3

C o n f . u n i v . d r . I o a n - M o n i c a H O R J A

P R E T U R I S I C O N C U R E N T A

T i r g u - M u r e s

4

C U P R I N S

CAPITOLUL 1. SISTEMUL DE PREŢURI ÎN ROMÂNIA ......................................................................... 6

1.1. Noţiunea de preţ ............................................................................................................................. 6 1.2. Modalităţi de exprimare a preţurilor ................................................................................................ 7 1.3. Tipuri de preţuri .............................................................................................................................. 8

CAPITOLUL 2. MECANISMUL PREŢURILOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ .............................................. 9

2.1. Implicaţiile preţurilor la nivel micro şi macroeconomic..................................................................... 9 2.2. Raporturile dintre preţuri, productivitatea muncii, salarii şi inflaţie ................................................. 10 2.3. Formarea preţurilor în economia de piaţă ..................................................................................... 11 2.4. Raporturile dintre cerere, ofertă şi preţ ........................................................................................ 12

2.4.1. Raportul cerere – preţ şi consumator ..................................................................................... 12 2.4.2. Raportul ofertă – preţ şi producător ........................................................................................ 17

CAPITOLUL 3. CONCURENŢA ECONOMICĂ ...................................................................................... 20

3.1. Concurenţa – mod de manifestare a economiei de piaţă .............................................................. 20 3.2. Politica în domeniul concurenţei ................................................................................................... 21 3.3. Concurenţa neloială ..................................................................................................................... 22 3.4. Consiliul Concurenţei .................................................................................................................... 23 3.5. Practicile anticoncurenţiale ........................................................................................................... 24 3.6. Concentrările economice .............................................................................................................. 27 3.7. Ajutorul de stat ............................................................................................................................. 28

CAPITOLUL 4. FORMAREA PREŢULUI DE ECHILIBRU PE PIAŢĂ.................................................... 31 4.1. Formarea preţurilor în economia concurenţială............................................................................. 31 4.2. Formarea preţului de echilibru în concurenţa perfectă .................................................................. 32 4.3. Formarea preţului de echilibru în condiţii de monopol şi monopson .............................................. 36 4.4. Formarea preţurilor în concurenţa imperfectă ............................................................................... 38

CAPITOLUL 5. INTERVENŢIA STATULUI ÎN FORMAREA PREŢURILOR .......................................... 40

5.1. Fixarea preţurilor de către stat ...................................................................................................... 40 5.2. Incidenţa subvenţiilor şi a primelor asupra preţului pieţei .............................................................. 41 5.3. Incidenţa impozitelor asupra nivelului preţului .............................................................................. 42

CAPITOLUL 6. METODE DE FUNDAMENTARE A PREŢURILOR DE OFERTĂ ................................. 45 6.1. Relaţia dintre costuri şi preţuri ...................................................................................................... 45 6.2. Metode de fundamentare bazate pe costuri .................................................................................. 50 6.3. Fundamentarea şi actualizarea preţurilor de ofertă ....................................................................... 53 6.4. Metode de fundamentare şi corelare a preţurilor produselor noi ................................................... 55

6.4.1. Principii de bază în fundamentarea preţurilor produselor noi .................................................. 55 6.4.2. Conţinutul şi necesitatea corelării preţurilor ............................................................................ 57 6.4.3. Fundamentarea preţurilor prin corelare pe baza seriilor de preţuri.......................................... 57

6.5. Fundamentarea preţurilor prin corelare pe baza valorii de întrebuinţare ....................................... 59 6.5.1. Corelarea preţurilor în cadrul baremelor ................................................................................. 60 6.5.2. Corelarea preţurilor prin metoda agregării .............................................................................. 62

CAPITOLUL 7. PREŢURILE EXTERNE ................................................................................................ 63

7.1. Formarea preţurilor externe .......................................................................................................... 63 7.2. Factorii ce influenţează formarea preţurilor externe şi formele preţurilor externe .......................... 63 7.3. Condiţiile de livrare INCOTERMS ................................................................................................. 65

CAPITOLUL 8. STRATEGIILE DE PREŢURI ........................................................................................ 73

8.1. Noţiunea de strategie de preţuri ................................................................................................... 73 8.2. Strategii de preţuri orientate după costuri ..................................................................................... 74 8.3. Strategii de preţuri orientate după cerere ...................................................................................... 75 8.4. Strategii de preţuri orientate după concurenţă .............................................................................. 77 8.5. Strategii de preţ şi tehnici de vânzare la îndemâna firmelor mici şi mijlocii ................................... 78

5

CAPITOLUL 9. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL PREŢURILOR ........................................................ 80 9.1. Necesitatea şi obiectivele sistemului informaţional al preţurilor ..................................................... 80 9.2. Modalităţi de exprimare şi calcul a indicilor de preţ ....................................................................... 81 9.3. Tipurile fundamentale de indici ai preţurilor .................................................................................. 82

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................................... 86

6

CAPITOLUL 1 SISTEMUL DE PREŢURI ÎN ROMÂNIA

1.1. Noţiunea de preţ

Definit în termenii cei mai generali, preţul reprezintă o sumă de bani plătită sau primită pentru cedarea sau obţinerea unui bun sau serviciu. În viaţa de zi cu zi noţiune de preţ este omniprezentă deoarece omul vinde sau cumpără nenumărate bunuri sau servicii. În explicare mecanismelor care definesc şi dau conţinut noţiunii de preţ această noţiune este poate cel mai des utilizată. Implicaţiile preţurilor asupra existenţei, sărăciei sau bunăstării, liniştii sau nesiguranţei, opţiunilor politice, nivelului şi structurii consumului, evoluţiei veniturilor şi puterii de cumpărare sunt resimţite ceea ce explică preocuparea permanentă pentru cunoaşterea nivelului şi evoluţiei preţurilor.

Astfel, în accepţiunea cea mai generală prin preţ se înţelege tot ceea ce se oferă sau se cedează pentru a se obţine ceva. Despre preţ se poate vorbi şi în afara actelor de schimb, independent de noţiunea de marfă.

Aşadar, prima categorie de preţuri despre care se poate vorbi este constituită din preţurile extraeconomice. De exemplu preţul unui bun consumat de persoana care l-a produs este eforul fizic şi intelectual depus pentru obţinerea lui.

În economie preţul este expresia bănească a valorii mărfii. Aria extrem de largă în care este utilizată această noţiune a determinat înlocuirea ei cu noţiuni asemănătoare. Astfel, în cazul mărfurilor care îmbracă forma bunurilor materiale expresia consacrată este cea de preţ. O extindere largă are şi noţiunea de tarif prin care se înţelege preţul unui serviciu, a unei mărfi ce nu are formă materială. Forţa de muncă are un preţ specific salariu, preţul plătit pentru a beneficia de o anumită utilitate (un spaţiu de parcare de exemplu) este numit taxă, preţul pentru dobândirea dreptului de utilizare pe timp limitat a unor bunuri este denumit chirie, preţul unor servicii speciale (avocatură de exemplu) este onorariul etc.

Mărimea preţului este dependentă de valoarea etalonului preţurilor şi de mărimea valorii mărfurilor. În ceea ce priveşte relaţiile monedă-preţ şi preţ-monedă apare o intercondiţionare reciprocă, un raport invers proporţional (deprecierea monedei duce la creşterea preţurilor şi al inflaţiei iar aprecierea monedei determină scăderea preţurilor şi a inflaţiei). Relaţia preţ-valoare este o relaţie de proporţionalitate, evoluţia lor având acelaşi sens.

În decursul timpului au existat numeroase teorii cu privire la baza de formare a valorii mărfurilor dintre care cele mai semnificative sunt:

- teoria valorii muncă elaborată de William Pety, Adam Smith, David Ricardo şi susţine că mărfurile îşi trag valoarea din două izvoare: din raritatea şi cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor.

- Teoria valorii muncă susţinută de Marx, care preia de la clasicii englezi teoria valorii muncă şi o dezvoltă afirmând că din punct de vedere calitativ valoarea mărfii nu reprezintă altceva decât muncă omenească abstractă, omogenă, socialmente recunoscută ca utilă iar din punct de vedere cantitativ mărimea valorii este determinată de timpul de muncă socialmente necesar creării bunurilor

- Teoria utilităţii marginale, conform căreia preţul unei mărfi este determinat de utilitatea marginală, mărimea ei fiind o funcţie de raritatea mărfii respective iar mecanismul concret de stabilire se bazează pe legea cererii şi a ofertei : cererea este o funcţie de utilitate iar oferta o funcţie de raritate.

După alţi economişti se poate vorbi de două teorii în formarea valorii, una obiectivă şi una subiectivă. Teoria obiectivă susţine că valoarea este dată atât de munca încorporată în marfă cât şi de utilitatea mărfii iar teoria subiectivă apreciază valoarea prin utilitatea şi raritatea bunului dar şi prin solvabilitatea cererii.

Astfel esenţa preţurilor derivă din categoria economică de valoare, motiv pentru care teoria preţurilor este integrată în teoria valorii. Preluând punctul de vedere al lui Schumpeter, conform căruia problema valorii trebuie să ocupe o poziţie centrală în rândul tuturor teoriilor economice, A. Barrere afirmă că nici o teorie economică nu poate fi cu adevărat generală în lipsa teoriei valorii1.

1 A. Barrere, Economie reale – Economie monetaire: alternative ou conciliation, în Economie Applique, vol. XXXVIII, nr. 1, 1985, p.674

7

1.2. Modalităţi de exprimare a preţurilor

De-a lungul timpului au fost cunoscute mai multe forme de realizare a schimbului: marfă contra marfă, marfă contra bani şi bani contra bani. De aici au rezultat două moduri de interpretare a preţurilor: forma naturală şi forma bănească.

Schimbul de marfă contra marfă (trocul) a dominat piaţa în faza iniţială de existenţă a acesteia. În acest caz preţul devine expresia naturală a valorii de schimb, categoriile economice de valoare de schimb şi preţ suprapunându-se. Astfel preţul este exprimat în unităţi naturale.

Cea mai răspândită modalitate de realizare a schimbului este cea de marfă-bani, motiv pentru care preţurile se exprimă aproape în exclusivitate în bani.

Din aceste modalităţi de exprimare a preţurilor putem desprind şi funcţiile preţurilor. Astfel preţul apare ca instrument sintetic de măsură a valorii mărfurilor. Prin intermediul preţului se asigură schimbul de mărfuri, evidenţa cheltuielilor de producţie, a rezultatelor dând astfel posibilitatea analizei situaţiei economico-financiare a agenţilor economici. Dată fiind această funcţie banii se pot transforma oricând în mărfuri uşurând considerabil schimbul. Banii sunt folosiţi în egală măsură atât de vânzători cât şi de cumpărători înlesnind consumul şi producţia.

În principiu vânzătorul îşi transformă mai întâi marfa în bani pe care-i primeşte de la cumpărătorul acesteia, pe care îi poate folosi apoi în calitatea sa de cumpărător ai altor mărfuri. Pe de altă parte banii cumpărătorului provin tot din acte de vânzare-cumpărare, prin aceasta punându-se în evidenţă funcţia banilor de mijloc de circulaţie. Prin intervenţia banilor schimbul direct de marfă X contra marfă Y se scindează în două acte de schimb de sine stătătoare:

Marfă X – bani şi bani – marfă Y

În general aceste două acte nu coincid în timp şi spaţiu, ceea ce în cazul unor întârzieri foarte mari poate duce la apariţia unor crize economice.

Preţurile în economie au şi o funcţie de pârghie economică, ele sunt o pârghie economică deoarece cuprind în structura lor şi alte elemente care sunt considerate pârghii economice (salarii, impozite etc.). Preţurile în special la produsele din ramurile finale se formează având la bază preţurile din ramurile primare şi intermediare care au şi ele rol de pârghie economică.

Totodată preţul poate fi considerat ca expresie a unui sacrificiu sau de întruchipare a unui câştig. Nici o marfă nu se cere şi nu se obţine pe piaţă gratuit, pentru obţinerea ei este necesar să se

renunţe la o alta, care astfel trebuie sacrificată. Deci preţul este expresia renunţărilor sau sacrificiilor pe care o persoană trebuie să le facă pentru a dobândi o marfă. Aceste renunţări sunt incluse în expresia costului de oportunitate.

Dar un act de schimb nu implică numai ceea ce participanţii la el sacrifică ci şi ceea ce dobândeşte fiecare în urma sa. De aceea preţul este şi expresia câştigului dobândit de cel care cedează o marfă contra alteia.

Ţinându-se seama de stadiile şi verigile pe care le parcurg mărfurile în mişcarea lor de la producător la consumator, de particularităţile circulaţiei mărfurilor, de elementele structurale ale preţurilor, de deosebirile dintre sfera producţiei şi a serviciilor în practică se întâlnesc trei modalităţi de exprimare a preţului

- preţul cu ridicata - preţul cu amănuntul - tariful. Preţurile cu ridicata sunt preţurile la care se negociază şi circulă produsele în general între agenţii economici.

Ele cuprind costurile şi profitul iar pentru unele produse accizele datorate bugetului statului. Având în vedere particularităţile circulaţiei mărfurilor preţurile cu ridicata pot fi: - preţuri cu ridicata ale unităţilor producătoare, care marchează sfârşitul procesului de producţie.

Acestea trebuie să asigure acoperirea costurilor de producţie şi obţinerea unui profit. - Preţuri cu ridicata ale unităţilor comerciale cu ridicata practicate la livrarea produselor de aceste

unităţi către alte unităţi comerciale. Acestea cuprind în plus faţă de preţul producătorului adaosul comercial al societăţii comerciale cu ridicata.

Preţurile cu amănuntul sunt preţurile la care se vând produsele către consumatorii finali. Acestea cuprind în structura lor şi adaosul comercial al societăţii cu amănuntul şi TVA. Preţurile de vânzare cu amănuntul marchează sfârşitul circuitului mărfurilor.

Tarifele sunt o categorie de preţuri care se practică într-un anumit domeniu de activitate, în domeniul prestărilor de servicii.

8

1.3. Tipuri de preţuri

Pe piaţa internă şi internaţională actele de vânzare-cumpărare se derulează la preţuri diferite care pot fi sistematizate în funcţie de mai multe criterii.

Astfel în funcţie de teoria care le explică esenţa există: - preţuri ca expresie bănească a valorii muncă - preţuri utilitate, bazate pe teoria utilităţii - preţuri entropice, bazate pe teoria valorii entropice - preţuri de echilibru, bazate pe teoria echilibrului În funcţie de modul în care reacţionează la variaţia factorilor determinanţi, în funcţie de cerinţele

politicii economice preţurile se împart în: - preţuri variabile sau libere care se pot schimba imediat ce se modifică factorii de influenţă, se

stabilesc în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă - preţuri fixe, care-şi păstrează acelaşi nivel timp mai îndelungat, indiferent de modul în care se

realizează producţia şi circulaţia mărfurilor - preţuri limită sau semivariabile, care sunt fixate sub forma unor limite până la care se pot ridica

sau coborî. Stabilirea lor se face de organele abilitate de a lua astfel de decizii în domeniul preţurilor. În raport cu aria geografică şi cu intervalul de timp în cadrul cărora sunt utilizate preţurile pot fi : - preţuri unice, care sunt valabile pentru întreaga ţară şi pentru tot timpul anului - preţuri diferenţiate, care sunt stabilite cu niveluri diferite de la o zonă la alta sau de la un sezon

la altul După caracterul circulaţiei mărfurilor se întâlnesc: - preţuri cu ridicata - preţuri cu amănuntul. În funcţie de intervalul de timp pentru care sunt valabile preţurile, se împart în: - preţuri stabile sau permanente, a căror valabilitate în timp este cea mai îndelungată - preţuri temporare, care sunt valabile pentru perioade de timp dinainte precizate, după expirarea cărora

urmează să fie modificate - preţuri sezoniere, care se practică pentru anumite mărfuri a căror producţie sau desfacere este

sezonieră, ele variind de al o perioadă la alta a anului. După formele de organizare a vânzărilor avem: - preţuri negociate, ale căror niveluri se stabilesc prin tratative, ele fiind cel mai larg practicate de

agenţii economici. Acestea au următoarele forme: • preţuri de bursă, utilizate în cadrul mărfurilor fungibile şi titlurilor de valoare, care se stabilesc la

intervale de timp scurte, în baza raportului cerere-ofertă şi fiind publicate în liste speciale. Aceste preţuri se numesc cursuri sau cotaţii;

• preţuri de licitaţie, practicate în cazul unor categorii de mărfuri care sunt oferite unui număr mai mare de cumpărătorii fiind vândute efectiv celui care asigură preţul cel mai mare;

• preţuri de tranzacţie, se stabilesc prin negocieri pentru fiecare operaţie economică în parte prin acordul părţilor

- preţuri rezultate din acorduri, intervin între firme sau chiar între state pe baza unor înţelegeri care vizează un ansamblu de activităţi comerciale. Acestea se concretizează în:

- preţuri de acord, întâlnite în cazul unor produse care circulă pe relaţia import-export în baza acordurilor bilaterale încheiate m între ţările producătoare şi cele consumatoare

- preţuri de cartel, utilizate de unităţile economice constituite într-un cartel în diverse scopuri - preţuri de înţelegere, rezultate în urma unor convenţii între firmele concurente.

După destinaţia lor preţurile pot fi: - preţuri curente, cuprind toate categoriile de preţuri efective la care circulă mărfurile - preţuri comparabile, preţuri cu destinaţie specială care servesc la determinarea unor indicatori

economici. După modul de luare în calcul a TVA se disting - preţuri cu TVA, care sunt preţuri de facturare plătite de cumpărători - preţuri fără TVA, care sunt preţuri ale factorilor de producţie.

9

CAPITOLUL 2 MECANISMUL PREŢURILOR ÎN

ECONOMIA DE PIAŢĂ

2.1. Implicaţiile preţurilor la nivel micro şi macroeconomic

Preţurile fiind o pârghie economică fundamentală nu poate fi concepută existenţa unei economii bazate pe producţia de mărfuri fără preţuri, fără exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului. Preţurile au câmp liber de manifestare, au capacitatea de a reflecta situaţia din economie, raportul dintre cerere şi ofertă iar prin mobilitatea lor au capacitatea de a echilibra acest raport.

La nivel microeconomic influenţa preţurilor se manifestă la nivelul agenţilor economici. Astfel, preţurile având câmp liber de manifestare au implicaţii profunde asupra gestiunii economico-financiare a agenţilor economici. Preţurile influenţează gestiunea agenţilor economici în ambele faze ale activităţii lor, faza aprovizionării şi faza desfacerii.

În faza aprovizionării influenţele se manifestă prin nivelul preţurilor achitate furnizorilor pentru materiile prime, materialele, combustibili, energie, maşini, utilaje provenite de la aceştia sau prin nivelul preţurilor bunurilor cumpărate în vederea revânzării. Influenţele sunt diferite în funcţie de natura bunurilor procurate. Dacă este vorba de materii prime, materiale, combustibili etc. adică obiecte ale muncii care participă la un singur ciclu de fabricaţie, se consumă integral şi îşi transmit dintr-o dată valoarea asupra noilor produse, modificarea preţurilor are influenţe directe asupra mărimii necesarului de fond de rulment, a creditelor bancare, asupra mărimii stocurilor de valori mobiliare, a vitezei de rotaţie a activelor circulante, asupra costurilor produselor finite şi implicit asupra profitului agenţilor economici.

Dacă are loc o creştere a preţurilor acestora agentul economic care consumă aceste resurse trebuie să găsească soluţii de compensare a influenţelor negative prin reducerea consumurilor specifice de materiale, reducerea cheltuielilor directe şi indirecte, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante pentru a putea face faţă situaţiei cu fondurile existente şi a apela cât mai puţin la credite bancare.

Modificarea preţurilor de procurare a maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, deci a mijloacelor de muncă care participă la mai multe cicluri de fabricaţie şi îşi transmit valoarea treptat asupra noilor produse duce la modificarea valorii investiţiilor de finanţat, a resurselor financiare necesare, a mărimii capitalul fix şi în final tot asupra profitului agentului economic.

În cazul modificării preţurilor unor bunuri de consum procurate de agenţii economici din sfera comerţului se modifică necesarul fondului de rulment, viteza de rotaţie a activelor circulante, valoarea, stocurilor şi în final tot nivelul profitului agentului economic.

În faza desfacerii, modificarea preţurilor de desfacere a unor produse a agenţilor economici are implicaţii asupra gestiunii economico-financiare a acestora, mai precis asupra principalilor indicatori economico-financiari. Este vorba de producţia marfă, profit, rata rentabilităţii etc. Tot în acest caz apar modificări şi ale indicatorilor de eficienţă economică, cum ar fi cifra de afaceri, cheltuielile la 1000 lei producţie marfă, productivitatea muncii etc. În cazul majorării preţurilor de desfacere aceşti indicatori se îmbunătăţesc iar în cazul reducerii preţurilor se vor înrăutăţi.

FURNIZOR

Preţuri de desfacere

Preţuri de aprovizionare

AGENT ECONOMIC BENEFICIAR

Influenţează: - NFR - Necesarul de credite bancare - Valoarea stocurilor - Viteza de rotaţie - Costurile materiale - profitul

Influenţează: - producţia marfă - cifra de afaceri - profitul - rentabilitatea - indicatori de eficienţă economică

PREŢURILE CRESC, INDICATORII SCAD ŞI

INVERS

PREŢURILE CRESC, INDICATORII CRESC

ŞI INVERS

10

Astfel, preţurile de aprovizionare reprezintă costuri pentru agentul economic iar preţurile de desfacere reprezintă venituri.

La nivel macroeconomic preţurile influenţează prin evoluţia lor şi indicatorii de al acest nivel, adică mărimea costurilor pe economie, mărimea resurselor financiare, mărimea venitului naţional, a produsului intern brut, mărimea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, participarea diferitelor ramuri şi subramuri la crearea venitului naţional sau a PIB etc. Creşterea preţurilor duce la creşterea acestor indicatori.

2.2. Raporturile dintre preţuri, productivitatea muncii, salarii şi inflaţie

Una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice este relaţia productivitate - valoare-preţ. Cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea unei mărfi se modifică odată cu productivitatea muncii. Cu cât productivitatea este mai mare şi creşte cu atât scade volumul de muncă cheltuit pentru un producţie şi invers, dacă productivitatea se reduce cresc cheltuielile de muncă pe unitate de produs. Astfel, creşterea productivităţii muncii determină modificări atât în mărimea valorii pe unitate de produs cât şi în structura ei, adică în structura cheltuielilor materiale, a cheltuielilor cu munca vie etc.

Efectul direct al creşterii productivităţii muncii este acela al reducerii cheltuielilor de producţie privind salariile şi a altor cheltuieli cu munca vie, reducere care creează premise pentru scăderea preţurilor. Creşterea productivităţii muncii se poate realiza prin introducerea progresului tehnic, creşterea calificării, factori sociali, psihologici etc. În funcţie de modalităţile în care se realizează această creştere a productivităţii muncii în general scade nivelul şi ponderea cheltuielilor cu munca vie, în condiţiile în care cresc cheltuielile materiale pe produs. Pe ansamblu cheltuielile trebuie să se reducă ca urmare a creşterii productivităţii muncii şi atunci această evoluţie ar trebui să o urmeze şi preţurile.

Deci dacă productivitatea creşte, preţurile ar trebui să scadă, relaţia fiind în general, de la cauză la efect, productivitatea este cauza iar preţurile sunt efectul1. Această relaţie nu s-a realizat întotdeauna având de a face cu aşa zisul paradox al preţurilor.

La nivelul agenţilor economici unele consecinţe ale creşterii productivităţii muncii pot fi contracarate de creşterea preţurilor la materiile prime, de creşterea salariilor, reflectate în costuri. Aceste influenţe asupra costurilor trebuie diminuate tocmai prin creşterea productivităţii muncii. În economia de piaţă agenţii economici trebuie să lupte pentru costuri mici nu pentru preţuri mari.

De efectele benefice ale creşterii productivităţii muncii pot beneficia atât producătorii cât şi consumatorii precum şi statul.

Tot un raport de la cauză la efect trebuie să fie şi raportul dintre productivitatea muncii şi salarii. Ritmul de creştere al productivităţii muncii trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal cu ritmul creşterii salariilor.

Inflaţia este o noţiune legată de masa banilor aflată în circulaţie. Când în circulaţie se află o masă de bani excesivă în raport cu nevoile circulaţiei, banii se depreciază faţă de mărfurile şi serviciile aferente şi apare fenomenul de inflaţie. Fenomenul inflaţionist este însoţit de creşterea preţurilor. Între preţuri şi inflaţie există însă o intercondiţionare reciprocă, există raporturi complexe. Preţurile pot fi atât cauză cât şi efect al inflaţiei.

Existenţa unei cereri mai mare decât oferta poate duce la apariţia penuriei de produse, ceea ce a determinat apariţia inflaţiei şi implicit apoi creşterea preţurilor. Deci creşterea preţurilor a fost un efect al inflaţiei. Creşterea preţurilor determină creşterea costului vieţii motiv pentru care a fost necesară adoptarea unor măsuri de protecţie socială ceea ce a dus la creşterea costurilor de producţie şi a cheltuielilor bugetare. Această creştere a preţurilor este în acest caz o cauză a inflaţiei. Acest fenomen se repetă ajungându-se la aşa zisa spirală inflaţionistă.

Astfel, influenţa preţurilor asupra inflaţiei se poate urmări la trei nivele: - la nivelul producătorilor factorii de creştere a preţurilor exercită presiuni asupra elementelor

structurale ale acestora, asupra costurilor - la nivelul pieţei în condiţiile raportului cerere-ofertă, concurenţa ar trebui să contracareze

tendinţa de creştere a preţurilor provocând reducerea acestora şi obligând producătorii sa-şi comprime costurile şi profitul ce revine pe produs. Concurenţa poate acţiona în acest sens numai dacă există şi dacă oferta satisface cererea. În acest caz se pot manifesta două tendinţe în mişcarea preţului:

• una de menţinere a nivelului preţului sau de reducere prin vânzarea unei cantităţi mai mari; • alta de urcare a preţului urmată de vânzarea unor cantităţi stabile sau mai mici,

1 Beju V., Preţuri, Editura Economică, Bucureşti 2000, p. 51

11

• la nivelul economiei naţionale nevoia de resurse financiare a statului poate determina creşterea cantităţii de bani prin emisiune bănească, peste nevoile reale de circulaţie ceea ce duce la creşterea preţurilor.

Creşterea preţurilor se realizează diferit de la un produs la altul, de la o perioadă la alta, de la o ţară la alta.

2.3. Formarea preţurilor în economia de piaţă

Funcţionarea economiei de piaţă se bazează pe acţiunea unor legi între care un rol important îl au legea cererii şi a ofertei, legea concurenţei şi legea valorii. Piaţa prin elementele sale caracteristice, cererea şi oferta, concurenţa şi preţurile reprezintă un mecanism complex care reglementează activitatea economică, având rolul de regulator principal al producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului. Piaţa este locul unde se finalizează şi se verifică activitatea fiecărui agent economic.

Piaţa presupune existenţa unor unităţi economice autonome, între care există legături directe de vânzare-cumpărare, existenţa preţului liber determinat de cerere şi ofertă precum şi manifestarea liberă a concurenţei economice corecte şi active.

În condiţii de autonomie deplină a producătorilor economia are caracteristici de piaţă dar şi de plan. Astfel fiecare firmă îşi stabileşte decizia preţurilor de vânzare, modul de management al capitalului precum şi politica privind schimburile interne şi internaţionale. Legătura cu statul este realizată prin intermediul impozitelor şi taxelor. În cazul absenţei concurenţei, preţurile se stabilesc în cadrul politicii Guvernului, cu avizul autorităţii privind concurenţa2. Pentru bunurile sau serviciile pentru care s-au organizat pieţele în vederea deschiderii la concurenţă funcţionează preţurile reglementate.

În funcţie de tipul economiei, se pot întâlni următoarele categorii de preţuri:

Tipul economiei Categoriile de preţ Economie de piaţă preţuri libere

Economie planificată preţuri fixe sau limită stabilite de stat economie mixtă (de piaţă şi planificată) preţuri libere şi preţuri reglementate

Funcţionarea mecanismului autonom al preţurilor se caracterizează prin: ♦ reflectarea reală prin preţuri a cheltuielilor de producere şi desfacere ale produselor şi

serviciilor recunoscute în cadrul procesului de formare a preţurilor pe piaţă; ♦ estimarea valorii mărfurilor care diferă în fiecare moment sau etapă, chiar dacă confruntarea

acesteia cu preţuri deja stabilite nu conduce imediat ci într-o etapă următoare la modificarea deciziilor de preţ;

♦ nivelul şi structura preţurilor bunurilor economice se fundamentează în mod necesar pe baza proporţiilor reflectate pe piaţă ca segmente ale raportului dintre cerere şi ofertă;

♦ limitele deciziilor de fixare liberă a preţurilor sunt determinate de elemente subiective, dar şi obiective, care nu au putut fi identificate prin calculul estimativ al raportului ofertă-cerere, abaterile sunt sesizate prin legăturile de conexiune inversă care asigură autoreglarea continuă a sistemului de preţuri.

Piaţa reprezintă ansamblul mijloacelor şi operaţiunilor de comunicare şi de confruntare a vânzătorilor cu cumpărătorii, prin care aceştia se informează mutula de ceea ce pot produce pentru vânzare, respectiv de ceea ce au nevoie să cumpere şi de preţul pe care urmează să-l ceară sau să-l propună în vederea încheierii contractelor şi derulării tranzacţiilor.

Piaţa se defineşte prin următoarele elemente: - obiectul comun al tranzacţiilor, adică bunul omogen şi substitutele sale; - volumul mare al tranzacţiilor efectuate; - mijloacele şi instrumentele folosite de către operatori pentru a-şi manifesta înţelegerea

bilaterală asupra condiţiilor actului comercial, dintre care o condiţie esenţială este preţul.

2 Art. 4 din Legea Concurenţei nr. 26/1996, publicată în Monitorul Oficial al României,

12

Cele două segmente importante ale pieţei, oferta şi cererea se referă la circulaţia bunurilor

economice care implică tranzacţii între întreprinderi şi manifestarea activă pe piaţă a consumatorilor. Preţul se formează în mod liber, prin negociere şi consens, tinzând spre un preţ de echilibru,

determinat de evoluţia raportului dintre cerere şi oferă în condiţiile concurenţei. Astfel formarea preţului în economia de piaţă, adică formarea preţurilor libere poate fi redată

astfel: Preţul propus de producător pentru negociere cu cumpărătorii este format din costul unitar şi

marja de profit. Formarea liberă a preţurilor este determinată de doi factori: - când cererea este mai mare decât oferta, se manifestă mai puternic concurenţa între

cumpărători obţinându-se o creştere a preţului; - când cererea este mai mică decât oferta se manifestă mai puternic concurenţa între producători

ceea ce va conduce la scăderea preţului. Legea cererii şi a ofertei exprimă legătura cauzală dintre cererea şi oferta de produse pe piaţă,

precum şi dintre mărimea şi dinamica cererii şi a ofertei şi nivelul şi mişcarea preţurilor pe piaţă. Acţiunea legii concurenţei asigură reducerea costurilor şi preţurilor, ridicarea calităţii şi

valorificarea superioară a factorilor de producţie ceea ce duce la creşterea eficienţei economice.

2.4. Raporturile dintre cerere, ofertă şi preţ

2.4.1. Raportul cerere – preţ şi consumator

Cererea de mărfuri porneşte de la nevoile de consum dar are o sferă mai restrânsă decât acestea. Cererea este în funcţie de preferinţa sau voinţa de a cumpăra un produs având în vedere utilitatea sa pentru cumpărător precum şi puterea de cumpărare.

Dorinţa sau voinţa de cumpărare este dată nu numai de utilitatea bunurilor pentru consumator ci şi de intensitatea şi urgenţa satisfacerii nevoilor, precum şi de evoluţia probabilă a preţurilor bunurilor şi a veniturilor consumatorilor.

Puterea de cumpărare depinde de asemenea de mărimea veniturilor consumatorilor, de obligaţiile fiscale, condiţiile de creditare, nivelul preţurilor etc.

Negocierea preţurilor Comportamentul

beneficiarilor Comportamentul producătorilor

- transparenţa pieţei - calculul economic

al eficienţei şi echilibrului microeconomic

- strategia preţului de vânzare

- transparenţa pieţei

- calculul economic al eficienţei şi echilibrului microeconomic

- strategia preţului de vânzare

Politica statului: - preţurile şi concurenţa - fiscalitatea - subvenţiile - alocarea resurselor şi

eficienţa folosirii lor - echilibrul macroeconomic - bunăstarea consumatorilor

13

Cererea de mărfuri poate fi considerată, în raport cu obiectivitatea şi oportunitatea consumului o cerere globală. Mărimea cererii (C) unui consumator pentru un produs „i” este o funcţie de preţul bunului respectiv (p), veniturile consumatorului (V), fiscalitatea (F), condiţiile creditării, publicitatea etc.

C = f (p, V, F, credit, publicitate etc.)

Mărimea şi structura cererii pot fi condiţionate şi de factori economici, sociali, politici, demografici etc.

Dar în esenţă funcţia cererii reflectă relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută. Astfel cererea unui consumator pentru un produs X este în funcţie de preţul produsului (px):

C = f(px)

Funcţia cererii exprimă relaţia invers proporţională dintre diferitele preţuri posibile pentru un produs „i” (pi ) şi cantităţile care s-ar cumpăra la aceste preţuri (qi).

C = ∑=

n

i

ii pq1

*

Unul dintre cei mai importanţi factori care influenţează mărimea şi evoluţia cererii este preţul. Între cerere şi preţ există relaţii de intercondiţionare reciprocă, cererea determină preţul dar şi preţul determină cererea.

Curba cererii legă punctele care definesc cantităţile q1, q2, q3, ...., qn care se pot cumpăra dintr-un produs şi preţurile lor corespunzătoare p1, p2, p3, ....., pn, astfel:

Coborând pe curba cererii preţul scade, dar creşte cantitatea de produse ce se pot cumpăra, iar

urcând pe curbă scade cantitatea, dar creşte preţul. În general pentru orice produs şi pe orice piaţă curba cererii este o funcţie descrescătoare a

preţului produsului respectiv ceea ce semnifică relaţia inversă între cantitatea cerută şi preţul bunului respectiv. Forma curbei cererii derivă din comportamentul consumatorului care încercă să-şi maximizeze utilitatea prin cantităţile ce le va putea cumpăra în condiţiile preţurilor date şi a bugetului de care dispune. Această orientare a curbei cererii se poate explica astfel: când preţul unui bun creşte consumatorii sunt aduşi în situaţia de a-şi comprima consumul bunului respectiv şi sunt tentaţi să substituie bunul respectiv cu altele la care nu s-a modificat preţul. Când are loc o scădere a preţului aceasta atrage noi cumpărători pentru acel bun ceea ce îi determină pe aceştia să achiziţioneze o cantitate mai mare.

Astfel, comportamentul consumatorului poate fi explicat prin teoria utilităţii. Un consumator se adaptează la modificarea preţurilor şi alege dintr-un ansamblu de produse pe cel care îi asigură satisfacţia maximă, un maxim de utilitate în urma consumării produselor alese, în condiţiile unui buget dat.

Pentru a ajunge la utilitatea maximă consumatorul va cumpăra cantităţi determinate dintr-un produs sau din mai multe produse, care consumându-le îi vor asigura o anumită utilitate. Pe măsură ce sporeşte consumul creşte şi utilitatea.

Cantitate q1 q2 q3 q4

p1 p2

p3

p4

CURBA CERERII

Preţuri

14

În formarea structurii consumului său, un consumator are posibilitatea alegerii şi combinării cantităţilor din mai multe bunuri, urmărind maximizarea utilităţii ce i-o asigură acestea. Funcţia utilităţii totale poate fi exprimată deci în funcţie de cantităţile x, y, z consumate din produsele X, Y, Z.

U = f(x, y, z, ...)

Consumatorul încearcă deci să combine produsele pe care le cumpără pentru a avea o utilitatea maximă. Combinaţiile de mărfuri care intră în consumul unei persoane şi îi oferă acelaşi nivel al satisfacţiei pot fi reprezentate grafic şi exprimate cu ajutorul curbelor de indiferenţă care reprezintă combinaţii posibile de realizat între produse fără a se modifica utilitatea.

Grafic, curbele de indiferenţă pentru toate combinaţiile posibile între produsul X şi Y care îi oferă consumatorului aceeaşi utilitate pot fi redate astfel:

Curbele de indiferenţă indică diferite situaţii de consum care au egală importanţă pentru

consumator dar nu arată care este combinaţia concretă la care trebuie să se oprească consumatorul. Pe curbele de indiferenţă, U1, U2, U3, ... oricare punct indică acelaşi nivel al utilităţii care se poate obţine cu cantităţi diferite din produsele alese. Coborând pe oricare din curbele de indiferenţă se poate observa că se reduce cantitatea din produsul Y şi creşte cantitatea din produsul X ţi invers ceea ce determină un proces de substituire între cantităţile din cele două produse X şi Y, în funcţie de preferinţele consumatorului, influenţate de nivelul şi mişcarea preţului. Proporţia în care se substituie un produs cu altul se poate exprima prin rata marginală de substituire (R).

Rata marginală de substituire între produsul X şi Y adică, Rx/y exprimă cantitatea necesară din produsul y pentru compensarea pierderii suferite în urma diminuării cantităţii din produsul X şi este egală cu inversul raportului dintre utilităţile marginale ale celor două produse.

În alegerea unei opţiuni cu privire la combinaţiile dintre produse un consumator trebuie să ţină seama şi de nivelul preţurilor produselor şi de mărimea veniturilor disponibile pentru consum. Având aceste venituri determinate şi limitate se pune problema ca ele să fie folosite pentru cumpărarea produselor în astfel de cantităţi încât să-i asigure maximum de avantaje, gradul de satisfacere a consumului să fie maxim.

Determinarea acestui punct de maxim, denumit punct de echilibru al consumatorului se poate realiza printr-un sistem de ecuaţii:

+=

=

yx ypxpV

yxfU ),(

Prima ecuaţie este funcţia de utilitate (U) ce depinde de cantităţile consumate din cele două produse şi care trebuie maximizată. A doua ecuaţie este ecuaţia bugetului consumatorului (V) care exprimă cantităţile x şi y ce se pot cumpăra din cele două produse X şi Y la preţurile px şi py, cu veniturile (V) ale consumatorului, considerate fixe.

Dreapta bugetului reprezintă linia posibilităţilor de consum. Fiecare punct de pe această dreaptă reprezintă o combinaţie a bunurilor X şi Y pe care consumatorul o poate realiza folosind integral bugetul de care dispune, dar numai una asigură satisfacţie maximă. Punctul în care se realizează satisfacţia

Cant.produs Y

U3

U2

U1

x1 x2 x3 x4

y1 y2

y3

y4

CURBELE DE INDIFERENTA

15

maximă este punctul de echilibru al consumatorului şi reprezintă punctul în care dreapta bugetului e tangentă la una din curbele de indiferenţă.

Deci nivelul maxim de utilitate care poate fi atins se determină prin confruntarea funcţiei de utilitate, a ansamblului curbelor de indiferenţă, cu dreapta bugetului consumatorului. Se pune problema de a se afla câte unităţi din produsul X şi câte unităţi din produsul Y trebuie să procure cumpărătorul pentru a avea satisfacţie maximă în condiţiile preţurilor date şi în limita bugetului său.

Din rezolvarea sistemului de ecuaţii prezentat anterior rezultă că punctul de pe dreapta bugetului care reflectă combinaţiile cele mai avantajoase se poate afla calculând mărimile lui x şi a lui y astfel:

x

V

2p

x

Vx

2p= şi

y

Vy

2p=

cantitatea cerută dintr-un produs este direct proporţională cu bugetul consumatorului şi invers proporţională cu preţul produsului. Astfel rezultă că rata de substituire între produsul X şi Y (Rx/y) este egală cu raportul inversat al preţurilor celor două produse.

y yxx / y

x x

y

V2p p2px V

R *Vy 2p V p

2p

= = = =

Deplasarea funcţiei cererii spre dreapta/stânga adică creşterea/scăderea cererii la acelaşi preţ se realizează prin schimbarea preferinţelor consumatorilor, modificarea veniturilor disponibile pentru consum etc., adică sub influenţa altor factori decât preţul.

Modificările cererii nu sunt în general proporţionale cu modificările veniturilor sau preţurilor, fiecare cerere are o anumită sensibilitate la creşterea veniturilor şi modificarea preţurilor, sensibilitate ce variază în timp şi spaţiu.

Elasticitatea cererii pentru un produs exprimă variaţia cererii în funcţie de variaţia venitului sau a preţului acelui produs ori a preţului altui produs. Elasticitatea cererii se exprimă prin coeficienţi de elasticitate calculaţi în funcţie de venit, în funcţie de preţul unui produs sau în funcţie de preţul altui produs.

Modificarea venitului reprezintă cel mai puternic determinat al cererii. Elasticitatea cererii în funcţie de venit arată cu cât se modifică cererea pentru un anumit produs în cazul în care are loc o modificare a venitului.

iv

i

C VE :

C V

∆ ∆=

În care: Ev – coeficientul elasticităţii în funcţie de venit Ci şi ∆Ci – cererea şi schimbarea cererii pentru produsul i V şi ∆V – venitul şi modificarea venitului Relaţia se poate scrie şi astfel:

i i iv

i

C C C VE : *

V V V C

∆ ∆= =∆ ∆

Raportul iC

V

∆

∆ poartă denumirea de înclinaţie marginală spre consum şi exprimă suplimentul de

cerere care poate fi realizat cu ajutorul unei unităţi suplimentare de venit. Raportul iC

V

∆

∆, dintre cantitatea

totală cerută din produsul i şi venitul total, exprimă înclinaţia medie spre consum şi indică ce cantitate se cumpără, în medie, din produsul i cu o unitate de venit. Astfel, elasticitatea în funcţie de venit este un raport între înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia medie spre consum.

În funcţie de raportul între modificarea cererii şi modificarea venitului putem distinge:

16

- produse cu cerere elastică, în cazul în care i

i

C V

C V

∆ ∆> , adică Ev > 1;

- produse cu elasticitate constantă sau unitară, în cazul în care i

i

C V

C V

∆ ∆= , adică Ev= 1;

- produse cu elasticitate slabă, în cazul în care i

i

C V

C V

∆ ∆< , adică Ev < 1.

În general la o creştere a venitului are loc o creştere a cererii. De aceea raportul Ev este în general pozitiv.

În funcţie de mărimea elasticităţii în raport cu venitul, bunurile pot fi clasificate astfel: - bunuri superioare a căror cerere creşte mai repede decât venitul, Ev > 1 (bunuri casnice,

prestări de servicii personale, bunuri de lux ); - bunuri a căror cerere creşte proporţional cu veniturile, Ev = 1 (bunuri de confort şi bunăstare:

mobilă, îmbrăcăminte, încălţăminte etc.); - bunuri normale, a căror cerere creşte odată cu veniturile, Ev < 1 (bunurile de larg consum

alimentare şi nealimentare: hrană, încălzit, iluminat etc.); - bunuri inferioare, a căror cerere scade în mărime relativă când venitul creşte, Ev

17

De regulă se calculează elasticitatea cererii produselor luate reciproc, două câte două, în funcţie de preţul celuilalt produs:

jiij

i j

pCEp :

C p

∆∆= şi Epji = iji

pCjEp :

Cj pi

∆∆=

Dacă Epij şi Epji au valori mai mari decât zero atunci produsele i şi j sunt substituibile iar dacă au valori mai mici decât zero sunt complementare.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este influenţată de numeroşi factori: - saturarea nevoilor fiziologice; - destinaţia produsului; - natura bunurilor; - valoarea absolută a modificării preţului; - felul bunurilor.

2.4.2. Raportul ofertă – preţ şi producător

În orice moment pe piaţă poate exista o anumită cantitate de bunuri care depinde de cerere, de capacităţile de producţie etc. Prin ofertă se înţelege cantitatea de produse sau servicii pe care producătorul este dispus să o vândă pe piaţă la un moment dat. Oferta de bunuri poate proveni fie din partea unui producător fie din partea totalităţii comercianţilor care vând acel bun, rezultând oferta totală.

Între ofertă şi preţ există relaţii de intercondiţionare reciprocă, oferta determină preţul dar şi preţul determină oferta. Oferta determină preţul în procesul schimbului pe piaţă iar preţul determină oferta în cadrul evoluţiei relaţiei cerere-ofertă.

Astfel, când nivelul preţului este mai ridicat şi în creştere, oferta creşte şi invers, când preţul este mai mic şi în scădere, oferta se reduce sau are tendinţe de reducere.

CURBA OFERTEI

0 x1 x2 x3

Costuri

Pre

turi

Curba ofertei reflectă relaţia care se stabileşte între nivelul preţurilor de piaţă ale unui bun sau

serviciu şi cantităţile din bunul sau serviciul respectiv pe care comercianţii consimt să le vândă la preţurile respective. Ca şi curba cererii, curba ofertei este o funcţie de preţ, o funcţie crescătoare de preţ.

Într-o perioadă sau alta, un producător în funcţie de capacităţile de care dispune, de situaţia pieţei şi de scopurile care le urmăreşte, poate opta pentru realizarea următoarelor obiective:

- maximizarea volumului producţiei pentru un nivel dat al resurselor; - minimizarea costurilor de producţie pentru un anumit volum al producţiei; - maximizarea profitului în condiţiile resurselor de care dispune. Indiferent de obiectivul pus pe prim plan producătorul trebuie să-şi determine resursele de care

dispune. Mărimea resurselor (R) depinde de încasările anterioare şi de sursele atrase sau împrumutate. Pornind de la aceste resurse se poate stabili ecuaţia bugetului producătorului, buget ce poate fi folosit pentru cumpărarea factorilor de producţie, care la rândul lor dau dimensiuni costului.

Presupunând ca un producător utilizează doi factori de producţie X şi Y în cantităţile x şi y, care au preţuri unitare px şi py, costul total (CT) al producţiei este:

CT = xpx+ ypy

18

Dacă producătorul utilizează toate resursele de care dispune pentru achiziţionarea şi utilizarea factorilor de producţie nivelul costurilor totale va fi egal cu mărimea resurselor. În aceste condiţii ecuaţia bugetului producătorului este şi ecuaţia costurilor:

R = xpx+ ypy

Producătorul îşi une problema combinării factorilor de producţie în condiţiile bugetului său dat. Pentru a afla combinaţiile posibile ale factorilor de producţie în funcţie de bugetul dat şi preţurile cunoscute se deduce dreapta bugetului:

x x

y y y

p R xpRy * x

p p p

−= − =

Grafic, dreapta bugetului are următoarea formă:

xi şi yi – cantităţile din factorii de producţie X şi Y BC – dreapta bugetului Q1, Q2, Q3, .. – curbe de izoproducţie. Triunghiul BOC reprezintă domeniul de alegere al producătorului. Cantitatea oferită dintr-un produs sau serviciu se schimbă în raport cu evoluţia preţului.

Elasticitaea ofertei reprezintă intensitatea reacţiei ofertei la variaţiile preţului şi exprimă variaţia relativă a cantităţilor oferite în raport cu variaţia relativă a preţului bunului sau serviciului respectiv. Elasticitatea ofertei unui produs i în funcţie de modificarea preţului său se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate:

i i i ii

i i i i

Q p C pEo : :

Q p C p

∆ ∆ ∆= =

∆

în care: Eoi – elasticitatea ofertei; Qi şi ∆Qi – cantitatea oferită şi modificarea ei; Pi şi ∆pi – preţul şi modificarea lui. Deoarece odată cu creşterea preţului sporeşte şi oferta şi invers, coeficientul de elasticitate a

ofertei în funcţie de preţ are o valoare pozitivă, adică Eoi > 0. În funcţie de amploarea modificării ofertei în raport cu modificarea preţurilor, există trei situaţii: - oferta este elastică, adică oferta înregistrează o modificare mai mare decât variaţia preţului

produsului, Eoi > 1; - elasticitatea ofertei este unitară, adică oferta se modifică în aceeaşi proporţie cu preţul

produsului, Eoi = 1; - elasticitatea ofertei este slabă, ceea ce înseamnă că oferta se modifică într-o proporţie mai

mică decât preţul, Eoi < 1.

Factor producţie Y

Q3

Q2

Q1

x1 x2 x3 x4

y1 y2

y3

y4

A

B

C

DREAPTA BUGETULUI

Factor producţie X

19

Nivelul şi elasticitatea ofertei depind nu numai de preţul produsului în cauză ci şi de nivelul şi elasticitatea preţurilor factorilor de producţie, mărimea şi evoluţia resurselor producătorilor etc.

20

CAPITOLUL 3 CONCURENŢA ECONOMICĂ

3.1. Concurenţa – mod de manifestare a economiei de piaţă

Concurenţa reprezintă un mod de manifestare specific al economiei de piaţă, ce se concretizează în comportamentul de rivalitate individualizat al agenţilor economici de pe aceeaşi piaţă, care au ca obiectiv maximizarea profitului obtenabil, pe seama utilizării capitalului investit şi a cotei de piaţă.

Concurenţa se poate desfăşura atât între producători cât şi între consumatori dar şi între producători şi consumatori în procesul stabilirii preţurilor produselor ce fac obiectul vânzării-cumpărării.

Condiţiile de exercitare a concurenţei între agenţii economici sunt: - existenţa mai multor producători specializaţi în producerea şi livrarea unui bun; - autonomizarea conducerii şi gestiunii prin preţul liber; - îndeplinirea condiţiilor de competitivitate pentru produsul respectiv; - respectarea disciplinei comerciale şi fiscale; - echilibrarea cererii de către ofertă. Importanţă deosebită are concurenţa manifestată între producători deoarece aceştia sub

presiunea concurenţei sunt determinaţi să îmbunătăţească calitatea produselor, să introducă progresul tehnic, să reducă costurile de producţie etc.

În absenţa concurenţei, un agent economic producător îşi poate fixa în mod liber preţul fără confruntarea cu alţi producători şi fără să ţină seama prea mult de opţiunile beneficiarilor.

Concurenţa dusă la absurd poate fi periculoasă pentru agenţii economici atrăgând după sine şi unele practici negative: alegerea preferenţială a clienţilor, reclamă falsă etc. De aceea au fost adoptate reglementări menite să împiedice apariţia şi extinderea concurenţei neloiale sau de concentrare excesivă a producţiei în scopul limitării concurenţei.

În România concurenţa este reglementată prin Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată cu modificările şi completările ulterioare, lege care are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor. Astfel, preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei.

Concurenţa desfăşurată în cadrul legal, prin realizarea unor activităţi comerciale cinstite, este o concurenţă normală, o concurenţă loială. În practică există însă situaţii, când din dorinţa de a câştiga piaţa, unele firme apelează la mijloace mai puţin legale, necinstite, prejudiciind astfel în mod direct şi cu bună ştiinţă activitatea concurenţilor. Din acest motiv, prin politica sa statul trebuie să asigure protecţia concurenţei normale şi nu protecţia unor concurenţi.

Principalele măsuri restrictive de protecţie a consumatorilor sunt cele referitoare la preţuri şi la condiţiile şi la formele de vânzare.

Nivelul şi formarea preţurilor are o importanţă deosebită în realizarea actului de vânzare-cumpărare şi în asigurarea concurenţei loiale, pentru că determină autonomia comercianţilor în raport cu producătorii precum şi concurenţa între comercianţii din aceeaşi reţea sau piaţă.

Modalităţile de influenţare a raporturilor de concurenţă prin preţ constau în: - practicarea unor preţuri impuse – se urmăreşte fixarea, limitarea sau controlul preţurilor într-un

anumit stadiu , afectând raporturile între producători şi comercianţii en-gros sau en-detail, sau raporturile între cele două categorii de comercianţi (preţuri discriminatorii, preţuri diferenţiate etc.);

- vânzări cu preţ redus sau în pierdere – sunt forme promoţionale de vânzare şi sunt interzise atunci când au ca scop eliminarea concurenţilor. Sunt admise doar în cazul produselor perisabile, demodate, a vânzărilor pentru lichidarea unor stocuri, vânzările într-o anumită perioadă specială (lansarea produsului, expoziţii, evenimente etc.)

Prin tehnicile şi procedeele de vânzare unii concurenţi urmăresc realizarea unei discriminări, captarea abuzivă a clientelei, îngrădirea libertăţii de alegere a consumatorilor folosind procedee selective, procedee de captare, procedee de vânzări promoţionale, procedee de vânzări excepţionale.

21

Procedeele de captare au drept scop atragerea clientelei, a consumatorilor sau distribuitorilor, sau crearea unor legături sistematice între furnizori şi distribuitori pentru realizarea unei forme de integrare verticală.

Vânzările promoţionale se realizează printr-un ansamblu de tehnici care se adresează consumatorilor (reduceri de preţ, prime, eşantioane), fie distribuitorilor (reduceri de preţ), fie forţei de vânzare (concursuri).

O condiţie esenţială pentru asigurarea protecţiei consumatorilor împotriva practicilor abuzive de concurenţă o constituie transparenţa pieţei şi informarea acestora asupra preţurilor şi condiţiilor de vânzare precum şi exercitarea unui control din partea statului.

Politica statului în domeniul protejării concurenţei economice, ca modalitate de a corecta deficienţele pieţei poartă amprenta nivelului de dezvoltare al economiei şi se află în strânsă corelare cu politica industrială.

Politica de protejare a concurenţei economice se materializează în reglementări care: - reprimă practicile monopoliste - sancţionează exerciţiul abuziv al libertăţii de care dispun agenţii economici (concurenţa

neloială) - asigură protecţia consumatorilor,

3.2. Politica în domeniul concurenţei

Raţiunea principală de a fii a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp. Primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost introdus în SUA, în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea în legătură cu creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor, care ameninţau stabilitatea sistemului economic si politic.

În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implica. Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în cazul SUA) după al doilea război mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali, care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări.

Prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO (Paris în 1954), care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor. În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări. Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară realizării pieţei interne.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii: 1. să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să

afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate); 2. să împiedice situaţiile în care una sau mai multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o

manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominanta);

3. să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).

Reglementările comunitare din domeniul concurenţei interzic numai acele comportamente care pot influenta negativ relaţiile comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere şi situaţiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt de competenta autorităţilor naţionale în domeniu).

22

În România, nu a existat o legislaţie specifică înainte de 1989 şi de aceea preluarea acquis-ului comunitar în domeniul concurenţei si ajutorului de stat a început odată cu elaborarea legilor cadru: legea privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991, Legea concurenţei nr. 21/1996, Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat şi a continuat prin elaborarea legislaţiei secundare.

Legislaţia concurenţei în România reglementează: - combaterea concurenţei neloiale; - înţelegerile si practicile concertate; - abuzul de poziţie dominantă; - controlul concentrărilor economice. Aderarea României la Uniunea Europeană impune armonizarea prevederilor româneşti în

materie de concurenţă cu prevederile comunitare din domeniu. Reglementările comunitare se referă la concurenţa eficientă ale cărei principii sunt: - piaţa să fie deschisă: accesul agenţilor economici să fie liber, ceea ce înseamnă că sunt interzise

structurile de tip monopson şi monopol, dar sunt tolerate structurile de tip oligopol şi oligopson - agenţii economici să dispună de libertate de acţiune pe piaţă privind modul de stabilire a

preţului pe baza raportului cerere-ofertă fiind excluse măsurile administrative - utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător de libertate în alegerea furnizorului

şi a mărfurilor dorite.

3.3. Concurenţa neloială

În România concurenţa neloială este reglementată de Legea privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991 republicată. Astfel se consideră concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii. Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă.

Constituie practici de concurenţă neloială următoarele fapte: a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea

unei asemenea oferte; b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un

salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;

c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;

d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;

e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;

f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;

h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale;

i) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

j) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;

23

k) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătura cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;, cu excepţia faptului în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura ca informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente;

l) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial;

m) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;

n) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

Toate aceste practice de concurenţă neloială constituie contravenţii sau infracţiuni şi sunt sancţionate de lege. Părţile vătămate prin aceste practici de concurenţă neloială trebuie să sesizeze autoritatea competentă în domeniu, Consiliul Concurenţei care acţionează în scopul înlăturării acestor practice neloiale.

În relaţiile de comerţ exterior concurenţa neloială este reglementată prin Codul antidumping elaborate sub egida GATT în 1979 şi ratificat în 1980 de România. Acesta reglementează dumpingul la import-export, subvenţiile la produsele importate/exportate, măsurile de salvgardare.

Dumpingul la import/export înseamnă importul sau exportul la un preţ inferior valorii normale a mărfurilor respective. Valoarea normală a mărfurilor este preţul la care mărfurile importate circulă pe piaţa internă în ţara de origine. Sancţiunea pentru reprimarea dumpingului la import/export este aplicarea unei taxe antidumping pentru a neutraliza practicarea unor preţuri de dumping. Taxa nu trebuie să fie mai mare decât marja de dumping, adică diferenţa dintre valoarea normală şi preţul de import al mărfurilor. Pentru prevenirea dumpingului la export agenţii economici trebuie să stabilească în contractile încheiate cu partenerii străini preţuri la export care să reflecte nivelul preţurilor practicate pentru operaţiunile comerciale normale pe piaţa internă şi externă.

Subvenţia înseamnă orice măsură de stimulare a exportului cu incidenţă asupra preţurilor practicate la import. Neutralizarea acestei practici înseamnă aplicarea unor taxe compensatorii care nu trebuie să depăşească suma estimată a valorii subvenţiilor acordate în ţara de origine.

Măsurile de salvgardare sunt măsuri care reprimă importul unor produse în cantităţi sau în condiţii de natură să producă sau să ameninţe cu producerea unui prejudiciu grav producţia naţională sau producătorii naţionali de produse similare. În această categorie se încadrează suprataxele la import şi contingentările la import.

Instituirea taxelor antidumping, a taxelor compensatorii şi a suprataxelor la import se face prin hotărârea Guvernului la propunerea ministerului Comerţului şi a Ministerului Finanţelor Publice. Sumele obţinute din aceste taxe au ca destinaţie bugetul de stat şi se plătesc de agenţii economici importatori.

Contingentările la import se introduce prin ordin al ministrului comerţului.

3.4. Consiliul Concurenţei

În România ca şi în alte state europene există o autoritate competentă, autonomă, Consiliul Concurenţei. Consiliul Concurenţei este o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996.

Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum urmează: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi si 4 consilieri de concurenta. Numirea membrilor plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului.

Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii (formate din 2 consilieri de concurenţă), cu majoritatea voturilor membrilor.

Consiliul Concurentei examinează: - rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra

măsurilor de luat; - autorizarea concentrărilor economice;

24

- categoriile de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate propuse pentru exceptare etc.

Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, dupa caz, de la comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Printre atribuţiile Consiliul Concurenţei pot fi enumerate: a) efectuarea investigaţiilor la iniţiativa sa sau în urma unei plângeri, sesizări sau notificări, b) ia decizii de acordare a dispenselor în cazurile de exceptări individuale de înţelegeri, decizii

luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate şi decizii în cazurile de concentrări economice;

c) ia decizii de retragere a beneficiului exceptării d) efectuează, din proprie iniţiativă investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei; e) sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri, şi propune acestuia

adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea disfuncţionalităţilor constatate; f) sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente etc. Consiliul Concurenţei are competenţa de a pronunţa sancţiuni, măsuri de suspendare sau

interdicţie a practicilor anticoncurenţiale, injoncţiuni prin care cere agenţilor economici să revină la situaţia anterioară.

Competenţa Consiliului Concurenţei nu se exercită pe piaţa muncii şi a relaţiilor de muncă, pe piaţa monetară şi piaţa titlurilor de valoare în măsura în care libera circulaţie pe aceste pieţe face obiectul unor măsuri speciale.

3.5. Practicile anticoncurenţiale

Termenul generic de practici anticoncurenţiale este folosit pentru a desemna înţelegeri între agenţii economici sau asociaţiile acestora care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea, denaturarea concurenţei sau folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante.

Astfel, conform Legii concurenţei nr. 21/1996 sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;

b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor; c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al

volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii; d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; e) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând

prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;

g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Diversitatea înţelegerilor cu impact asupra mediului concurenţial impune gruparea acestora luându-se în considerare:

- structura juridică; - criteriile economice; - procedeele folosite. Din punct de vedere al structurii juridice înţelegerile pot fi: - structurate juridic; - nestructurate juridic. Înţelegerile structurate juridic reprezintă acorduri încheiate între agenţii economici sau asociaţiile

acestora indiferent dacă sunt exprese sau tacite

25

Înţelegerile nestructurate juridic sunt reprezentate de practicile concertate prin care agenţii economici sau asociaţiile acestora se adaptează mai mult sau mai puţin spontan la o anumită linie de acţiune.

Din punct de vedere economic, înţelegerile se pot clasifica în: - acorduri orizontale – privesc agenţii economici situaţi la acelaşi nivel al proceselor economice

(acorduri între producători, distribuitori); - acorduri verticale – privesc agenţii economici situaţi la nivele diferite ale aceluiaşi proces

economic (acorduri între producătorii şi distribuitorii aceluiaşi produs). În funcţie de procedeele folosite pentru realizare, înţelegerile se pot grupa în: - înţelegeri care urmăresc reducerea numărului concurenţilor pe piaţa respectivă; - înţelegeri care urmăresc restrângerea libertăţii de acţiune a concurenţilor de pe o anumită piaţă. Înţelegerile care urmăresc reducerea numărului concurenţilor pe o piaţă sunt nocive deoarece

creează posibilitatea pentru funcţionarea unor înţelegeri şi practice concertate în scopul restrângerii, împiedicării sau denaturării concurenţei.

Pe o piaţă cu un număr redus de concurenţi se poate ajunge mai uşor la deţinerea unei poziţii dominante.

Tipuri de astfel de înţelegeri pot fi: - restrângerea accesului la o anumită profesiune; - limitarea accesului pe o anumită piaţă a unor produse sau servicii; - obstacole pe calea introducerii progresului tehnic şi în calea inovării; - înţelegeri privind împărţirea pieţei; - înţelegeri privind organizarea unui boicot împotriva anumitor concurenţi. Înţelegerile care duc la restrângerea libertăţii de acţiune a concurenţilor de pe o anumită piaţă se

pot realiza prin mai multe mijloace: - obstacole în calea dreptului fiecărui agent economic de a-şi fixa în mod liber preţurile sau

adaosurile comerciale; - obstacole în calea dreptului fiecărui agent economic de a acorda remize; - alinierea pentru fixarea de condiţii comerciale comune; - restrângerea libertăţii de acţiune pe linia conducerii propriei întreprinderi. Amploarea şi eficacitatea înţelegerii asupra concurenţei pot fi apreciate prin anumite criterii: - partea din piaţă afectată sau controlată; - numărul şi durata practicilor anticoncurenţiale; - diversitatea mecanismelor şi procedeelor prin care sunt puse în acţiune practicile

anticoncurenţiale. Prin Regulamentul Consiliului Concurenţei au fost stabilite o serie de înţelegeri pentru care se

acordă beneficiul exceptării în anumite condiţii. Astfel în primul rând trebuie îndeplinite cumulative 4 condiţii care privesc criteriile de apreciere a înţelegerilor:

a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate;

b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părţi la respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertata;

c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor;

d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor ori serviciilor la care se referă.

Dacă sunt îndeplinite cumulative aceste patru condiţii, înţelegerea trebuie să îndeplinească alternative alte 5 condiţii:

1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii; 2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor; 3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă; 4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.. Beneficiul exceptării se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de

înţelegeri, decizii luate de asociaţii de agenţi economici sau practici concertate şi se stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi

26

economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensa, probând îndeplinirea condiţiilor stabilite ori incomplete in raport cu cele solicitate.

Folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante este al doilea tip de politică anticoncurenţială. În România ca şi în alte ţări europene este incriminată de lege numai folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante nu şi constituirea unei astfel de poziţii.

Folosirea abuzivă a poziţiei dominante se concretizează în două tipuri de abuz: - “abuzul prin excludere” - urmăreşte eliminarea concurenţilor prin refuzul de a trata cu anumiţi

furnizori sau beneficiari, prin practicarea unor preţuri mai mici decât costurile de producţie, prin boicoturi, prin practicarea de preţuri discriminatorii, reduceri de fidelitate, pachete de oferte;

- “abuzul prin exploatare”- urmăreşte creşterea veniturilor prin impunerea preţurilor excesive sau discriminatorii;

Pentru definirea poziţiei dominante se iau în considerare trei criterii: - un agent economic sau un grup de agenţi economici capabili să ocupe poziţii dominante; - piaţa susceptibilă de a fi dominată; - dominarea acestei pieţe. Pentru a se identifica poziţia dominantă a unui agent economic pe o piaţă se identifică piaţa

respectivă după care se identifică partea de piaţă pe care o controlează un agent economic sau un grup de agenţi economici. De obicei se consideră că există o poziţie dominantă pe o piaţă atunci când un agent economic deţine peste 50% din piaţa respectivă.

Astfel conform legislaţiei româneşti în vigoare este interzisă folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante prin practici abuzive, fapte anticoncurenţiale cum ar fi:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

g) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Practicile abuzive pot fi rezultatul unor înţelegeri încheiate între agenţii economici care deţin împreună o poziţie dominantă pe piaţă. Comportamentele susceptibile de a fi calificate drept practici anticoncurenţiale ies de sub incidenţa principiului interzicerii dacă agenţii economici sau grupurile de agenţi economici care recurg la acestea îndeplinesc condiţiile:

- cifra de afaceri a exerciţiului financiar precedent acestor practici nu depăşeşte un anumit plafon stabilit anual de Consiliul Concurenţei;

- cota de piaţă deţinută nu depăşeşte 5%. Dacă practicile anticoncurenţiele privesc preţurile, tarifele, acordurile de împărţire a pieţei sau

participarea la licitaţii această exonerare nu operează. Piaţa pe care se manifestă concurenţa se numeşte piaţă relevantă. Noţiunea de piaţă relevantă

se foloseşte pentru identificarea produselor, serviciilor, agenţilor economici care se află în concurenţă directă.

Controlul acestor practici anticoncurenţiale se realizează de Consiliul Concurenţei. Procedura de investigare se declanşează astfel:

- din oficiu; - la plângerea unei peroane fizice sau juridice afectată în mod real şi direct de practica

anticoncurenţială respectivă; - la cererea agenţilor economici interesaţi să obţină beneficiul exceptării fie o exceptare

individuală; - la cererea unor instituţii abilitate de lege. Admiterea plângerilor este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor privind autorul plângerii, modul

de formulare, existenţa preju