., Roos, A., Baardsen, S., 2014. Shades of green:
a social scientific view on bioeconomy in the forest sector. Scandinavian journal of forest research,
29(4), 402-410.
Knoke, T., Stang, S., Remler, N., Seifert, T., 2006. Ranking the importance of quality variables for the price
of high quality beech timber (Fagus sylvatica L.). Annals of . Forest Science. 63(4), 399-413.
Knorn, J., Kuemmerle, T., Radeloff, V.C., Szabo, A., Mindrescu, M., Keeton, W.S., Abrudan, I., Griffiths, P.,
Gancz, V., Hostert, P., 2012. Forest restitution and protected area effectiveness in post-socialist
Romania. Biological Conservation, 146(1), pp.204-212. Laufer, W. S., 2003. Social accountability and
corporate greenwashing. Journal of business ethics, 43(3), 253-261.
Kolis, K., Hiironen, J., Riekkinen, K., Vitikainen, A., 2017. Forest land consolidation and its effect on climate.
Land Use Policy, 61, 536-542.
Kuemmerle, T., Müller, D., Griffiths, P. and Rusu, M., 2009. Land use change in Southern Romania after the
collapse of socialism. Regional Environmental Change, 9(1), p.1.
Laufer, W.S., 2003. Social accountability and corporate greenwashing. Journal of Business Ethics, 43(3),
pp.253-261.
Lawrence, A. Szabo, A., 2005. Forest restitution in Romania: challenging the value systems of foresters and
farmers. In Conference on european forests in ethical discourse, Vol. 18, p. 19.
Lawrence, A., 2009. Forestry in transition: Imperial legacy and negotiated expertise in Romania and Poland.
Forest Policy and Economics, 11(5-6), 429-436.
Leefers, L.A., Potter-Witter, K., 2006. Timber sale characteristics and competition for purchase stumpage:
a case study from the Lake States. Forest Science 52(4), 460-467.
Legea 46, 2008. Codul Silvic. Publicat în Monitorul Oficial la data de 19.03.2008. Web:
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame.
Legea 287, 2009. Codul Civil. Publicat în Monitorul Oficial la data de 26.07.2009. Web:
http://www.dsclex.ro/coduri/cod.civil.pdf
Legea 246, 2005. Aprobarea Ordonanței 26/2000 cu privire la organizații și fundații. Publicat în Monitorul
Oficial, Partea I la data de 25.07.2005. Web:
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=65255
Liu, J., Hull, V., Batistella, M., DeFries, R., Dietz, T., Fu, F., Hertel, T.W., Izaurralde, R.C., Lambin, E.F., Li, S.
Martinelli, L.A., 2013. Framing sustainability in a telecoupled world. Ecology and Society, 18(2).
167
Löfmarck, E., Uggla, Y., Lidskog, R., 2017. Freedom with what? Interpretations of “responsibility” in
Swedish forestry practice. Forest Policy and Economics, 75, 34-40.
Lu, F., Gong, P., 2005. Adaptive thinning strategies for mixed-species stand management with stochastic
prices. Journal of Forest Economics 11(1), 53-71.
Lupuleasa, A., Popa, B., 2018. Percepția angajatorilor din domeniul administrației silvice asupra pregătirii
absolvenților de silvicultură: studiu de caz - județul Suceava. Buletinul Universității Transilvania Brașov.
Jacobsen, J.B., Helles, F., 2006. Adaptive and nonadaptive harvesting in uneven-aged beech forest with
stochastic prices. Forest Policy and Economics 8(3), 223-238.
Jöbstl, H.A., 2010. Do altered prices and logging costs for logs of small diameters affect the optimum
rotation of Norway spruce in mountainous regions? Forest Policy and Economics In Press, Corrected
Proof.
Jochem, D., Weimar, H., Bösch, M., Mantau, U., Dieter, M., 2015. Estimation of wood removals and fellings
in Germany: a calculation approach based on the amount of used roundwood. European Journal of
Forest Research, 134(5), 869-888.
Lengwiler, Y., Wolfstetter, E., 2010. Auctions and corruption: An analysis of bid rigging by a corrupt
auctioneer. Journal of Economic Dynamics and Control 34(10), 1872-1892.
May, C., 2017. Transnational crime and the developing world.
MacKay, D.G., Baughman, M.J., 1996. Multiple regression-based transactions evidence timber appraisal for
Minnesota’s state forests. Northern Journal of Applied Forestry 13(3), 129-134.
Mantescu, L., Vasile, M., 2009. Property reforms in rural Romania and community-based forests. Romanian
Sociology, 7(2), pp.95-113.
MAP (Ministerul Apelor și Pădurilor), 2018. Comunicat de presă privind rezultatele ciclului II IFN. Web:
http://apepaduri.gov.ro/rezultatele-inventarului-forestier-national-ciclul-ii-au-fost-anuntate-in-
prezenta-ministrului-ioan-denes-in-cadrul-forumului-padurilor-industriei-lemnului-si-economiei-verzi/
Matilainen, A., Koch, M., Zivojinovic, I., Lähdesmäki, M., Lidestav, G., Karppinen, H., Didolot, F., Jarsky, V.,
Põllumäe, P., Colson, V., Hricova, Z., 2019. Perceptions of ownership among new forest owners–A
qualitative study in European context. Forest Policy and Economics.
McGann, J., Johnstone, M., 2006. The power shift and the NGO credibility crisis. The International Journal
of Not-for-Profit Law. 8. 65-77.
Milescu, I., 1997. În legătură cu proprietatea asupra pădurilor. Bucovina Forestieră 5(1-2): 10-15.
Milescu, I., 2002. Economie forestieră. Editura Muşatinii, Suceava.
MEA (Millennium Ecosystem Assessment), 2005. Ecosystems and Human Well-being. Synthesis. Island
Press, Washington, DC. Web:
https://www.millenniumassessment.org/documents/document.356.aspx.pdf
MM (Ministerul Mediului), 2015. Raport privind starea pădurilor Românei. Ministerul Mediului, Apelor și
Pădurilor, 2005-2015. Web: http://www.mmediu.ro/categorie/starea-padurilor/209
Ministerul Public, 2019. Web: http://www.mpublic.ro/ro/content/cooperare-interinstitutionala
MAP (Ministerul Apelor și Pădurilor), 2017. Raport privind starea pădurilor României. Web:
apepaduri.gov.ro/wp-content/uploads/2014/07/Starea-p%C4%83durilor-%C3%AEn-anul-2017.pdf
Mori, A.S., Lertzman, K.P., Gustafsson, L., 2016. Biodiversity and ecosystem services in forest ecosystems:
a research agenda for applied forest ecology. Journal of Applied Ecology.
Nabuurs, G.J., Lindner, M., Verkerk, P.J., Gunia, K., Deda, P., Michalak, R. Grassi, G., 2013. First signs of
carbon sink saturation in European forest biomass. Nature Climate Change, 3(9), p.792.
Nichiforel, G., 2007. Stadiul aplicării legilor retrocedării privitoare la păduri (Current status in forest
restitutions), Bucovina forestieră, XV, 21-43.
Nichiforel, L., Keary, K., Deuffic, P., Weiss, G., Thorsen, B.J., Winkel, G., Avdibegović, M., Dobšinská, Z.,
Feliciano, D., Gatto, P. …& Mifsud, E.G., 2018. How private are Europe’s private forests? A comparative
property rights analysis. Land Use Policy, 76, pp.535-552.
168
Nichiforel, L., Bouriaud, L., Drăgoi, M., Dorondel, S., Măntescu, L. Terpe, H., 2015. Forest land ownership
change in Romania. COST Action FP1201 FACESMAP Country Report, European Forest Institute Central-
East and South-East European Regional Office, Vienna [Online publication].
Nichiforel, L., 2011. Cercetari privind fundamentarea pretului lemnului pe picior in diferite conditii de
comercializare si industrializare. Teză de doctorat. Universitatea Stefan cel Mare Suceava.
Nichiforel, L., 2010. Assessing patterns of forest owner’s behaviours in the implementation of multi-
functional forest management principles in Romanian small-scale forestry. Annals of Forest Research
53(1), 71-80.
Nichiforel, L., Schanz, H., 2011. Property rights distribution and entrepreneurial rent-seeking in Romanian
forestry: a perspective of private forest owners. European Journal of Forest Research, 130(3), pp.369-
381.
Nichiforel, R., Nichiforel, L., 2011. Perception of relevant stakeholders on the potential of the
implementation of the “Due Diligence” system in combating illegal logging in Romania.
Nichiforel, R., 2011. Stakeholder Analysis of the Romanian Forest Sector. The Annals of ”Ștefan cel Mare”
University of Suceava. Fascicle of the Faculty of Economics and Public Administration, Vol. 11, No. 1 (13),
pp. 114-125, ISSN 2066-575X.
Niccolucci, M.J., Schuster, E.G., 1994,. Effect of database length and weights on transaction evidence
timber appraisal models. Western Journal of Applied Forestry 9(3), 71.
Niquidet, K., Kooten, C.v., 2006. Transaction Evidence Appraisal: Competition in British Columbia’s
Stumpage Markets. Forest Science 52(4), 451 - 459.
North, D.C., 1990. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge University
Press, Cambridge.
OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development), 2010. Costul biodiversității.
Eficientizarea plăților pentru serviciile de mediu. Paris. Web:
http://www.oecd.org/env/resources/biodiversity.htm
Ostrom, E. 2005. Understanding institutional diversity. Princeton university press.
Ostrom, E. Schlager, E., 1996. The formation of property rights. Rights to nature: Ecological, economic,
cultural, and political principles of institutions for the environment, 127156.
Palaghianu, C., Nichiforel, L., 2016. Între percepții și precepte în dialogul despre pădurile României.
Bucovina Forestieră, 16(1), pp.3-8.
Pearce, D., Putz, F., Vanclay, J.K., 1999. A sustainable forest future. In CSERGE Working Paper GEC 99-15.
Petrescu, M., 1993. Concepte şi metode de evaluare a prețului lemnului pe picior în condițiile economiei de
piață. In. ICAS, Bucuresti.
Preget, R., Waelbroeck, P., 2006. Hedonic Prices for Timber Auctions with Endogenous Participation. In, p.
27. ENGREF/INRA, Nancy.
Pokorny, B., Schanz, H., 2003. Empirical Determination of Political Cultures as a Basis for Effective
Coordination of Forest Management Systems, Society & Natural Resources: An International Journal,
16:10, 887-908.
Popa, B., Pache, R.G., 2016. The concept of ecosystem services-the solution to support the regulation
efforts of the forestry sector in Romania. Revista Pădurilor, 131(3/4), pp.41-53.
Popa, B., Coman C., Borz S. A., Niță D. M., 2013. Total economic value of natural capital - a case study of
Piatra Craiului National Park. Notulae Botanicae Horti Agrobotanici Cluj-Napoca 412: 608-612.
Prasad, A., Holzinger, I., 2013. Seeing through smoke and mirrors: A critical analysis of marketing CSR.
Journal of Business Research, 66(10), 1915-1921.
Pülzl, H., Kleinschmit, D., Arts, B., 2014. Bioeconomy–an emerging meta-discourse affecting forest
discourses?. Scandinavian Journal of Forest Research, 29(4), pp.386-393.
Pukkala, T., 2014. Does biofuel harvesting and continuous cover management increase carbon
sequestration?. Forest Policy and Economics, 43, pp.41-50.
169
Pulla, P., Schuck, A., Verkerk, P.J., Lasserre, B., Marchetti, M., Green, T., 2013. Mapping the distribution of
forest ownership in Europe. European Forest Institute, Joensuu.
Puwein, W., 2008. Price Formation on the Roundwood Market in Austria. WIFO Monatsberichte (monthly
reports) 81(6), 473-482.
Rametsteiner, E., 2009. Governance Concepts and their Application in Forest Policy Initiatives from Global
to Local Levels, Small-scale Forestry (2009) 8, pp. 143–158.
Rhodes, R.A., 1997. Understanding governance: Policy networks, governance, reflexivity and
accountability. Open university press.
Ring, I., Hansjürgens, B., Elmqvist, T., Wittmer, H., Sukhdev, P., 2010. Challenges in framing the economics
of ecosystems and biodiversity: the TEEB initiative. Current Opinion in Environmental Sustainability,
2(1-2), 15-26.
Quayle, M.J., 2002. Alternative Price Adjustment Models for longterm log contracts – impacts on Small
Scale Forest Farmers. In International Symposium on Contributions of Family-Farm-Enterprises to
Sustainable Rural Development. IUFRO, Gengenbach, Germany.
Samuelson, P. A., 1976. Economics of forestry in an evolving society, Economic Inquiry, 14, pp. 466–492
Săndulescu, E., Wagner, J., Pailler, S., Floyd, D., Davis, C., 2007. Policy analysis of a government-sanctioned
management plan for community-owned forest in Romania. Forest Policy and Economics. 10, 14–24.
Sarvasova, Z., Zivojinovic, I., Weiss, G., Dobsinská, Z., Dragoi, M., Gál, J., Jarský, V., Mizaraite, D., Põllumäe,
P., Sálka, J., Schiberna, E., Sisák, L., Wolfslehner, B., Zalite, Z., Zalitis, T., 2015. Forest owners
associations in the Central and Eastern European Region. Small Scale Forestry. 14, 217–232.
Schanz, H., 1997. Sustainable forest management–on the meanings and functions of a central term in
forestry. In Voluntary Paper for XI. World Forest Congress, Antalya.
Schmithüsen, F.J., 2007. Multifunctional forestry practices as a land use strategy to meet increasing private
and public demands in modern societies. Working papers. Forest Policy and Forest Economics
Department of Forest Sciences. International series, 2007(2).
Schmithüsen, F., Hirsch, F., Korotkov, A., Guarin, H., Wilnhammer, M., Slaby, R., 2008. Private Forest
Ownership in Europe. Geneva, UN Economic Commission for Europe.
Schmitter, P.C., 2002. Participation in governance arrangements: is there any reason to expect it will
achieve “sustainable and innovative policies in a multi-level context”?. In Participatory governance
(pp. 51-69). VS Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden.
Schlager, E. Ostrom, E., 1992. Property-rights regimes and natural resources: a conceptual analysis. Land
economics, pp.249-262.
Scriban, R., Nichiforel, L., Barnoaiea, I., 2016. Evoluția arboretelor retrocedate în baza Legii 18/1991 si
estimarea rentei economice asociate, în condiții alternative de gestionare. (Evolution of restituted
stands under the Law 18/1991 and estimation of associated economic rent, in different management
approaches). Bucovina Forestieră. 16 (1), 43–58.
Scriban, R.E., Nichiforel, L., Bouriaud, L.G., Barnoaiea, I., Cosofret, V.C. Barbu, C.O., 2019. Governance of
the forest restitution process in Romania: An application of the DPSIR model. Forest Policy and
Economics 99, pp 59-67.
Secco, L., Da Re, R., Gatto, P., Taku Tassa, D., 2010. How to measure Governance in Forestry: Key
dimensions and indicators from emerging economic mechanisms. Proceedings of the International
Conference- Forum on Emerging Economic Mechanisms: Implications for Forest-related policies and
Sector Governance. FAO/University of Tuscia (Italy), Rome, 6-8 October 2010.
Seele, P., Gatti, L., 2017. Greenwashing revisited: In search of a typology and accusation‐based definition
incorporating legitimacy strategies. Business Strategy and the Environment, 26(2), 239-252.
Simwood., 2017. Handbook for wood mobilisation in Europe. European Forest Institute. ISBN 978-2-
9519296-4-9. 116p.
170
Singer, B., 2008. Putting the national back into forest-related policies: the international forests regime and
national policies in Brazil and Indonesia. International Forestry Review, 10(3), pp.523-537.
Sotirov, M., (ed)., 2017. Natura 2000 and forests: Assessing the state of implementation and effectiveness.
What Science Can Tell Us 7. European Forest Institute. Web: https://www.efi.int/publications-
bank/natura-2000-and-forests-assessing-state-implementation-and-effectiveness
Sterba, H., Golser, M., Moser, M., Schadauer, K., 2000. A timber harvesting model for Austria. Computers
and Electronics in Agriculture 28(2), 133-149.
Stoker, G., 1998. Governance as theory: five propositions. International social science journal, 50(155),
pp.17-28.
Stone, J., Rideout, D., 1997. Does sealed bidding promote competition in the auctioning of public timber?
Journal of Forest Economics 3(2), 133-142.
Størdal, S., 2004. Efficient timber pricing and purchasing behavior in forest owners' associations. Journal
of Forest Economics 10(3), 135-147.
Strîmbu, B.M., Hickey, G.M., Strimbu, V.G., 2005. Forest conditions and management under rapid
legislation change in Romania. The Forestry Chronicle. 81 (3), 350–358
Synek, M., 2017. Wood balance of the Czech Republic. Personal presentation, Jena, Germany.
Tacconi, L., 2007. Illegal Logging: Law Enforcement, Livelihoods and the Timber Trade. Lucca Tacconi (ed),
Earthscan, London, Sterling, VA, ISBN-13: 978-1-84407-348-1.
Ten Brink, P., 2012. The economics of ecosystems and biodiversity in national and international policy
making. Routledge.
Thompson, M., Ellis, R., Wildavsky, A., 1990. Cultural theory. Boulder, Co: Westview Press.
Thorsen, J, B., Mauser, R., Tywhinen, L., Prokofieva, I. and Stenger, A., 2014. The provision of forest
ecosystem services. Volume I: Quantifying and Valuing Non-marketed Ecosystem Services. European
Forest Institute, pp.1-76.
Toivonen, R., 1997. Roundwood Price Reporting: Comparison of a Few European Countries. In Working
Papers. Pellervo Economic Research Institute, Helsinki.
Toppinen, A., Li, N., Tuppura, A., Xiong, Y., 2012. Corporate responsibility and strategic groups in the forest‐
based industry: Exploratory analysis based on the Global Reporting Initiative (GRI) framework.
Corporate Social Responsibility and Environmental Management, 19(4), 191-205.
Turner, R.K., 1993. Sustainability: principles and practice. In: Turner, R.K. (Ed.), Sustainable Environmental
Economics and Management: Principles and Practice. Belhaven Press,New York/London, pp. 30-36.
UHUL (Forest Management Institute), 2007. National Forest Inventory of the Czech Republic. Introduction,
methods, results. Web: http://www.uhul.cz/what-we-do/national-forest-inventory
UNECE/FAO, 2015. Forests in the ECE Region: trends and challenges in achieving the global objectives on
forests. ECE/TIM/SP/37. Geneva: United Nations Publications.
UNECE, 2019. Who owns the forests? Forest ownership and tenure in the UNECE Region. Web:
https://www.unece.org/fileadmin/DAM/timber/meetings/2018/20181214/unece-ownership_extract-
draft.pdf
Vorobeț, V., 1997. Unele considerații cu privire la aplicarea Legii nr. 18/1991 în silvicultură raportate la
prevederile Codului Silvic. Bucovina Forestieră 5(1-2): 10-15.
WB (World Bank), 2005. Forest institutions in transition : experiences and lessons from Eastern Europe
(English). Washington, DC: World Bank. Web:
http://documents.worldbank.org/curated/en/985721468249610029/Forest-institutions-in-transition-
experiences-and-lessons-from-Eastern-Europe
WCED (World Commission on Environment and Development), 1987. Our common Future. Brundtland
Report. Web:
file:///C:/Users/Computer%20User/Downloads/our_common_futurebrundtlandreport1987.pdf
171
Werland, S., 2009. Global forest governance—Bringing forestry science (back) in. Forest Policy and
Economics, 11(5-6), pp.446-451.
Weiss, G., Lawrence, A., Hujala, T., Lidestav, G., Nichiforel, L., Nybakk, E., ... & Živojinović, I. 2019. Forest
ownership changes in Europe: State of knowledge and conceptual foundations. Forest Policy and
Economics. 99. 9-20.
Weiß, G., Lawrence, A., Nichiforel, L., 2017. How does forest ownership in Europe affect the forest-based
bioeconomy? (pp. 118-126) In Winkel, G (Eds.) Towards a sustainable European forest-based
bioeconomy, 160 pages. ISBN 978-952-5980-41-7
Winkel, G., Kaphengst, T., Herbert, S., Robaey, Z., Rosenkranz, L., Sotirov, M., 2009. EU policy options for
the protection of European forests against harmful impacts. Part of the tender: implementation of the
EU forestry strategy: how to protect EU forests against harmful impacts. Tech. Rep. No. OJ 2008/S 112–
149606. pp.142.
Winkel, G., Blondet, M., Borrass, L., Frei, T., Geitzenauer, M., Gruppe, A., Jump, A., de Koning, J., Sotirov,
M., Weiss, G., 2015. The implementation of Natura 2000 in forests: A trans-and interdisciplinary
assessment of challenges and choices. Environ. Sci. Policy 52, 23-32,
http://doi.org/10.1016/j.envsci.2015.04.018.
Winkel, G. (ed)., 2017. Towards a sustainable European forest-based bioeconomy – assessment and the
way forward. What Science Can Tell Us 8. European Forest Institute. https://www.efi.int/publications-
bank/towards-sustainable-european-forest-based-bioeconomy-assessment-and-way-forward
Winter, S., Borrass, L., Geitzenauer, M., Blondet, M., Breibeck, R., Weiss, G., Winkel, G., 2014. The impact of
Natura 2000 on forest management: a socio-ecological analysis in the continental region of the
European Union. Biodiversity and conservation, 23(14), 3451-3482.
Wong, J., Lawrence, A., Urquhart, J., Feliciano, D.M.S., Slee, B., 2015. Forest Land Ownership Change in
United Kingdom. COST Action FP1201 FACESMAP Country Report, European Forest Institute Central-
East and South-East European Regional Office, Vienna. 72 pages. [Online publication]
Wunder, S., 2005. Payments for environmental services: some nuts and bolts. CIFOR paper No 42. 24p.
WWF (World Wildlife Fund), 2018. Comunicat de presă. Web:
http://www.wwf.ro/resurse/comunicate_de_presa/?uNewsID=334931
WWF (World Wildlife Fund), 2008. Illegal wood for the European market. Web:
http://wwf.panda.org/wwf_news/?143421/Illegal-wood-for-the-European-market
Zelist Monitor, 2001. Petrom, Rompetrol și BCR – principalele 3 companii asociate cu domeniul CSR în social
media românească. Tendințe și cercetări: analiză publicată de CSR România. Web:
https://www.zelist.ro/monitor/
Živojinović, I., Weiss, G., Lidestav, G., Feliciano, D., Hujala, T., Dobšinská, Z., Lawrence, A., Nybakk, E.,
Quiroga, S., Schraml, U., 2015. Forest Land Ownership Change in Europe. COST Action FP1201
FACESMAP Country Reports, Joint Volume. EFICEEC-EFISEE Research Report. University of Natural
Resources and Life Sciences, Vienna (BOKU), Vienna, Austria. 693 pages. ISBN 978-3-900932-26-8
[Online publication]
Zürn, M., 2002. Societal Denationalization and Positive Governance, in: Ougaard, M., Higgott, R.A.(eds)
Towards a Global Polity, London: Routledge, 78–104.
