Povestea unui Hobbit

J.R.R. Tolkien

I

MUSAFIRI NEPOFTI?I

A FOST ODATA un hobbit care locuia într-o gaura în pamînt. Nu era o vizuina din acelea antipatice, murdare sau umede, pline de capete sau cozi de viermi oi cu miros de mîl; nu era nici nisipoasa sau lipsita de apa, sau o vizuina în care sa n-ai pe ce sa te aoezi sau pe ce sa manînci; era o vizuina de hobbit, oi asta înseamna confort.

Avea o uoa rotunda ca un hublou, vopsita în verde, oi drept în mijlocul ei era o clan?a ca un buton de alama, galbena oi lucioasa. Uoa dadea pe un culoar în forma de tub, ca un tunel; dar un tunel cît se poate de confortabil, fara fum, cu pere?ii captuoi?i cu lemn, cu dale pe jos oi cu covor, cu scaune lustruite oi multe, multe cuiere pentru haine oi palarii - pentru ca hobbitul era întotdeauna bucuros de oaspe?i. Tunelul oerpuia oi tot oerpuia, patrunzînd pe ocolite pîna în inima Dealului - "Dealul", aoa îi spunea toata lumea, cale de mai mul?i kilometri în jur. Tunelul avea multe uoi mici oi rotunde, întîi pe o parte, apoi pe cealalta. Etaj nu exista. Aoa e la hobbi?i.

Dormitoarele, baile, beciurile, camarile (multe camari!), dulapurile (avea

încaperi întregi pentru haine!), bucatariile, sufrageriile, toate erau la acelaoi nivel oi dadeau pe acelaoi culoar. Cele mai bune încaperi erau cele de pe partea stînga (îndata dupa intrare); erau singurele care aveau ferestre, ferestre rotunde, îngropate adînc în Perete; dadeau în gradina lui oi în pajiotile care se întindeau dincolo de gradina, coborînd pîna la rîu.

Hobbitul de care va vorbesc era un hobbit cu stare oi numele lui era

Baggins. Familia Baggins traia pe lînga Deal de cînd lumea oi to?i o considerau foarte respectabila, nu numai pentru ca cei mai mul?i dintre membrii ei erau buni gospodari, dar oi pentru ca nu facusera niciodata nimic neaoteptat; otiai perfect ce va spune un Baggins despre o problema sau alta, fara sa-?i mai ba?i capul sa-l întrebi. Povestea de fa?a este despre un membru al familiei Baggins care s-a trezit antrenat într-o aventura, facînd oi spunînd lucruri cu totul neaoteptate, cu care ocazie oi-a pierdut respectul vecinilor oi, în schimb, a cîotigat... ei, o sa vede?i daca, pîna la urma a cîotigat ceva.

Mama acestui hobbit al nostru... Dar, de fapt, ce este un hobbit, ma întreba?i? Eu cred ca astazi hobbi?ii au nevoie de o descriere pentru ca ei s-au înstrainat oi au devenit cam scumpi la vedere cu Oamenii Mari, cum ne spun ei noua. Ei sînt (sau au fost) mici de stat, cam jumatate cît noi oi mai mici decît Piticii barbooi. Hobbi?ii nu au barba. Fac vraji pu?ine sau chiar deloc, în afara de cele obionuite, de fiecare zi - care îi ajuta sa dispara repede oi pe nesim?ite cînd oamenii voluminooi oi neghiobi ca noi apar poticnindu-se oi fac zgomot ca de elefant, care se aude la un kilome-tru. Sînt cam burtooi, se îmbraca în culori stridente (mai ales verde oi galben); nu poarta pantofi pentru ca le cresc talpi naturale oi o blana de par des, calduros oi negru pe picioare, ca parul de pe cap (care e buclat); au degete lungi, negre oi îndemînatice, o fa?a binevoitoare oi un rîs gros oi galagios (mai ales dupa masa de seara pe care o iau de doua ori pe zi,atunci cînd reuoesc s-o ob?ina). Acum oti?i destul ca sa ave?i o baza de pornire.

Deci, dupa cum spuneam, mama hobbitului nostru, adica a lui Bilbo

Baggins, a fost celebra Belladonna Took, una dintre cele trei fiice remarcabile ale Batrînului Took, capetenia hobbi?ilor, care locuia pe cealalta parte a Apei - rîule?ul care curge la picioarele Dealului. Se spunea adesea (în alte familii) ca odata, de mult, unul dintre stramooii Took oi-ar fi luat drept nevasta o zîna. Aceasta era, fireote, absurd, dar era clar ca, fa?a de trasaturile hobbi?ilor, clanul Took avea ceva neobionuit oi, din cînd în cînd, cîte unul dintre ei traia o aventura extraordinara. Disparea discret oi familia ?inea totul în secret; dar era foarte clar ca familia Took nu era chiar atît de respectabila ca familia Baggins, cu toate ca era, fara doar oi poate, mai înstarita.

Nu cumva sa crede?i ca Belladonna Took a trait vreo aventura neobionuita dupa ce a devenit doamna Bungo Baggins. Bungo - adica tatal lui Bilbo - i-a construit (în parte cu banii ei) cea mai luxoasa vizuina de hobbit din cîte au existat vreodata, atît sub Deal, cît oi deasupra sau pe celalalt mal al Apei. ai acolo au ramas toata via?a Totuoi, e probabil ca

Bilbo, singurul ei fiu, cu toate ca arata oi se purta de parca ar fi fost o copie a tatalui sau, solid oi demn de încredere, avea un "ce" ciudat, care -i venea de la familia Took oi care abia aotepta sa iasa la iveala. Ocazia nu s-a ivit

însa decît dupa ce a crescut mare, pe la cincizeci de ani, cînd locuia în frumoasa vizuina construita de tatal lui, pe care v-am descris-o mai devreme, oi dupa ce s-a stabilit acolo, dupa cîte se parea, pentru totdeauna.

Printr-o întîmplare ciudata, într-o diminea?a de demult, în liniotea lumii, pe vremea cînd zgomotul era mai mic oi verdea?a mai abundenta, iar numarul hobbi?ilor oi prosperitatea lor erau înca destul de mari, în timp ce Bilbo Baggins statea în uoa casei lui, dupa ceaiul de diminea?a, tragînd dintr-o pipa uriaoa de lemn care îi ajungea pîna aproape de degetele de la picioare, acoperite cu par (frumos periat), trecu pe acolo Gandalf. Gandalf! Daca a?i fi auzit doar un sfert din ce am auzit eu despre el, iar eu am auzit doar o parte foarte mica din tot ce s-ar putea auzi, a?i fi fost pregati?i sa asculta?i poveotile cele mai fantastice. Pe oriunde trecea, rasareau în mod neaoteptat fel de fel de istorii oi de aventuri. Nu mai trecuse de ani de zile pe aici, pe la umbra Dealului - de fapt, de cînd murise prietenul lui,

Batrînul Took - aoa ca hobbi?ii aproape ca-i uitasera înfa?ioarea. Fusese plecat dincolo de Deal, dincolo de Apa, cu treburi de-ale lui, înca de pe vremea cînd erau cu to?ii copii, hobbi?ei oi hobbi?ele.

Singurul lucru pe care l-a vazut în diminea?a aceea încrezatorul Bilbo a fost un batrîn cu baston. Avea o palarie albastra, înalta oi ascu?ita, o pelerina lunga, cenuoie, o eoarfa de matase, peste care atîrna barba lui alba oi lunga pîna dincolo de brîu, oi niote cizme negre, uriaoe.

- Buna diminea?a! spuse Bilbo. "ai chiar ca e buna", se gîndi el. Soarele stralucea oi iarba era foarte verde.

Dar Gandalf se uita la el pe sub sprîncenele lungi oi stufoase care-i ieoeau de sub borul palariei umbroase.

- Cum adica? spuse, îmi urezi o diminea?a buna, sau vrei sa spui ca diminea?a e buna, fie ca vreau eu sau nu; sau vrei sa spui ca te sim?i bine azi, de diminea?a; sau ca e o diminea?a care te face sa vrei sa fii bun.

- Toate laolalta, spuse Bilbo. ai mai e oi o diminea?a foarte buna ca sa fumezi o pipa în aer liber. Daca ave?i o pipa la dumneavoastra, va rog sa lua?i loc oi sa va servi?i din tutunul meu. Nu va grabi?i, caci avem toata ziua în fa?a noastra. Dupa care Bilbo se aoeza într-un fotoliu lînga uoa, încrucioa picioarele oi sufla un inel de fum, frumos oi cenuoiu, care urca, zburînd, fara sa se destrame oi se departa, plutind, peste Deal.

- Foarte frumos, spuse Gandalf. Dar eu, azi, n-am timp sa fac rotocoale de fum. Caut pe cineva cu care sa pornesc într-o expedi?ie pe care o pregatesc, dar e foarte greu de gasit un amator.

- Cred oi eu. Prin par?ile astea! Noi sîntem cumin?i oi linioti?i oi nu ne plac aventurile. Nuuuuu! Sînt nesuferite, incomode, î?i strica liniotea oi te fac sa întîrzii la masa. Nu otiu ce-or fi gasind unii la ele, spuse hobbitul nostru, domnul Bilbo Baggins, oi, vîrîndu-oi degetele mari pe dupa bretele, scoase un rotocol de fum oi mai grozav ca primul.

Îoi lua apoi coresponden?a de diminea?a oi începu sa citeasca prefacîn-du-se ca nu-l mai baga în seama pe batrîn. Hotarîse ca nu era de soiul lui oi ar fi dorit sa-l vada plecînd. Batrînul însa nici vorba sa se miote. Statea sprijinit în baston, fixîndu-l pe Bilbo, fara sa scoata o vorba, pîna cînd hobbitul începu sa se simta stînjenit, ba chiar se oi supara pu?in.

- Ziua buna, spuse hobbitul, în cele din urma. Noi nu vrem nici un fel de aventuri pe aici, mul?umesc, încerca?i-va norocul în cealalta parte a

Dealului sau dincolo de Apa.

Asta însemna, de fapt, ca discu?ia luase sfîroit.

- La dumneata "Ziua buna" are mai multe în?elesuri, spuse Gandalf. ai de data asta înseamna ca vrei sa scapi de mine oi ca ziua n-o sa fie buna decît daca plec!

- Nici pomeneala, domnul meu, nici pomeneala!... dar sta?i pu?in, mi se pare ca va cunosc numele!

- Ba da, dragul meu domn, ba da. ai sa otii ca oi eu îl cunosc pe al dumitale: domnul Bilbo Baggins. Îmi otii numele, cu toate ca nu-?i aminteoti ca e vorba despre mine. Eu sînt Uandail, oi "Gandalf" e totuna cu subsemnatul. Cînd te gîndeoti ca am trait sa-l vad pe fiul Belladonnei Took ca ma ia cu "Ziua buna", de parca ao fi venit la uoa lui sa vînd nasturi!

- Gandalf! Gandalf! Doamne, Dumnezeule! Nu cumva e vorba de vrajitorul calator care i-a dat Batrînului Took o pereche de butoni cu diamant fermeca?i, care se prindeau oi nu se mai desprindeau decît la porunca? Nu cumva sînte?i cel care spunea la petreceri poveoti minunate cu balauri oi spiriduoi, oi uriaoi, oi prin?ese salvate, oi norocul neaoteptat al unor fii de vaduva? Sau cel care facea focuri de artificii deosebit de frumoase? Mi-aduc oi acum aminte de ele! Le aprindea bunicul Took în ajunul solsti?iului de vara. Erau grozave! Se ridicau ca niote lalele mari de foc sau flori de gura-leului sau de salcîm galben oi pluteau peste întuneric toata seara. (Cred ca v-a?i dat seama ca domnul Baggins nu era chiar atît de prozaic cît îi placea lui sa-oi închipuie oi ca, în plus, îi mai placeau oi florile.) Doamne, Dumnezeule, continua el. Nu cumva sînte?i acela care a

împins atî?ia baie?i oi fete cumin?i sa plece în lumea larga, sa se vîre în aventuri nesabuite? Sa se ca?ere în pomi, sa se duca în vizita la elfi sau sa navigheze pe vapoare, spre ?armuri îndepartate? Doamne, ce via?a intere... adica, vreau sa spun ca pe vremuri a?i cam încurcat lucrurile pe aici. Chiar destul de rau, ao zice. Va rog sa ma ierta?i, dar credeam ca v-a?i retras din afaceri.

- ai cu ce sa ma ocup? spuse vrajitorul. Ei, dar, oricum, ma bucur ca î?i mai aminteoti de mine. ai ca macar de focurile mele de artificii î?i aminteoti cu simpatie. Asta îmi da oarecare speran?e. De aceea, de dragul bunicului tau, Batrînul Took, oi al bietei Belladonna, o sa-?i dau ceea ce ai cerut. - Ce vre?i sa spune?i? Eu n-am cerut nimic!

- Ba da. Ba da. ai înca de doua ori. Te rog sa ma ier?i. Dar am sa ma achit. De fapt, am sa merg pîna într-acolo încît sa te fac sa participi la aventura de care-?i spuneam, foarte nostima pentru mine, foarte buna pentru tine - oi, daca reuoeoti s-o duci pîna la capat, probabil oi foarte folositoare.

- Regret, dar nu vreau aventuri de nici un fel, mul?umesc. Nu azi! La revedere! Dar va rog sa veni?i la ceai, oricînd dori?i. Uite, de exemplu, mîine!

La revedere!

ai cu asta, domnul Baggins s-a întors oi a intrat grabit pe uoa lui rotunda oi verde, închizînd-o cît a îndraznit el de iute, ca sa nu para nepoliticos. Caci, la urma urmei, vrajitorii ramîn tot vrajitori oi nu e bine sa te pui cu ei."Ce mi-o fi venit sa-l invit la ceai?" îoi spuse Bilbo îndreptîndu-se catre camara. Abia îoi luase masa de diminea?a, dar se gîndea ca o prajiturica-doua oi ceva de baut l-ar mai linioti dupa spaima pe care o trasese.

Între timp, Gandalf continua sa stea în fa?a por?ii, rîzînd îndelung, dar fara zgomot. Dupa un timp însa se apropie oi zgîrie cu cuiul bastonului un semn ciudat pe uoa frumoasa oi verde a hobbitului. Apoi pleca, pe cînd

Bilbo îoi termina a doua prajitura oi se gîndea ca reuoise foarte bine sa scape de aventuri.

A doua zi uitase aproape cu totul de Gandalf. Nu prea avea ?inere de minte. Daca nu însemna lucrurile în agenda, le uita. Ar fi trebuit sa scrie aoa: "Gandalf, ceai, miercuri". Dar în ajun fusese prea nervos ca sa mai noteze ceva.Tocmai cînd sa se faca ora ceaiului, auzi pe cineva sunînd insistent la uoa de la intrare - oi atunci îoi aminti totul! Alerga sa puna ceainicul pe foc, sa aoeze înca o ceaoca oi o linguri?a pe masa, sa mai scoata o prajiturica-doua, apoi se repezi la uoa.

Tocmai era sa spuna: "Îmi pare foarte rau ca v-am facut sa aotepta?i" cînd vazu ca nu era cîtuoi de pu?in vorba de Gandalf. La uoa se afla un pitic cu o barba albastra, îndesata într-un brîu auriu, oi cu ochii extrem de stralucitori sub o scufie verde-închis. De îndata ce se deschise uoa, piticul intra în casa de parca ar fi fost într-adevar invitat.

Îoi atîrna pelerina oi scufia pe primul cuiier oi spuse, închinîndu-se:

- Sluga dumitale, Dwalin.

- ai eu a dumitale, Bilbo Baggins, raspunse hobbitul, prea uimit ca sa puna, deocamdata, vreo întrebare. Dar, cînd tacerea care urma deveni stînjenitoare, adauga: Tocmai voiam sa iau ceaiul; va rog sa-mi face?i onoarea sa be?i oi dumneavoastra o ceaoca de ceai cu mine. Poate fusese cam ?eapan, dar inten?iile lui erau bune. De fapt, dumneavoastra ce a?i face daca un pitic nepoftit ar veni sa-oi atîrne lucrurile în vestibulul dumneavoastra, fara sa va dea nici o explica?ie?

N-apucara bine sa se aoeze la masa, de fapt ajunsesera abia la a treia prajitura, cînd se auzi din nou soneria, de asta data oi mai puternic.

- Va rog sa ma ierta?i o clipa, spuse hobbitul oi se îndrepta catre uoa.

"Pîna la urma tot a?i venit", asta voia el sa-i spuna lui Gandalf. Dar nu era Gandalf. În locul lui, pe trepte, se afla un pitic cu barba alba oi scufie stacojie, care parea foarte batrîn. Intra oi el, ?opaind într-un picior de cum se deschise uoa, cu aerul omului care a fost poftit.

- Vad ca au oi început sa soseasca, spuse el, zarind scufia verde a lui Dwalin, atîrnata în cui. ai o atîrna pe a lui, cea stacojie, lînga ea. Sluga dumitale, Balin! spuse, cu mîna pe inima.

- Mul?umesc, raspunse Bilbo, suspinînd.

Nu era exact ce trebuia sa spuna, dar acest "Au început sa soseasca" îl neliniotise îngrozitor. Îi placeau musafirii, dar prefera sa-i cunoasca înainte sa-i vina în casa. ai eventual, sa fie pofti?i de el. Îi trecu prin minte gîndul înfiorator ca s-ar putea sa nu ajunga prajiturelele oi atunci el, ca gazda (îoi cunootea datoria oi o respecta oricît i-ar fi venit de greu), ar fi trebuit sa renun?e sa mai manînce.

- Veni?i, intra?i sa be?i o ceaoca de ceai, reuoi el sa spuna dupa ce trase adînc aer în piept.

- Daca nu va e cu suparare, eu ao prefera pu?ina bere, domnul meu, spuse Balin, cel cu barba alba. Dar n-am nimic împotriva sa manînc prajituri, prajituri cu graun?e, daca ave?i.

- Am berechet! se trezi Bilbo spunînd, spre propria lui mirare.

ai se trezi oi alergînd la beci sa umple o halba de jumatate de litru, apoi la camara sa ia doua turte frumoase de graun?e, pe care le copsese chiar în dupa-amiaza aceea, sa aiba ce lua ca gustare între mese.

La întoarcere îi gasi pe Balin oi pe Dwalin stînd de vorba la masa ca niote vechi prieteni. ( De fapt, erau fra?i.) Bilbo trînti halba oi prajitura în fa?a lor, apoi se auzi din nou soneria, puternic, oi apoi înca o data.

"De data asta e sigur Gandalf!" îoi spuse în timp ce alerga gîfîind de-a lungul coridorului. Dar nici vorba! Erau al?i doi pitici, amîndoi cu scufii albastre, cordoane argintii oi barbi galbene; oi fiecare dintre ei avea cîte un sac cu unelte oi o lopata. ai iaraoi, nici n-apuca sa se deschida bine uoa caoi intrara, ?opaind. Bilbo nici nu se mai mira:

- Cu ce va pot fi de folos, piticii mei? spuse.

- Sluga dumneavoastra, Kili, spuse unul.

- ai Fili, adauga celalalt.

ai amîndoi îoi scoasera scufiile albastre, facînd cîte o plecaciune.

- Sluga dumneavoastra, raspunse Bilbo, amintindu-oi la timp de bunele maniere.

- A, vad ca Dwalin oi Balin au oi venit, spuse Kili. Sa ne alaturam mul?imii!

"Mul?ime, gîndi domnul Baggins. Nu-mi prea place cum suna asta. Ar trebui sa ma aoez o clipa, sa-mi vin în fire oi sa beau ceva."

Dar n-apuca decît sa ia o înghi?itura, într -un col?, în timp ce to?i cei patru pitici stateau în jurul mesei oi vorbeau despre mine, oi aur, oi despre probleme pe care le aveau cu gnomii, oi despre jafurile pe care le comiteau balaurii, oi despre multe alte lucruri pe care nu le în?elegea oi nici nu voia sa le în?eleaga, caci pareau mult prea aventuroase, cînd, deodata, ding-dong ling-dang, se auzi iar soneria de la uoa, de parca s-ar fi straduit un hobbi?el obraznic s-o strice. E cineva la uoa, spuse, clipind

- Dupa sunet, par sa fie vreo patru, spuse Fili. De altfel, i-am vazut venind la oarecare distan?a în urma noastra.

Bietul nostru hobbit se aoeza în hol, sprijinindu-oi capul în palme, oi se

întreba ce se întîmplase oi ce se va întîmpla, oi daca vor ramîne cu to?ii la cina. Apoi se auzi din nou soneria, mai tare ca oricînd, oi fu nevoit sa alerge sa deschida. De fapt, nu erau patru, ci vreo cinci. Mai venise înca un pitic în timp ce Bilbo se tot framînta singur la intrare. Nici n-apuca sa întoarca bine clan?a ca se oi trezira cu to?ii înauntru, plecîndu-se oi spunînd "sluga dumitale" unul dupa altul, îi chema Dori, Nori, Ori, Oin oi Gloin. ai, într-oclipa, aparura în cuier doua scufii rooii, una cenuoie, una cafenie oi una alba, iar ei o pornira, cu mîinile lor mari vîrîte în brîiele de aur sau de argint, sa se alature celorlal?i. Aproape ca se putea spune ca "mul?imea" era formata. Unii cerura bere blonda, al?ii bere bruna, unul ceru chiar cafea, în schimb to?i cerura prajiturele; aoa ca un timp hobbitul a fost foarte ocupat.Tocmai aoezase pe plita o cana mare cu cafea - se terminasera turtele de graun?e oi piticii se pornira sa manînce biscui?i cu unt - cînd se auzi o bataie puternica în uoa. Nu soneria, ci poc-poc puternic în uoa cea verde oi frumoasa a lui Bilbo. Cineva batea cu bastonul.

Bilbo alerga de-a lungul coridorului, foarte suparat oi complet zapacit - era cea mai penibila miercuri din cîte-oi amintea sa fi trait vreodata.

Deschise uoa cu o smucitura oi cazura cu to?ii înauntru, unul peste altul!

Al?i pitici! Al?i patru! ai, în urma lor, care statea sprijinit în baston oi rîdea. Lasase o gramada urme pe uoa cea frumoasa; de altfel, fiindca tot veni vorba, loviturile otersesera oi semnul tainic pe care-l facuse pe uoa în diminea?a din ajun.- Uourel, uourel, draga Bilbo, spuse. Nu-?i prea seamana sa-?i laoi prietenii în prag oi apoi sa deschizi uoa cu un pocnet de puoca cu aer comprimat. Da-mi voie sa ?i-i prezint pe Bifur, Bofur oi Bombur, oi mai ales pe Thorin! - Sluga! spusera Bifur, Bofur oi Bombur pe rînd, stînd în oir.

Apoi atîrnara în cuier doua scufii galbene oi una verde oi pe urma oi una azurie, cu un ciucure lung. de argint. Aceasta din urma fiind a lui Thorin, un pitic nemaipomenit de însemnat, de fapt însuoi marele Thorin Scut-de-Stejar, care nu fusese cîtuoi de pu?in încîntat sa pice în nas pe preoul lui Bilbo oi sa-i vada pe Bifur, Bofur oi Bombur cazînd peste el. Mai ales ca Bombur era foarte gras oi greu. Thorin, fiind foarte înfumurat, nici nu se gîndi sa spuna "sluga". Dar bietul domn Baggins spuse de atîtea ori ca-i pare rau, încît pîna la urma mormai totuoi: "Lasa, nu-i nimic!" oi-oi descre?i fruntea.

- Acum sîntem to?i aici! spuse Gandalf, uitîndu-se la oirul de treisprezece scufii - cele mai minunate scufii de sarbatoare - oi la propria lui palarie, atîrnate toate în cui. O adunare foarte vesela! Sper ca a mai ramas ceva de mîncare oi de baut pentru cei întîrzia?i. Ce-i asta? Ceai! Nu, mul?umesc! Mie sa-mi dai pu?in vin roou.

- ai mie la fel, spuse Thorin.

- ai marmelada de zmeura oi tarta cu mere, spuse Bifur.

- ai pateuri cu carne oi brînza, spuse Bofur.

- ai racituri de porc cu salata, spuse Bombur.

- ai mai multe prajituri, oi bere, oi cafea, daca nu te superi, strigara ceilal?i pitici prin uoa.

- ai fii baiat bun oi mai pune oi niote oua, striga Gandalf, în timp ce hobbitul pleca, oontîc-oontîc, spre camari. ai între timp scoate friptura rece de pui oi muraturile.

"S-ar zice ca otie tot atît de bine ca oi mine ce provizii am în camara", se gîndi domnul Baggins, care era complet înnebunit oi începuse sa se întrebe daca nu-i patrunsese o aventura, dintr-acelea fioroase, drept în casa. Cînd ispravi de pus toate sticlele oi farfuriile, oi cu?itele, oi furculi?ele, oi paharele, oi mîncarurile, oi lingurile, oi tot restul pe niote tavi mari, se încalzise de tot; îi ardeau obrajii oi era foarte enervat.

- Blestema?i pitici, duca-s-ar naibii! spuse el cu glas tare. Nici macar nu vin sa-mi dea o mîna de ajutor!ai ce sa vezi! în uoa bucatariei stateau Balin oi Dwalin, oi în spatele lor Fili oi Kili, oi cît ai zice "peote" înofacara tavile oi cîteva masu?e oi le dusera

în salon, unde aoternura din nou masa,

Gandalf oedea în capul mesei, cu cei treisprezece pitici aoeza?i înjur; Bilbo oedea intr-un fotoliu, lînga foc, ron?aind un biscuit (îi trecuse toata pofta de mîncare) oi încercînd sa dea impresia ca tot ce se întîmpla era cît se poate de obionuit oi nicidecum o aventura. Piticii au mîncat oi au tot mîncat, oi au vorbit oi au tot vorbit, oi uite aoa a trecut timpul, în cele din urma s-au sculat de la masa oi Bilbo a facut o miocare sa strînga paharele

oi farfuriile.

- Îmi închipui ca ramîne?i cu to?ii la cina? spuse el cu tonul cel mai politicos oi mai pu?in staruitor.

- Bineîn?eles, zise Thorin. ai dupa cina; ca n-o sa ispravim treaba decît tîrziu oi trebuie întîi sa ascultam niote muzica. Dar mai întîi strînge?i masa.

La care cei doisprezece pitici - nu Thorin, ca el era prea important oi ramasese sa stea de vorba cu Gandalf - sarira în picioare oi aoezara toate lucrurile în gramezi mari. Apoi ieoira fara sa mai aotepte tavile, leganînd

într-o mîna farfurii, fiecare dintre vrafuri cu o sticla în vîrf, în timp ce Bilbo alerga dupa ei, chi?aind speriat: "Va rog sa ave?i grija!" ai: "Va rog sa nu va deranja?i, ca ma descurc eu!" dar piticii nici nu-l bagau în seama. În schimb, cîntau:

Sa crapi farfurii, pahare sa ciobeoti

Sa-ndoi furculi?e, cu?ite sa bo?eoti

Pe Bilbo Baggins de vrei sa-nnebuneoti.

Sa spargi sticle-n lume nu se face,

Nici pe podea sa arunci lapte, Sa tai postavul, oi alte fapte

Ca: grasime-ntinsa pe covor,

Vase aruncate -n dormitor, Sa-mprooti cu vin în capul oricui,

Sa ba?i cu parul în castroane cîte un cui,

ai, de-a ramas ceva întreg, sa-l dai de-a dura, Sa urli sa se opreasca, oi cît te ?ine gura.

Pe toate astea sa le-ndeplineoti

Pe Bilbo Baggins de vrei sa-nnebuneoti.

N-au facut, bineîn?eles, nici unul dintre ei aceste lucruri îngrozitoare.

Au cura?at oi au pus totul frumos la loc, cît ai clipi din ochi, în timp ce hobitul se tot învîrtea în mijlocul bucatariei, încercînd sa vada ce fac. Apoi s-au întors oi l-au gasit pe Thorin cu picioarele pe grilajul din fa?a sobei, tragînd din pipa. Scotea uriaoe rotocoale de fum, oi, ori de cîte ori le poruncea sa plece, plecau - urcau pe horn sau se duceau în dosul orologiului de pe poli?a caminului sau sub masa, sau de jur împrejurul tavanului; dar nu se miocau destul de iute ca sa scape de Gandalf!

Puf! Scotea cîte un rotocol mai mic din pipa lui scurta de lut, oi-l trimitea drept prin rotocoalele lui Thorin. Apoi, rotocolul lui Gandalf se

înverzea oi se întorcea sa pluteasca deasupra vrajitorului. ai se strînsese în jurul lui un nor întreg de rotocoale, oi în lumina slaba îi dadeau un aer ciudat oi magic. Bilbo ramase nemiocat sa se uite - îi placeau rotocoalele de fum la nebunie - apoi rooi gîndindu-se cît fusese de mîndru, în ajun, de rotocoalele de fum pe care le trimisese cu vîntul dincolo de Deal.

- ai acum, pu?ina muzica, spuse Thorin. Scoate?i instrumentele.Kili oi Fili alergara la sacii lor oi se întoarsera cu niote viori mici; Dori, Nori oi Ori scoasera flauturi de undeva, din buzunare. Bombur aduse o toba din hol; Bifur oi Bofur ieoira oi ei oi se întoarsera cu clarinetele pe care le lasasera printre bastoane. Dwalin oi Balin spusera:

- Scuza?i-ne, noi le-am lasat pe ale noastre pe balcon!

- Adu-o oi pe a mea de afara, spuse Thorin.

Se întoarsera cu niote viole cît ei de mari oi cu harfa lui Thorin înfaourata într-o pînza verde. Era o harfa frumoasa, de aur, oi cînd o atinse

Thorin muzica izbucni atît de brusc oi de armonios, încît Bilbo uita de tot restul oi se lasa dus spre locuri misterioase, sub stele ciudate, departe de Apa oi foarte departe de vizuina lui de sub Deal.

Întunericul patrunse în încapere prin ferestruica ce dadea într-o parte a

Dealului. Focul pîlpîia în soba - era aprilie - iar ei continuara sa cînte, în timp ce umbra barbii lui Gandalf se agita pe perete.

Întunericul umpluse toata camera, focul se stinsese, umbrele se risipisera, oi ei continuau sa cînte. ai deodata, întîi unul, apoi altul, începura sa cînte oi din gura, cîntecul cu voce joasa al piticilor, în subteranele adînci ale vechilor lor locuin?e; iata un fragment al cîntecului - daca mai poate fi, cu adevarat, cîntec fara muzica:

Departe, peste mun?ii fumurii,

Spre hrube vechi oi ocne adîncate,

În zori pleca-vom spre a scormoni

Comorile de aur fermecate.

Pe vremuri, vraji faceau piticii,

Cu dangat greu ciocanul lor cadea Acolo unde dorm fapturile întunecimii,

În peoteri de sub dealurile de lut.

Pentru-mpara?i oi regi de elfi

Au strîns acolo frumuse?i gramada,

Au faurit, au meoterit oi, pîn-la urma,

Au prins lumina-n piatra de pe spada.

Pe salba de argint au înoirat

Stelu?e mii, au împletit cununa

Din flacari de balaur oi-au ?esut

Navod din fir de Soare oi de Luna.

Departe, peste mun?ii fumurii,

Spre hrube vechi oi ocne adîncate,

Vom merge-n zori oi ne vom lua-ndarat

Comorile de-atît amar de vremi uitate.

Aici, au modelat ei cupe aurii

ai harfe; acolo unde nu se-avînta om

Au poposit - oi au cîntat cîntari Ce nu le-aude muritor sau gnom.

Se încovoiau pe munte brazii,

În noapte gemea vîntul prin pustii, Se-mpraotiau vapai oi flacari, iara pomiiArdeau precum nepamînteoti faclii.

În vale clopotul batea oi to?i

Priveau spre cer cu chipurile trase; Ca focul mai cumplita, ura balei

Ardea clopotni?ele zvelte, ardea case.

Sub luna alba, mun?ii fumegau;

Vazind piticii ca nu e a buna,

Din hrube au plecat spre zmeul rau. ai-au fost strivi?i sub talpa lui, sub luna.

Departe, peste mun?ii fumurii, Spre scorburi stapînite de balaur,

În zori noi vom porni spre a-i smulge

Potirele oi harfele de aur!

În timp ce cîntau, hobbitul se sim?i patruns de dragoste pentru fel de fel de lucruri frumoase facute de mîna, cu pricepere oi farmec, o dragoste apriga oi geloasa, care exista în orice inima de pitic. Apoi se trezira în el instinctele neamului Took oi se sim?i atras de mun?ii cei înal?i oi de murmurul pinilor oi ai cascadelor; sim?i nevoia sa exploreze peoterile oi sa poarte sabie în loc de baston. Se uita pe fereastra: stelele aparusera pe cerul negru, deasupra copacilor. Se gîndi la giuva

ierele piticilor, stralucind în peoteri întunecoase. Deodata, în padurea din spatele Apei, se ridica o flacara - probabil ca era cineva care încerca sa aprinda un foc de tabara -

oi se gîndi la dragonii puoi pe jaf care s-ar putea stabili pe Dealul lui liniotit oi i-ar putea da foc, oi se cutremura; apoi, dupa o clipa, deveni din nou domnul Baggins - doar atît - din Bag-End, de sub Deal.

Se ridica tremurînd. Pe de o parte, se gîndea sa se duca sa ia lampa, dar nu-i prea venea, oi, pe de alta parte, sa se faca doar ca o ia oi sa se duca sa se ascunda în spatele butoaielor cu bere din beci, oi sa nu mai iasa decît dupa ce vor fi plecat to?i piticii. Deodata îoi dadu seama ca muzica oi cîntecele se oprisera oi ca se uitau to?i la el, cu ochii stralucind în întuneric.

- Încotro? spuse Thorin, pe un ton care voia parca sa-i arate hobbitului ca-i ghicise gîndurile.

- Ce-ar fi sa fac pu?ina lumina? spuse Bilbo, vrînd parca sa se scuze.

- Ne place întunericul, spusera to?i piticii, întuneric pentru treburi

întunecate. Mai sînt înca multe ceasuri pîna în zori.

- Da, e adevarat, spuse Bilbo, aoezîndu-se în graba. Nimeri însa pe lînga scaun, în grilajul din fa?a sobei.Rasturna cu zgomot lopa?ica oi vatraiul.

- Ssst! Spuse Gandalf. Sa-l lasam pe Thorin sa vorbeasca.

ai Thorin începu astfel:

- Gandalf, pitici, domnule Baggins! Ne-am întîlnit cu to?ii în casa prietenului oi tovaraoului nostru întru conspira?ie, acest hobbit minunat oi cutezator - fie ca parul de pe degetele lui de la picioare sa nu-i cada niciodata oi toate laudele pentru vinul oi berea lui!

Se opri sa-oi traga sufletul oi sa auda o remarca politicoasa din partea hobbitului, dar complimentele facute bietului Bilbo Baggins erau orz stricat pe gîote; oi în semn de protest pentru ca fusese numit "cutezator" oi, ce e

înca oi mai rau, "tovarao întru conspira?ie", îoi tot mioca buzele, dar, de uluit ce era, nu-i ieoea nici un sunet din gîtlej. Aoa ca Thorin continua:- Ne-am întîlnit aici ca sa ne discutam planurile, metodele, mijloacele, tacticile oi schemele. Curînd, înainte de ivirea zorilor, vom porni în lunga noastra calatorie, o calatorie din care unii dintre noi, sau poate ca to?i (cu excep?ia prietenului oi sfatuitorului nostru, iscusitul vrajitor Gandalf) s-ar putea sa nu ne mai întoarcem. Ne aflam într-o clipa solemna. Dupa cîteotiu, ne cunoaotem bine scopul, cu to?ii. Doar Baggins oi unul sau doi dintre piticii mai tineri (cred ca nu ma înoel daca ma refer, de exemplu, la Kili oi la Fili) au, poate, nevoie de oarecare mici precizari în legatura cu situa?ia exacta din clipa de fa?a.

Asta era stilul lui Thorin. Era un pitic de vaza. Daca ar fi fost lasat, ar fi continuat, probabil, tot aoa, pîna oi-ar fi pierdut suflul, dar sa spuna celor de fa?a vreun lucru pe care nu-l otiau deja. Dar a fost întrerupt cu brutalitate. Bietul Bilbo nu mai putea suporta.La vorbele "s -ar putea sa nu ne mai întoarcem", începuse sa simta ca i se urca un ?ipat din piept oi, în clipa urmatoare, izbucni ca ouierul unei locomotive care iese dintr-un tunel. To?i piticii sarira în picioare, rasturnînd masa. Gandalf facu sa scapere o lumina albastra la capatul nuielei sale fermecate oi, în lumina aceea de foc de artificii, bietul hobbit, mititel cum era, aparu îngenunchind pe covorul d

in fa?a caminului, tremurînd ca un jeleu care se topeote. Apoi cazu întins pe podea, strigînd fara încetare: "Lovit de trasnet lovit de trasnet!"

Multa vreme nu reuoisera sa scoata nimic altceva de la el. L-au luat, l-au dus în salon oi l-au întins. pe canapea cu un pahar la îndemîna, dupa care s-au întors la treburile lor tainice.

- Emotiv, baiatu'! spuse Gandalf, pe cînd îoi reluau locurile. Are cîteodata niote crize cam ciudate, cam neobionuite, dar e unul dintre cei mai buni, dintre cei mai buni - naprasnic ca un dragon aflat la ananghie.

Daca a?i vazut vreodata un dragon aflat la ananghie, va pute?i da seama ca aceasta compara?ie, aplicata unui hobbit, era doar o figura de stil, chiar daca ar fi fost vorba de însuoi ras-ras-unchiul Batrînului Took, Bandobras-Raget-de-Taur, care era aoa un uriao (pentru un hobbit), încît putea chiar sa oi calareasca un cal. Acesta a atacat rîndurile gnomilor muntelui Gram, în batalia de la Cîmpiile Verzi, oi a retezat capul regelui lor, Golfimbul, dintr-o lovitura, cu un ba? de lemn. Capul a zburat o suta de metri prin aer oi a cazut într-o vizuina de iepure; aoa a fost cîotigata batalia,

oi, în aceeaoi clipa, a fost inventat oi jocul numit Golf.

Între timp însa urmaoul mai paonic al lui Bandobras îoi revenea în salon. Dupa un timp oi dupa un pahar de alcool, se tîrî enervat pîna la uoa.

ai iata ce-l auzi spunînd pe Gloin:

- Hm! facu el (într-un fel care aducea, mai mult sau mai pu?in, a sforait). Crede?i ca e bun? E minunat ca Gandalf ne tot spune cît de fioros e acest hobbi?el, dar înca un ?ipat ca cel de adineauri, într-o clipa de emo?ie,

oi-l va trezi pe dragon, împreuna cu toate neamurile lui, oi ne vor ucide pe to?i. Mie mi s-a parut ca a sunat mai mult a strigat de spaima decît de emo?ie! De fapt, daca n-ar fi fost semnul de pe uoa, ao fi fost convins ca am greoit casa! Cînd am dat cu ochii de mititelul asta care se legana oi pufaiaîn prag, am început sa am îndoieli. Arata mai degraba a bacan decît a spargator de meserie.

În clipa aceea domnul Baggins apasa pe clan?a oi intra în camera. Sîngele Took fusese mai puternic. Sim?ise brusc ca s-ar fi lipsit de pat oi chiar oi de micul dejun, numai sa fie socotit fioros. Cît despre "mititelul care se legana în prag", pai asta mai-mai ca l-a facut intr-adevar fioros". Ulteriori s-a întîmplat de multe ori ca "partea Baggins" a fiin?ei lui sa regrete ceea cea facut oi sa-oi spuna: "Bilbo, ai fost un prost, ai calcat în strachini".

- Ierta?i-ma, spuse, daca din greoeala am auzit niote cuvinte pe care le-a?i rostit. Nu pretind sa va în?eleg spusele sau referirile la spargatori, dar cred ca nu greoesc (asta era ceea ce numea el a fi "demn") cînd îmi închipui ca socoti?i ca nu-s bun la nimic. Las' ca v-arat eu! N-am nici un semn pe uoa - a fost vopsita acum o saptamîna - oi sînt convins ca a?i greoit casa. De îndata ce v-am vazut fe?ele caraghioase în prag, am început sa am

îndoieli. Dar hai sa zicem ca asta e casa pe care o cauta?i. Spune?i-mi ce vre?i sa fac oi am sa încerc sa va mul?umesc, chiar de-o fi sa merg de aici pîna la rasaritul-rasaritului oi sa ma lupt cu dragonii-vampiri care locuiesc

în Pustiul cel din urma. Am avut cîndva un stra-stra-stra-stra-unchi pe care-l chema Bandobras-Raget-de-Taur Took oi...

- Da, da, dar el a trait de mult, spuse Gloin. Eu vorbeam de

DUMNEATA. ai te asigur ca pe uoa dumitale e un semn - semnul obionuit

în meserie - oi nu cred ca s-a schimbat. "Spargator cauta slujba buna, emo?ii tari, remunera?ie rezonabila." Aoa se citeote, de obicei, semnul. Daca vrei, po?i spune oi "Expert în descoperirea comorilor". Unii zic oi aoa. Noua ne e totuna. Gandalf ne-a spus ca exista pe aici o asemenea persoana, care cauta urgent de lucru oi ca a aranjat sa ne întîlnim aici, miercurea asta la ora ceaiului.

- Sigur ca exista un semn, spuse Gandalf. Doar l-am facut eu. ai motive foarte serioase. Mi-a?i cerut sa gasesc pe cel care va fi al

Paisprezecelea membru al expedi?iei voastre oi eu l-am ales pe dom-Baggins. ai sa nu îndrazneasca cineva sa afirme ca n-am ales omul potrivit sau casa potrivita, ca va las sa ramîne?i treisprezece, cu toate consecin?ele, sau sa va întoarce?i sa scoate?i carbuni din mina.

Se rastise atît de furios la Gloin, încît piticul se ghemuise iar pe scaun,

oi, cînd Bilbo încerca sa deschida gura ca sa puna oi el o întrebare, se

întoarse oi se încrunta la el, zburlindu-oi sprîncenele stufoase oi facîndu-l pe Bilbo sa-oi închida gura cu un clampanit.

- Aoa, vezi! spuse Gandalf. Hai sa nu mai discutam. Eu l-am ales pe domnul Baggin - oi deci n-ar trebui sa mai discuta?i Daca spun eu ca e bun, e bun, sau va fi, cînd va veni vremea. Sa oti?i ca are inclina?i infinit mai mari decît va închipui?i voi oi chiar mai mari decît îoi închipuie el. S-ar putea, nu e exclus, sa-mi mul?umi?i cu to?ii într-o zi... ai acum, Bilbo, fiule, adu lampa sa luminam pu?in lucrurile.

Întinse pe masa, la lumina unei lampi mari cu abajur roou, o bucata de pergament care semana cu o harta.

- Asta a facut-o Thror, bunicul lui Thorin, spuse el drept raspuns la

întrebarile curioase ale piticilor. E un plan al Muntelui.

- Nu prea cred ca o sa ne foloseasca, spuse Thorin, decep?ionat, dupa ce-i arunca o privire. Îmi amintesc destul de bine de Munte oi de locurile de prin jur. ai otiu unde e Codrul Întunecat oi Landa Veotejita, unde traiesc dragonii cei mari.

- Pe munte, e un dragon desenat cu roou, spuse Balin, dar, daca ajungem vreodata acolo, îl gasim noi oi fara asta.

- Exista un lucru pe care nu l-a?i observat, spuse vrajitorul, oi anume, intrarea secreta. Vede?i runa aceea în partea dinspre apus oi mîna care arata spre ea, dinspre celelalte rune? Asta înseamna ca e vorba de o trecere tainica spre Salile de Jos. - Poate ca a fost odata tainica, spuse Thorin, dar de unde otim ca mai e oi acum? Batrînul Smaug traieote de mult acolo oi a avut destul timp ca sa descopere tot ce se putea descoperi în legatura cu Peoterile de Jos.

- Aoa o fi, dar cred ca n-a mai folosit-o de ani de zile.

- De ce?

- Fiindca e prea mica. Uoa e înalta de cinci picioare oi pot intra

cîte trei în flanc, aoa cum spun runele, dar Smaug n-ar fi putut sa se strecoare pri

ntr-o gaura ca asta, nici macar cînd era un dragon tînar, cu atît mai pu?in dupa ce a înfulecat atî?ia pitici oi oameni din Dale.

- Mie mi se pare o gaura foarte mare, chi?ai Bilbo (care nu avea nici o experien?a în materie de dragoni, ci doar în materie de vizuini de hobbit). I se trezise din nou interesul oi curiozitatea, oi de aceea uita sa-oi ?ina gura. Îi placeau har?ile la nebunie oi în holul lui era atîrnata o harta mare a împrejurimilor, pe care îoi însemnase plimbarile favorite, cu cerneala rooie Cum de s-a putut pastra taina unei uoi atît de mari fa?a de toata lumea, ca sa nu mai vorbim de dragon? adauga el. Dar nu uita?i ca era doar un hobbit mic, mititel.

- În multe feluri, spuse Gandalf. Dar cum s-a pastrat secretul acestei uoi anume n-o sa otim decît daca ne ducem sa vedem. Dupa cîte arata harta, ao crede ca e vorba de o uoa închisa, facuta sa arate întocmai ca stînca muntelui. Asta-i metoda obionuita a piticilor. Nu ma înoel, nu-i aoa?

- Nu, raspunse Thorin.

- ai, continua Gandalf, am uitat sa va spun ca, în afara de harta, mai exista oi o cheie, mica oi ciudata. Uita?i, asta e! oi îi întinse lui Thorin o cheie lunga, cu crestaturi complicate de argint. ?ine-o bine!

- Nici o grija, îl linioti Thorin, prinzînd-o de un lan? sub?ire pe care-l purta la gît, sub jacheta. Lucrurile încep sa para mai promi?atoare. Aceasta otire le schimba mult în bine. Pîna acum nu prea otiam exact ce sa facem. Ne-am gîndit s-o luam spre Rasarit, în liniote oi cu grija, pîna ajungem la

Lacul cel Lung. Dupa asta vor începe necazurile...

- Mult înainte, dupa cîte otiu eu despre drumurile de Rasarit, îl

întrerupse Gandalf.

- De acolo am putea sa urcam de-a lungul Rîului Curgator, continua Thorin, fara sa-l ia în seama, oi tot aoa pîna la ruinele Oraoului Dale - vechi orao din valea aceea, de la umbra Muntelui. Dar nu ne place nici unuia dintre noi ideea cu Poarta Principala. Pe acolo iese rîul, prin stînca aceea mare, din partea de sud a Muntelui, oi tot pe acolo iese oi dragonul - mult prea des, daca nu s-au schimbat obiceiurile.

- Aoadar, pe acolo nu e bine, spuse vrajitorul, daca n-avem un

Razboinic viteaz sau chiar un Erou. Eu am încercat sa gasesc unul; dar razboinicii sînt ocupa?i sa se lupte între ei, pe meleaguri departate, iar eroii sînt rari prin locurile astea, sau pur oi simplu nu pot fi gasi?i. Pe aici, sabiile sînt aproape toate tocite, topoarele se folosesc la doborîtul copacilor; scuturile au fost transformate în leagane pentru copii sau în capace de crati?a; iar dragonii se afla la o distan?a confortabila (oi de aceea legendara.

Iata de ce, pîna la urma, m-am gîndit la o spargere - mai ales dupa ce mi-am adus aminte de existen?a unei uoi laterale, oi deci, iata-l pe micul nostru Bilbo Baggins, spargatorul, cel asupra caruia ne-am oprit; oi acum, hai sa facem cîteva planuri. - Foarte bine, spuse Thorin. Ce-ar fi daca expertul-spargator ne-ar da cîteva idei sau sugestii. ai se întoarse cu o polite?e batjocoritoare catre

Bilbo. - În primul rînd, ao dori sa otiu mai multe despre toate acestea, spuse Bilbo, cam uluit oi tremurînd în sinea lui, dar hotarît deocamdata sa mearga înainte, ca un adevarat

Took ce se afla. Vreau sa zic, în legatura cu dragonul oi aurul, oi tot restul, oi cum a ajuns acolo, oi cui îi apar?ine, oi aoa mai departe, oi mai departe. - Ce Dumnezeu! se mira Thorin. N-ai o harta? ai nu ne-ai auzit cîntecul? ai n-am vorbit despre asta ore întregi?

- Ba da, dar ao vrea totuoi sa mi se explice totul clar oi precis, spuse

Bilbo cu încapa?înare, luînd aerul omului care trateaza o afacere (aerul pe care-l adopta de obicei cînd încerca cineva sa-i ceara bani cu împrumut) oi straduindu-se sa para în?elept, chibzuit oi priceput oi sa corespunda recomandarilor lui Gandalf. Vreau sa otiu oi care sînt riscurile, cît va trebui sa cheltuiesc din buzunar, cît timp dureaza, care e remunera?ia oi aoa mai departe - ceea ce înseamna, de fapt: "Cu ce ma aleg eu din toate astea? ai am sa ma întorc oare viu acasa?"

- Bine, bine, spuse Thorin. Pe vremuri, cînd traia bunicul Thror, neamul nostru a fost izgonit de acolo, din Nordul Îndepartat, oi s-a întors cu toate avu?iile oi toate uneltele la acest Munte de pe harta. Muntele fusese descoperit de un strabun îndepartat, Thrain Batrînul, dar, dupa ce s-au întors ai mei, au început sa sape, sa faca tuneluri oi sali mai vaste oi ateliere mai mari - în plus, mi se pare ca au mai gasit oi o gramada de aur

oi giuvaiere. În orice caz, au devenit nemaipomenit de boga?i oi de renumi?i,

oi bunicul meu a fost din nou facut Regele Tarîmurilor de sub Munte, oi oameni muritori, care traiau mai la miazazi oi-oi întindeau încet, încet, aoezarile urcînd spre izvorul Rîului Curgator, al Celduinului, de-a lungul vaii de la umbra Muntelui, îi purtau mare respect, în zilele acelea cladisera ei oi veselul orao Dale. Regii obionuiau sa trimita dupa fierarii nootri oi îi rasplateau cît se poate de frumos, chiar oi pe cei mai pu?in pricepu?i. Ta?ii ne rugau din suflet sa le luam fiii drept ucenici oi ne plateau bine, mai ales cu de-ale gurii, pe care nu ne bateam niciodata capul sa le producem sau sa le gasim singuri. În general, au fost zile bune pentru noi oi chiar oi cei mai sarmani aveau bani de cheltuiala oi mai aveau oi din ce sa dea cu

împrumut, oi timp sa faca lucruri frumoase pentru placerea sufletului lor, ca sa nu mai vorbim de jucariile minunate oi fermecate, care nu-oi mai gasesc astazi seaman pe lume. Aoa ca salile bunicului se umplusera încet, încet, cu armuri oi giuvaiere, oi sculpturi, oi potire, iar pia?a de jucarii din Dale era mîndria Nordului. Fara îndoiala ca asta e ceea ce a atras oi dragonul. Dragonii fura, dupa cum oti?i, aur oi giuvaiere de la oameni oi elfi,

oi pitici, de cîte ori le gasesc, oi-oi pazesc bunurile jefuite cît traiesc (ceea ce

înseamna aproape veonic, daca nu sînt rapuoi de careva), dar nu se bucura de nimic din ce fura. De fapt, nici nu prea otiu sa deosebeasca o treaba bine facuta de una prost facuta, cu toate ca, în mod obionuit, cunosc foarte bine valorile curente ale pie?ei; oi nu sînt în stare de nici o treaba gospodareasca, nici macar sa-oi cîrpeasca un solz desprins din armura. Pe vremea aceea erau o gramada de dragoni în Nordul Îndepartat, oi aurul probabil ca

începuse sa se mai rareasca pe acolo, din pricina piticilor care fugeau spre munte sau erau ucioi; aoa ca toate distrugerile oi nenorocirile produse în general de dragoni deveneau din ce în ce mai cumplite. Exista o reptila deosebit de lacoma, de puternica oi de rea, pe care o chema Smaug. Într-o zi s~a ridicat în aer oi a zburat spre Munte. Primul lucru pe care l-am auzit

fost un zgomot ca de uragan venind dinspre miazanoapte, în timp ce pinii de pe Munte au început sa scîr?îie oi sa trosneasca în bataia vîntului. Cî?iva pitici care erau, din tîmplare, pleca?i - printre ei eram oi eu, din fericire,

pe vremea aceea tînar oi cutezator, oi veonic pe drumuri, lucru care mi-a salvat, în ziua aceea, via?a. Am vazut, deci, pe dragon, de la o distan?a buna, cum se instaleaza pe Muntele nostru într-o izbucnire de flacari. Apoi a coborît povîrniourile oi, cînd a ajuns la padure copacii s-au prefacut to?i în vîlvataie. Între timp, la Dale începusera sa bata clopotele oi razboinicii îoi pregateau armele. Piticii s-au repezit sa iasa pe Poarta Principala; dar dragonul era acolo, oi-i aotepta. ai n-a scapat nici unul dintre cei care au ieoit pe acolo. Apele rîului s -au ridicat în aburi oi un fel de cea?a a cuprins tot oraoul Dale. Dragonul a înaintat, furioîndu-se prin cea?a. ai a nimicit aproape to?i razboinicii - obionuita poveste trista, care în zilele acelea se petrecea mult prea des. Apoi s-a întors, s-a strecurat pe Poarta Principala oi a scotocit toate salile, oi trecerile, oi tunelurile, culoarele, beciurile, locuin?ele oi pasajele. Dupa asta n-a mai ramas acolo nici un pitic în via?a oi dragonul oi-a însuoit toate bunurile lor. Probabil ca le-a adunat pe toate

într-o gramada mare, cît mai departe în inima Muntelui, oi acum doarme pe ea, folosind-o drept saltea. Aoa sînt apucaturile dragonilor. Mai tîrziu a început sa iasa noaptea, pe Poarta Principala, oi sa vina furio pîna la Dale sa rapeasca oameni, mai ales fecioare pe care apoi le mînca; oi aoa a devastat tot oraoul; oamenii au murit sau au plecat. Nu mai otiu bine ce se petrece acum acolo, dar îmi închipui ca nimeni nu mai îndrazneote sa se mai apropie de Munte, sa locuiasca mai aproape de malul cel mai departat al Lacului cel Lung. Cei cî?iva dintre noi care fusesem pleca?i departe am stat oi am plîns în ascunziourile noastre oi l-am blestemat pe Smaug; acolo au aparut într-o zi, pe neaoteptate, oi tata, oi bunicul, cu barbile pîrjolite. Aratau fioros oi au vorbit foarte pu?in. Cînd i-am întrebat cum de reuoisera sa scape, mi-au spus sa-mi ?in gura oi ca într-o zi, cînd va veni vremea, voi afla. Dupa asta am plecat care încotro, sa ne cîotigam pîinea cum ne-am priceput, ici-colo, ajungînd de multe ori sa facem treaba grea de potcovari sau sa sapam în minele de carbune. N-am uitat însa niciodata de tezaurul pe care ni l-a furat dragonul. ai chiar oi acum, cînd recunosc ca mai avem oi noi cîte ceva pus deoparte oi n-o ducem chiar atît de prost - oi, spunînd asta Thorin, îoi mîngîie lan?ul de aur din jurul gîtului - tot vrem sa ne luam înapoi ce e al nostru oi, daca putem, sa-l pedepsim pe Smaug. M-am întrebat de multe ori cum scapasera tata oi bunicul. Acum îmi dau seama ca trebuie sa fi existat o uoa laterala, secreta, de care nu otiau decît ei. Se pare însa ca au facut o harta oi tare ao dori sa otiu cum a pus Gandalf mîna pe ea oi cum de n-a ajuns la mine, care sînt mootenitorul ei legal.

- N-am "pus mîna pe ea". Mi-a fost data, spuse vrajitorul. Bunicul tau,

Thror, a fost ucis, daca-?i aminteoti, în minele de la Moira, de catre gnomul

Azog.

- Da, blestemat sa-i fie numele, spuse Thorin.

- Iar Thrain, tatal tau, a plecat pe 21 aprilie ,joia trecuta s-au împlinit o suta de ani , oi de atunci nu l-ai mai vazut niciodata...

- Asta aoa e, spuse Thorin.

- Ei bine, tatal tau mi-a dat asta sa ?i-o dau ?ie; oi, daca am ales eu momentul oi locul în care sa ?i-o dau, nu cred ca trebuie sa te superi, daca te gîndeoti cît de greu mi-a fost sa te gasesc. Cînd mi-a dat hîrtia asta, tatal tau nu-oi mai amintea nici cum îl cheama. Iar numele tau nu mi l-a spus niciodata. Aoa ca, una peste alta, ar trebui sa-mi mul?umeoti oi sa ma proslaveoti. Uite, asta e! spuse întinzîndu-i harta lui Thorin.

- Nu în?eleg, spuse Thorin, oi Bilbo sim?i ca acelaoi lucru ar fi vrut sa-l spuna oi el. Lamurirea nu parea suficient de lamuritoare. - Înainte sa plece la minele Moria, rosti vrajitorul încet oi încruntat, bunicul tau i-a dat harta fiului sau, ca sa fie în siguran?a. Dupa ce a fost ucis bunicul tau,

tatal tau a plecat cu harta sa-oi încerce norocul; oi a avut

gramada de aventuri, una mai neplacuta decît alta, dar n-a ajuns nici macar în preajma Muntelui. Eu l-am gasit prizonier în temni?ele

Necromantului, deoi nu otiu cum a nimerit acolo.

- Dar dumneata ce cautai în temni?e? întreba Thorin, cutremurîndu-se, oi to?i piticii se înfiorara.

- Lasa asta! Descopeream niote lucruri, ca de obicei; a fost, de altfel, o treaba foarte nesuferita oi periculoasa. Pîna oi eu, Gandalf, abia am scapat. Am încercat sa-l salvez pe tatal tau, dar era prea tîrziu. Îoi pierduse min?ile oi spunea vrute oi nevrute, oi uitase aproape totul, în afara de harta oi de cheie.

- Pe gnomii de la Moira i-am facut de mult sa plateasca, spuse Thorin, acu' trebuie sa ne gîndim pu?in oi la Necromant.

- Nu fi prost! E un duoman mult mai puternic decît to?i piticii la un loc, daca ar putea fi iar aduna?i din cele patru col?uri ale lumii. Singurul lucru pe care-l dorea tatal tau era ca fiul lui sa primeasca harta oi sa foloseasca cheia. ai aoa dragonul oi Muntele sînt mai mult decît î?i trebuie. - I-auzi?i! spuse Bilbo oi, din întîmplare, o spuse cu voce tare.

- Ce sa auzim? întrebara to?i, întorcîndu-se brusc catre el, oi Bilbo fu atît de tulburat încît raspunse: Ceea ce am eu de spus.

- ai ce ai de spus? întrebara.

- Eu cred ca ar trebui s-o lua?i spre Rasarit, sa vede?i cum stau lucrurile. La urma urmei, uoa aceea laterala exista oi pe urma probabil ca dragonii mai dorm oi ei uneori. Daca va aoeza?i în prag oi sta?i mai multa vreme, nu se poate sa nu va vina o idee. ai acum, ao îndrazni sa spun ca am vorbit destul pentru o seara, nu-i aoa? Ce-a?i zice sa ne culcam, ca sa va trezi?i în zori? Eu am sa va pregatesc ceva bun, sa nu pleca?i cu stomacul gol.

- Vrei sa spui sa nu plecam, facu Thorin. Nu eoti dumneata specialistul

în spargeri? Nu e oare specialitatea dumitale sa te aoezi în pragul uoii, ca sa nu mai vorbim de patrunsul dincolo de uoa? Dar sînt de acord sa ne culcam oi-mi place oi ideea cu masa de diminea?a. Mie, înainte de a porni la drum, îmi place sa manînc ounca cu oase ochiuri: prajite, nu fierte. ai baga de seama sa nu le spargi.

Dupa ce to?i ceilal?i comandara, la rîndul lor, ce voiau sa manînce, fara sa spuna macar "te rog" (ceea ce îl supara foarte tare pe Bilbo), se ridicara.

Hobbitul a trebuit sa gaseasca loc sa-i culce pe to?i; a umplut toate camerele goale, a facut paturi pe scaune oi divane, oi, în cele din urma, a reuoit sa-i cazeze, dupa care s-a bagat în patul lui mic, obosit la culme oi nu cine otie ce fericit. Hotarî totuoi un lucru, oi anume sa nu se chinuiasca sa se scoale prea devreme ca sa le pregateasca masa aceea nenorocita.

Apucaturile caracteristice familiei Took începusera sa se mai estompeze oi nu mai era chiar atît de sigur ca va pleca în calatorie a doua zi de diminea?a.

Statea întins în pat oi-l auzea pe Thorin fredonînd singur în dormitorul alaturat, cel mai bun dormitor din toata casa:

Departe, peste mun?ii fumurii Sub hrube vechi oi ocne adîncate

În zori pleca-vom spre a scormoni Comorile de aur fermecate.Bilbo adormi cu melodia în urechi, ceea ce-l facu sa viseze foarte urît.

Cînd se trezi, trecusera de mult zorile.

II

BERBEC FRIPT

BILBO sari în picioare oi, punîndu-oi halatul, intra în sufragerie. Acolo nu era nimeni; în schimb, gasi urmele unei mese copioase, dar luate în graba, în camera era o dezordine îngrozitoare, iar în bucatarie vrafuri de vase nespalate. Absolut toate oalele oi tigaile lui pareau sa fi fost folosite. Vasele astea, care trebuiau spalate, erau o cruda realitate, care îl facu sa-oi dea seama ca petrecerea din ajun nu fusese un vis urît, aoa cum sperase.Dar, oricum, se sim?i uourat la gîndul ca plecasera to?i fara el oi fara sa-oi mai bata capul sa-l trezeasca. ("Dar oi fara sa spuna macar o data mul?umesc", se gîndi el.) Totuoi, într-un fel, fara voia lui, se sim?ea pu?in decep?ionat. ai asta îl uimi."Nu fi prost, Bilbo Baggins! îoi spuse; auzi, la vîrsta ta sa te gîndeoti la dragoni oi la fel de fel de poveoti fantastice de pe alte meleaguri!" Îoi puse deci un oor?ule? dinainte, aprinse focurile, puse apa la fiert oi spala totul.

Apoi îoi pregati o masa buna, în bucatarie, înainte de a face cura?enie în sufragerie. Între timp, Soarele începuse sa straluceasca; iar uoa de la intrare era deschisa, poftind parca în casa adierea calda a primaverii. Bilbo

începu sa fluiere de zor, uitînd de seara din ajun. Dar, tocmai cînd sa se aoeze în sufragerie, lînga fereastra deschisa, sa ia un al doilea rînd de cafea cu lapte oi cu tot tacîmul, cine crede?i ca apare? Gandalf!

- Dragul meu, spuse el, cînd ai de gînd sa vii? Cum ramîne cu "sculatul

în zori"? Stai liniotit oi-?i iei micul dejun, sau cum vrei dumneata sa-i spui, la ora zece oi jumatate! ?i-au lasat biletul fiindca nu te-au mai putut aotepta.

- Care bilet? spuse bietul domn Baggins, tulburat la culme.

- Sfin?ii-mei-elefan?i, spuse Gandalf, nu otiu ce ai azi, n-ai oters de praf poli?a caminului?

- Ce legatura are una cu alta? Am avut oi aoa destula treaba, sa cura? dupa paisprezece inoi!

- Daca ai fi oters praful de pe poli?a caminului, ai fi gasit asta chiar sub ceas, spuse Gandalf, întinzîndu-i o nota (scrisa, fireote, chiar pe hîrtia lui).

ai iata ce scria:

"Thorin oi Compania îl saluta pe Spargatorul Bilbo. Cele mai sincere mul?umiri pentru gazduire; cît priveote oferta dumisale de ajutor profesio-nal, acceptam plini de recunootin?a. Condi?iile: bani peoin la livrare, pîna la oi fara sa depaoeasca a paisprezecea parte din profiturile totale (daca exista); toate cheltuielile de transport garantate în orice situa?ie; cheltuielile de înmormîntare acoperite de noi sau reprezentan?ii nootri, daca e cazul oi lucrurile nu se pot aranja altfel.Considerînd ca nu e necesar sa-?i tulburam odihna binemeritata, am procedat dinainte la o serie de pregatiri indispensabile oi vom aotepta, stimabile domn, la Han

ul Dragonului Verde, la Bywater, fix la 11 diminea?a.

Fiind convinoi ca ve?i fi punctual, avem onoarea sa ramînem ai dumnea-voastra cu cele mai adînci sentimente,Thorin oi compania."

- Asta înseamna ca mai ai zece minute. Va trebui sa alergi, îl înotiin?a

Gandalf.

- Bine, dar... protesta Bilbo.

- Nu mai ai timp, spuse vrajitorul.

- Dar... facu Bilbo din nou.

- Nici pentru asta! Hai, pleaca!

Bilbo n-a reuoit niciodata sa-oi aminteasca cum de s-a trezit afara, fara palarie, baston, bani sau alte lucruri pe care le lua de obicei cînd pleca de acasa; lasîndu-oi a doua cafea cu lapte nebauta, conplet nespalat, vîrî cheile în mîna lui Gandalf oi începu sa alerge cît de repede îl duceau picioarele acoperite cu blana, coborînd aleea, trecînd de Moara cea mare, peste apa, oi continuîndu-oi apoi drumul doi kilometri sau chiar mai mult.

Cînd ajunse la Bywater, aproape de ora 11, gîfîia cumplit oi pe deasu-pra, descoperise oi ca venise fara batista asortata la cravata.

- Bravo! spuse Balin, care statea în uoa hanului oi-l aotepta.

Tocmai atunci aparura oi ceilal?i dintr-o cotitura pe care o facea drumul catre sat. Erau calare pe ponei, oi pe fiecare ponei erau încarcate bagaje, pachete, pache?ele oi tot felul de boarfe. Mai era oi un ponei foarte mic, destinat, dupa cîte se parea, lui Bilbo.

- Sus, amîndoi, oi gata, plecam! spuse Thorin.

- Îmi pare extrem de rau, spuse Bilbo, dar am venit fara palarie oi mi-am lasat batista de la buzunarul hainei acasa, oi n-am nici un ban. De fapt, ca sa fiu exact, n-am primit nota dumneavoastra decît dupa 10.45.

- Nu fi exact, spuse Dwalin, oi nu te mai framînta. În expedi?ia asta va trebui sa te descurci fara batista oi fara multe altele. Cît despre palarie, eu am în bagaje o manta oi o gluga de rezerva.

ai aoa, într-o diminea?a senina, în pragul lunii mai, au parasit cu to?ii hanul, zdruncinîndu-se pe calu?ii încarca?i; Bilbo purta o gluga verde-închis (pu?in decolorata de ploaie oi de vînt) oi o manta verde-închis, împrumutate de la Dwalin. Erau cam mari pentru el oi îl faceau sa para pu?in caraghios.Nici nu îndraznesc sa ma gîndesc ce-ar fi spus Bungo, tatal lui, daca l-ar fi vazut. Singura lui mul?umire era ca nu putea fi confundat cu un pitic, fiindca n-avea barba.

Calatoreau de pu?ina vreme, cînd aparu oi Gandalf, mare? pe calul lui alb. Adusese o gramada de batiste oi pipa lui Bilbo, oi tutun. O pornira deci cu to?ii, foarte veseli, mai departe, spunînd poveoti sau cîntînd. Mersera aoa toata ziua, oprindu-se, fireote, doar la orele de masa. Mesele nu erau chiar atît de frecvente cît ar fi dorit Bilbo, dar începu sa se simta totuoi ca aventurile nu erau, la urma urmei, un lucru chiar atît de rau.

La început calatorira pe pamînturile hobbi?ilor, o regiune întinsa oi respectabila, locuita de fiin?e cumsecade, cu drumuri bune, un han-doua,

oi ici-colo cîte un pitic sau un fermier care treceau pe lînga ei agale, în drum spre treburile lor. Apoi dadura de regiuni unde oamenii vorbeau ciudat oi cîntau cîntece pe care Bilbo nu le auzise niciodata.

Apoi patrunsera pe Meleagurile Singurata?ii, unde nu mai erau nici oameni, nici hanuri oi unde drumurile erau din ce în ce mai proaste. În fa?a lor, nu prea departe, se înal?au din ce în ce mai sus niote dealuri mohorîte, acoperite de copaci negri. Pe unele dintre ele erau castele vechi care pareau amenin?atoare, de parca ar fi fost cladite de oameni rai. Totul parea posomorît, mai ales ca în ziua aceea se cam stricase oi vremea. În general, vremea fusese cît se poate de buna în mai, mai buna chiar decit în poveotilevesele, dar acum se facuse frig oi umed de-a binelea. Pe Meleagurile Singurata?ii poposisera pe unde se nimerise, dar la început macar fusese uscat.

- Cînd te gîndeoti ca în curînd va fi iunie, mormai Bilbo, stropind în dreapta oi în stînga cînd înainta anevoios în spatele celorlal?i, pe un drum desfundat oi plin de noroi.

Trecuse de ora ceaiului; ploua cu galeata; plouase toata ziua; apa îi picura de pe gluga în ochi, mantaua era uda leoarca; calu?ul obosise oi se tot împiedica de pietre; iar ceilal?i, enerva?i la culme, nu mai scoteau nici o vorba. "ai sînt convins ca ploaia a patruns în hainele uscate oi în sacii cu merinde, îoi spuse Bilbo. Blestemate sa fie toate por?ile oi broaotele, oi tot ce are de-a face cu ele! Tot ce-ao vrea eu acum ar fi sa fiu acasa, în vizuina mea frumoasa, la gura sobei, cu ceainicul gata, gata sa fiarba!" ai nu era ultima data cînd avea sa-oi doreasca acest lucru.

Dar piticii îoi continuau înaintarea zdruncinata, fara sa se întoarca sau sa-l bage în seama pe Bilbo. Undeva, în spatele norilor cenuoii apusese probabil Soarele, caci în timp ce coborau în valea îm care curgea înca un rîu, începu sa se întunece. Se stîrnise vînti salciile de pe mal se plecau, oftînd. Din fericire, drumul facea peste un pod vechi de piatra, caci rîul, umflat de ploi, cobora frumos de pe dealurile oi mun?ii de la miazanoapte.

Cînd au ajuns pe partea cealalta, era aproape noapte. Vîntul atîrnase norii cenuoii oi sus, printre zdren?ele care pluteau deasupra dealurilor, aparu luna calatoare. Se oprira cu to?ii oi Thorin mormai ceva despre cina

oi spuse "unde-o sa gasim oare un petic uscat pe care sa dormim? " Abia atunci îoi dadura seama ca Gandalf lipsea. Pîna atunci facuse

drumul cu ei, fara sa le spuna însa daca participa la aventura sau le ?ine doar de urît, o bucata de vreme. Mîncase cel mai mult, vorbise cel mai mult oi se distrase cel mai bine. Dar acum disparuse cu totul.

- Tocmai cînd ar fi foarte util sa avem un vrajitor, mormaira oi Nori

(care împartaoeau punctul de vedere al hobbitului în legatura cu orele regulate de masa, cu frecven?a oi belougul lor).

În cele din urma hotarîra ca n-aveau ce sa faca, trebuiau sa poposeasca chiar acolo unde se gaseau! Se apropiara de un pîlc de copaci, dar, cu toate ca era mai uscat acolo, vîntul scutura frunzele de ploaie oi pic-pic (lucru cît se poate de suparator). ai pe urma, mai era ceva: parca intrase blestemul în foc. Piticii pot face foc aproape oriunde, cu aproape orice, fie ca e sau nu e vînt; dar în seara aceea n-au fost în stare sa-l aprinda nici macar Oin oi

Gloin, care erau deosebit de pricepu?i la aoa ceva.

Apoi, unul dintre calu?i se sperie din senin oi o lua la goana. Ajunse la rîu înainte sa poata fi prins; oi pîna reuoira sa-l scoata din nou, Fili oi Kili aproape ca s-au înecat, iar bagajul pe care-l ducea calu?ul în spate a fost luat de apa. Bagajul era, bineîn?eles, aproape tot numai mîncare, ceea ce facu sa le ramîna foarte pu?in pentru cina oi înca oi mai pu?in pentru micul dejun.

ai aoa statura mohorî?i oi uzi, bodoganind, în timp ce Oin oi Gloin continuau sa încerce sa aprinda focul oi sa se certe între ei din pricina asta.

Bilbo tocmai se gîndea cu triste?e ca aventura nu însemna numai plimbari calare sub Soarele de mai, cînd Balin, care era cel ce statea întotdeauna la pînda, spuse: "Uite, acolo, o lumina!" La oarecare distan?a se afla un deal acoperit cu arbori, care ici-colo formau cîte un grup destul de compact. Iar în mijlocul desioului negru se vedea stralucind o lumina, o lumina rooiatica

oi liniotitoare, care semana a foc sau a faclii care pîlpîie.Dupa ce se uitara un timp la ea, începura sa se certe. Unii spuneau ca nu e foc, al?ii spuneau ca "da". Unii spuneau ca n-au decît o cina saraca-cioasa, o masa de diminea?a oi mai saracacioasa oi haine ude toata noaptea.

Al?ii spusera: "Locurile astea sînt cam necunoscute oi cam prea aproape de mun?i. Calatorii se abat rareori pe aici. Har?ile vechi nu ne mai folosesc la nimic: lucrurile s-au înrauta?it oi nimeni nu mai pazeote drumul. Pe aici abia daca au auzit de rege oi, pe masura ce înaintezi, cu cît eoti mai pu?in curios, cu atît rioti mai pu?in sa dai de bucluc". Unii spusesera, "la urma urmei, sîntem paisprezece . Al?ii se mirara: "Dar unde o fi Gandalf?" Dupa care repetara cu to?ii întrebarea. Apoi ploaia se porni oi mai tare oi Oin

începu sa se bata cu Gloin.

Asta rezolva lucrurile. "La urma urmei avem un SPARGATOR cu noi", spusera oi astfel plecara, îndreptîndu-oi calu?ii (cu toata grija cuvenita) în direc?ia luminii

Ajunsera în dreptul dealului oi, pu?in mai tîrziu, în padure, începura sa urce; dar nu se vedea nici o carare adevarata, din acelea care ar putea duce la o casa sau la o ferma; oi facînd oi ei ce puteau, stîrnira foonet oi trosnet,

oi scîr?îit (tot mormaind oi înjurînd), în timp ce înaintau printre copaci, în întunericul c catran.

Deodata, lumina rooie straluci puternic printre trunchiurile copacilor, la o distan?a destul de mica. "Acum e rîndul Spargatorului", spusera, referin-du-se la Bilbo.

- Trebuie sa mergi mai departe, sa descoperi ce e cu lumina oi de ce au aprins-o, daca e vreo primejdie sau totul e în regula, îi spuse Thorin hobbi-tului. Hai, du-te fuga oi, daca totul e în ordine, întoarce-te îndata. Daca nu,

întoarce-te cum po?i. ai daca nu po?i, ?ipa de doua ori ca o bufni?a oi o data ca o striga, oi o sa facem noi ce putem.

A fost deci silit s-o porneasca, fara sa apuce sa le explice ca nu se pricepea sa ?ipe nici macar o data ca bufni?a oi nici sa sara ca liliecii. Dar, în orice caz, hobbi?ii otiu sa se miote fara zgomot prin padure, absolut fara nici un zgomot. De altfel, facuse asta oi de-a lungul calatoriei. Bilbo strîm-base de multe ori din nas fa?a de ceea ce numea el "larma piticeasca", - deoi nu cred ca dumneavoastra sau eu am fi auzit ceva pe o noapte cu vînt, nici daca toata cavalcada ar fi trecut la doi metri de noi. Cît despre Bilbo, strîmbînd din nas, înainta spre lumina rooie, oi nu cred sa fi facut nici macar o nevastuica sa-oi miote vreun fir de must

a?a la trecerea lui. Aoa ca a ajuns, fireote, chiar lînga foc - caci despre foc era vorba - fara sa atraga aten?ia nimanui. ai iata ce a vazut.

Trei fapturi foarte mari oi grase stateau în jurul unui rug uriao, din buoteni de fag. Frigeau carne de berbec pe frigari lungi din lemn oi îoi lingeau sosul de pe degete. Mirosul era îmbietor. Mai aveau lînga ei oi un butoiao cu bautura buna, pe care o beau din ulcioare. Dar erau troli. Se vedeau cît de colo ca asta erau. Pîna oi Bilbo, care avusese o via?a ferita de rele, îoi dadu seama de asta: dupa fe?ele lor mari oi greoaie, dupa volumul lor oi dupa forma picioarelor, ca sa nu mai vorbim de felul în care se exprimau, care nu era deloc civilizat, nu, absolut deloc!

- Berbec ieri, berbec azi oi sa fiu al naibii daca nu s-arata ca tot berbec mîncam oi mîine, spuse unul dintre troli.

- Nici nu mai otiu de cînd nu am mai avut parte de o farîmi?a lucioasa de carne de om, spuse al doilea. Mai, William, sa fiu al naibii daca în?eleg ce te-o fi apucat sa ne aduci aici! ai se mai duce oi pileala, spuse, dîndu-i una peste cot lui William, care tocmai bea din ulcior. William se îneca.

- Taci naibii din gura! spuse dupa ce-oi recapata suflul. Doar nu crezi c-o sa se opreasca oamenii aici, numai ca sa-i manînci tu sau Bert. De cînd am coborîl din mun?i, a?i halit un sat oi jumatate. Ce va mai trebuie? Au fost zile cînd a?i fi spus "Saru'mîna, Bill" pentru o ciozvîrta buna de berbec gras din vale ... Uite, ca asta, zise oi muoca dintr-un picior de oaie care se frigea la foc, oi-oi oterse gura cu mîneca.

Da. Ma tem ca aoa se poarta trolii, chiar oi cei care n-au decît un singur cap. Auzind toate astea, Bilbo sim?i ca ar fi trebuit sa întreprinda ceva cît mai repede. Fie sa se întoarca, fara zgomot, oi sa-oi previna prietenii ca daduse peste trei troli maricei oi foarte prost dispuoi care, ca sa-oi varieze mîncarea, nu s-ar fi dat în laturi sa guste oi pitici sau chiar ponei la frigare; fie sa le arate uriaoilor de ce e în stare. Un aventurier legendar, de mare clasa, ar fi trebuit sa le goleasca uriaoilor buzunarele - lucru pe care merita aproape întotdeauna sa-l faci, daca reuoeoti - apoi sa fure carnea de berbec, cu frigare cu tot, oi berea oi s-o otearga fara ca trolii sa observe nimic. Al?ii, mai practici, dar cu mai pu?in orgoliu profesional, ar fi înfipt poate cîte un pumnal în fiecare trol, înainte ca aceotia sa-oi fi dat seama ce se petrece. Dupa care ar fi benchetuit cu lojii, luata noaptea

Bilbo otia toate astea. Erau multe lucruri pe care nu le vazuse sau le facuse vreodata, dar despre care citise! Era foarte îngrijorat oi, în acelaoi timp, dezgustat; ar fi dorit sa se afle la o suta de kilometri distan?a oi totuoi... totuoi nu se putea hotarî sa se întoarca alergînd la Thorin oiCompania cu mîinile goale. Aoa ca ramase pe loc, oovaind în întuneric. Dintre diferitele îndeletniciri spargatoriceoti de care auzise, cea mai uooara i se paru totuoi sa le oterpeleasca uriaoilor lucrurile din buzunare. Aoa ca, în cele din urma, se strecura dupa un copac, chiar în spatele lui William.

Bert oi Tom se dusera la butoi. William bau o noua cana. Atunci Bilbo

îoi tacu curaj oi vîrî mînu?a în buzunarul uriao al lui William. În buzunar se afla o punga cu bani, care, pentru Bilbo, era cît un geamantan. "Aha, se gîndi el, animîndu-se la ideea ac?iunii pe care avea s-o întreprinda, în timp ce ridica punga cu grija s-o scoata din buzunar, oricum e un început!"ai chiar a oi fost! Pungile trolilor sînt date naibii, oi asta nu era o excep?ie. "Hei, cine eoti?" scînci ea, parasind buzunarul. William se întoarse

într-o clipa oi-l apuca pe Bilbo de ceafa, înainte ca acesta sa se poata ascunde dupa copac.

- Hei dracie, Bert, ia vino-ncoa', sa vezi ce-am prins!

- Ce? întrebara ceilal?i, apropiindu-se.

- Sa mor daca otiu! Ce eoti, ba?

- Bilbo Baggins, un aventurhobbit, spuse bietul Bilbo, tremurînd din cap pîna-n picioare oi gîndindu-se cum sa scoata ?ipetele acelea de bufni?a înainte sa-l strînga trolii de gît.

- Un aventurhobbit? spusera ei, pu?in ului?i. Trolii sînt înce?i la minte

oi tare banuitori cînd vad un lucru nou.

- ai, ma rog, ce cauta un aventurhobbit în buzunarul meu? spuse

William.

- Se poate gati? întreba Tom.

- Se poate încerca, spuse Bert, luînd o frigaruie de pe jos.

- Da' nu e mai mult de o înghi?itura, spuse William, care mîncase foarte bine oi era satul. Dupa ce-l jupoi oi sco?i oasele, nu-?i mai ramîne nimic.

- Poate ca gasim mai mul?i pe aici prin împrejurimi oi facem o placinta, spuse Bert. Hei, urîtule, mai sînt d-aotia ca tine ascunoi pe-aici, prin padure, iepure prapadit oi nemernic, spuse uitîndu-se la blana de pe picioarele hobbitului; apoi îl ridica de degetele de la picioare oi-l scutura.

- Da, mul?i, spuse Bilbo, înainte de a-oi aminti ca nu trebuie sa-oi tradeze prietenii. Nu, nici unul, nici macar unul! se grabi el sa îadauge.

- Cum vine asta? spuse Bert, ?inîndu-l foarte sus, dar de asta data de par.

- Cum spuneam, facu Bilbo, pierzîndu-oi suflul, oi va rog sa nu ma gati?i, domnii mei milostivi! Sînt oi eu bucatar, oi înca bun. E mai bine sa va gatesc eu cîte ceva decît sa ma gati?i dumneavoastra pe mine. Zau! Am sa va fac mîncaruri minunate, un mic dejun cu totul oi cu totul minunat, daca nu ma mînca?i la cina!

- Biata stîrpitura! spuse William. Mîncase pîna se saturase oi mai bause oi o gramada de bere. Biata stîrpitura! Da?i-i drumul!

- Nu-i dau pîna nu ne spune ce înseamna "mul?i oi nici unul", facu

Bert. Nu vreau sa ma înjunghie nimeni în somn. Baga-i labele În foc pîna vorbeote.

- Nu va dau voie, spuse William. Oricum, e al meu, eu l-am prins.

- Eoti un prost mare oi gras, William, facu Bert. Dupa cum ?i-am mai spus o data, asta-seara.

- ai tu eoti un mitocan.

- Mitocan, ai? Unde te trezeoti, Bill Huhhins, spuse Bert, arzîndu-i lui

William un pumn în ochi.

Urma o încaierare de toata frumuse?ea. Lui Bilbo, cînd îl scapa Bert pe jos, îi mai rama

sese exact atîta minte cît s-o otearga dintre picioarele lor înainte sa se încaiere ca niote cîini oi sa-oi adreseze urlînd fel de fel de insulte, cît se poate de adevarate oi potrivite. Nu trecu mult oi se treziraîncleota?i unul în bra?ele celuilalt, rostogolindu-se pîna aproape de foc, lovindu-se cu picioarele oi înghiontindu-se, în timp ce Tom îi plesnea pe amîndoi cu o creanga sa-i potoleasca, ceea ce bineîn?eles ca îi înfuria oi mai tare

Asta ar fi fost momentul în care Bilbo ar fi trebuit sa dispara. Dar bietele lui picioruoe tremurau oi nu mai avea nici aer în plamîni, iar în jurul lui se-nvîrtea totul; aoa ca a ramas un timp culcat, gîfîind, chiar lînga cercul de lumina al focului.Tocmai cînd era bataia în toi, aparu oi Balin. Piticii auzisera zgomot de la distan?a oi, dupa ce-l aoteptasera un timp pe Bilbo sa se întoarca sau sa ?ipe ca o bufni?a, începura, unul cîte unul, sa se furioeze catre lumina,

încercînd sa faca cît mai pu?in zgomot. Vazîndu-l pe Balin, Tom scoase un urlet. Trolii urasc piticii (cînd nu sînt frip?i oi fier?i). Bert oi Bill se oprira

îndata din încaierare, spunînd: "Un sac, Tom, repede!" ai înainte ca Balin sa-oi dea seama de ce se întîmpla, în timp ce se întreba unde o fi Bilbo în toata aceasta agita?ie, se trezi cu un sac în cap oi doborît la pamînt.

- Trebuie sa mai vina oi al?ii, zise Tom. Sa nu-mi spui mie pe nume daca n-o fi aoa. "Mul?i oi nici unul" asta e. ai nu aventurhobbi?i, ci o gramada de pitici ca asta. Aoa se arata!

- Eu zic ca ai dreptate, spuse Bert, dar sa ne dam deoparte din lumina.

Zis oi facut. Se aoezara la pînda în întuneric, ?inînd în mîna sacii pe care

îi foloseau de obicei sa care carnea de berbec sau alte prazi.Pe masura ce aparea cîte un pitic oi se uita la foc, la ulcioarele rasturnate oi la resturile de berbec, hop! se trezea din senin cu un sac infect oi puturos în cap, oi doborît la pamînt. Curînd Dwalin treacu lînga Balin, oi Fili oi Kili, împreu-na, oi Dori, oi Nori, oi Ori, gramada, oi Oin oi Gloin, oi Bifur oi Bofur oi Bombur, îngramadi?i ca vai de ei, lînga foc.- Asta sa le fie înva?atura de minte, spuse Tom.

Caci Bifur oi Bombur le dadusera mare bataie de cap oi se luptasera ca nebunii, aoa cum fac piticii cînd sînt strînoi cu uoa.

Thorin a aparut ultimul - oi pe el nu l-au putut lua prin surprindere. A venit banuind ca o sa dea de necaz. ai n-a fost nevoie sa vada picioarele prietenilor lui ieoind din saci, ca sa-oi dea seama ca lucrurile stau cam rau.

Ramase la oarecare distan?a în umbra oi spuse:

- Ce s-a întîmplat? Cine mi-a maltratat oamenii?

- Troliii, raspunde Bilbo din spatele unui copac. Pe el îl uitasera cu totul. Stau la pînda cu sacul în tufiouri.

- Zau' spuse Thorin.

ai sari catre foc, înainte ca uriaoii sa se poata repezi asupra lui. Ridica o craca mare, aprinsa la un capat, oi Bert se trezi cu capatul acela în ochi, înainte sa poata sa se dea la o parte. Asta îl scoase pentru o vreme din lupta. Bilbo încerca sa faca oi el ce putea. L-a apucat pe Tom de picior - cum s -a priceput mai bine, ca era gros ca un trunchi de copac - dar a fost trimis învîrtindu-se în vîrful unor tufiouri, în timp ce Tom arunca scîntei în ochii lui Thorin.

Drept raspuns, Tom se trezi cu craca proiectata în din?i oi pierdu unul din fa?a. Asta, va rog sa ma crede?i ca-l facu sa urle serios. Dar tocmai atunci veni oi William pe la spate oi-l acoperi brusc pe Thorin cu un sac, din cap pîna-n picioare. ai aoa se sfîroi batalia. Dadusera to?i de mare necaz: erau lega?i frumos în saci, lînga trei uriaoi furiooi (doi cu arsuri oi lovituri drept amintire), care discutau daca sa-i prajeasca la foc mic, sa-i taie feliu?e sub?iri oi sa-i fiarba, sau, pur oi simplu, sa se aoeze unul cîte unul pe ei oi sa-i striveasca pîna-i fac marmelada; iar Bilbo statea sus, în tufio, cu hainele oi pielea sfîoiate, neîndraznind sa se miote, de frica sa nu fie auzit.

Tocmai atunci s-a întors oi Gandalf. Dar nu l-a vazut nimeni. Uriaoii tocmai hotarîsera sa friga piticii imediat oi sa-i manînce mai tîrziu - asta fusese, de fapt, ideea lui Bert, dar, dupa discu?ii lungi, cazusera cu to?ii de acord.- Nu, nu-i bine sa-i frigem acum, ca ?ine toata noaptea, spuse o voce care lui Bert i se paru a fi a lui William.

- Nu mai începe iar discu?ia, Bill, spuse, ca atunci chiar ca ?ine toata noaptea.

- Cine di-discuta? spuse William, care avea impresia ca vorbise Bert.

- Tu, facu Bert.

- Eoti un mincinos, spuse William, oi astfel discu?ia porni iar de la

început.

În cele din urma hotarîra sa-i toace marunt oi sa-i fiarba.

Luara deci o oala mare, neagra, oi-oi scoasera cu?itele la iveala.

- Nu e bine sa-i fierbem. N-avem apa oi pîn'la fîntîna e departe, spuse o voce. Bert oi William îoi închipuira ca e Tom.

- Taci! spusera. Sau nu mai ispravim în vecii vecilor. ai daca mai spui ceva, te duci singur s-aduci apa.

- Ba tu sa taci! spuse Tom, caruia i se paruse ca e vocea lui William.

Cine discuta, ma rog? Cine în afara de tine?

- Eoti un natarau! facu William.

- Cine spune ala e! zise Tom.

ai astfel discu?ia începu din nou, to?i înfierbîntîndu-se mai tare ca niciodata, pîna cînd, cele din urma, hotarîra sa se aoeze pe saci, cu rîndul, sa-i striveasca oi sa-i fiarba mai tîrziu.

- Pe cine ne aoezam întîi? spuse vocea.- Cel mai bine pe ultimul, spuse Bert, care avea ce avea cu Thorin fiindca-i nenorocise ochiul.

Avusese impresia ca auzise vocea lui Tom.

- Nu mai vorbi de unul singur, spuse Tom. Daca vrei sa te aoezi pe ultimul, n-ai decît. Care e?

- Cel cu ciorapii galbeni, spuse Bert.

- Aiurea, cel cu ciorapii cenuoii, spuse o voce care semana cu a Iui William.

- Eu m-am uitat bine, sînt galbeni, spuse Bert.

- Da, galbeni, spuse William.

- Atunci de ce-ai spus ca sînt cenuoii, facu Bert?

- Cu cine vo-vorbeoti? întreba William.

- Gura! spusera Tom oi Bert, în acelaoi timp. Acuoi trece noaptea; zorile s-arata devreme. Hai sa-i dam drumul!

- Sa va prinda pe to?i zorile oi sa va faca stane de piatra, spuse o voce care suna ca a lui William.

Dar nu era a lui. Caci chiar în clipa aceea aparu o geana de lumina de dupa deal oi din ramuri se ridica un ciripit puternic. William nu vorbise, caci fusese transformat în stana de piatra, aoa cum se aplecase; iar Bert oi Tom se transformasera în stînci, aoa cum stateau oi se uitau la el. ai aoa au ramas pîna azi, singuri-singurei, doar cu cîte o pasare care se aoaza uneori pe capul sau pe umerii lor. Caci trolii, dupa cum oti?i probabil oi dumnea-voastra, trebuie sa se vîre sub pamînt pîna sa-i afle zorile, ca de nu, se transforma iar în substan?a muntelui din care au fost zamisli?i oi ramîn nemioca?i pe vecie. Aoa s-a întîmplat oi cu Bert, oi cu Tom, oi cu William.

- Minunat! spuse Gandalf, ieoind de dupa un copac oi ajutîndu-l pe

Bilbo: vocea care îi facuse pe uriaoi sa se contrazica oi sa se certe, pîna cînd venisera zorile oi îi sfîroisera, fusese vocea vrajitorului.

Acum trebuiau sa dezlege sacii oi sa-i elibereze pe pitici, care erau aproape asfixia?i oi foarte enerva?i: nu le placuse deloc sa-i auda pe uriaoi cum faceau planuri sa-i friga, sa-i faca terci sau sa-i taie felii. ai nu se liniotira decît dupa ce-l ascultara de doua ori pe Bilbo povestindu-le ce i seîntîmplase.

- Tîmpit moment ?i-ai ales sa faci exerci?ii de ciupit prin buzunare, spuse Bombur, cînd, de fapt, ceea ce voiam noi era foc oi merinde! - ai asta e ultimul lucru pe care l-a?i fi ob?inut de la ei; în orice caz, nu fara lupta, spuse Gandalf. Dar de ce va pierde?i timpul? Nu va da?i seama ca trolii trebuie sa aiba o peotera sau o vagauna sapata pe undeva, pe-aproape, unde sa se ascunda de Soare? Trebuie sa aruncam oi noi o privire pe acolo.

Începura sa caute în jur oi curînd descoperira urmele cizmelor de piatra ale uriaoilor, pierzîndu-se printre copaci. Se luara dupa urme, urcînd dealul, pîna cînd, în cele din urma, descoperira o uoa mare de piatra, ascunsa de tufiouri, care dadea într-o peotera. Dar nu reuoira s-o deschida, cu toate ca o împinsera cu to?ii, în timp ce Gandalf rostea diverse formule magice.

- Crede?i ca asta va poate fi de folos? întreba Bilbo, cînd începusera sa oboseasca oi sa se înfurie de-a binelea. Am gasit-o, în locul unde s-au batut uriaoii.

ai le întinse o cheie mariooara, care lui William însa trebuie sa i se fi parut foarte mica oi tainica. Îi cazuse probabil din buzunar, din fericire,

înainte sa se faca stana de piatra.

- De ce Dumnezeu n-ai spus nimic pîna acum? ?ipara to?i.Gandalf o apuca oi o potrivi în broasca oi, dupa o apasare mai puternica, uoa de piatra se deschise oi patrunsera cu to?ii înauntru Pe jos zaceau o gramada de alime

nte aoezate de-a valma oi fara grija pe jos, gramezi împraotiate de prazi de tot felul, de la nasturi de alama, pîna la vase pline cu monede de aur, aoezate într -un col?. Mai erau oi o mul?ime de haine aga?ate pe perete, prea mici pentru uriaoi - ma tem ca apar?inusera unor victime - printre ele, mai multe sabii de fabrica?ie, forme oi marimi diferite. Le atrasera aten?ia mai ales doua dintre ele, din pricina tecilor frumoase oi a plaselelor acoperite cu giuvaiere.

Gandalf oi Thorin luara fiecare cîte una, iar Bilbo îoi alese un cu?it într-o teaca de piele. Pentru troli ar fi fost cît un briceag, dar pentru un hobbit era ca o sabie mai scurta.

- Par sa fie lame bune, spuse vrajitorul, sco?îndu-le pe jumatate din teaca oi privindu-le cu curiozitate. N-au fost facute de troli oi nici de vreun fierar dintre cei care traiesc acum printre ei, dar vom afla mai multe cînd vom putea citi runele de pe ele. - Hai sa ieoim din duhoarea asta îngrozitoare, spuse Fili.

Aoa ca ieoira, luînd cu ei vasele cu galbeni oi acele alimente care nu fusesera alterate oi pareau bune de mîncat, oi mai luara oi un butoi cu bere, înca plin. Cînd terminara, sim?ira nevoia sa-oi ia micul dejun oi fiindu-le foarte foame, nu strîmbara din nas în fa?a merindelor luate din camara uriaoilor. Proviziile lor proprii începusera sa se împu?ineze sim?itor.

Acum aveau pîine oi brînza, oi multa bere, oi slanina pe care s-o prajeasca pe taciunii aprinoi.

Dupa asta se culcara, caci avusesera o noapte agitata; oi dormira pîna dupa-amiaza. Apoi adusera calu?ii sus oi carara vasele cu galbeni, îngropîn-du-le în taina, lînga poteca din apropierea rîului, facînd o gramada de semne deasupra lor, pentru cazul în care s-ar întoarce vreodata sa le ia.Apoi încalecara din nou oi pornira încet, zdruncina?i de cai, pe poteca,

înspre rasarit.

- Unde fusera?i, daca-mi da?i voie sa-ntreb? îl întreba Thorin pe

Gandalf, pe cînd înaintau calare ai ce v-a adus înapoi tocmai la timp?

- O privire în urma, spuse.

- Exact, spuse Thorin, dar n-a?i putea fi mai clar?

- M-am dus sa cercetez cu aten?ie drumul pe care-l avem de facut. În curînd va deveni greu oi periculos. Doream oi sa refac micul nostru stoc de provizii. Dar n-am apucat sa ajung prea departe cînd am întîlnit doi prieteni de-ai mei de la Rivendell. - Asta unde mai e? întreba Bilbo.

- Nu ma întrerupe! spuse Gandalf. Daca avem noroc, în cîteva zile ajunge?i acolo oi afla?i tot ce dori?i. Deci, dupa cum spuneam, m-am întîlnit cu doi dintre oamenii lui Elrond. Fugeau de frica trolilor. Ei au fost aceia care mi-au spus ca trei dintre uriaoi coborîsera din mun?i oi se stabilisera în padure, destul de aproape de drum oi îi bagasera în sperie?i pe to?i cei de prin împrejurimi, care o luasera la sanatoasa, oi acum îi atrageau în cursa pe straini. ai atunci am sim?it ca trebuie sa ma întorc. Uitîndu-ma în urma mea, am vazut un foc în departare oi m-am îndreptat catre el. Restul îl oti?i. Pe viitor va rog sa fi?i mai aten?i, ca altfel nu mai ajungem nicaieri.

- Mul?umesc, spuse Thorin.

IIIO SCURTA POVESTE

În ZIUA ACEEA n-au cîntat oi nici n-au spus poveoti, cu toate ca se facuse vreme frumoasa. ai nici a doua zi, oi nici a treia zi. Începusera sa simta pericolul apropiindu-se din toate par?ile. Dormeau sub cerul liber, cît despre hrana, mai mult mîncau caii decît ei, caci iarba era din beloug, iar traistele lor erau aproape goale, cu toate merindele pe care le luasera de la uriaoi.

Într-o diminea?a trecura apa unui rîu printr-un loc mai larg - nu era prea adînc, dar plin de zgomotul spumei oi al apei care se lovea de pietre. Malul celalalt era abrupt oi lunecos. Cînd ajunsera sus, ducîndu-oi calu?ii, vazura ca mun?ii cei înal?i coborîsera pîna foarte aproape de ei. Li se parea ca nu au în fa?a lor mai mult de o zi de calatorie uooara pîna la picioarele primului munte. Acesta parea întunecat oi mohorît, cu toate ca mai erau oi pete de Soare pe coastele lui cafenii, iar în spatele coamelor luceau vîrfurile acoperite de zapada.

- E chiar Muntele acela? spuse Balin.

- Asta-i doar primul dintre Mun?ii Ce?ooi oi trebuie sa trecem cumva printre ei sau peste ei, sau pe sub ei, ca sa ajungem în ?inutul Salbatic din partea cealalta. ai de acolo mai e înca o cale buna pîna la Muntele

Singuratic, unde sta Smaug aoezat pe comoara noastra.

- Aha! facu Bilbo oi chiar în clipa aceea se sim?i mai obosit decît îoi amintea el sa se fi sim?it vreodata. Se gîndi înca o data la fotoliul lui confortabil de la gura sobei, din camera care-i placea cel mai mult în vizuina lui de hobbit. ai la ceainicul care ouiera. ai asta nu era ultima oara cînd avea sa se gîndeasca la ele!

Acum îi conducea Gandalf.

- Nu trebuie sa pierdem drumul, ca altfel e vai de noi, spuse, în primul rînd avem nevoie de hrana oi de odihna, într -un loc mai mult sau mai pu?in sigur, apoi e foarte bine sa face?i cunootin?a cu Mun?ii Ce?ooi mergînd pe cararea potrivita, ca altfel va rataci?i oi trebuie sa va întoarce?i oi s-o lua?i de la început, daca reuoi?i sa va mai întoarce?i).

L-au întrebat unde îi ducea oi le-a raspuns:

- Unii dintre dumneavoastra oti?i, probabil, ca am ajuns la marginea

Rhovanionului, a ?inuturilor Salbatice. Undeva în fa?a noastra se afla ascunsa frumoasa vale Rivendell, unde traieote Elrond în Ultima Casa Îmbietoare. I-am trimis vorba prin prietenii mei oi ne aoteapta.

Ceea ce le spunea suna frumos oi mîngîietor, dar nu ajunsera înca acolo

oi nu era chiar atît de uoor sa gaseoti Ultima Casa Îmbietoare, din stînga mun?ilor. Parea ca nu exista nici copaci, nici vai, nici dealuri care sa sparga

întinderea din fa?a lor - doar o panta larga care urca oi tot urca lin pîna se întîlnea cu poalele primului munte, o regiune întinsa de culoarea ierbii negre oi a stîncilor farîmicioase, cu pete oi crestaturi verzi ca iarba oi ca muochiul, aratînd unde ar putea sa fie apa.Trecu diminea?a, veni dupa-amiaza, dar în tot deoertul tacut nu gasira nici urma de aoezare omeneasca. Începusera sa se simta îngrijora?i; îoi dadeau seama ca locuin?a putea fi ascunsa aproape oriunde între ei oi

începutul mun?ilor. Dadura peste vai neaoteptate, înguste, cu maluri abrupte care se deschideau brusc la picioarele lor, oi se uitara în jos, uimi?i sa vada arbori oi ape curgatoare în fundul vaii. Dadura de viroage peste care aproape ca ar fi putut sari, dar erau foarte adînci oi aveau cascade.

Dadura de rîpe întunecate peste care nu se putea sari oi în care nu se putea patrunde. Dadura de mlaotini, unele dintre ele verzi oi placute la vedere, cuflori care creoteau stralucitoare oi înalte; dar, daca un calu? s-ar fi încumetat sa treaca pe acolo cu o încarcatura în spate, n-ar mai fi ieoit niciodata.

Întinderea de la vad oi pîna la mun?i era, într-adevar, mult mai lunga decît ar fi putut sa-oi închipuie ei vreodata. Bilbo era uimit. Singura carare pe care au gasit-o era însemnata cu pietre albe, unele mici, altele pe jumatate acoperite cu muochi oi buruieni. De fapt, era destul de greu de urmat, deoi erau conduoi de Gandalf, care parea sa cunoasca destul de bine calea. Îoi agita capul oi barba încoace oi încolo, în timp ce se uita dupa pietre, iar ei îl urmau; dar cînd începu sa se întunece, îoi dadura seama ca nu prea pareau sa se fi apropiat de sfîroitul cautarilor. Trecuse de mult ora ceaiului oi îoi spusera ca, probabil, aveau sa sara oi peste cina. În jurul lor zburau fluturi de noapte oi era foarte întuneric, pentru ca nu rasarise luna. Calu?ul lui Bilbo începu sa se împiedice de radacini oi pietre. ai, deodata, ajunsera în dreptul unui povîrnio abrupt, atît de brusc, încît calul lui

Gandalf aproape ca luneca la vale.

- În sfîroit, am ajuns! striga el, oi ceilal?i se strînsera în jurul lui oi se uitara peste mal. Departe, la picioarele lor, vazura o vale. De jos venea zgomotul unei ape care curgea grabita în albia ei de stînca; în aer plutea mireasma pomilor oi dincolo de apa, pe coasta vaii, se zarea o lumina.Bilbo n-a uitat niciodata cum au lunecat oi s-au rostogolit în întuneric, pe cararea abrupta, în zigzag, coborînd în tainica vale din Rivendell. Cobo-rînd, aerul devenea tot mai cald, iar mirosul de pini îl ame?ise atît de tare,

încît din cînd în cînd se pomenea mo?aind, gata sa cada de pe cal, sau se lovea cu nasul de coama lui. Pe masura ce coborau, sim?eau ca le revine buna dispozi?ie. Copacii erau acum fagi oi stejari, iar lumina de amurg crea o atmosfera de tihna. Ultimele tonuri de verde ale ierbii aproape ca se topisera cînd ajunsera în sfîroit la o pajiote deschisa, nu prea sus, deasupra malurilor apei.

"Miroase a elfi", îoi spuse Bilbo oi ridica ochii spre stelele stralucitoare oi albastre. Tocmai atunci izbucnira printre copaci sunetele unui cîntec, ce semana a hohote de rîs:

Hei, voi, ce face?i?

ai unde va duce?i?

Calu?ii nootri au nevoie de potcoave, Rîul curge-n cale

Aici jos, în vale.

Tra-la-la oi tra-la-la.

Aici jos, în vale.

Hei, voi, ce cauta?i! ai-ncotro va-ndrepta?i?

Bra?ul de vreascuri arde pe foc

În timp ce turtele se coc. Valea e plina de veselie

Oh, tri-li-li, tri-li-li

ai ce mai bucurie!

Ha! Ha!

Hei, voi, nu se otie nicicum Unde va duce?i acum,

Cu barba în vînt fluturînd?

Domnule Baggins oi Balin oi Dwalin! În linie...Nu otiu de ce alerga?i tropaind Pe caldura de iunie.

Cauta?i ceva,

Aici, în vîlcea? Ha! Ha!

Oh, calu?ii zburda

În padurea surda! Voi vre?i sa zbura?i,

Pe cai încaleca?i.

Sau vre?i sa sta?i în padurea mare În care ziua se stinge oi moare?

Sa fugi?i ar fi o nebunie,

Ramîne?i oi-n noapte va fi veselie. Mai sta?i oi-asculta?i-ne cîntecul

Pîna se stinge-ntunericul!

Da! Da!

Aoa rîdeau oi cîntau ei, ca?ara?i în copaci; oi îmi închipui ca tot acest cîntec trebuie sa vi se para o mare aiureala; lucru de care lor însa nici nu le-ar pasa; ba, chiar ar rîde oi mai tare daca le-ai spune-o. Erau, fireote, elfi.

Nu trecu mult oi, pe masura ce întunericul se înte?ea, Bilbo începu sa-i zareasca. Îi placeau mult, deoi îi întîlnea rar; dar îi era oi pu?in frica de ei.

Piticii nu fac casa buna cu ei. Chiar oi piticii mai cumsecade, ca Thorin oi prietenii lui, îi considera nesabui?i (ceea ce e o idee foarte nesabuita) sau se enerveaza cînd îi vad. Caci unii elfi îi sîcîie oi rîd de ei, oi mai ales de barba lor.- Ei, bravo! spuse o voce. Ia privi?i! Hobbitul Bilbo, calare pe cal! Bravo! Nu-i minunat9

- Minunea cea mai uimitoare!

ai se pornira pe un cîntec tot atît de caraghios ca cel pe care l-am notat înainte. În cele din urma, un elf tînar oi înalt ieoi dintre copaci oi se apleca

în fa?a lui Gandalf oi a lui Thorin.

- Bine a?i venit în valea noastra! spuse.

- Va mul?umesc, raspunse Thorin cam acru, dar Gandalf se oi daduse jos de pe cal în mijlocul elfilor oi vorbea vesel cu ei.

- A?i cam pierdut drumul, spuse elful, vreau sa spun, în cazul în care va îndrepta?i c

atre singura carare care trece peste apa oi duce pîna la casa din partea cealalta. Va aratam noi pe unde trebuie sa merge?i, dar e mai bine s-o lua?i pe jos pîna trece?i podul. Vre?i sa sta?i sa cînta?i pu?in cu noi sau va continua?i drumul? Acolo se pregateote cina, spuse. Simt mirosul focului de lemne la care se gateote.

Aoa obosit cum era, Bilbo sim?ea ca ar fi vrut sa mai ramîna. Cîntecele elfilor în luna iunie, la lumina stelelor, e un lucru care nu trebuie pierdut, daca eoti amator de aoa ceva. I-ar fi placut sa mai stea oi pu?in de vorba între patru ochi cu aceste fiin?e care pareau ca-i otiu numele ca oi totul despre el, deoi pîna atunci nu le vazuse niciodata. I se parea ca ideile lor despre aventura în care se angajase ar putea fi interesante. Elfii otiu multe

oi sînt grozav de bine informa?i; afla tot ce se petrece la toate neamurile de pe acolo, cît ai clipi din ochi sau chiar mai iute.

Dar piticii ?ineau cu tot dinadinsul sa manînce cît mai repede, aoa nu mai voiau sa ramîna. Au pornit-o, aoadar, cu to?ii, ducîndu-oi caii de capastru pîna au dat de o carare buna, oi astfel, în cele din urma, au ajuns la malul rîului. Curgea repede oi zgomotos, aoa cum curg pîraiele de munteîn serile de vara, dupa ce Soarele a mîngîiat toata ziua zapada care se afla sus, departe. Peste apa trecea doar un pod îngust de piatra, fara parapet, atît de îngust, cît sa poata trece un singur calu?; peste acest pod au trebuit sa treaca oi ei, încet oi cu grija, unul cîte unul, ducîndu-oi fiecare calu?ul de capastru. Elfii adusera felinare luminoase la mal oi începusera sa cînte o melodie vesela, care-i înso?i pe pitici pe cînd treceau de cealalta parte a apei.

- Vezi sa nu-?i moi barba în spuma, taticule! îi strigara ei lui Gloin, care se aplecase atît de tare, încît aproape ca ajunsese în patru labe. A crescut destul, nu-i nevoie s-o mai uzi.

- Baga?i de seama sa nu manînce Bilbo toate prajiturile, strigara. E oi aoa prea gras ca sa mai treaca prin gaura cheii.

- Ssst! Sst, oameni buni ! ai noapte buna! spuse Gandalf, care trecu ultimul. Vaile au urechi, oi unii elfi au limba prea vesela oi sloboda. Noapte buna!

ai astfel, ajunsera, în sfîroit, la Ultima Casa Îmbietoare oi au gasit-o cu uoile larg deschise.

E ciudat, dar lucrurile placute oi zilele fericite se povestesc într -o clipa oi nu prea merita sa ascul?i vorbindu-se despre ele; pe cînd lucrurile care te supara, care sînt pasionante sau te înspaimînta pot alcatui o poveste buna sau, în orice caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite.

Au ramas multa vreme în casa aceea primitoare; cel pu?in paisprezece zile; li se parea greu sa mai plece. Bilbo ar fi ramas bucuros acolo pentru totdeauna - chiar daca o dorin?a ar fi putut sa-l întoarca fara nici un necaz în vizuina lui de hobbit. Totuoi, despre timpul pe care l-au petrecut acolo nu prea e mare lucru de povestit.

Stapînul casei era un prieten al elfilor - unul dintre oamenii aceia ai caror strabuni apar?in poveotilor ciudate, dinainte de începutul Istoriei razboaielor dintre gnomii cei rai oi elfi, oi primii oameni ai Nordului. În zilele

în care se petrece povestea noastra, mai existau înca oameni care se trageau din elfi oi din eroii Nordului, iar Elrond, stapînul casei, era conducatorul lor.

Era nobil oi frumos la chip ca un stapîn al elfilor, viteaz ca un razboinic, în?elept ca un mag, venerabil ca un rege al piticilor oi blînd ca vara. Poveoti cu el sînt multe, dar rolul lui în marea aventura a lui Bilbo e mic, deoi important, dupa cum

ve?i vedea daca ajungem la sfîroitul ei. Casa lui era desavîroita, fie ca voiai sa manînci, sa dormi sau sa munceoti, sa spui poveoti, sa cîn?i, sau, pur oi simplu, sa stai sa te gîndeoti la lucruri bune, sau o combina?ie placuta a tuturor acestor îndeletniciri. În valea aceea relele nu patrundeau niciodata.

Tare ao fi vrut sa am timp sa va spun macar cîteva dintre poveotile pe care le-au auzit în casa aceea, sau doua-trei cîntece. Dupa cîteva zile petrecute acolo, to?i, inclusiv calu?ii, s-au sim?it înviora?i oi puternici. Li s-au dres hainele oi zgîrieturile, dispozi?ia oi speran?ele. Li s-au umplut rani?ele cu merinde uoor de transportat, dar datatoare de putere, ca sa poata trece peste defileurile mun?ilor. ai li s -au dat cele mai bune sfaturi care sa le îmbunata?easca planurile. ai aoa s -au trezit în ajunul solsti?iului de vara. În diminea?a solsti?iului, la mijlocul zorilor, trebuiau sa plece din nou.

Elrond cunootea runele de orice fel. În ziua aceea se uita la sabiile pe care le adusesera din vizuina trolilor oi spuse:

- Pe-astea nu le-a facut mîna de trol. Sînt sabii vechi, foarte vechi, oi-au apar?inut Eldarilor, Elfilor din Apus, neamuri de-ale mele. Au fostfacute la Gondolin pentru razboaiele cu gnomii. Trebuie sa fi zacut în tezaurul vreunui dragon sau printre prazile gnomilor, caci oraoul a fost distrus de dragoni oi de gnomi. Sabia asta, Thorin, e numita în rune

Orcrist, ceea ce în vechea limba din Gondolin înseamna "Spintecato-rul-de-gnomi"; e renumita. Iar asta, Gandalf, e Glam-Dring, "Ghioaga-ca-re-ucide-inamici", pe care a Purtat-o cîndva regele Gondolin. Pastra?i-le bine!- Dar ma întreb de unde le-or fi luat trolii? spuse Thorin uitînduse la sabia lui cu un nou interes.

- N-ao putea sa-?i spun, zise Elrond, dar eu cred ca trolii vootri au jefuit al?i jefuitori sau au dat peste ramaoi?ele unor vechi tîlharii, în vreo peotera din mun?i. Am auzit ca în pu?urile parasite ale minelor din Moira se mai gasesc oi azi comori uitate de pe vremea razboiului dintre gnomi oi pitici.

La auzul acestor cuvinte, Thorin ramase o clipa pe gînduri.

- Am sa pastrez sabia cu respect, spuse. Fie ca ea sa spintece iaraoi gnomi, cît de curînd.

- O dorin?a care, probabil, ca în mun?i ?i se va împlini mai repede decît

î?i închipui. Dar acum aratati-mi harta!

O lua oi o studie îndelung, dupa care dadu din cap; caci chiar daca nu-i aproba intru totul pe pitici, ura dragonii oi rautatea lor plina de cruzime oi

îl durea cînd îoi aducea aminte de distrugerea oraoului Dale oi a clopotelor lui voioase, oi de malurile Rîului Curgator, care fusesera cîndva atît de vesele oi astazi erau pîrjolite.

Luna, un semicerc mare de argint, stralucea deasupra lor. Ridica harta

oi lumina alba trecu prin ea.

- Ce e asta? întreba. În afara de runele simple, vad aici niote litere ale lunii, care spun: "Înal?imea uoii, cinci picioare, pot înainta cîte trei, unul lînga altul".

- Ce sînt literele lunii? întreba hobbitul, foarte interesat.

Dupa cum v-am mai spus, îi placeau foarte mult har?ile; oi îi placeau oi runele, oi

literele, oi scrisul caligrafic, cu toate ca scrisul lui era sub?irel oi foarte marunt.

- Literele lunii sînt, de fapt, rune, dar nu le po?i vedea, spuse Elrond.

În orice caz, nu te ui?i direct la ele. Nu se pot vedea decît cînd straluceote luna în spatele lor; mai mult înca, pentru cele mai maiestrite trebuie sa fie

luna cu aceeaoi forma oi din acelaoi anotimp ca cea din ziua cînd au fost scrise. Dupa cum ?i-o pot spune oi prietenii tai, ele au fost inventate de pitici, care le-au scris cu peni?e de argint. Astea de aici trebuie sa fi fost scrise în ajunul solsti?iului de vara, în timpul ultimului patrar al lunii, acum multa vreme.

- ai ce spun literele? întrebara Gandalf oi Thorin în acelaoi timp, poate pu?in enerva?i ca pîna oi Elrond descoperise asta înaintea lor, cu toate ca pîna atunci nu avusesera nici o ocazie oi nici n-ar fi avut pîna cine otie cînd.

- "Sta?i lînga piatra cenuoie cînd o ciocani sturzul, citi Elrond, oi

Soarele apunînd va lumina cu ultimele licariri ale zilei lui Durin gaura cheii".

- Durin, Durin, spuse Thorin. A fost stramooul stramooilor celui mai vechi neam piticesc, neamul Barba-lunga, oi primul meu strabun; eu sînt urmaoul lui.

- ai atunci ce înseamna "ziua lui Durin"? întreba Elrond. - Prima zi a Anului Nou piticesc, spuse Thorin, este dupa cum ar trebui sa otie toata lumea, prima zi a ultimei luni pline a toamnei, în pragul iernii.

Noi mai spunem oi azi ca ziua lui Durin atunci cînd ultima luna plina a toamnei oi Soarele se afla în acelaoi timp pe cer. Dar ma tem ca asta n-o sa ne ajute totuoi prea mult, caci azi nu ne mai pricepem sa ghicim cînd va veni iaraoi ziua aceea.

- Asta ramîne de vazut, spuse Gandalf. Dar mai scrie ceva acolo?

- Nimic care sa se vada la lumina acestei luni, spuse Elrond oi îi dadu harta înapoi lui Thorin; dupa care coborîra pîna la apa sa vada elfii dansînd

în ajunul solsti?iului de vara.

A doua zi a fost o diminea?a de solsti?iu senina oi racoroasa, ca-n vis: un cer albastru, nici urma de nori oi un Soare care dansa pe luciul apei. S-au departat, calare, în sunetul cîntecelor de bun-ramas oi drume?ie, cu sufletul deschis spre noi aventuri oi cunoscînd acum drumul pe care vor trebui sa-l urmeze peste Mun?ii Ce?ooi, pîna în ?inuturile din partea cealalta.

IV

PE DEAL aI PE SUB DEAL

EXISTAU MULTE POTECI care urcau spre mun?ii aceia oi multe defile-uri care treceau peste ei. Dar cele mai multe poteci erau false, înoelatoare, nu duceau nicaieri sau duceau spre locuri duomanoase; iar în cele mai multe defileuri te pîndeau necazuri oi pericole înspaimîntatoare. Ajuta?i de sfaturile în?elepte ale lui Elrond oi de cunootin?ele oi memoria lui Gandalf, piticii oi hobbitul o luara pe poteca cea buna care ducea la defileul potrivit.Multa vreme dupa ce parasisera valea oi lasasera Ultima Casa Îmbietoa-re la kilometri întregi în urma lor, urcara sus, oi tot mai sus, oi mai sus.

Era un drum anevoios, periculos, o poteca plina de cotituri, nesfiroita oi singuratica. Se puteau uita în urma lor la locurile pe care le parasisera, care se întindeau în spatele lor, jos, departe. ai Bilbo otia ca oi mai departe, spre apus, unde totul era albastru oi estompat, se întindea propria lui patrie, unde totul era sigur oi confortabil oi unde se afla oi mica lui vizuina.

Începu sa dîrdîie. Se lasase un frig naprasnic, aici sus, oi vîntul înainta patrunzator printre stînci. Din cînd în cînd se rostogoleau bolovani în galop, coborînd pe coamele mun?ilor, elibera?i de Soarele de amiaza a?intit asupra zapezii - trecînd printre ei (ceea ce era îngrijorator). Nop?ile erau reci oi neprietenoase. Nu îndrazneau sa cînte sau sa vorbeasca tare, caci ecoul suna nefiresc, iar tacerea parea ca nu vrea sa fie întrerupta decît de zgomotul apei, de vaietele vîntului oi de trosnetul pietrelor.

"Vara continua acolo, jos, se gîndi Bilbo, se încarca fînul cosit oi oamenii ies la iarba verde. Daca mergem tot în ritmul asta, au sa ajunga sa-oi strînga recolta sau murele înainte ca noi sa fi început macar sa coborîm pe partea cealalta."

Ceilal?i rumegau gînduri tot atît de negre, deoi, cînd îoi luasera ramas-bun de la Elrond, erau plini de speran?a unei dimine?i din miez de vara oi visau cum vor goni apoi calare peste ?inuturile din partea cealalta. Se gîndisera ca vor ajunge la intrarea cea tainica a Muntelui Singuratic, poate chiar în primul patrar al lunii de toamna, oi ca vor avea, poate, parte oi de ziua lui Durin, de care vorbisera. Numai Gandalf daduse din cap, fara sa scoata o vorba. Piticii nu mai fusesera pe meleagurile astea de ani de zile; în schimb, Gandalf fusese oi otia cît de tare crescusera oi seînradacinasera raul oi primejdia în ?inutul Salbatic, de cînd dragonii gonisera oamenii de acolo oi locurile ramasesera în stapînirea gnomilor, care se stabilisera în taina oi înflorisera dupa batalia de la minele Moira.

Chiar oi planurile bune ale vrajitorilor în?elep?i ca Gandalf oi ale prietenilor buni ca Elrond se încurca uneori, atunci cînd porneoti într-o expedi?ie periculoasa, dincolo de hotarele ?inutului Salbatic; oi Gandalf era un vrajitor destul de în?elept ca sa otie toate astea.atia ca putea sa se întîmple ceva neaoteptat oi nu îndraznea cîtuoi de pu?in sa spere ca vor trece fara aventuri înspaimîntatoare peste mun?ii

înal?i, uriaoi, cu vîrfuri singuratice oi vai unde nu domnea nici un rege. ai nici nu trecura. Totul a mers bine pîna într-o zi în care i-a prins o vijelie - chiar mai mult decît o vijelie, un adevarat razboi de tunete oi fulgere. ati?i cît de înspaimîntatoare poate fi o vijelie mare, atunci cînd are loc în cîmpie sau într-o vale cu un rîu; oi mai mult înca daca se întîlnesc doua vijelii puternice oi se înfrunta. Dar oi mai înspaimîntatoare sînt tunetele oi fulgerele noaptea în mun?i, cînd o furtuna vine dinspre Soare-rasare oi alta dinspre Soare-apune oi încep sa se încaiere. Fulgerele se despica pe piscuri, stîncile se anima oi bubuiturile mari sparg aerul oi se reped rostogolindu-se

în toate peoterile sau vagaunile, în timp ce în întuneric se îngramadesc zgomote distrugatoare oi lumini neaoteptate.

Bilbo nu vazuse niciodata aoa ceva oi nici nu-oi închipuise ca putea sa existe. Se aflau sus, pe munte, într-un loc îngust, cu o prapastie înfricooa-toare într-o parte, care dadea într-o vale neagra. Se adapostira pentru o noapte sub o stînca suspendata oi Bilbo zacea sub patura, tremurînd din cap pîna în picioare. Aruncînd totuoi, de sub patura, o privire asupra fulgerelor scînteietoare, vazu, de cealalta parte a vaii, pe uriaoii mun?ilor care ieoisera la aer oi se jucau aruncîndu-oi stînci unii altora, prinzîndu-le oi azvîrlindu-le apoi în valea întunecata, unde jos, departe, se izbeau de copaci sau se faceau buca?ele cu un bubuit puternic. Au urmat apoi vîntul

oi ploaia; vîntul plimba ploaia oi grindina în toate direc?iile, aoa ca stînca suspend

ata nu le-a mai servit drept adapost. În scurta vreme se trezira muia?i pîna la os; calu?ii stateau cu capul plecat oi cu cozile între picioare, unii dintre ei gemînd chiar de frica. Auzeau uriaoii hohotind oi strigînd pe toate povîrniourile.

- Aoa nu merge, spuse Thorin. Daca nu ne ia vîntul, daca nu ne

înecam sau nu ne loveote trasnetul, ne culege un uriao oi, luîndu-ne drept mingi de fotbal, ne da un picior oi zburam pîna la cer.

- Daca otii vreun loc mai bun, n-ai decît sa ne duci acolo! spuse

Gandalf enervat, nefiind nici el prea fericit de prezen?a uriaoilor.

În cele din urma îi trimisera pe Fili oi pe Kili sa caute un adapost mai bun. Aveau ochi foarte patrunzatori oi, fiind cu vreo cincizeci de ani mai tineri decît ceilal?i pitici, li se încredin?au întotdeauna asemenea însarcinari

(toata lumea îoi dadea seama ca nu servea absolut la nimic sa-l trimita pe

Bilbo). Daca vrei sa gaseoti ceva, cel mai bun lucru e sa-l cau?i (sau cel pu?in aoa le-a spus Thorin piticilor celor tineri). Sigur ca, de obicei, daca te apuci sa cau?i ceva, gaseoti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai cautat. Aoa s-a întîmplat oi acum.Fili oi Kili se întoarsera repede, tîrîndu-se oi ?inîndu-se de stînci în bataia vîntului.

- Am gasit o peotera uscata, spusera. Nu e prea departe, dupa primul col?; putem intra cu ponei cu tot.

- A?i explorat-o bine? întreba vrajitorul, care otia ca peoterile din mun?i sînt rareori neocupate. - Da, da, spusera piticii, deoi toata lumea otia ca nu prea avusesera timp sa se uite. Se întorsesera prea repede. Nu e chiar atît de mare oi nu patrunde prea adînc în inima muntelui.

Asta este, fireote, lucrul cel mai periculos cînd e vorba de peoteri; nu otii cît de departe pot merge în inima muntelui, unde poate duce o galerie secundara sau ce te aoteapta înauntru. De data asta însa otirile aduse de

Fili oi de Kili pareau bune. Aoa ca se ridicara cu to?ii, gata s-o porneasca. Vîntul urla oi tunetul continua sa bubuie; era foarte greu pentru ei sa

înainteze, mai ales ca erau oi calu?ii. Dar n-au avut de mers prea departe oi cîteva clipe mai tîrziu s-au trezit în fa?a unei stînci, ieoita în afara în mijlo-cul cararii. În spatele ei era o bolta joasa, taiata drept în coasta muntelui.

Dar abia au avut loc pe unde sa treaca poneii, înghesuindu-se unul cîte unul, dupa ce li se scosesera oeile oi încarcatura. Trecînd pe sub bolta, se bucurara sa auda vîntul oi ploaia afara, în loc sa le auda în jurul lor, oi sa se simta la adapost de uriaoii cei cu stîncile. Dar vrajitorul nu voia sa riote nimic. Îoi aprinse bagheta aoa cum facuse, daca va aminti?i, în sufrageria lui Bilbo, în ziua aceea care parea acum atît de departata, oi la lumina ei cercetara peotera de la un capat la altul.

Parea sa fie destul spa?iu; dar nu exagerat de mult oi nu avea nimic misterios. Avea podeaua uscata oi niote vagauni comode. La capat era un loc pentru cai; de altfel, acolo oi stateau (tare bucurooi de schimbare) sco?înd aburi pe nari oi rumegînd ce aveau în traiste. Oin oi Gloin voiau sa aprinda un foc la intrare, sa-oi usuce hainele, dar Gandalf nici n-a vrut sa auda de asta. Aoa ca oi-au întins lucrurile ude pe jos oi oi-au scos unele uscate din boccele; apoi oi-au aoezat paturile cît mai comod, oi-au luat pipele oi au început sa scoata inele de fum carora Gandalf, ca sa-i distreze, le dadea diferite culori oi le trimitea sa danseze în tavan.

ai s-au pus pe taclale, oi au vorbit, oi au tot vorbit, uitînd de furtuna, povestind fiecare ce va face cu partea lui din comoara (cînd vor pune mîna pe ea, ceea ce la ora aceea nu parea chiar imposibil); oi astfel adormira unul dupa altul. A fost ultima data cînd au mai folosit poneii, boccelele, traistele, uneltele oi tot calabalîcul pe care-l carasera cu ei.

În noaptea aceea s-a dovedit a fi totuoi un lucru bun ca-l adusesera pe micul Bilbo cu ei. Caci, nu otiu din ce pricina, n-a reuoit multa vreme sa adoarma. ai cînd, în cele din urma, a reuoit, a avut niote vise foarte urîcioase. Se facea ca în peretele din fundul peoterii se deschide o spartura care se face tot mai mare, tot mai larga. Iar el, deoi era foarte speriat, nu reuoea sa strige oi sa faca nici un gest; nu putea decît sa taca oi sa asculte.

Apoi a visat ca podeaua peoterii cedeaza oi ca el aluneca oi începe sa cada, jos, tot mai jos, pîna Dumnezeu otie unde.

În punctul acela se deotepta sarind în sus oi descoperi ca o parte din visul lui era adevarat. În fundul peoterii se deschisese într-adevar o spartura, care se oi transformase într-o trecere larga. Abia avu timp sa vada cozile ultimilor calu?i disparînd pe acolo. Scoase, bineîn?eles, un racnet puternic, cît îi sta unui hobbit în putere, ceea ce, oricum, era uimitor pentru dimensiunile lui.

ai deodata, înainte sa po?i spune roca oi coca, aparura sarind prin crapatura aceea deschisa niote gnomi, gnomi mari oi hidooi, gnomi mul?i, foarte mul?i. Erau cel pu?in cîte oase de fiecare pitic oi chiar doi pentru Bilbo; îi înofacara pe to?i oi îi împinsera prin crapatura, fara ca ei sa apuce macar sa zica "peote", îi luara pe to?i, în afara de Gandalf. Cu racnetul lui,

Bilbo reuoise totuoi sa faca ceva: sa-l trezeasca pe Gandalf într-o secunda, aoa ca, în clipa în care venisera sa-l înoface, se ridica în peotera o luminaputernica asemenea unui fulger, se împraotie un miros ca de praf de puoca oi mai mul?i dintre ei cazura mor?i.

Crapatura se închise la loc, ca ac?ionata de un resort, oi Bilbo cu piticii se trezira de partea cea rea a zidului. Unde era Gandalf? Habar n-aveau nici ei, nici gnomii, care, de altfel, n-au aoteptat sa se lamureasca; i-au îmbrîn-cit pe Bilbo oi pe pitici, silindu-i sa se grabeasca. Era un întuneric adînc oi negru, un întuneric în care nu pot vedea decît gnomii care traiesc de mult în inima muntelui. Galeriile erau încrucioate oi încîlcite în toate direc?iile, dar gnomii otiau drumul aoa cum îl oti?i dumneavoastra pe cel care va duce la oficiul pootal din col?; drumul cobora tot mai jos oi aerul era înabuoitor.

Gnomii erau foarte grosolani, ciupeau chicoteau oi rîdeau cu voci

îngrozitoare oi reci ca de piatra; Bilbo se sim?ea chiar mai nefericit decît atunci cînd îl apucase trolul de degetele de la picioare. ai i se facu iaraoi dor, oi înca ce dor! de frumoasa oi stralucitoarea lui vizuina. ai nu era ultima data cînd avea sa-i fie dor.

În fa?a lor aparura acum licaririle unei lumini rooii. Gnomii începura sa cînte, sau mai bine zis sa croncane, batînd tactul cu picioarele lor plate pe care le plesneau de piatra, scuturîndu-oi între timp prizonierii:

Zdrang! Se-nchide crapatura neagra.

Ha?! Ciupeote oi-apuca oi trage.

ai în jos, tot mai jos, în oraoul de gnomi.

Va ducem pe to?i ca pe un singur om!

Plici! Placi! Bing! Bang!

Ciocane oi cleoti, pe to?i sa-i ciupeoti!

Roc! Poc! Sub pamînt e loc,

Ha, ha, ha! Jos, tot mai jos. Sfielii! Pleosc! Biciul, pe loc,

Bate oi loveote, geme oi jeleote.

Trage, hai, munceote, nu te-opri, trudeote! Cît stam noi oi dam pe gît,

Voi va duce?i tot mai jos

Sub pamînt, jos, foarte jos.

Suna, într-adevar, înfricooator. Pere?ii faceau sa rasune ecoul lui "Plici, placi!" oi al lui "Bing, Bang!" oi al rîsului lor hidos cînd spuneau "Ha, ha, ha! Jos, tot mai jos". În?elesul general al cîntecului era, din pacate, foarte clar; caci gnomii scosesera niote bice oi începusera sa-i plesneasca -

"afichi! Pleosc!" - facîndu-i sa alerge cît mai repede, drept înainte; piticii se smiorcaiau oi se vaicareau de mama focului, cînd, tot poticnindu-se, dadura de o grota mare.

Era luminata de un foc roou, uriao, care ardea drept în mijloc, oi de faclii de-a lungul pere?ilor, oi era plina de gnomi de-aia rai. Rîsera cu to?ii oi batura din picioare oi din palme cînd piticii (cum era Bilbo, saracul, în spatele lor oi cel mai aproape de bici) intrara alergînd, în timp ce gnomii supraveghetori îi mînau de la spate, racnind oi pocnind din bici. Calu?ii erau deja acolo, înghesui?i într-un col?; oi toate traistele oi boccelele lor zaceau rupte oi desfacute, cotrobaite de gnomi, mirosite de gnomi, pipaite de gnomi - motiv de cearta între gnomi.

Ma tem ca a fost ultima data cînd au mai vazut calu?ii aceia minuna?i, printre care se afla oi unul alb, voinic oi vioi, pe care Elrond i-l împrumu-tase lui Gandalf, calul lui nefiind bun pentru cararile de munte. Gnomii se hranesc cu cai oi ponei, oi magari (sau alte lucruri mult mai cumplite) oisînt veonic înfometa?i. Dar în clipa aceea prizonierii se gîndeau numai la ei înoioi. Gnomii le prinsesera mîinile la spate cu lan?uri oi îi legasera pe to?i unul de altul în oir, dupa care îi tîrîsera în celalalt capat al peoterii, cu micul Bilbo smucindu-se la capatul oirului.

Acolo, în umbra, aoezat pe o piatra mare oi neteda, era un gnom

înspaimîntator, cu un cap uriao, iar în jurul lui stateau gnomi înarma?i cu securile oi sabiile încovoiate pe care le folosesc ei de obicei. Sa oti?i ca gnomii sînt cruzi, primejdiooi oi rai la suflet. Nu fac niciodata lucruri frumoase, în schimb, fac multe lucruri ingenioase. Cînd vor, otiu sa sape tuneluri oi sa extraga minereuri, tot atît de bine ca oricare altul, în afara de piticii cei mai iscusi?i; dar de obicei sînt neglijen?i oi murdari. Se pricep foarte bine sa faca ciocane, securi, sabii, pumnale, tîrnacoape, cleoti oi, de asemenea, instrumente de tortura; sau îi pun pe al?ii sa le faca dupa desenele lor - prizonieri oi sclavi care muncesc pîna mor din lipsa de aer oi de lumina. Se prea poate ca ei sa fi fost cei care au nascocit unele dintre maoinariile care de atunci au tot necajit omenirea, mai ales dispozitivele ingenioase care servesc la uciderea unui mare numar de oameni dintr-un singur foc, fiindca ei au fost întotdeauna fascina?i de ro?i, motoare oi explozii oi i-a încîntat ideea sa nu munceasca mai mult decît e absolut necesar; dar pe vremea aceea oi prin locurile acelea salbatice nu prea progresasera (parca aoa se spune). N-aveau o ura speciala fa?a de pitici; în orice caz, nu-i urau mai tare decît ur

au restul lumii oi mai ales pe cei ordona?i oi prosperi; erau unele locuri unde niote pitici rai încheiasera chiar alian?e cu ei. Pe oamenii lui Thorin însa aveau o pica deosebita din pricina razboiului de care am pomenit, dar care nu face parte din aceasta poveste;

oi, oricum, gnomilor nu le pasa pe cine prind, daca o fac prompt oi tainic, oi prizonierii nu se pot apara.

- Cine sînt aceste fapturi jalnice? întreba Marele Gnom.

- Niote pitici, oi "asta"! spuse unul dintre cei care-i mînau, tragînd de lan?ul lui Bilbo oi facîndu-l astfel sa cada în genunchi. I-am gasit adapostindu-se în Tinda noastra de la intrare.

- Ce înseamna asta? zise Marele Gnom, întorcîndu-se catre Thorin. Pot pune mîna în foc ca sînt puoi pe rele, c-au vrut sa-mi spioneze oamenii oi treburile lor; nu m-ar mira sa descopar ca sînt ho?i, oi, mai mult, ca sînt asasini oi prieteni de-ai elfilor. Ei, ce ai de spus? - Thorin piticul, sluga dumneavoastra! raspunse el. (Era doar o formula gratuita de polite?e.) Habar n-am avut de toate lucrurile pe care le banui?i sau vi le închipui?i. Ne-am adapostit de furtuna, în ceea ce ni s-a parut o peotera potrivita oi nefolosita; departe de noi gîndul sa ne necajim gnomii în vreun fel sau altul. ai asta este chiar purul adevar!

- Hm, facu Marele Gnom. Asta o spui tu! Pot sa întreb ce cauta?i în general pe munte, de unde veni?i oi unde va duce?i? De fapt, ao dori sa otiu totul despre voi, nu ca v-ar folosi la ceva, Thorin Scut-de-Stejar. atiu oi aoa prea multe despre ai tai; dar vreau adevarul, ca de nu, am sa pregatesc ceva deosebit de neplacut.

- Ne ducem în vizita la niote rude, nepo?i, nepoate, veri primari oi de-al doilea oi de-al treilea, oi al?i urmaoi ai bunicilor nootri, care locuiesc pe partea dinspre rasarit a acestor mun?i deosebit de primitori, spuse Thorin, care nu prea otia ce sa spuna aoa, deodata, într-un moment în care era clar ca adevarul-adevarat nu era deloc ceea ce trebuia spus.

- E un mincinos, o, Marele Nostru Gnom! spuse unul dintre suprave-ghetori. Mai mul?i dintre ai nootri au fost lovi?i de trasnet în Peotera, cînd am poftit fapturile astea sa coboare, oi sînt mor?i oi ?epeni ca piatra. ai nici n-a explicat ce înseamna asta! spuse, întinzînd sabia pe care o purtase Thorin, sabie gasita în bîrlogul Trolilor.

Uitîndu-se la ea, Marele Gnom scoase un racnet fioros oi to?i solda?ii lui scrîonira din din?i, zanganira din scuturi oi batura din picioare. Recunos-cusera sabia dintr-o privire. Ucisese la vremea ei sute de gnomi, atunci cînd elfii frumooi din Gondolin îi haituisera pe dealuri sau se razboisera cu ei în fa?a zidurilor lor. Numisera sabia Orcrist, "Spintecatorul-de -gnomi", dar gnomii îi spuneau pur oi simplu Strapungatorul. O urau oi urau oi mai tare pe oricine o purta.

- Ucigaoi oi iubitori de elfi! striga Marele Gnom. Biciui?i-i! Bate?i-i! Zdrobi?i-i! Lua?i-i oi duce?i-i în vagauni întunecate, pline de oerpi, oi nu-i mai lasa?i sa vada niciodata lumina Soarelui. Era atît de furios, încît sari de pe scaun oi se repezi el însuoi la Thorin, cu gura deschisa.Dar în clipa aceea se stinsesera toate luminile din peotera, iar focul uriao exploda facînd puf! oi o coloana de fum albastru, stralucitor, se ridica pîna la tavan, împraotiind scîntei albe, arzatoare, printre gnomi.

Racnetele oi vaietele, bombanelile, bolboroselile, urletele, mîrîielile, înju-raturile oi ?ipetele care au urmat nici nu se pot descrie. Sute de pisici salbatice oi de lupi frip?i în acelaoi timp, încet oi de vii, ar fi facut mult mai pu?ina larma. Scînteile îi ardeau pe gnomi, lasînd gauri oriunde îi atingeau,

oi fumul care cadea acum din tavan îmbîcsea în aoa hal aerul, încît nu-l puteau strapunge cu privirea nici chiar ei. Nu trecu mult oi începura sa cada unii peste al?ii, oi aoa, în gramezi, sa se rostogoleasca pe podea, muocînd, dînd din picioare oi luptîndu-se de parca oi-ar fi pierdut cu to?ii min?ile.

Deodata o sabie luci din propria ei lumina. Bilbo o vazu strapungîndu-l pe Marele Gnom care statea împietrit de furie. Cazu mort oi gnomii-solda?i, vazînd sabia, o luara la fuga urlînd în întuneric.

Sabia se întoarse în teaca.

- Urma?i-ma repede! spuse o voce poruncitoare, dar calma oi, înainte ca Bilbo sa priceapa ce se întîmplase, se trezi alergînd din nou la trap, cît putea de repede, la capatul oirului, coborînd noi galerii întunecate, în timp ce racnetele din sala mare a gnomilor se pierdeau în urma lui. Înaintau conduoi de o lumina palida din fa?a lor.

- Mai repede, mai repede, spuse vocea, ca într-o clipa se aprind iar facliile.

- Un minut! facu Dori, care se afla în spate, chiar lînga Bilbo, oi care era un tip cumsecade. Îl ajuta pe hobbit sa se ca?ere pe umerii lui, cît putea el de bine, caci avea mîinile legate, apoi o pornira cu to?ii la goana, în clinchetul de lan?uri oi cu mii de poticneli, pentru ca n-aveau mîinile libere cu care sa se sprijine. Îoi continuara aoa multa vreme drumul oi cînd, în sfîroit, se oprira, trebuie sa se fi aflat jos de tot, chiar în inima muntelui.

Atunci Gandalf îoi aprinse bagheta. Bineîn?eles ca era Gandalf; dar în clipa aceea erau prea ocupa?i sa-l întrebe cum ajunsese acolo. Îoi scoase din nou sabia din teaca oi din nou luci în întuneric, de una singura. Ardea cu o furie care o facea sa scapere ori de cîte ori se apropia vreun gnom; acum stralucea ca o flacara albastra, de bucurie ca-l ucisese pe Marele

Stapîn al peoterii. Fara nici o greutate taie lan?urile cu care -i legasera gnomii pe prizonieri oi-i elibera pe to?i într-o clipa. Poate ca v-aminti?i ca numele acestei sabii era Glam-Dring, "Ghioaga-care-ucide-inamici". Gnomii îi spuneau pur oi simplu Trasnitorul oi, daca se poate spune, o urau mai mult decît pe Strapungatorul; sabia Orcrist fusese oi ea salvata, caci Gandalf o smulsese din mîinile unei santinele îngrozite oi o adusese cu el.Gandalf se gîndea aproape la toate, oi, deoi nu putea face totul, putea face foarte mult pentru prietenii lui cînd se aflau la ananghie.

- Sîntem to?i aici? spuse înapoindu-i sabia lui Thorin, cu o plecaciune.

Ia sa vedem: unu - asta-i Thorin; doi, trei, patru, cinci, oase, oapte, opt, noua, zece, unsprezece. Unde sînt Fili oi Kili? A, aici! Doisprezece, treisprezece - oi iata-l oi pe domnul Baggins, paisprezece! Eh, ar putea fi oi mai rau, dar, pe de alta parte, ar putea fi oi mult mai bine. Ponei nu, mîncare nu, exact unde sîntem nu otim oi, chiar în spatele nostru, vin hoarde de gnomi înfuria?i. Aoadar, înainte!

Au mers, prin urmare, înainte. Gandalf avea dreptate: începura sa auda zgomot de gnomi oi strigate înfioratoare departe, în urma lor, în galeriile prin care trecusera. Asta îi facu sa grabeasca oi mai tare pasul, oi cum bietul Bilbo nu putea nici pe departe sa se ?ina de ei fiindca, va rog sa ma crede?i ca, atunci cînd e nevoie, piticii pot înainta rostogolindu-se cu o viteza uluitoare - hotarîra sa-l care în spate, cu rîndul.

Totuoi, gnomii se mioca mai repede decît piticii, oi gnomii despre care e vorba aici mai cunooteau oi drumul (ca doar ei îl sapasera) oi mai erau oi nebuni de furie; oi astfel, deoi faceau tot ce puteau, piticii auzira oi ?ipetele,

oi racnetele apropiindu-se din ce în ce.

Curînd auzira chiar oi plescaitul picioarelor de gnomi, multe, multe picioare care pareau ca se afla chiar dupa col?. În tunelul în care înaintau acum, vedeau sclipiri de faclii rooii; piticii începusera sa oboseasca cumplit.

- De ce, ah! De ce oi fi parasit eu vizuina mea cea buna? se tînguia bietul domn Baggins, saltînd în cîrca lui Bombur.

- De ce, ah! De ce om fi luat cu noi un hobbit mic oi prapadit, într-o expedi?ie atît de grea? spunea bietul Bombur, care era gras oi se clatina înaintînd, în timp ce, de groaza oi de caldura, îi curgea naduoeala pe nas.

În clipa aceea Gandalf ramase în urma cu Thorin. Tocmai o cotisera brusc.

- Stînga-mprejur! striga el. Thorin, scoate sabia!

Nici nu era altceva de facut; iar gnomilor treaba asta nu le -a placut deloc. Veneau în goana de dupa col?, racnind cît îi ?inea gura, oi au dat de

Spintecatorul-de -gnomi oi de Ghioaga-care -ucide-inamici lucind reci, cu mii de reflexe, drept în ochii lor mira?i. Cei din fa?a scapara facliile din mîna oi scoasera un singur racnet înainte de a fi rapuoi; cei din urma lor racnira mai tare oi sarira înapoi, rasturnîndu-i pe cei care veneau alergînd în spatele lor. "Strapungatorul!" oi "Trasnitorul!" ?ipara ei; oi, o clipa mai tîrziu,

începu învalmaoeala, cei mai mul?i îmbrîncindu-se sa se întoarca pe unde venisera.

Trecu destul de mult timp înainte ca vreunul dintre ei sa mai

îndrazneasca sa apara de dupa col?. Între timp, piticii o pornisera din nou oi facusera cale lunga în tunelurile întunecate ale împara?iei gnomilor. Cînd descoperira acest lucru, gnomii stinsera facliile, îoi pusera pantofi moi oi îi alesera pe alergatorii lor cei mai buni, pe cei cu vazul oi auzul cel mai patrunzator. Aceotia înaintau alergînd iute ca nevastuicile pe întuneric, oi faceau zgomot cam cît fac liliecii.

Iata de ce nici Bilbo, nici piticii oi nici macar Gandalf nu i-au auzit venind, oi nici nu i-au vazut. În schimb, gnomii, care alergau fara zgomot în urma lor, îi vedeau, cu atît mai mult, cu cît bagheta lui Gandalf emana o lumina slaba, ca sa le arate piticilor calea.Deodata Dori, care se afla din nou în urma, carîndu-l pe Bilbo, fu

înha?at pe la spate, în întuneric. ?ipa oi cazu; oi hobbitul se rostogoli de peumerii lui, în bezna, se lovi cu capul de o stînca tare oi uita de tot oi de toate.

V

CIMILITURI ÎN ÎNTUNERIC

CÎND DESCHISE din nou ochii, Bilbo se întreba daca într-adevar îi deschisese; caci era atît de întuneric, ca nu vedea nimic. ai nicaieri, lînga el, nu era nimeni. Va închipui?i ce spaima l-a cuprins! Nu auzea nimic, nu vedea nimic oi nu sim?ea nimic, decît piatra de pe jos.

Se ridica foarte încet oi bîjbîi în patru labe prin întuneric, pîna atinse peretele galeriei; dar nu reuoi sa descopere nimic pe perete, nici sus, nici jos; chiar nimic, nici urma de gnomi, nici urma de pitici. I se învîrtea capul

oi n-avea idee nici macar de direc?ia în care mergeau cînd cazuse. Încerca sa ghiceasca oi se tîrî o buna bucata de drum, pîna cînd, deodata, dadu cu mîna de ceea ce sim?i a fi un mic inel de metal rece, care zacea pe jos. Asta avea sa însemne o cotitura în cariera lui, dar atunci n-o otia. Puse inelul în buzunar, aproape fara sa-oi dea seama ce face. Sigur ca pe moment nu i se parea c-ar putea sa-i fie de vreun folos. Nu mai înainta mult oi se aoeza pe pardoseala rece, oi multa vreme ramase aoa, copleoit de o jale cumplita. Se gîndi ce frumos ar fi sa se afle în bucataria lui de acasa oi sa-oi gateasca ochiuri cu ounca - caci stomacul lui sim?ea ca trecuse de mult vremea prînzului sau a cinei; dar gîndurile astea nu facura altceva decît sa-l ama-rasca oi mai rau.

Nu otia deloc ce sa faca; oi nici nu-oi dadea seama ce se întîmplase; sau de ce fusese parasit de ceilal?i; sau de ce, daca fusese parasit, nu-l prinse-sera gnomii; sau macar de ce-l durea atît de tare capul. Adevarul e ca zacuse multa vreme în tacere, într-un col? foarte întunecat, departe de privirea oi aten?ia tuturor.

Dupa un timp îoi cauta, bîjbîind, pipa. Nu se sparsese oi asta era un lucru bun. Îoi cauta apoi, tot bîjbîind, punga cu tutun, oi descoperi ca nu era chiar complet goala. Asta era oi mai bine. Apoi, tot bîjbîind, îoi cauta chibriturile, fara sa reuoeasca sa gaseasca nici macar unul, ceea ce îi narui toate speran?ele. Dar tot raul spre bine, recunoscu el, gîndindu-se înca o data. Cine otie ce s-ar fi napustit asupra lui ?îonind din gaurile negre, în locul acela îngrozitor, daca ar fi aprins chibriturile sau ar fi împraotiat miros de tutun. Totuoi, în clipa aceea era tare amarît. Apoi, tot plesnindu-se peste buzunare oi pipaind toate locurile din jurul lui în cautarea chibritu-rilor, dadu cu mîna de plaselele sabiei lui mititele - micul pumnal pe care-l luase de la troli oi de care uitase cu totul; din fericire, nu-l observasera nici gnomii, caci îl purta ascuns în pantalonii lui bufan?i.

Îl scoase. Luci palid oi vag în fa?a ochilor. "Deci oi asta e tot o lama elfeasca, se gîndi el; cred ca gnomii nu sînt prea aproape, oi totuoi nici destul de departe nu sînt."

Dar, oricum, se sim?i mai liniotit. Era o fericire sa po?i purta o sabie facuta la Gondolin pentru razboaiele cu gnomii, despre care se cîntasera atîtea cîntece; oi mai observase oi ca asemenea arme faceau mare impresie asupra gnomilor care dadeau brusc peste ele."Sa ma-ntorc? se gîndi el. Nu foloseote la nimic. S-o iau într-o parte?

Imposibil! Sa merg înainte? E singurul lucru de facut. Aoa ca, înainte!" Seridica oi o porni în pas saltat, ?inînd sabia în fa?a lui oi pipaind cu o mîna peretele, în timp ce inima lui batea sa se sparga.

E clar ca Bilbo se afla, cum s-ar zice, la strîmtoare. Dar gîndi?i-va ca pentru el strîmtoarea nu era chiar atît de mare cît ar fi fost pentru mine sau pentru dumneavoastra. Hobbi?ii nu sînt chiar ca oameni obionui?i. ai, la urma urmei, daca bîrlogul lor e un loc frumos, vesel oi bine aerisit, cu totul diferit de galeriile gnomilor, sînt totuoi mai obionui?i cu via?a într-un tunel decît noi oi nu-oi prea pierd sim?ul de orientare cînd se afla sub pamînt mai ales dupa ce -oi revin dintr-o lovitura primita în cap. ai mai e ceva! Se mioca fara zgomot, se ascund uoor, îoi revin foarte repede dupa cazaturi oi contu-zii oi au rezerve mari de în?elepciune oi de zicale în?elepte, pe care majori-tatea oamenilor fie ca nu le-au auzit niciodata, fie ca le-au uitat de mult.

Totuoi, nu mi-ar fi placut sa ma aflu în locul domnului Baggins. Tunelul parea fara sfîroit. Tot ce otia era ca mergea încontinuu la vale oi în aceeaoi direc?ie, chiar daca, din cînd în cînd, dadea de cîte o cotitura. Ici-colo era cîte un pasaj lateral, de care îoi dadea seama dupa lucirea sabiei sau pipaind peretele cu mîna. Dar nu le lua în seama, numai ca se grabea cînd trecea pe lînga ele, de teama sa nu ?îoneasca de acolo vreun gnom sau vreo faptura a întunericului, pe jumatate nascocita de mintea lui. Îoi continua drumul, mereu înainte, mereu la vale; oi continua sa nu auda nici un s

unet, în afara de fîlfîitul pe care îl facea cîte un liliac care trecea cînd oi cînd pe lîngechea lui. La început îl speriasera, apoi se facusera prea mul?i ca sa-i mai ia în seama. Nu otiu cît a mers aoa, îngrozit sa-oi continue drumul, neîndraznind sa se opreasca, înainte, tot înainte, sim?indu-se din ce în ce mai obosit. I se parea ca facuse tot drumul pîna la capatul lumii, oi chiar ca mersese oi mai departe.

Deodata, fara sa otie, nimeri, plici! în apa. Brr! Era rece ca ghea?a. Asta îl opri brusc. Nu otia daca era doar o baltoaca în mijlocul drumului sau marginea unui izvor subteran, care curgea de-a curmezioul tunelului, sau malul unui lac în inima muntelui, adînc oi negru. Sabia abia daca mai lucea. Se opri. Daca se straduia tare, putea auzi picaturi facînd pic-pic-pic! pe cînd cadeau dintr-un tavan nevazut în apa de jos; alt zgomot însa nu parea sa mai fie.

"Deci e o balta sau un lac, dar nu un rîu subteran", îoi spuse. Totuoi, nu

îndrazni sa patrunda în apa neagra. Nu otia sa înoate; oi se mai gîndi oi la niote fapturi scîrboase oi vîscoase, cu ochi mari, bulbuca?i, lipsi?i de vedere, care s-ar fi putut furioa prin apa. În bal?ile oi lacurile din inima muntelui traiesc fel de fel de fapturi ciudate: peoti ai caror strabuni venisera înot,Dumnezeu otie cu cî?i ani în urma, oi nu mai plecasera niciodata, în timp ce ochii lor creoteau mari, pe masura ce încercau sa strapunga întunericul; oi mai existau oi alte fapturi mai vîscoase decît peotii. Chiar oi în galeriile oi peoterile pe care pusesera stapînire gnomii mai traiau oi alte fapturi, neotiute de ei, care se furioasera de afara, ca sa zaca aici, în întuneric. Pe de alta parte, unele dintre aceste peoteri se nascusera mult înainte de existen?a gnomilor, care nu facusera altceva decît sa le largeasca oi sa le uneasca prin galerii, în timp ce proprietarii lor ini?iali continuasera sa se afle acolo, prin unghere neaoteptate, furioîndu-se oi adulmecînd în dreapta

oi în stînga

Aici, jos, în adîncuri, lînga apa cea neagra, traia batrînul Gollum, o faptura mica oi vîscoasa. Nu otiu de unde venea, nici cine sau ce era. Era Gollum - negru ca întunericul, în afara de cei doi ochi mari, rotunzi oi spalaci?i de pe fa?a lui sub?ire. Avea o barcu?a oi se plimba vîslind în liniote pe lac, caci era un lac, mare oi adînc, oi ucigator, oi rece. Vîslea cu talpilelui mari, care se balabaneau peste marginea barcii, dar nu faceau nici cea mai mica încre?itura. Nu, nu! Se uita cu ochii lui palizi, aparent neputin-ciooi, dupa peotii orbi, pe care-i înha?a cu degetele lui lungi cît ai clipi din ochi. Dar îi placea oi carnea. Gnomii erau buni oi ei cînd reuoea sa-i înha?e. Dar avea mare grija sa nu fie descoperit, îi sugruma pe la spate, daca se apropiau singuri de malul apei atunci cînd umbla el dupa prada. De fapt, veneau foarte rar, caci sim?eau ei ca acolo, jos, chiar la radacina muntelui, îi pîndeote ceva rau. Dadusera de lac, odata, de mult, cînd sapau galeriile la vale, oi descoperisera ca nu pot merge mai departe; aoa ca drumul lor se oprise acolo oi nu aveau nici un motiv sa mai mearga vreodata în direc?ia aceea, decît daca îi trimitea Marele Gnom. Din cînd în cînd i se facea pofta de peote din lac, oi uneori nu mai vedea nici gnomul, nici peotele.

De fapt, Gollum locuia pe o insula vîscoasa de stînca din mijlocul lacu-lui. Acum îl privea pe Bilbo de la distan?a cu ochii lui soalaci?i, ca niote telescoape. Bilbo nu-l vedea, el în schimb îoi punea o gramada de întrebari

în legatura cu Bilbo, caci îoi dadea bine seama ca nu e deloc vorba de un gnom.

Gollum se urca în barca oi o porni ca din puoca, în timp ce Bilbo statea pe mal, complet buimacit, la capatul drumului oi al puterilor. Deodata aparu Gollum, care îi spuse ooptind oi sîsîind:

- Ce noroc pe noi, balacine-am sufletul, sscumpule! Ce massa aleasssa!

Ssau macar o buca?ica gusstoasa, Gollum! oi spunînd Gollum, facu un zgomot îngrozitor, de parca ar fi înghi?it ceva. De acolo îi venea oi numele, cu toate ca el îoi spunea întotdeauna "sscumpule".

Hobbitul aproape ca-oi sari din piele de frica atunci cînd auzi sîsîitul acela la ureche oi vazu, deodata, ochii spalaci?i care se holbau la el.

- Cine sînte?i dumneavoastra? spuse, împingînd pumnalul înainte.

- Da' assta cine o fi, sscumpule? oopti Gollum (care vorbea întotdeauna cu el însuoi, pentru ca nu avea pe nimeni altcineva cu care sa vorbeasca). Asta voia sa oi descopere; nu era prea flamînd, era doar curios; altfel ar fi înha?at întîi oi ar fi ooptit pe urma.

- Eu sînt domnul Bilbo Baggins. M-am ratacit de pitici oi de vrajitor oi nu otiu unde ma aflu oi nici nu vreau sa otiu, vreau numai sa ies de aici.

- Ce o fi avînd în mînussa? spuse Gollum, uitîndu-se la sabie, care nu-i prea placea.

- O sabie, o lama din Gondolin.

- Sssss! spuse Gollum oi deveni foarte politicos. Poate sstai aici oi sschimbi doua-trei vorbulisse cu el, sscumpule. Îi plac ghicitorile? Poate ca-i plac! Îi plac?

Dorea sa para prietenos, cel pu?in deocamdata, pîna afla mai multe despre sabie oi despre hobbit: daca era, fara nici o îndoiala, singur, daca era bun de mîncat oi daca lui Gollum îi era într-adevar foame. Ghicitorile erau singurul lucru care îi venise în minte. Sa spuna ghicitori oi uneori sa le ghiceasca. Fusese singurul joc pe care-l jucase vreodata cu fapturile ciudate care locuiau în vagauni, odata demult, înainte sa-oi fi pierdut to?i prietenii oi sa fi fost gonit, singur, înainte de a fi coborît furioîndu-se, tot mai jos, în întunericul de sub mun?i.

- Foarte bine, spuse Bilbo, care nu dorea deloc sa-l contrazica pîna nu afla ceva mai mult despre el: daca era singura, daca era fioroasa sau înfometata oi daca era prietena cu gnomii. Întreba?i dumneavoastra întîi, spuse, fiindca nu avusese timp sa se gîndeasca la o ghicitoare.

- Ce are radacini, dar nimeni nu le vede,E mai înalt, cu mult, ca orioicare

ai urca ssuss, oi tot mai ssuss, sspre sstele,

El nu creote nicicum, oi totuoi el e mare!

- Asta-i uoor! spuse Bilbo. Probabil ca muntele!

- Ghiceote oare aoa uoor? Trebuie ssa sse ia la întrecere cu noi, sscumpule! Daca sscumpul întreaba oi el nu raspunde, îl manînca! Daca ne întreaba pe noi oi nu raspundem, atunci noi facem ce vrea, sss! îi aratam pe unde sa iassa, bine?

- Da, spuse Bilbo, care nu îndraznea sa-l contrazica oi care îoi storcea creierii sa gaseasca ghicitori care sa-l scape de faptura care voia sa-l manînce:

Treizeci de cai albi, pe-un deal roo,

Întîi rumega,

Pe urma spumega, Pe-urma stau pe loc,

Nemioca?i.

Asta a fost singurul lucru care i-a venit în minte - era cam obsedat de ideea mîncarii. Era oi o ghicitoare cam veche oi Gollum otia raspunsul tot atît de bine ca dumneavoastra.

- Rassuflata, rassuflata! sîsîi el. Din?ii! Din?ii! Sscumpule! Ssscumpule are doar oase! Apoi întreba el, a doua ghicitoare:

Striga fara voce,

Zboara fara aripi

Muoca fara dinte,

Mormaie fara gura.

- O clipi?ica, striga Bilbo, care tot se mai gîndea cu un sentiment penibil la mîncare. Din fericire mai auzise odata ceva asemanator oi, adunîndu-oi min?ile, gasi raspunsul. "Vîntul, sigur Ca e vîntul!" spuse oi fu atît de mul?umit încît ticlui o ghicitoare chiar atunci, pe loc. "Asta o s-o-ncurce pe faptura subpamînteana, mica oi scîrboasa", se gîndise el.

Un ochi pe-o fa?a albastra

Vede un ochi pe o fa?a verde.

"Ochiul ala e ca mine,

Spune ochiu'ntîi.

Da, numai ca eu sînt sus Iara el e jos."

- Ss, ss, ss, facu Gollurn. Traise prea mult sub pamînt. Începuse sa uite lucrurile astea. Dar tocmai cînd Bilbo începea sa spere ca spurcaciu-nea nu va mai fi în stare sa raspunda, Gollum rascoli amintiri foarte, foarte vechi, de pe vremea cînd traia cu bunica lui într-o gaura, pe malul unui rîu.

Ss, ss, sscumpule! spuse, înseamna Soarele stralucind pe paralu?ele din cîmp, assta însseamna!

Dar aceste cimilituri obionuite, cotidiene, de deasupra pamîntului, îl oboseau. ai îi aminteau de vremuri cînd fusese mai pu?in singur, mai pu?in ticalos oi scîrbos. ai asta îl scoase din sarite; în plus, îi mai deschisese oipofta de mîncare; aoa ca de data asta încerca ceva pu?in mai greu oi mai neplacut:

Nu poate fi vazut, oi nici sim?it,

Nici auzit, nici mirosit.

Zace dincolo de stele,

Zace pe sub dealuri grele,

Umple goluri, goale toate,

Vine-ntîi, vine pe urma,

Via?a o sfîroeote,

Rîsu-l nimiceote.

Din pacate pentru Gollum, Bilbo mai auzise cimilitura; în orice caz, raspunsul îl învaluia din toate par?ile.

- Întunericul! spuse, fara macar sa se scarpine-n cap sau sa-oi puna caciulita gînditoare.

O cutie fara balamale, cheie sau capac,

Comoara de aur închide ca-ntr-un sac!

Pe aceasta o spuse doar ca sa cîotige timp, pîna gasea una într -adevar grea. I se parea o ghicitoare foarte uooara oi rasuflata, cu toate ca nu folosi-se cuvintele obionuite pentru aceasta ghicitoare. Dar pentru Gollum se dovedi a fi o încuietoare periculoasa. Sîsîi catre el însuoi oi nu gasi nici un raspuns; ouooti oi mormai cuvinte nedesluoite.

Dupa un timp îoi pierdu rabdarea.

- Ei, ce e ? întreba. Raspunsul nu e "o oala care da în foc", cum s-ar parea ca gîndeoti, dupa zgomotul pe care îl faci.

- Mai da-ne pu?in timp, hai ssa ne mai dea pu?in timp, sscumpule, ss, ss, ss.

- Ei, facu Bilbo, dupa ce-l lasa un timp destul de lung, care-i raspunsul?

ai, deodata, Gollum îoi aminti cum, cîndva, demult, prada cuiburile de pasari oi cum statea sub malul rîului oi-oi înva?a bunica sa bea...

- Oussoare, sîsîi el, oussoare, assta e rasspunsuul. Apoi întreba:

Viu, fara suflare,

Rece, ca oi mort,

Sete nu-i e niciodata

Bea oi cînd înoata, poarta zala argintata,

Nu s-aude niciodata.

ai el, la rîndul lui, se gîndi ca e o ghicitoare foarte uooara, fiindca raspunsul era un lucru la care el se gîndea mereu. Dar în clipa aceea nu reuoea sa gaseasca ceva mai bun, fiindca fusese foarte enervat de chestiu-nea cu ouale. Totuoi, se dovedi a fi o încuietoare pentru bietul Bilbo, care, daca nu era silit, n-avea niciodata nimic de-a face cu apa. Cred ca oti?i raspunsul, sau, în orice caz, sînt sigur ca va e uoor sa-l ghici?i cît ai clipi din ochi, Pentru ca sta?i linioti?i acasa oi pericolul de a fi mînca?i nu va întuneca judecata. Bilbo îoi drese de vreo doua, trei ori glasul, dar nu reuoi sa gaseasca nici un raspuns.

Dupa un timp, Gollum începu sa sîsîie de placere, spunîndu-oi:- Ssa fie bun, sscumpule? Ssa fie fraged? Ssa fie bun de ron?ait, cran?, cran?? ai începu sa-l fixeze pe Bilbo în întuneric.

- Un minu?el, spuse hobbitul, tremurînd. Adu-?i aminte ca te-am lasat sa te gîndeoti o gramada, adineauri.

- Trebuie ssa sse grabeassca ss, ss, spuse Gollum, încercînd sa coboare din barca oi sa-l înha?e pe Bilbo, care se afla pe mal. Dar, cînd baga piciorul lung oi palmat în

apa, un peote speriat sari pe uscat oi cazu pe degetele picioarelor lui Bilbo. - Îîî! spuse, e rece oi umed - oi astlei ghici. Peotele, peotele! Striga el.

Asta-i raspunsul!

Gollum era cumplit de dezamagit; dar Bilbo spuse repede o noua ghicitoare, aoa ca Gollum trebui sa se întoarca în barca lui, sa se gîndeasca:

Fara de picioare, zace pc-un picior.

Doua picioare stau alaturi pe trei picioare,

Iar patru picioare capata oi ele cîte ceva.

Nu era timpul cel mai potrivit pentru ghicitoarea asta, dar Bilbo se grabea. Gollum ar fi gasit greu raspunsul daca ar fi fost întrebat cu alta ocazie. Dar acum cînd se vorbise de peote "fara de picioare", nu era chiar atît de greu de ghicit, oi o data ce otiai asta, restul era uoor. "Un peote pe o masa mica, un om sta pe scaun la masa, iar oasele le capata pisica", asta era, bineîn?eles, raspunsul oi Gollum îl dadu destul de repede. Apoi se gîndi ca venise vremea sa întrebe ceva greu oi îngrozitor. Aoa ca spuse:

Înghite lacom tot oi toate,

Pasari, fiare, nestemate, Roade fierul, muoca o?elul.

Macina oi piatra tare,

Razuie oi-un munte mare, Oraoe astazi lumineaza

ai mîine, el le ruineaza.

ai pe regi îi nimiceote, Chiar nimic nu ocoleote.

Bietul Bilbo statea în întuneric, gîndindu-se la numele înfioratoare ale tuturor uriaoilor oi capcaunilor de care auzise în poveoti, dar nici unul dintre ei nu facusera vreodata tot ce spunea ghicitoarea. Sim?ea ca raspunsul trebuie sa fie cu totul altul oi ca ar trebui sa-l otie, dar nu-i venea în minte, începu sa-i fie frica. ai asta nu te-ajuta deloc cînd trebuie sa te gîndeoti. Gollum coborî din barca. Facu, pleosc! în apa oi vîsli înaintînd catre mal; Bilbo îi vedea ochii apropiindu-se. Limba parea sa i se fi lipit în gura; ar fi vrut sa strige: "Mai da-mi pu?in timp! Nu, n-a trecut timpul!, dar din gîtul lui nu ieoi brusc decît un ?ipat: Timpu!' Timpu!'

Bilbo fu salvat din pura întîmplare. Caci "timpul" era, bineîn?eles, raspunsul la ghicitoare.

Gollum se sim?i înca o data dezamagit; oi, în plus, începuse sa se înfurie

oi sa se sature de joc, care -i a?î?ase foarte tare pofta de mîncare. De asta data nu se mai întoarse în barca. Se aoeza în întuneric lînga Bilbo. Asta îl facu pe hobbit sa se simta îngrozitor de rau oi îi întuneca min?ile.

- Trebuie sa ne mai puna o întrebare, sscumpule, massa, assa, assa.

Înca una ssingura, assa, spuse Gollum.Dar Bilbo nu se mai putea gîndi la nimic, cu faptura aceea scîrboasa, rece oi uda stînd lînga el, pipaindu-l cu labele oi înghiontindu-l; se scarpi-na, se ciupi, dar nu-i veni nici o idee.

- Întreaba-ne! Întreaba-ne, facu Gollum.

Bilbo se ciupi oi se palmui; îoi ?inu sabia strîns cu o mîna oi cu cealalta se scotoci în buzunare. Acolo gasi inelul pe care-l ridicase de pe jos din galerie oi de care uitase.

- Ce am în buzunar? spuse el cu voce tare.

De fapt, spusese asta pentru el, dar Gollum a crezut ca e o ghicitoare oi s-a sim?it foarte neliniotit.

- Nu-i ssinstit, nu-i ssinstit, sîsîi el, nu-i ssinstit, sscumpule, sa ne

întrebe ce are în bussunarelele lui sscîrboase!

Bilbo, vazînd ce s-a întîmplat oi negasind nimic mai bun sa-l întrebe, se men?inu ferm pe pozi?ie.

- Ce am în buzunar? spusese el oi mai tare.

- S-s-s-s-s, sîsîi Gollum. Trebuie ssa ne dea dreptul la trei raspunsuri, sscumpule, trei.

- Bine, bine, hai, ghiceote! spuse Bilbo.

- Mînussele! spuse Gollutn.

- Greoit, spuse Bilbo, care, din fericire, tocmai îoi scoase din nou mîna din buzunar. Mai ghiceote o data.

- S-s-s-s-s! spuse Gollum, mai necajit ca oricînd. Se gîndi la toate lucrurile pe care le ?inea el în buzunar: oase de peote, din?i de gnom, scoici ude, o buca?ica dintr-o aripa de liliac, o piatra ascu?ita ca sa-oi ascuta col?ii oi alte lucruri la fel de urîcioase. Încerca sa se gîndeasca la ce aveau al?ii în buzunare

- Cussit! spuse el, în cele din urma.

- Greoit! zise Bilbo, care-l pierduse pe-al lui, cu cîtava vreme în urma.

Ultimul raspuns!

Gollum era acum într-o stare mult mai proasta decît atunci cînd îi pusese lui Bilbo întrebarea cu ouale. Sîsîi oi bolborosi, se legana înainte oi

înapoi, plesni cu talpile de podea, se zvîrcoli oi se suci; dar nu îndrazni totuoi sa-oi iroseasca ultimul raspuns.

- Hai, facu Bilbo, ca aotept! încerca sa para curajos oi vesel, dar nu otia deloc cum se va ispravi jocul, indiferent daca Gollum ghicea sau nu.

- A trecut timpul, gata, spuse.

- Ssfoara ssau nimic, striga Gollum, ceea ce nu prea era cinstit, caci strecurase doua raspunsuri deodata.

- Greoit oi una oi alta, striga Bilbo, foarte uourat.

Sari îndata în picioare, se lipi cu spatele de primul perete oi întinse sabia lui cea mica. atia, fireote, ca jocul ghicitorilor era sfînt oi foarte vechi, oi ca pîna oi fapturile cele mai fioroase se temeau sa înoele cînd îl jucau.

Dar sim?ea ca nu poate avea încredere ca faptura asta vîscoasa, strînsa cu uoa, îoi va ?ine fagaduiala. Va folosi orice scuza, sa scape. ai, de fapt, dupa legile vechi, ultima întrebare nu fusese chiar o ghicitoare adevarata.

În orice caz, Gollum nu-l ataca imediat. Vazu sabia în mîna lui Bilbo oi ramase nemiocat, tremurînd oi mormaind în ooapta, în cele din urma Bilbo sim?i ca nu mai poate aotepta:

- Ei, spuse, cum ramîne cu fagaduiala pe care mi-ai facut-o? Vreau sa plec. Trebuie sa-mi ara?i calea.

- Ssa fi sspus noi assta sscumpule? Ssa-i aratam micului Bagginss, sscîrbosul, pe unde sa iassa, assa, assa ! Dar ce-o fi avînd în buzunare? Nici ssfoara, sscumpule, nici nimic. Vai, vai, Gollum! - Lasa asta, spuse Bilbo, fagaduiala-i fagaduiala.

- Vai de mine, ce nerabdator e, sscumpule, sîsîi Gollum. Dar trebuie ssa mai asstepte, da, trebuie. Nu putem urca tunelul assa de repede.

Trebuie întîi sa mergem ssa luam nisste lucrussoare, da, lucrussoare de care avem nevoie

- Bine, dar grabeote-te! spuse Bilbo, sim?indu-se uourat la gîndul ca

Gollum se va departa. Probabil ca voia sa gaseasca un pretext sa plece oi sa nu se mai întoarca. Ce tot spunea Gollum? Ce lucru folositor pastra el oare pe lacul cel negru?

De altfel, Bilbo se înoelase. Gollum avea inten?ia sa se întoarca. Era furios acum oi îi era foame. ai era o lepadatura pacatoasa, care îoi mai oi facuse un plan.

Insula lui, despre care Bilbo nu otia nimic, se afla destul de aproape oi acolo, în ascunzatoarea lui, Gollum pastra cîteva vechituri nenorocite oi un lucru foarte frumos, foarte frumos oi magic. Un inel, un inel de aur, un inel pre?ios.- Un dar capatat de ziua noasstra de nasstere! spuse catre sine, în

ooapta, aoa cum facuse adesea în zilele întunericului fara de sfîroit. Assta-i ce vrem noi acum, da, assta vrem!

Îl voia fiindca era un inel cu puteri miraculoase: cînd îl puneai pe deget, te faceai nevazut; nu puteai fi vazut decît în lumina Soarelui, oi chiar oi atunci doar pentru ca ?i se zarea umbra, care era oi ea slaba oi instabila.

- Darul meu! l-am primit de ziua noasstra de nasstere, sscumpule!

Asta era povestea pe care oi-o spusese el întotdeauna. Dar cine otie cum daduse de acel dar, în vremurile de demult, cînd asemenea inele mai erau raspîndite înca prin lume? Poate nici chiar Stapînul care domnea peste ele n-ar fi otiut sa spuna. La început Gollum îl purtase încontinuu, pîna cînd se saturase de el, pe urma îl pastrase într-un sacule? lipit de piele, pîna

începuse sa-l roada; acum îl ascundea pe insula lui, într-o gaura de stînca,

oi se ducea mereu sa se uite la el. Totuoi, uneori îl mai punea în deget, cînd nu mai putea îndura sa stea despar?it de el sau cînd îi era foarte, foarte foame oi se satura de peote. Atunci se furioa de-a lungul galeriilor întune-cate, în cautare de gnomi rataci?i. Se aventura uneori chiar pîna în locuri cu faclii aprinse, care-l faceau sa clipeasca oi-l suparau la ochi; nu-l vedea nimeni, nu-l observa nimeni, decît cînd se trezeau cu degetele lui în jurul gîtului. Tocmai îl purtase cu cîteva ore înainte, cînd prinsese un gnomioor! vai, ce mai chi?aise! Îi mai ramasese de altfel, un os sau d

oua de ros, dar acum voia ceva mai fraged.

- Abssolut, cu ssiguran?a, da, oopti el catre sine. N -o ssa ne vada, oi ssabia lui mica oi sscîrboassa nu-i va folosi la nimic, la nimic!

La asta se gîndea cu mintea lui ticaloasa cînd luneca brusc de lînga Bilbo oi se întoarse plescaind la barca lui, disparînd în întuneric. Bilbo aotepta pu?in, caci n-avea nici o idee cum sa gaseasca singur drumul spre ieoire.Deodata auzi un ?ipat. Sim?i un fior pe oira spinarii. Socotind dupa sunet, undeva pe aproape Gollum înjura oi se jelea în bezna. Era pe insula lui oi se învîrtea peste tot în patru labe, cautînd oi scotocind în zadar.

- Unde ssa fie? Unde ssa fie? îl auzi Bilbo, plîngînd. Ss-a pierdut, sscumpule, ss-a pierdut de tot, de tot! Fir-ao blesstemat! Ssînt ssdrobit, ss-a pierdut, sscumpule! Ss-a duss!

- Ce s-a întîmplat, striga Bilbo. Ce-ai pierdut?

- Nu trebuie ssa ne-ntrebe, ?ipa Gollum. Nu-i treaba lui, nu, Gollum, nu-i! Ss-a duss, Gollum, Gollum, Gollum! - Dar oi eu m-am pierdut, striga Bilbo, oi vreau sa ma regasesc. Am cîotigat jocul oi mi-ai fagaduit. Hai, vino oi ma scoate la lumina! Pe urma n-ai decît sa cau?i mai departe.

Oricît de nefericit ar fi parut Gollum dupa voce, Bilbo tot nu reuoea sa simta vreo mila pentru el oi îoi spuse ca un lucru pe care îl dorea Gollum atît de tare nu poate fi decît un lucru rau.

- Nu, înca nu, sscumpule, raspunse Gollum. Trebuie ssa-l cautam; ss-a pierdut, Gollum.

- Dar n-ai reuoit sa ghiceoti ultima mea întrebare oi mi-ai fagaduit, spuse Bilbo.

- N-ai reuoit, spuse Gollum. Apoi brusc, din întuneric, se auzi un sîsîit patrunzator: Ce are în bussunare. Sspune-ne assta. Întîi sa sspuna oi pe urma...

Dupa cîte îoi dadea Bilbo seama, nu exista nici un motiv sa nu-i spuna.

Mintea lui Gollum gasise mai iute raspuns la ghicitori decît el; dar era firesc: Gollum meditase un car de ani numai la asta oi era mereu speriat sa nu fie jefuit. Dar Bilbo era enervat de faptul ca întîrzia. La urma urmei, cîotigase destul de cinstit oi cu riscuri îngrozitoare.

- Raspunsurile trebuiau ghicite, nu date, spuse.

- Dar n-a fosst o întrebare cinsstita, spuse Gollum. N-a fost o ghicitoare, sscumpule, n-a fosst!

- Bine, daca-i vorba de întrebari obionuite, raspunse Bilbo, atunci am pus-o eu pe prima: Ce ai pierdut? Asta sa-mi spui.

- Ce are în bussunare? Sîsîitul rasuna oi mai tare oi mai patrunzator, oi cînd se uita într-acolo, Bilbo vazu cu îngrijorare doua puncte mici de lumina care îl fixau.

Pe masura ce-i creotea banuiala în minte, Gollum îoi aprindea tot mai tare flacara palida a ochilor.

- Ce ai pierdut? starui Bilbo. Între timp, lumina din ochii lui Gollum se prefacuse într-un foc verde, care se apropia cu mare viteza. Gollum se vîrîse din nou în barca o

i vîslea cu disperare spre malul întunecat; era atît de furios din pricina pagubei suferite oi a anumitor banuieli, încît nu-l mai putea înspaimînta nici o sabie din lume.

Bilbo nu era deloc dumerit de ce se înfuriase faptura cea jalnica, dar îoi dadea seama ca totul era pierdut oi ca Gollum voia cu tot dinadinsul sa-l ucida. Se întoarse tocmai la timp oi începu sa alerge orbeote prin galeria întunecata pe care coborîse, ?inîndu-se pe lînga zidul pe care-l pipaia cu mîna stînga.

- Ce are în bussunare? auzi el sîsîitul puternic în spatele lui, o data cu pliciul pe care-l facu Gollum cînd sari din barca.

"ai, de fapt, chiar, ce -oi fi avînd?, îoi spuse Bilbo gîfîind, în tinm ce înainta împleticiu-se. Baga mîna stinga în buzunar. Sim?i inelul, foarte rece, lunecînd fara efort pe degetul lui aratator, în timp ce bîjbîia în buzunare.Sîsîitul din spatele lui se apropiase oi mai mult. Se întoarse oi vazu ochii lui Gollum ca niote lampi mici, verzi, care urcau panta. Îngrozit, încerca sa alerge mai iute, dar deodata se lovi cu degetele de la picioare de un ciot oi se

întinse pe jos, cu sabia cea mica sub el.

O clipa mai tîrziu, Gollum se repezi la el. Dar înainte ca Bilbo sa poata face ceva sa-oi recapete suflul, sa se adune de pe jos sau sa ridice sabia, Gollum trecu pe lînga el, alergînd, fara sa-l bage în seama, înjurînd oi mormaind în ooapta.Oare ce înseamna asta? Gollum vedea foarte bine în întuneric. Bilbo vedea lumina ochilor lui, lucind stins chiar oi din spate. Se ridica cu greu oi vîrî în teaca sabia care lucea acum din nou, palida; apoi, cu mare grija, îl urma pe Gollum. De altfel, nici n-ar fi avut altceva de facut. N-avea rost sa se întoarca tîrîndu-se pîna la apa lui Gollum. Poate, daca-l urma, Gollum îl va duce, fara sa-oi dea seama, pîna într-un loc de unde sa poata scapa.- Fir-ar al naibii, al naibii, al naibii! se vaita Gollum. Blesstemat, Bagginssul assta. S-a dusss! Ce are oare în bussunare? Ah, am ghicit, am ghicit, sscumpule. Da, l-a gasit! Asta e! Darul pe care l-am primit de ziua mea.Bilbo ciuli urechile, în sfîroit, începea sa în?eleaga. Grabi pu?in pasul, apropiindu-se cît îndraznea el de Gollum, care continua sa înainteze grabit, fara sa se uite în urma, dar întorcînd capul dintr-o parte într-alta. Bilbo îoi dadu seama de asta dupa pîlpîirea slaba de lumina pe pere?i.- Darul meu! Fir -ar sa fie! Cum de l-am pierdut, sscumpule? Da, assta e! Cînd am venit aici ultima data oi l-am sstorss pe pacatossul ala tînar care ssschelalaia, assta e. Fir-ar sa fie! A alunecat, dupa ani oi ani de zile.

Ss-a duss, Gollum!

Deodata, Gollum se aoeza pe jos oi începu sa plînga, un fel de sîsîit oi de bolboroseala care formau niote sunete îngrozitoare. Bilbo se opri facîndu-se aproape una cu peretele galeriei. Dupa un timp, Gollum se opri din plîns oi

începu sa vorbeasca. Parea ca discuta în contradictoriu cu el însuoi:

- Nu foloseote la nimic sa ne întoarcem acolo. Nu! Doar nu ne amintim de toate locurile pe care le -am vizitat. ai degeaba. Bagginss-ul îl are în bussunar. Sspurcaciunea bagareassa, noi assa gîndim!... Pressupuneri, sscumpule, doar pressupuneri! Nu sstim, pîna nu gassim sspurcaciunea oi n-o sstoarcem. Dar nu otie ce putere are darul nu-i assa? O sa-l ssina în bussunar, atîta tot. Nu sstie oi nu poate ajunge departe. Ss -a ratassit, sspurcaciunea bagareassa. Nu sstie pe unde sa iassa. Assa a sspus ... A spuss-o, da, dar e ssmecher. Sspune una oi crede alta. Nu vrea ssa sspuna ce are în bussunare. Sstie! Sstie drumul pîna aici, trebuie ssa sstie oi drumul de iessire. A pornit-o spre iessirea din spate ... iessirea din sspate, asta e!... Atunci o sa-l prinda gnomii. Nu poate iessi pe acolo, sscumpule...

sss, sss, Gollum! Gnomii! Da, dar daca are darul, darul nosstru pressios, o ssa-

l ia gnomii, Gollum! O ssa-l gaseasca, o ssa-i desscopere puterile. N-o ssa mai fim niciodata în ssiguranssa, niciodata, Gollum! Unul dintre gnomi o ssa-l puna, ssi n-o ssa-l mai vada nimeni. O ssa fie de fassa, dar nevassut. Nici macar ochii nosstri desstepssi n-o ssa-l obsserve; ssi o ssa vina furissîndu-sse oi însselîndu-ne, oi ha?! Ne va prinde, Gollum, Gollum!

Atunci hai ssa nu mai vorbim, sscumpule, oi ssa ne grabim. Daca

Bagginssul a luat-o pe acolo, trebuie ssa ne ducem repede ssa vedem. Hai! Nu mai e mult! Grabesste-te!

Gollum se ridica cu o saritura oi începu sa faca paoi mari, tîroîindu-oi picioarele. Bilbo alerga dupa el, dar tot cu bagare de seama, teama lui cea mare fiind acum sa nu se împiedice de alt ciot oi sa cada cu zgomot. Era zapacit de uimire oi speran?a. Inelul era deci fermecat: te facea nevazut!Auzise, fireote, despre asemenea lucruri, în basmele foarte vechi; dar era greu de crezut ca gasise într-adevar un asemenea inel din întîmplare. ai totuoi, aoa era: Gollum, cu ochii lui stralucitori, trecuse pe lînga el, doar la un metru distan?a.Îoi continuara drumul, Gollum plici-pliciuind în fa?a, sîsîind oi bleste-mînd, iar Bilbo în spate, mergînd cît poate merge de nezgomotos un hobbit.Curînd ajunsera în locuri unde, dupa cum observase Bilbo mergînd în jos, se deschideau într-o parte oi înlr-alta pasaje. Gollum începu sa le numere.

- Unul la sstînga, da. Unul la dreapta, da. Doua la dreapta, da, da, doua la sstînga, da, da. Ssi assa mai departe.

Pe masura ce creotea numaratoarea, încetinea pasul, apoi începu sa tremure oi sa plînga; apa se departa din ce în ce, ramînînd în urma lui oi

începea sa-i fie frica. Puteau fi gnomi în jur, iar el îoi pierduse inelul. În cele din urma se opri lînga o deschizatura joasa chiar în stînga lor, cum urcau.

- Ssapte la dreapta, da, ssase la sstînga, da! oopti el. Assta e. Asssta e drumul sspre intrarea din sspate, da. Aissi e passajul.

Se uita atent înauntru oi se dadu înapoi:

- Nu cutessam sa mergem mai departe, sscumpule, nu cutessam.

Pe-acolo-s gnomi. Mulssi gnomi, îi mirosim. Sss!... Sse sa fassem? Sa-l blestemam, sa-l sstrivim! Trebuie sa assteptam aissi, sscumpule, assteptam pussin, ssi vedem!

Se oprira deci locului. Gollum îl adusese totuoi pîna la urma pe Bilbo la ieoire, dar Bilbo nu putea ajunge pîna acolo. Gollum statea cocîrjat, drept în mijlocul deschizaturii; ochii lui aruncau sage?i reci în timp ce-oi legana capul între genunchi, dintr-o parte într-alta.Bilbo se departa de perete, furioîndu-se oi facînd chiar mai pu?in zgomot decît un ooricel; Gollum în?epeni totuoi îndata, adulmeca oi ochii i se facura verzi. Sîsîi încet, dar amenin?ator. Nu putea sa-l vada pe Bilbo, dar era în stare de alarma oi avea doua sim?uri pe care i le ascu?ise întunericul: auzuloi mirosul. Ghemuit cum era, parea una cu pamîntul, cu mîinile lui plate desfacute larg pe jos, capul scos în afara oi nasul aproape lipit de piatra.

Cu toate ca Gollum era doar o umbra neagra în licarirea propriilor lui ochi, Bilbo vedea sau, oricum, sim?ea ca e întins ca o coarda de arc, gata sa sara. Bilbo aproape ca-oi opri rasuflarea oi în?epeni oi el. Era disperat.

Trebuia neaparat sa scape, sa iasa din acest întuneric cumplit, cît mai avea putere. Trebuia sa lupte, sa loveasca faptura scîrboasa cu pumnalul, sa-i scoata ochii, s

-o ucida. De fapt oi ea voia sa-l ucida. Nu, nu era o lupta dreapta. ai era acum nevazut, Gollum n-avea sabie.De fapt, Gollum nu amenin?ase pîna acum sa-l ucida oi nici nu încer-case sa o faca. ai era nenorocit oi singur, oi pierdut. ai deodata, inima lui

Bilbo se umplu de în?elegere oi de mila amestecata cu oroare: imaginea unor zile nesfîroite, neînsemnate, fara lumina sau speran?a de îmbunata-?ire, piatra neînduratoare, peote înghe?at, miocari pe furio oi vorbe în

ooapta. Toate aceste gînduri îi trecura prin minte într-o frac?iune de secunda. ai se cutremura. Apoi, deodata, într-o alta strafulgerare, împins, parca de puteri nevazute oi cu hotarîre sporita, sari.

Pentru un om, n-ar fi fost o saritura prea mare, dar, în orice caz, era o saritura pe întuneric. Sari drept peste capul lui Gollum, trei metri în fa?a lui

oi un metru în aer, fara sa-oi dea seama ca fusese cît pe-aci sa-oi crape

?easta de bolta joasa a galeriei.

Gollum se arunca înapoi oi dadu sa apuce hobbitul care zbura peste el; dar prea tîrziu: mîinile lui prinsera doar aerul oi Bilbo, cazînd drept pe picioarele lui puternice, o rupse la fuga, coborînd tunelul necunoscut. Nu se întoarse sa vada ce face Gollum. La început auzi sîsîit oi înjuraturi chiar în spatele lui, apoi nu se mai auzi nimic.

Deodata rasuna un ?ipat plin de ura oi disperare, dintr-acelea care-?i înghea?a sîngele în vine. Gollum era învins. Nu îndraznea sa mearga mai departe. Pierduse; îoi pierduse prada oi mai pierduse oi singurul lucru la care ?inuse vreodata: darul lui scump. Auzind ?ipatul, Bilbo sim?i ca i sestrînge inima, dar îoi vazu de drum. Slaba acum, ca un ecou, dar amenin?atoare, vocea continua sa-l urmareasca:

- Hoss! Hoss! Hoss! Bagginss hossul! îl urîm, îl urîm, îl urîm pentru vessie!

Apoi - tacere. Dar lui Bilbo oi tacerea i se paru amenin?atoare. Daca gnomii sînt atît de aproape încît sa-i miroasa, se gîndi el, unii probabil ca i-au auzit ?ipetele oi înjuraturile. Trebuie sa bag de seama, ca, daca nu, tunelul asta ma va duce la lucruri oi mai rele.Galeria era joasa oi sapata rudimentar. Dar asta nu constituia pentru hobbitul nostru o dificultate, în afara doar de faptul ca îoi lovise din nou de cîteva ori bietele degete în pietrele ascu?ite oi urîcioase de pe jos. "E cam jos tavanul pentru gnomi, cel pu?in pentru cei mari", îoi spuse Bilbo, neotiind ca pîna oi cei mai mari monotri înainteaza cu mare viteza aplecîndu-se pîna jos, cu mîinile aproape de pamînt.

Galeria, care pîna atunci coborîse, începu s-o ia din nou la deal oi, dupa un timp, sa urce abrupt. Dar, în cele din urma, panta se opri, galeria o coti oi o porni din nou la vale oi acolo, la capatul unei pante scurte, vazu apa-rînd dupa alt cot o licarire de lumina. Nu lumina rooie ca de flacari sau de lanterna, ci o lumina palida, de exterior. ai atunci Bilbo începu sa alerge.

Gonind cît îl ?ineau picioarele, trecu de ultima cotitura oi ajunse brusc

într-un loc deschis unde, dupa atîta timp petrecut în bezna, lumina paru ca-l orbeote. De fapt, era doar o raza de Soare care se furioa printr-o intrare ale carei por?i mari de piatra ramasesera larg deschise. Bilbo clipi, apoi deodata vazu gnomii. Gnomi înarma?i pîna-n din?i, cu sabiile scoase din teaca, stînd chiar în dreptul por?ii, pe dinauntru, pazind cu ochii cît cepele poarta oi galeria care ducea pîna la ea. Erau întarîta?i, în stare de alarma, gata de orice.

Îl vazura înainte sa-i vada el. Da, îl vazura. Fie ca fusese un accident sau o ultima

festa a inelului înainte de a-oi prelua noul stapîn, el nu se mai afla în degetul lui. ai gnomii se napustira cu strigate de bucurie.

Bilbo se sim?i cuprins de panica oi de un sentiment de înfrîngere, ca un ecou al nefericirii lui Gollum, oi, uitînd tot, chiar oi sa-oi scoata sabia din teaca, îoi înfunda mîinile în buzunare. Acolo, în buzunarul lui stîng, dadu de inelul care i se vîrî în degetGnomii se oprira brusc. Nu mai vedeau nici urma de hobbit. Disparuse, începura sa urle de doua ori mai tare ca

înainte, dar de data asta fara bucurie.

- Unde e? strigara unii.

- S-a întors în galerie, strigara cî?iva.

- Pe aici! urlara unii.

- Pe acolo! urlara al?ii.

- Ave?i grija de intrare, zbiera capitanul.

Se auzira ouieraturi, zanganit de armuri oi de sabii, gnomii înjurînd, blestemînd oi alergînd încoace oi încolo, prabuoindu-se unii peste al?ii, cumplit de furiooi. Se auzira apoi strigate, larma oi o agita?ie îngrozitoare.

Bilbo era mort de spaima, dar avu totuoi atîta minte încît sa în?eleaga ce se întîmplase oi sa se furioeze în spatele unui butoi mare, în care era bautura pentru gnomii-paznici, oi sa iasa astfel din calea lor, evitînd în felul acesta riscul sa se împiedice de el, sa-l prinda atingîndu-l din întîmplare sau sa-l calce în picioare oi sa-l ucida.

"Trebuie sa ajung la poarta, Trebuie sa ajung la poarta," îoi tot spunea Bilbo, dar trecu vreme îndelungata înainte sa îndrazneasca sa încerce. Apoi urma un fel de joc de-a baba oarba, îngrozitor, cu gnomi peste tot, alergînd încoace oi încolo; bietul hobbit, care se ferea de ei cînd într-o parte, cîndîntr-alta, fu rasturnat de unul dintre gnomi care nu reuoi sa-oi dea seama de ce se lovise, dupa care se departa în patru labe, se strecura tocmai printre picioarele capitanului, se ridica oi alerga catre poarta.

Era întredeschisa; unul dintre gnomi o împinsese oi aproape ca o închisese. Bilbo se lupta, dar nu reuoi s-o miote, încerca sa se strecoare prin crapatura. Se zbatu, se presa oi ramase prins. Era îngrozitor! Nasturii lui ramasesera fixa?i între marginea uoii oi caprior. Se uita afara: cîteva trepte coborau într-o vale îngusta, strajuita de mun?i înal?i; Soarele ieoea din spatele unui nor oi stralucea puternic dincolo de poarta, dar Bilbo nu reuoea sa treaca.

Deodata, unul dintre gnomii dinauntru striga:

- E o umbra lînga uoa, e ceva afara!

Bilbo îoi sim?i inima în gît. Se smuci brusc din toate puterile. Nasturii sarira care încotro. Trecuse în partea cealalta, cu haina oi vesta rupte, coborînd treptele cu sarituri de ?ap, în timp ce gnomii, ului?i, tot mai culegeau din prag nasturii lui frumooi de arama.O clipa mai tîrziu coborîra dupa el, huiduind oi strigînd, oi haituindu-l printre pomi. Dar gnomilor nu le place Soarele: îi ame?eote oi le moaie picioarele. ai, nereuoind sa-l gaseasca pe, Bilbo care avea inelul în deget oi intra oi ieoea mereu din umbra copacilor, alergînd iute oi fara zgomot oi ferindu-se de Soare, se ntoarsera dupa un timp sa pazeasca intrarea, bombanind oi înjurînd. Bilbo scapase.

VI

DIN LAC IN PU?

BILBO SCAPASE de gnomi, dar nu otia unde se afla. Îoi pierduse scufia, mantaua, calu?ul, nasturii oi prietenii. O lua drept înainte tot mergînd pîna cînd Soarele începu sa coboare la asfin?it, în spatele mun?ilor. Umbrele lor

îi taiau calea. Se uita înapoi, se uita în fa?a oi vazu numai creste oi coaste care coborau spre oes oi din cînd în cînd, printre copaci, cîte o farîma de cîmpie.

- Sfinte Dumnezeule! exclama el. S-ar parea ca am ajuns de cealalta parte a Mun?ilor Ce?ooi, chiar la hotarul ?arii de Dincolo. Unde, vai, unde or fi Gandalf oi piticii? Doamne fereote sa mai fie tot în mîinile gnomilor.

Îoi continua drumul, ieoind din valea înalta oi îngusta, trecînd peste marginea ei oi coborînd pe partea cealalta; dar în tot acest timp îl framînta un gînd penibil. Se întreba daca nu cumva, acum cînd avea inelul fermecat, ar trebui sa se întoarca în tunelurile acelea groaznice, groaznice! Sa-oi caute prietenii. Tocmai hotarîse ca era de datoria lui sa se întoarca - deoi se sim?ea foarte nefericit la gîndul asta - cînd auzi zgomot de voci.

Se opri sa asculte. Nu pareau a fi gnomi; aoa ca înainta furioîndu-se cu grija. Se afla pe o poteca pietruita care cobora oerpuind; în partea stînga a potecii era un perete, în partea cealalta pamîntul cobora în panta, oi sub nivelul potecii erau vîlcele acoperite cu arbuoti oi cu pomi. Într-una dintre aceste vîlcele, sub arbuoti, vorbeau niote oameni.

Bilbo se apropie pe furio oi deodata vazu un cap cu o scufie rooie rasarind dintre bolovanii mari oi uitîndu-se cu aten?ie înjur; era Balin, care statea de veghe. Lui Bilbo îi veni sa bata din palme oi sa strige de bucurie, dar n-o facu. Continua sa poarte inelul de teama sa nu dea de vreun bucluc pe neaoteptate oi vazu ca Balin se uita drept la el fara sa-l vada."Am sa le fac tuturor o surpriza", se gîndi el, tîrîndu-se printre tufiourile de la marginea vîlcelei

Gandalf discuta cu piticii. Vorbeau despre ce li se întîmplase în subte-rane oi se întrebau oi dezbateau ce aveau de facut acum. Piticii bombaneau oi Gandalf spunea ca nu puteau în nici un caz sa-oi continue drumul oi sa-l lase pe domnul Baggins în mîinile gnomilor, fara sa încerce sa descopere daca era viu sau mort oi fara sa încerce sa-l salveze.

- La urma urmelor e prietenul meu, spuse vrajitorul, oi nu e baiat rau, mititelul. Ma simt raspunzator de soarta lui. Ah, bine ar fi fost daca nu l-a?i fi pierdut.

Piticii voiau sa otie de ce fusese luat în calatorie din capul locului, de ce nu ramasese cu prietenii lui oi venise cu ei oi de ce nu alesese vrajitorul pe cineva cu mai multa minte.

- Pîna acum mai mult ne-a încurcat decît ne-a ajutat, spuse unul dintre ei, oi daca trebuie sa ne mai oi întoarcem în galeriile alea înfioratoare sa-l cautam, atunci eu zic mai bine sa-l ia naiba!

Gandalf raspunse furios:

- Eu l-am adus oi eu nu obionuiesc sa aduc pe nimeni nefolositor. Ori ma ajuta?i sa-l caut, ori plec oi va las sa va descurca?i cum oti?i. Daca reuoim sa-l gasi

m, sînt convins ca pîna la urma o sa-mi mul?umi?i. Ce

Dumnezeu ?i-o fi venit sa-l laoi sa cada, Dori!

- L-a?i fi lasat oi dumneavoastra sa cada, spuse Dori, daca v-a?i fi sim?it deodata apucat de glezna de un gnom, pe la spate oi pe întuneric, daca a?i fi sim?it ca va pune piedica oi va loveote cu picioarele în spate. - Bine, dar dupa aia de ce nu l-ai ridicat?

- Doamne, ce întrebare! Gnomii luptau oi muocau pe întuneric, cadeau unele peste altele oi to?i se pocneau unul pe altul. Aproape ca mi-a?i retezat capul cu sabia Glam-Dring, în timp ce Thorin înjunghia cu Orcrist tot ce gasea în dreapta oi în stînga oi roata împrejur. Deodata a?i declanoat unul dintre fulgerele acelea orbitoare oi am vazut gnomii chelalaind oi retragîn-du-se în fuga. Pe urma a?i strigat: "Dupa mine, to?i!" ai ar fi trebuit sa va urmeze to?i. Ne-am închipuit, de altfel, ca aoa s-a oi întîmplat. N-a fost timp de numaratoare - asta o oti?i prea bine - decît dupa ce am ieoit pe poarta de jos, zbughind-o printre paznici oi am venit în mare dezordine pîna aici.

ai-acum, uite c-am pierdut Spargatorul, lua-l-ar naiba!

- Ba-i aici, spuse Bilbo, coborînd în mijlocul lor ?i sco?îndu-oi inelul. Vai, cum au mai sarit! Au început sa strige de uimire oi de bucurie.

Gandalf era tot atît de uimit ca oi ceilal?i, dar probabil mult mai bucuros decît ei. Lui Balin îi striga parerea lui despre un paznic care lasa oamenii sa patrunda printre ei fara sa-i previna. Dar oricum, dupa asta, reputa?ia lui

Bilbo în ochii piticilor a crescut considerabil. Daca pîna atunci, cu toate asigurarile lui Gandalf, se mai îndoisera ca ar fi un Spargator de mîna-ntîi, care poate sa patrunda oriunde, acum se convinsesera. Singurul nedumerit era Balin; dar to?i îi spusesera ca Bilbo fusese ingenios.Iar hobbitul se sim?i atît de bucuros de laudele lor, încît chicoti în sinea lui pe înfundate oi nu le spuse nimic în legatura cu inelul; cînd îl întrebara cum a facut-o, spuse:

- Eh, m-am furioat oi eu, aoa - cu mare grija oi fara zgomot.

- În orice caz, pîna acum nu mi s-a întîmplat sa se furioeze pe sub nasul meu nici macar un ooricel, oricît de mare grija ar fi avut oi oricît de pu?in zgomot ar fi facut, spuse Balin. Eu unul scot scufia oi ma plec în fa?a dumitale. Ceea ce oi facu: Balin, sluga dumitale! - Al dumitale, Bilbo Baggins, spuse hobbitul. Apoi îl întrebara despre aventurile prin care trecuse dupa ce-l pierdu-sera, oi Bilbo se aoeza oi le povesti totul - în afara de faptul ca gasise inelul. ("Nu le spun chiar acum", se gîndi el.) Ascultara cu mare interes povestea despre concursul de ghicitori oi se cutremurara plini de în?elegere cînd auzira descrierea lui Gollum.- ai cînd l-am vazut cum sta lînga mine, n-am mai reuoit sa gasesc nici

ghicitoare, sfîroi Bilbo. Aoa ca i-am spus "Ce am în buzunar?" oi n-a ghicit, deoi l-am lasat sa încerce de trei ori. ai atunci i-am zis: "Cum ramîne cu fagaduiala? Arata-mi drumul spre ieoire!" dar el s-a repezit la mine sa ma ucida; am fugit oi am cazut, însa era întuneric oi m-a pierdut. Dupa aceea l-am urmarit eu, fiindca l-am auzit cum îoi vorbea singur. Îoi

închipuia ca eu chiar otiu drumul spre ieoire oi se grabea într-acolo. Pe urma s-a aoezat de-a curmezioul intrarii, blocîndu-mi trecerea; în cele din urma am sarit peste el, am scapat oi am alergat la poarta.

- Dar cu paznicii ce-ai facut? întrebara piticii. Nu era nici unul?

- Ba da. O gramada, dar i-am pacalit. Pe urma m-am prins în poarta, care era doar crapata, oi am pierdut o gramada de nasturi, spuse uitîndu-se cu triste?e la hainele lui rupte. Dar pîna la sfîroit tot m-am strecurat oi acum iata-ma-s aici. Piticii se uitara la el cu un nou respect cînd le povesti cum pacalise paznicii sau cum sarise peste Gollum, sau cum se strecurase afara, de parca toate astea ar fi fost extrem de uooare sau lipsite de pericol.

- Ce va spuneam? zise Gandalf, rîzînd. Domnul Baggins are mult mai multe resurse decît ?i-ai închipui. ai spunînd asta, îi arunca lui Bilbo o privire ciudata pe sub sprîncenele lui stufoase, oi hobbitul se întreba daca nu cumva ghicise partea din poveste pe care o trecuse sub tacere.Dupa care îi puse oi el o serie de întrebari vrajitorului, caci, daca între timp Gandalf le explicase piticilor totul, Bilbo nu auzise nimic. Voia sa otie cum reaparuse vrajitorul oi unde se aflau acum cu to?ii.

Drept sa va spun, vrajitorul era întotdeauna încîntat sa vorbeasca despre inteligen?a lui, chiar oi de mai multe ori la rînd, aoa ca-i spuse lui

Bilbo ca atît el, cît oi Elrond otiau foarte bine ca în partea aceea a muntelui traiau niote gnomi rai. Dar intrarea lor principala dadea înainte de treca-toare, una pe care era mai uoor de mers, aoa ca prindeau adesea oamenii pe care -i apuca noaptea lînga intrare. Dupa un timp, oamenii renun?asera sa mai mearga pe drumul acela oi gnomii deschisesera, probabil, de curînd, o noua intrare, în vîrful defileului pe care venisera piticii, pentru ca pîna nu demult defileul fusese socotit un loc sigur.

- Trebuie sa vad daca nu pot gasi un uriao cît de cît saritor care sa blocheze din nou intrarea, spuse Gandalf, ca altfel, curînd, curînd, n-o sa se mai poata trece deloc peste munte.

De îndata ce auzise racnetul lui Bilbo, Gandalf îoi daduse seama ce se

întîmplase. Profitase de lumina fulgerului care-i ucisese pe gnomii ce tocmai voiau sa-l înha?e oi trecuse înghesuindu-se prin crapatura, tocmai cînd sa se închida cu zgomot. Urmari garzile oi prizonierii lor pîna la marginea salii mari oi acolo elabora în umbra cea mai eficienta vrajitorie de care era în stare.

- A fost o treaba foarte grea, spuse, oi riscanta.

Dar Gandalf facuse, fireote, studii de specialitate în domeniul vrajilor cu foc oi lumini (dupa cum oti?i, pîna oi hobbitul îoi amintea de minunatele focuri de artificii de la petrecerile solsti?iului de vara date de Batrînul Took).

Restul îl otim cu to?ii, în afara doar de faptul ca Gandalf cunootea poarta din spate (aoa numeau gnomii poarta de jos) unde îoi pierduse Bilbonasturii. De fapt, era o poarta pe care o cunooteau bine to?i cei care umblau prin par?ile astea ale muntelui; dar era nevoie de un vrajitor care sa-oi pastreze calmul prin toate galeriile oi care sa-i îndrume în direc?ia cea buna.

- Poarta aceea au facut-o de o veonicie, spuse, întîi ca sa aiba pe unde scapa, daca va fi vreodata nevoie, iar apoi, ca sa iasa spre meleagurile din cealalta parte, unde se tot duc noaptea oi fac mare prapad. Poarta e pazita tot timpul oi nimeni n-a reuoit pîna acum s-o blocheze. Iar dupa cele petrecute, o vor pazi oi mai bine, adauga el, rîzînd.

Rîsera oi ceilal?i. La urma urmei, deoi pierdusera mult, îl ucisesera totuoi pe Marele Gnom oi pe mul?i al?ii pe de laturi oi scapasera cu to?ii teferi, aoa ca s-ar putea spune ca deocamdata ieoisera învingatori.

Dar vrajitorul îi readuse cu picioarele pe pamînt:

- Ei, acum, dupa ce ne-am odihnit pu?in, trebuie s-o pornim din nou, spuse. De îndata ce se lasa noaptea, ies oi ne ataca cu sutele; umbrele au oi

început sa se lungeasca; ne pot mirosi urmele paoilor ore întregi dupa ce-am trecut. Înainte sa se însereze, trebuie sa punem cî?iva kilometri buni

între ei oi noi. Daca cerul ramîne senin, avem oi un pic de luna oi asta ar fi un noroc. Nu ca le-ar pasa lor mult de luna, dar am avea pu?ina lumina care sa ne îndrume paoii. Da, sigur, spuse el ca raspuns la o serie de alte

întrebari ale hobbitului. În galeriile gnomilor pierzi no?iunea timpului. Azi e joi, oi pe noi ne-au prins luni noaptea sau mar?i diminea?a. Am mers kilometri în linie dreapta prin inima muntelui oi am ieoit de partea cealalta, scurtatura grozava. Dar nu ne aflam acolo unde ne-ar fi dus încercarea noastra. Suntem prea departe, la nord, oi în fa?a noastra se întind niote tarîmuri cam neplacute. ai mai sîntem înca destul de sus. Hai sa mergem!

- Mi-e îngrozitor de foame, se vaita Bilbo, care îoi daduse brusc seama ca nu mai mîncase din noaptea dinaintea celei din ajun. Gîndi?i-va numai ce înseamna asta pentru un hobbit! Acum, cînd îi trecuse emo?ia, îoi sim?ea stomacul gol oi uoor oi i se împleticeau picioarele.

- N-avem ce-?i face, spuse Gandalf, în afara de cazul în care vrei sa te

întorci oi sa le ceri frumos gnomilor sa te lase sa-?i iei calul oi bagajele-napoi.

- Nu, mul?umesc, spuse Bilbo.

- Bine, atunci trebuie sa stringem cureaua oi s-o pornim chiar daca o sa înaintam greu - ca de nu, ne fac pe noi mîncare oi asta va fi mult mai rau decît sa n-avem noi ce mînca.

În timp ce înaintau aoa, Bilbo se uita în dreapta oi în stînga, doar -doar o gasi ceva merinde; dar murele abia înflorisera oi "neîn?eles ca nu era nici urma de nuci oi nici macar de boabe de gherghina. Ron?ai cîteva boabe de macrio oi bau dintr-un pîrîiao de munte care le taie drumul. Apoi mînca trei boabe de zmeura salbatica pe care le gasi pe mal, dar asta nu prea-i ajuta.

Continua sa mearga oi sa tot mearga. Cararea accidentata disparu.

Tufiourile oi buruienile înalte dintre bolovani, peticile de iarba pascuta de iepuri, cimbrul oi salvia, oi trandafirii de munte galbeni - totul disparu oi se trezira la picioare cu un povîrnio larg oi abrupt de pietre cazute, urmele unor alunecari de teren. Începura sa coboare povîrnioul, pietricele oi gunoaie rostogolindu-se pe sub picioarele lor; curînd dupa aceea, buca?i mari de piatra sparta o pornira uruind în jos, antrenînd alte buca?i de sub ele, care le urmara alunecînd oi rostogolindu-se la vale; asta rascoli oi buca?i de stînca, care începura sa salte, prabuoindu-se apoi cu zgomot în mijlocul unui nor de praf. Nu trecu mult oi tot povîrnioul de deasupra oi de la picioarele lor paru sa se puna în miocare oi se trezira duoi de terenul careluneca, ghemui?i unul într-altul într-o învalmaoeala înfricooatoare de bolovani oi de lespezi miocatoare, care pîrîiau oi crapau.

Îi salvara copacii din fundul vaii. Lunecara pîna la marginea unei paduri de pini care se ca?ara pe coasta muntelui spre vîrf, ca o continuare a padu-rilor mai dese oi mai întunecate ale vailor de jos. Unii apucara trunchiurile copacilor oi, leganîndu-se, se prinsera de cracile mai joase, al?ii (ca micu?ul hobbit) se vîrîra în spatele unui copac pentru a se feri de atacul violent al stîncilor. Dar pericolul nu dura

mult, alunecarea se opri oi ultimele zgomote slabe de sfarîmaturi se pierdura în departare, în timp ce mul?i dintre cei mai mari bolovani rascoli?i coborau saltînd oi învîrtindu-se printre ferigi oi radacinile de pini, departe, în vale.

- Bun! Asta ne-a facut sa mai înaintam pu?in, spuse Gandalf, oi chiar

oi gnomii care ne urmaresc vor ajunge cu greu sa coboare linioti?i pîna la noi.

- Da, mormai Bombur, dar ao îndrazni sa spun ca în schimb o sa le fie uoor sa ne arunce cu pietre în cap.

Piticii (oi Bilbo) erau departe de a fi ferici?i oi-oi frecau picioarele oi labele picioarelor vatamate oi umflate.

- Prostii! O sa ne departam de aici, sa ieoim din calea avalanoei. Dar repede. Uita?i-va la lumina.

Soarele disparuse de mult în spatele mun?ilor. Întunericul începuse sa se îngroaoe în jurul lor, cu toate ca departe, printre arbori oi deasupra vîrfurilor negre ale copacilor care creoteau mai jos, tot se mai vedeau luminile serii, pe cîmpiile din partea cealalta. Coborîra ochiopatînd, cît puteau de repede, coastele molcome mergînd pe o carare abrupta tot catre sud. Din cînd în cînd se trezeau înaintînd anevoios printr-o mare de ferigi: frunzele înalte se ridicau pîna deasupra capului lui Bilbo; alteori, înaintau fara nici un zgomot pe un covor de ace de pin; pe drum, întunericul padurii se facu tot mai negru oi tacerea tot mai adînca. În seara aceea nu era nici un pic de vînt care sa aduca pu?in din suspinele marii printre ramurile copacilor.

- Trebuie neaparat sa mergem mai departe? întreba Bilbo.

Se facuse atît de întuneric, încît abia mai vedea barba lui Thorin miocîndu-se încoace oi înlo lînga el, iar liniotea era atît de adînca, încît rasuflarea piticilor parea un zgomot puternic.

- Degetele de la picioare mi-s stîlcite oi chircite, picioarele ma dor oi stomacul mi se clatina încoace oi încolo ca un sac gol.

- Înca pu?in, spuse Gandalf,

Dupa ceea ce paru a fi o veonicie, dadura brusc de o poiana unde nu creotea nici un copac. Luna se urcase pe cer oi-oi trimitea acum razele drept

în poiana. Nu otiu de ce, dar to?i au avut impresia ca locul acela are ceva antipatic, cu toate ca la prima vedere parea ca nu e nimic rau.

Dar deodata auzira un urlet, jos, în vale, un urlet lung oi înfiorator.

Drept raspuns rasuna alt urlet mai la dreapta, oi mult mai aproape; apoi altul oi mai aproape, în stînga. Erau lupi care urlau la luna, lupi care se adunau!

Domnul Baggins cunootea zgomotul, deoi acasa, lînga vizuina lui, nu traia nici un lup. Îi fusese descris adesea, în basme. Unul dintre verii lui mai mari (din ramura Took) care fusese un mare calator, obionuia sa-i imite, ca sa-l sperie. Dar auzindu-i aici în padure, sub clar de luna, Bilbo sim?i ca e prea mult. Nu te po?i lupta împotriva lupilor nici macar cu inele fermecate - mai ales împotriva haitelor fioroase care traiesc la umbra mun?ilor în?esa?i de gnomi, dincolo de marginea ?inutului Salbatic, lahotarele Cunoscutului. Lupii de felul asta au un miros chiar mai fin decît cîinii oi nici nu trebuie sa te vada ca sa te prinda.

- Ce ne facem, ce ne facem! începu el sa se jeleasca. Am scapat de gnomi ca sa ne

prinda lupii, spuse, lucru care deveni pe data un proverb, cu toate ca azi, în asemenea situa?ii neplacute, se spune: "Din lac în pu?". - Repede, sus, în copaci! striga Gandalf.

Se repezira deci la copacii din marginea poienii, cautînd unii care aveau ramurile mai joase sau care se îndoiau destul de uoor ca sa se ca?ere în ei

Bineîn?eles ca n-au pierdut nici o clipa: s-au urcat sus, tot mai sus, cît de sus îi ?ineau ramurile. A?i fi rîs, desigur (daca a?i fi fost la o distan?a sigura) daca i-a?i fi vazut pe pitici aoeza?i în copaci, cu barbile atîrnînd în jos oi leganîndu-se; erau ca niote moonegi nebuni care s-ar fi jucat de-a copiii. Fili

oi Kili erau în vîrful unei zade înalte care semana a pom de Craciun uriao. Dori, Nori, Ori, Oin oi Gloin stateau mai confortabil într-un pin mare cu crengi care ieoeau regulat din loc în loc, ca spi?ele unei ro?i. Bifur, Bofur,

Bombur oi Thorin se aflau într-un alt pin, Dwalin oi Balin se ca?arasera într-un brad înalt oi sub?ire cu ramuri pu?ine oi încercau sa gaseasca în frunzioul cracilor din vîrf un loc unde sa se aoeze. Gandalf, care era mult mai înalt decît ceilal?i, gasise un copac în care ceilal?i nu reuoisera sa se ca?ere, un pin mare care se înal?a chiar la marginea luminioului. Ramurile

îl ascundeau cu totul, doar ochii îi luceau în lumina lunii ori de cîte ori arunca o privire înjur.

ai Bilbo? Nu reuoi sa se ca?ere în nici un copac oi alerga de la un copac la altul, ca un iepure care oi-a pierdut vizuina oi e urmarit de un dulau.

- Iar l-ai parasit pe Spargator! îi spuse Nori lui Dori, uitîndu-se în jos.

- Nu pot cara toata ziua spargatori în spinare, spuse Dori, cînd cobor galerii sau cînd ma ca?ar în copaci. Ce va închipui?i c-oi fi? Hamal!

- Daca nu facem ceva, îl manînca, spuse Thorin, caci între timp urletele care-i înconjurau se apropiau din ce în ce. Dori! striga oi, caci Dori se afla cel mai aproape de pamînt, în arborele cel mai potrivit. Da-i repede mîna domnului Baggins oi ajuta-l sa urce! Cu toate ca bombanea tot timpul, Dori era un tip cumsecade. Dar bietul

Bilbo nu reuoi sa ajunga pîna la mîna lui, nici macar dupa ce Dori coborî pîna la ultima ramura de jos oi-i întinse bra?ul cît putea el de mult. În cele din urma, Dori coborî pur oi simplu din copac oi-l puse pe Bilbo sa i se urce

în cîrca.

Tocmai în clipa aceea lupii se repezira urlînd în luminio. Deodata aparusera sute de ochi care-i priveau din toate par?ile. Totuoi, Dori nu-l lasa pe Bilbo Aotepta pîna coborî de pe umerii lui oi se instala pe o craca, apoi sari oi el sa apuce la rîndul lui o craca. Un lup cauta sa-l prinda de manta în timp ce se salta sa urce în copac, oi aproape ca reuoi. O clipa mai tîrziu aparu o întreaga haita care începu sa latre în jurul arborelui oi sa sara sus, pe trunchi, cu ochi stralucitori oi limbi scoase.

Dar nici chiar wargii cei salbatici (caci aoa li se spunea lupilor haini de dincolo de marginea ?inuturilor Salbatice) nu se pot ca?ara în copaci. Piticii erau, deci, un timp, în siguran?a. Din fericire, era cald oi nu batea vîntul. În general, nu e prea comod sa stai mult timp în copaci nici cînd e vreme buna, dar cînd mai e oi frig, oi vînt, oi-?i urla oi te pîndesc lupii, la picioarele copacului, atunci e cu desavîroire îngrozitor.

Aceasta poiana înconjurata de arbori era locul de întîlnire al lupilor. Veneau mereu al?ii oi al?ii, la nesfîroit. Îi lasara pe unii de paza la picioarele pinului în care se ca?arasera Dori oi Bilbo, dupa care începura sa adulmece în dreapta oi în stînga, pîna cînd descoperira to?i copacii în care se ca?arasecîte cineva. Postrara oi acolo lupi de paza, în timp ce restul (pareau a fi sute oi sute) formara un cerc mare în poiana. În mijlocul cercului se afla un lup uriao, cenuoiu, care începu sa le vorbeasca celorlal?i în graiul nesuferit al lupilor wargi. Gandalf în?elegea acest grai. Bilbo nu, dar i se paru ca suna îngrozitor, ca exprima numai lucruri rele oi urîte, oi aoa oi era. Din cînd în cînd lupii din cerc îi raspundeau oefului lor cenuoiu în cor, oi larma lorînspaimîntatoare aproape la facu pe Bilbo sa cada din pinul în care se urcase.

Am sa va spun ce a în?eles Gandalf din ceea ce i se parea lui Bilbo a fi doar o larma. Lupii wargi oi gnomii se ajutau adesea, cînd era vorba de rele. De obicei, gnomii nu se prea departau de mun?ii lor, decît daca erau goni?i de acolo oi trebuiau sa-oi caute un nou adapost sau daca se duceau la razboi (ceea ce ma bucur sa va spun ca nu se mai întîmplase de mult). Dar pe atunci porneau uneori la atac, mai ales ca sa gaseasca de mîncare sau sclavi care sa trudeasca pentru ei. Uneori calareau pe lupi, ca oamenii pe cai. Acum se parea ca gnomii pregatisera un mare atac chiar pentru seara aceea. Lupii venisera sa se întîlneasca cu gnomii dar gnomii erau în întîr-ziere. Pricina întîrzierii era, fara îndoiala, moartea Marelui Gnom oi toate emo?iile erau pricinuite de pitici, de Bilbo oi de vrajitor, pe care, probabil, gnomii tot îl mai urmareau.

Cu toate pericolele care existau pe aceste meleaguri îndepartate, oameni viteji se întorsesera de curînd acolo, venind dinspre sud, taiasera copacii

oi-oi construisera case în mijlocul padurilor îmbietoare, în vai oi de-a lungul apelor. Erau mul?i asemenea oameni oi erau curajooi oi bine înarma?i, oi nici chiar lupii wargi nu îndrazneau sa-i atace ziua în amiaza mare, chiar cînd oamenii erau singuri. În noaptea aceea însa lupii planuisera sa atace cu ajutorul gnomilor cîteva dintre satele cele mai apropiate de mun?i. Daca oi-ar fi pus planul în aplicare, a doua zi n-ar mai fi existat nimeni acolo; ar fi fost ucioi to?i, în afara de cî?iva pe care gnomii i-ar fi pazit din calea lupilor oi i-ar fi dus în peoterile lor ca prizonieri.

Era cumplit sa auzi o asemenea discu?ie nu numai din pricina vitejilor padurari, a nevestelor oi copiilor lor, dar oi din pricina pericolului care-i amenin?a acum pe Gandalf oi pe prietenii lui. Lupii erau furiooi oi uimi?i sa-i gaseasca la locul lor de întîlnire. Îoi închipuiau ca trebuie sa fie prieteni de-ai padurarilor oi ca venisera sa-i spioneze, dupa care sa le povesteasca celor din vale despre planurile lor, oi deci gnomii oi lupii sa fie sili?i sa duca o batalie crîncena, în loc sa ia prizonieri sau sa înfulece oameni trezi?i pe neaoteptate din somn. Aoa ca lupii nici nu se gîndeau sa plece oi sa lase fapturile din copaci sa le scape; în nici un caz, înainte de rasaritul Soarelui, cînd gnomii-solda?i vor fi coborît de mult din mun?i; oi gnomii se pot ca?ara

în copaci sau îi pot doborî.

Acum în?elege?i de ce, ascultîndu-le mîrîitul, Gandalf s-a speriat

îngrozitor, cît era el de vrajitor, oi oi-a dat seama ca se aflau într-un loc mizerabil, unde nici vorba sa fi putut scapa de pericol. Oricum, nu era sa-i lase sa-oi faca de cap cum voiau, cu toate ca mare lucru nu putea face, fiind imobilizat într-un pin înalt, cu lupi de jur-împrejur la picioarele arborelui. Strînse conurile uriaoe de pin de pe crengi, aprinse unul dintre conuri cu o vapaie albastra-stralucitoare oi-l arunca vijiind în mijlocul lupilor. Îl lovi pe unul în spate oi într-o clipa blana lui aspra începu sa arda. oi lupul începu sa sara încoace oi încolo, chelalaind îngrozitor. Urma alt con, apoi altul, unul arzînd cu flacari albastre, altul cu flacari rooii, altul cu flacari verzi. Cazura pe pamînt oi explodara în mijlocul lupilor, s

co?înd scîntei colorate oi fum. Un con deosebit de mare o lovi pe capetenia lupilordrept în nas, facîndu-o sa sara zece metri în sus, dupa care lupul începu sa alerge de jur împrejurul cercului, repezindu-se chiar oi la ceilal?i lupi oi muocîndu-i de furie oi de teama.

Piticii oi Bilbo strigara oi aplaudara. Dar furia lupilor era un spectacol înspaimîntator oi galagia pe care o faceau umplea toata padurea. Lupii s-au temut întotdeauna de foc, dar de asta data mai era vorba oi de un foc groaznic oi ciudat. Cum îi atingea vreo scînteie, se lipea de blana lor, începea s-o arda cu mare repeziciune oi, daca nu se rostogoleau repede, se acopereau îndata de flacari.

Nu trecu mult oi luminioul se umplu de lupi care se tot rostogoleau sa-oi stinga blana plina de scîntei, în timp ce lupii acoperi?i cu flacari alergau

încoace oi încolo, aprinzîndu-i oi pe al?ii, pîna cînd propriii lor tovaraoi îi gonira facîn-i sa alerge în vale sa caute apa, urlînd oi tînguindu-se.

- Ce-i cu larma asta din padure? întreba Regele Vulturilor. Statea, negru, în lumina lunii, în vîrful unei stînci ascu?ite oi singuratice, pe marginea dinspre rasarit a mun?ilor. Aud voci de lupi! S-au apucat gnomii de rele, prin padure?Se ridica în aer oi, într -o clipa, doua dintre strajile lui, coco?ate pe stîncile din dreapta oi din stînga, ?îonira în sus sa-l urmeze. Se rotira în aer oi se uitara la cercul de lupi - o pata mica jos, la mare, mare departare.

Dar vulturii au ochi patrunzatori oi sînt în stare sa vada lucruri mici la mare distan?a. Regele Vulturilor din Mun?ii Ce?ooi era în stare sa se uite la

Soare fara sa clipeasca oi sa vada, chiar oi în lumina lunii, un iepure care se mioca pe pamînt, la o mila sub el. Aoadar, cu toate ca nu putea sa-i vada pe cei care se ca?arasera în copaci, reuoi totuoi sa-oi dea seama de agita?ia lupilor sa vada micile scîntei de foc, sa auda urletele oi latraturile care veneau slabe, de la mare distan?a. Mai vazu oi lumina lunii reflectata pe coifurile oi suli?ele gnomilor în timp ce fapturile astea pacatoase coborau în

oiruri lungi, ieoind pe poarta, furioîndu-se pe coastele muntelui oi cotind-o

înspre padure.

Vulturii nu sînt pasari prea prietenoase. Ba, unii sînt chiar laoi oi cruzi.

Dar vulturii din vechiul neam din Mun?ii Nordului erau cele mai grozave pasari din cîte au existat vreodata: erau mîndri oi puternici, oi aveau o inima generoasa. Nu le placeau gnomii oi nici nu se temeau de ei. Cînd se

întîmpla sa-i bage vreodata în seama (ceea ce era rar, caci vulturii nu manînca asemenea fapturi), se napusteau asupra lor, în ciuda racnetelor pe care le scoteau aceotia; îi goneau înapoi în peoterile lor, oprind astfel orice ticalooie pe care o faceau în clipa aceea. Gnomii urau vulturii oi se temeau de ei, dar nu puteau ajunge pîna în înaltul lor lacao oi nici nu-i puteau goni din mun?i.

În seara aceea, Regele Vulturilor era extrem de curios sa otie ce se întîmpla; convoca deci mai mul?i vulturi oi împreuna parasira mun?ii, în zbor. Rotindu-se încet, în cercuri din ce în ce mai mici, coborîra tot mai jos

oi mai jos, catre haita lupilor oi locul de întîlnire al gnomilor.

ai bine au facut! Caci acolo jos se petreceau lucruri cumplite. Lupii care luasera foc fugisera în padure oi o aprinsesera în mai multe locuri. Era miez de vara oi aici, în partea de rasarit a mun?ilor, nu prea plouase în ultima vreme. Ferigi îngalbenite, ramuri cazute, ace de pin aoternute în strat gros oi ici, colo, copaci usca?

i se aprinsera într-o clipa. Flacarile începura sa salte de jur împrejurul poienii. Dar lupii-paznici nu parasira copacii. Înne-buni?i de furie, stateau oi urlau în jurul trunchiurilor, înjurînd piticii în graiul lor îngrozitor, în timp ce le spînzura limba din gura oi ochii le straluceau salbatici oi rooii ca focul.Apoi deodata aparura, fugind oi racnind, oi gnomii. La început crezura ca e o lupta cu padurarii; dar aflara într-o clipa despre ce e vorba. Unii dintre ei se aoezara oi începura sa rîda. Al?ii îoi agitara suli?ele oi îoi izbira lancile de scuturi. Gnomii nu se tem de foc, aoa ca facura un plan care paru sa-i distreze grozav.Unii strînsera to?i lupii la un loc, într-o haita; al?ii aoezara cîte o claie de ferigi oi de vreascuri în jurul fiecarui pin, al?ii, în sfîroit, alergara în dreapta oi în stînga tot batînd din picioare oi lovind, oi iar batînd pîna cînd stinsera aproape toate flacarile, în afara de focul de lînga copacii unde se aflau piticii. Pe acesta, dimpotriva, îl hranira cu frunze, crengi uscate oi ferigi, reuoind sa creeze un cerc de fum oi flacari de jur împrejurul piticilor, pe care aveau însa grija sa nu-l lase sa se întinda în afara; încet, focul începu sa se adune spre centrul cercului pîna cînd atinse claile îngramadite la radacinile copacilor. Ochii lui Bilbo se umplura de fum oi el începu sa simta caldura flacarilor; prin fum vedea gnomii învîrtindu-se într-o hora ca oame-nii în jurul focului de tabara, în miez de vara. Dincolo de cercul razboini-cilor care dansau ridicînd suli?ele oi topoarele, la o distan?a respectuoasa, se aflau lupii, care stateau oi aoteptau. Îi auzeau pe gnomi, cîntînd un cîntec îngrozitor:

Cinsprezece pasarele, în cinci brazi înal?i,

Sim?eau boarea arzatoare, sim?eau boarea înfioratoare!

Dar aceste pasarele n-aveau aripi ca sa zboare!

Ce sa facem, ce sa facem cu ciudatele fapturi?

Sa le prajim de vii sau sa le fierbem în oala,

Sa le frigem sau sa le mîncam cu pîine goala?

Apoi se oprira oi strigara:

- Zbura?i, pasarele, zbura?i daca pute?i! Coborî?i, pasarele, ca de nu, arde?i în cuib. Cînta?i pasarele, cînta?i! De ce nu cînta?i?

- Pleca?i de aici, puotilor, le striga Gandalf drept raspuns. Acu nu-i vreme de umblat dupa cuiburi. ai copiii care nu-s cumin?i oi se joaca cu focul o pa?esc!

Gandalf le spunea asta ca sa-i înfurie oi ca sa le arate ca nu-i este frica de ei, cu toate ca, deoi vrajitor, îi era, fireote, foarte frica. Dar gnomii nu-l luara în seama oi continuara sa cînte:

Arde?i ferigi oi voi pomi pîna va chirci?i

O lumina în noaptea încîntarii noastre...

Praji?i-i oi coace?i-i, frige?i-i oi pîrjoli?i-i

Sa le arda barbile oi ochii sa le luceasca, ai parul tot sa li se pîrleasca.

Iar pielea sa le plesneasca,

Osînza sa se topeasca, Oasele sa li se-nnegreasca,

Spuza lor zacînd.

Sub cerul blînd.

Da, a piticilor oaste Sa arda în noaptea Încîntarii noastre, Hei-hei,

Ia-hei,

Ia-hei!ai cu ultimul "Ia-hei", flacarile atinsera pinul lui Gandalf. Apoi, într-o clipa, cuprinsera oi ceilal?i pini. Scoar?a lua foc oi ramurile mai joase

începura sa trosneasca.

Gandalf se urca în vîrful arborelui. ai deodata, pe cînd se pregatea sa sara în mijlocul suli?elor purtate de gnomi, vîrful baghetei lui fulgera o lumina orbitoare, ca de trasnet. Sarind, oi-ar fi pus capat zilelor, cu toate ca ar fi ucis, probabil, o gramada de gnomi cînd s-ar fi prabuoit, ca un trasnet.Dar nu apuca sa sara.

Pentru ca tocmai atunci Regele Vulturilor coborî de sus, îl lua în gheare oi disparu cu el.

Gnomii scoasera un racnet de furie oi de uimire. Regele Vulturilor, care

între timp vorbise cu Gandalf, striga o porunca oi pasarile uriaoe care erau cu el se întoarsera în zbor, cobormd ca niote umbre mari, negre, spre pamînt. Lupii urlara oi scrîonira din din?i; gnomii ?ipara oi batura din picioare, înfuria?i, oi aruncara suli?ele lor grele în aer. Dar fara rezultat. Vulturii se napustira asupra lor. Asaltul negru al aripilor fîlfiitoare îi arunca pe gnomi la pamînt sau îi goni departe; ghearele pasarilor le sfioiau fe?ele.

Alte pasari zburara catre vîrful copacilor oi îi apucasera pe pitici, care se ca?arasera mai sus decît îndraznisera ei vreodata. Bietul Bilbo era cît pe-aci sa fie iar uitat. Abia reuoi sa se aga?e de picioarele lui Dori, ultimul pe care

îl luara pasarile, oi se ridicara pe deasupra larmei oi a focului. Bilbo lega-nîndu-se în aer, mai-mai sa-oi rupa bra?ele.

Departe, jos, lupii oi gnomii se risipisera prin padure, cît mai departe de cîmpul de lupta pe deasupra caruia tot mai zburau oi se învîrteau cî?iva vulturi. Flacarile din jurul pinilor ?îonira deodata mai sus decît cele mai

înalte ramuri care luara foc trosnind, într-o rafala de scîntei oi de fum. Bilbo scapase tocmai la timp!

Lumina incendiului se pierdu, ramînînd undeva, jos, departe, ca o scînteie mica oi rooie pe pamîntul întunecat, în timp ce ei erau în vazduh, ridicîndu-se tot mai sus, în cercuri compacte. Bilbo nu uita niciodata zborul pe care -l facu, aga?at de gleznele lui Dori. Gemea întruna: "Bra?ele mele, bra?ele mele!", iar Dori îi raspundea, vaicarindu-se: "Bietele mele picioare, bietele mele picioare!"

Înal?imea îi dadea lui Bilbo ame?eala chiar oi în condi?iile cele mai fericite. I se facea rau chiar daca se uita în jos pe o panta foarte lina oi nu-i placusera niciodata scarile, ca sa nu mai vorbim de copaci (caci pîna acum nu fusese niciodata în situa?ia sa trebuiasca sa scape de lupi). Va închipui?i deci cum i se învîrtea capul, cînd se uita printre degetele picioarelor lui care se leganau oi vedea pamînturile negre desfaourîndu-se sub el, colorate ici-colo de razele lunii care luminau cîte o stînca, un povîrnio sau un pîrîiao pe cîmpie.

Crestele palide ale mun?ilor se apropiau din ce în ce, vîrfuri stîncoase, luminate de luna, strapungînd umbrele nop?ii. Cu toate ca era vara, lui Bilbo i se parea ca e foarte frig. Închise ochii oi se întreba daca va mai putea rezista mult, aga?at de D

ori. Apoi se gîndi ce i s-ar fi întîmplat daca nu ar rezista oi sim?i ca i se face rau.

Zborul se ispravi la timp, tocmai cînd bra?ele lui erau gata sa cedeze. Dadu drumul gleznelor lui Dori icnind oi cazu pe suprafa?a aspra a unui cuib de vulturi. Zacu acolo fara sa scoata o vorba; în mintea lui se amesteca uimirea ca fusese salvat din foc oi teama sa nu cada de pe locul îngust unde se afla, în întunericul adînc ce se întindea în dreapta oi-n stînga lui în clipa aceea avu. Într-adevar niote senza?ii foarte ciudate; doar trecuse înultimele trei zile prin aventuri îngrozitoare oi nu mîncase aproape nimic. Aoa ca se trezi spunînd cu voce tare:

- Acuma otiu ce simte o bucata de slanina cînd e ridicata brusc din tigaie cu furculi?a oi pusa în raft!

- Nu, nu otii, îl auzi pe Dori raspunzînd, fiindca slanina otie ca la un moment dat ajunge înapoi în tigaie, pe cînd noi ar fi de sperat sa nu ajungem niciodata. ai, pe urma, vulturii nu sînt furculi?e.

- Nu, nu! Nici gînd sa semene a ounculi?e, adica furculi?e, spuse Bilbo, ridicîndu-se în capul oaselor oi uitîndu-se îngrijorat la vulturul care statea coco?at lînga ei. Se întreba ce alte prostii o mai fi spus oi daca vulturul considera cele spuse de el ca fiind nepoliticoase. Nu trebuie sa fii nepoliticos cu vulturii cînd eoti de marimea unui hobbit oi te afli în cuibul lor, în crucea nop?ii.

Dar vulturul îoi ascu?ea ciocul de o piatra oi îoi potrivea penele oi nu-l baga deloc în seama.

Curînd aparu zburînd un alt vultur:

- Regele porunceote sa aduci prizonierii la Marea Stînca! striga el oi pleca din nou.

Primul vultur îl lua pe Dori în gheare oi zbura pierzîndu-se cu el în noapte oi lasîndu-l pe Bilbo singur. Bilbo mai avu doar atîta putere cît sa se

întrebe: "Ce-o fi vrut sa spuna vestitorul prin prizonieri", ca se oi vazu, la rîndul lui, facut buca?i-buca?i, ca un iepure bun de cina.

Vulturul se întoarse, îl apuca cu ghearele de spatele hainei oi pleca zburînd în graba. De data asta drumul fu scurt. Cîteva clipe mai tîrziu Bilbo, tremurînd de frica, fu depus pe o stînca ce ieoea din coasta muntelui.

Nu se vedea nici un drum pe care sa po?i ajunge pîna acolo; nu ajungeai decît în zbor; oi nici nu puteai coborî în vale decît sarind peste o prapastie. Acolo îi gasi pe to?i ceilal?i, aoeza?i cu spatele lipit de zidul de stînca. ai mai era oi Regele Vulturilor, care vorbea cu Gandalf.Deci, Bilbo nu va fi mîncat. Vrajitorul oi Vulturul cel Mare pareau sa se cunoasca pu?in, ba chiar sa fie prieteni. De fapt, Gandalf, care cutreiera adeseori mun?ii le facuse cîndva vulturilor un bine oi le vindecase regele de o rana de sageata. Vede?i deci ca "prizonierii" însemna, de fapt, "prizonierii scapa?i din mîinile gnomilor" oi nu "captivi ai vulturilor". Ascultînd discu?ia lui Gandalf, Bilbo îoi dadu seama ca aveau în sfîroit sa scape de mun?ii aceia cumpli?i. Gandalf facea planuri cu regele Vulturilor ca piticii, cu el oi cu Bilbo sa fie duoi departe oi depuoi într-un loc cît mai apropiat de ?inta lor, peste dealurile din vale.

Regele Vulturilor nu voia sa-i duca nicaieri unde se aflau case de oameni în apropiere.

- Ar trage în noi cu arcuri mari de tisa, spuse. ai-ar închipui ca vrem sa le furam

oile. ai alta data chiar le-am fura! Nu! Sîntem încînta?i sa-i pacalim pe gnomi oi sa le stricam distrac?ia oi ne-ar parea bine sa ne aratam recunootin?a fa?a de dumneata, dar nu ne riscam pielea pentru pitici, în cîmpiile dinspre miazazi.

- Foarte bine, spuse Gandalf. Duce?i-ne unde vre?i oi cît pute?i voi de repede. Va sîntem oi aoa foarte îndatora?i. Dar în acelaoi timp sîntem lihni?i de foame.

- Eu sînt aproape mort, spuse Bilbo cu o voce mica oi slaba pe care n-o auzi nimeni.

- Asta s-ar putea drege, spuse Regele Vulturilor.

Ceva mai tîrziu, pe stînca se ridica un foc mare oi în jurul lui piticii începura sa gateasca, lasînd sa se împraotie un miros de carne fripta.Vulturii adusesera crengi uscate pentru foc, iepuri oi o oaie mica. Piticii se ocupara de toate pregatirile. Bilbo era prea slabit sa-i poata ajuta oi oricum nu se pricepea sa jupoaie iepuri sau sa taie carnea buca?i, fiind obionuit sa i-o aduca macelarul gata pregatita; se întinsese oi el dupa ce contribuise la aprinderea focului, caci Oin oi Gloin îoi pierdusera cutiile de iasca (piticii nu au trecut nici acum la chibrituri). ai astfel se sfîroira aventurile în Mun?iiCe?ooi. Bilbo se sim?i curînd vesel oi satul; oi-oi dadu seama ca poate dormi liniotit, cu toate ca, la drept vorbind, i-ar fi placut mai mult o bucata de pîine cu unt decît buca?elele de carne fripta pe be?iooare. Dormi ghemuit pe stînca tare, mult mai adînc decît dormise vreodata în patul lui de puf, în vizuina lui mica, dar toata noaptea îoi visa casu?a oi se plimba în somn prin toate încaperile, cautînd ceva ce nu putea gasi oi nici nu-oi putea aminti cum arata.

VII

UN ADAPOST CIUDAT

A DOUA ZI diminea?a, Bilbo se trezi cu Soarele zorilor în ochi. Sari în picioare sa se uite la ceas oi sa se duca sa puna ceainicul pe foc - oi-oi dadu seama ca nici vorba sa fie acasa. Se aoeza deci gîndindu-se cu jind la un duo oi la o perie, dar în zadar. Nu ob?inu nici una nici alta, oi nici ceai cu pîine prajita oi slanina la micul dejun; nu ob?inu decît friptura rece de miel oi de iepure. Dupa asta trebui sa se pregateasca pentru a porni din nou la drum.

De asta data i se dadu voie sa se urce în spinarea unui vultur oi sa se ?ina de aripile lui. Cincisprezece pasari mari se ridicara de pe coasta muntelui, în timp ce piticii strigau vorbe de ramas-bun, fagaduind ca-l vor rasplati pe Regele Vulturilor daca se va ivi vreodata ocazia. Soarele era înca aproape de limita de rasarit a locurilor. Diminea?a era rece, iar vaile oi depresiunile pline de cea?a, care se îngramadea ici-colo, în jurul culmilor oi vîrfurilor ascu?ite ale dealurilor. Bilbo deschise un ochi sa arunce o privire oi vazu ca pasarile urcasera foarte sus, ca lumea era departe oi mun?ii se tot retrageau în urma lor. Închise din nou ochii, ?inîndu-se oi mai strîns.

- Nu ciupi, spuse vulturul. Nu-i nevoie sa fii speriat ca un iepure, deoi semeni a iepure. E o diminea?a senina, oi ce e mai minunat decît sa zbori?

Bilbo ar fi vrut sa spuna: "O baie calda oi, dupa aceea, un mic dejun luat pe pajiote", dar se gîndi ca e mai bine sa nu spuna nimic oi sa mai desfaca pu?in strînsoarea.

Dupa un timp destul de lung, vulturii vazura, probabil, locul spre care se îndreptau, chiar oi de la înal?imea unde se aflau, caci începura sa coboare în spirale mari.

Se învîrtira astfel multa vreme pîna cînd, în cele din urma, hobbitul deschise iaraoi ochii.Pamîntul se apropiase mult, sub ei se vedeau copaci, care pareau a fi stejari oi ulmi, pajioti întinse oi, oerpuind printre toate astea, un rîu.

Dar, ?îonind ca din pamînt drept în calea rîului care curgea în jurul ei, se afla o stînca mare, aproape cît un deal de piatra, ca un ultim avanpost al mun?ilor îndeparta?i sau ca o sculptura modelata în cîmp, la mul?i kilometri distan?a, de un uriao între uriaoi.Vulturii coborîra repede, unul cîte unul, depunîndu-oi pasagerii în vîrful acestei stînci.- Drum bun, strigara ei, ori pe unde a?i umbla pîna la sfîroitul calatoriei care va va duce din nou la cuiburile voastre. (Aoa se spune cînd te afli printre vulturi oi vrei sa fii politicos.)

- Iar vîntul de sub aripile voastre sa va duca unde pluteote Soarele oi hoinareote Luna, spuse Gandalf, care cunootea raspunsul potrivit.

ai astfel se despar?ira. ai cu toate ca Regele Vulturilor a devenit mai tîrziu Regele Tuturor Pasarilor purtînd coroana de aur, iar cele cincispre-zece capetenii ale lui, gulere de aur (din aurul dat de pitici), Bilbo nu i-a mai vazut decît la batalia celor Cinci Armate, cînd au stat însa foarte sus oi foarte departe. Dar cum asta pare, mai degraba, a se fi întîmplat la sfiroitul povestirii noastre, n-am sa va spun deocamdata mai mult.

În vîrful dealului de piatra se afla un loc neted oi o carare cu mai multe trepte, care cobora pîna la un rîu; un vad de pietre mari oi plate te ducea de cealalta parte a apei, pîna la o pajiote. La sfîroitul treptelor oi lînga capatul vadului pietros era o mica grota (una curata oi cu prundio pe jos). Aici se strînsesera cu to?ii sa discute ce aveau de facut.

- Am vrut din capul locului sa va vad pe to?i trecu?i cu bine peste mun?ii (daca se poate), spuse vrajitorul, oi cu iscusin?a oi noroc am izbutit.

Ne aflam acum mult mai departe, spre rasarit, decît am avut eu vreodata inten?ia sa vin, caci, la urma urmei, asta nu e aventura mea. S-ar putea sa mai apar înainte sa se sfîroeasca, dar între timp am niote treburi urgente care ma cheama într-alta partePiticii suspinara întristîndu-se cumplit, iar Bilbo începu sa plînga.

Ajunsesera sa creada ca Gandalf îi va înso?i tot drumul oi ca va fi întotdeauna lînga ei, sa-i ajute cînd dadeau de bucluc.

- N-am sa dispar chiar imediat, spuse. Mai pot sta o zi-doua cu voi.

Cred ca va pot ajuta sa ieoi?i din situa?ia grea în care va gasi?i acum, oi pe urma am oi eu nevoie de pu?in ajutor! Nu avem nici merinde, nici bagaje, nici ponei pe care sa calatorim oi nici nu oti?i unde va afla?i. Dar asta va pot spune eu: sînte?i la cî?iva kilometri înspre nord de drumul pe care ar fi trebuit sa mergem daca n-am fi parasit defileul degraba. Pe aici traiesc foarte pu?ini oameni, daca nu cumva au mai venit cî?iva de cînd am fost eu ultima oara prin locurile astea, acum cî?iva ani. Dar otiu pe cineva care traieote pe aici, în nici un caz ziua, oi n-are rost sa-l aoteptam. Ar fi chiar foarte periculos. Trebuie sa mergem sa-l gasim; oi daca toate merg bine, cînd ne-om întîlni cu el va parasesc oi va urez, ca oi vulturii: "Drum bun, ori pe unde a?i umbla".

L-au rugat din suflet sa nu-i paraseasca. I-au oferit aur-de-dragon oi argint oi giuvaiere, dar n-au reuoit nicicum sa-l faca sa-oi schimbe parerea.

- O sa vedem! o sa vedem, spuse, dar cred ca am oi cîotigat ceva din aurul vostru de dragon daca ve?i pune mîna pe el.

Dupa asta nu mai staruira. Îoi scoase hainele oi se scaldara în rîu, care nu era prea adînc, avea multe pietre oi era limpede în dreptul vadului.

Dupa ce se uscara la Soare, care ardea acum cu putere, se sim?ira înviora?i, deoi înca necaji?i oi pu?in înfometa?i. Curînd dupa aceea trecura vadul (cu hobbitul în spate) oi o pornira cu bra?ele larg deschise, prin iarba înalta oi verde, de-a lungul oirurilor de stejari oi de ulmi înal?i.- ai de ce îi spune Carrock? întreba Bilbo, înaintînd lînga vrajitor.

- Aoa i-a spus el, Carrock, asta-i cuvîntul care i se pare potrivit. El numeote asemenea lucruri carroci, oi stînca asta anume este Carrock.

- De ce?

- Fiindca e singura de lînga casa lui oi o cunoaote bine.

- Cine-i spune aoa, cine o cunoaote? - Acel Cineva de care v-am vorbit - o faptura grozava. Sa fi?i foarte politicooi cînd va prezint. Cred ca am sa va prezint pe rînd, doi cîte doi; trebuie sa baga?i de seama sa nu-l supara?i, ca cine otie ce se poate

întîmpla. Poate fi îngrozitor la furie, cu toate ca e destul de prietenos cînd e mul?umit. Numai va previn ca se supara uoor.

Auzind ce-i spunea vrajitorul lui Bilbo, piticii se strînsera cu to?ii în jurul lor.

- Asta-i persoana la care ne duce?i acum? întrebara ei. Nu pute?i gasi pe cineva cu o fire mai blînda? N-ar fi mai bine sa ne explica?i lucrurile ceva mai clar? etc., etc.

- Da, asta e! Nu, nu putem! ai v-am explicat totul foarte clar, raspunse vrajitorul, suparat. Iar daca vre?i sa oti?i mai multe, numele lui e Beorn. E foarte puternic, oi e un "Schimba-piele".

- Ce? Un blanar?! Un om care da iepuri salbatici drept iepuri de casa, atunci cînd nu le vinde blana drept blana de veveri?a? întreba Bilbo.

- Doamne fereote, nu, nu, nu! spuse Gandalf. Te rog, nu fi prost, domnule Baggins; oi, pentru Dumnezeu, nu cumva sa pronun?i cuvîntul "blanar" cît timp te afli la mai pu?in de doua sute de kilometri de casa lui; oi sa nu spui nici cuvîntul "covor", sau "pelerina", sau "capa de blana", sau "manoon", sau vreun alt asemenea cuvînt nefericit. E un Schimba-piele, adica pur oi simplu îoi schimba pielea: uneori e un urs mare oi negru, alteori e un om mare, puternic, cu parul negru, bra?e uriaoe oi barba lunga.

Nu va pot spune mai mult, dar, de fapt, cred ca va ajunge atît. Unii spun ca

urs, ca se trage din uroii cei mari oi stravechi ai mun?ilor, care traiau acolo înainte sa vina uriaoii. Al?ii spun ca e om oi ca se trage din primii oameni care au trait înainte ca Smaug oi ceilal?i dragoni sa se pripaoeasca prin par?ile astea oi înainte ca gnomii sa vina din Nord, sa se stabileasca în inima dealurilor. Eu nu otiu, dar cred ca adevarul e asta din urma. În orice caz, nu e o persoana careia sa-i pui întrebari... ai nu se lasa vrajit decît de el însuoi. Locuieote într-o padure de stejari oi are o casa mare de lemn oi cînd e om, ?ine pe lînga casa vite oi cai, aproape tot atît de extraordinari ca el, oi nu-i manînca oi nici nu vîneaza sau manînca animale salbatice. Are mul?i, mul?i stupi, cu albine mari, fioroase, oi se hraneote mai ales cu smîntîna oi miere. Cînd e urs, umbla încolo oi încoace. Odata l-am vazut stînd singur în vîrful Carrocei noaptea oi privind Luna cum se cufunda

înspre Mun?ii Ce?ooi, oi l-am auzit mormaind în graiul uroilor: "O sa vina ziua-n care vor pieri, oi eu ma voi întoarce". Iata de ce cred ca oi el a venit cîndva din mun?i.

Bilbo oi piticii aveau acum la ce sa se gîndeasca, aoa ca nu mai pusera nici o întrebare. Mai aveau înca mult de mers. Înaintau cu greu, urcînd la deal oi coborînd la vale. Se facuse foarte cald. Uneori se opreau sa se odihneasca la umbra copacilor oi atunci Bilbo sim?ea ca îi este aoa o foame,

încît ar fi mîncat oi ghinde, daca ar fi fost destul de coapte sa cada din copac.

Abia pe la jumatatea dupa-amiezei au observat ca încep sa apara petice mari de pamînt cu flori, toate de acelaoi fel, care creoteau laolalta de parca ar fi fost cultivate dinadins. Era mai ales trifoi, petice întregi de pamînt acoperite cu trifoi creasta-de-cocoo, care se legana în vînt, oi trifoi purpuriu, oi întinderi mari de trifoi scurt, alb, cu miros dulce de miere. În aer se auzea un fel de bîzîit zumzait, oi zbîrnîit. Erau albine care-oi vedeau de treaba! Bilbo nu vazuse niciodata aoa ceva!

"Daca ma în?eapa una, se gîndi el, ma umflu de ma fac de doua ori cît sînt."Erau mai mari decît viespile, trîntorii erau mai lungi decît degetul dumneavoastra mare, mult mai lungi, iar dungile galbene de pe trupurile lor foarte negre luceau ca aurul incandescent.

- Ne apropiem, spuse Gandalf. Sîntem la marginea prisacilor lui. Dupa un timp ajunsera în dreptul unui brîu de stejari înal?i oi foarte

batrîni; dincolo de ei dadura de un gard înalt de spini, prin care nu te puteai uita oi pe care nu puteai urca .

- Cred ca e mai bine sa aotepta?i aici, le spuse vrajitorul piticilor, oi cînd auzi?i ca strig sau fluier, începe?i sa veni?i dupa mine - o sa vede?i pe unde ma duc, dar baga?i de seama sa nu veni?i mai mult de doi deodata oi sa treaca cinci minute de la o pereche la alta. Bombur e cel mai gras oi face cît doi, aoa ca ar fi bine sa vina singur oi ultimul. Hai, domnule Baggins! E o poarta prin partea asta.

ai o porni de-a lungul gardului, luînd hobbitul speriat cu el.

Curînd ajunsera în dreptul unei por?i de lemn, înalte oi largi, în dosul careia se vedeau gradini oi un grup de cladiri joase de lemn, unele acoperite cu stuf oi facute din bîrne necioplite: hambare, grajduri, ooproane oi o casa de lemn lunga oi joasa. În interior, în partea dinspre miazazi a gardului cel mare, erau stupii, aoeza?i rînduri-rînduri, cu acoperioul în forma de clopot. Zgomotul albinelor uriaoe, zburînd încoace oi încolo oi tîrîndu-se înauntru

oi afara, umplea tot vazduhul.

Vrajitorul oi hobbitul deschisera poarta cea grea, care scîr?îia, oi o pornira pe o poteca larga spre casa. Niote cai foarte bine îngriji?i oi cu parul lucios se apropiara în trap, pe iarba, oi se uitara la ei cu fe?e foarte inteli-gente; apoi se îndreptara în galop catre cladiri.

- S-au dus sa-l anun?e ca au venit niote straini, spuse Gandalf. Ajunsera într-o curte interioara, cu trei pere?i forma?i din casa de lemn

oi cele doua aripi lungi ale ei. În mijloc zacea un trunchi mare de stejar oi lînga el, o gramada de ramuri taiate. Alaturi de trunchi statea un om uriao, cu barba oi parul dese oi negre, cu bra?ele oi picioarele mari oi goale, cu muochii nodurooi. Era îmbracat într -o tunica de lîna care-i venea pîna la genunchi oi se sprijinea de un topor mare. Caii se aflau lînga el oi-oi vîrîsera botul în umarul lui.

- Aha, uite-i! le spuse cailor. Nu par periculooi. Pute?i pleca!

ai începu sa rîda în hohote, un rîs care i se rostogolea din gîtlej. Apoi puse toporul jos oi se îndrepta spre ei.

- Cine sînte?i oi ce vre?i? întreba el cu brutalitate, oprindu-se în fa?a lor oi dominîndu-l cu înal?imea sa pe Gandalf Cît despre Bilbo, acesta i-ar fi putut uoor trece printre picioare, fara sa plece capul sa se fereasca de marginea tunicii cafenii a omului. - Eu sînt Gandalf, spuse vrajitorul.

- N-am auzit niciodata de el, mîrîi omul. ai cine-i mititelul? spuse aplecîndu-se catre hobbit oi încruntîndu-oi sprîncenele negre oi stufoase.

- Domnul Baggins, un hobbit de familie foarte onorabila oi cu o reputa?ie ireprooabila, spuse Gandalf. Bilbo facu o plecaciune. Nu avea palarie pe care s-o scoata oi îoi dadu seama cu durere cît de mul?i nasturi îi lipseau. Sînt vrajitor, continua Gandalf, oi am auzit de dumneavoastra, chiar daca dumneavoastra n-a?i auzit de mine; dar poate ca a?i auzit de varul meu bun Radagast, care locuieote lînga marginea dinspre miazazi a Codrului Întunecat.

- Da, un baiat destul de bun pentru un vrajitor. Obionuiam sa ne mai vedem din cînd în cînd, spuse Beorn. Bun, acum ca otiu cine sînte?i sau cine spune?i ca sînte?i, ce vre?i? - Drept sa va spun, ne-am pierdut bagajele oi aproape ca ne-am ratacit cu totul oi am avea nevoie de ajutor sau macar de un sfat. Am putea spune ca am cam avut necazuri cu gnomii, în mun?i.

- Gnomii? spuse omul cel mare, mai pu?in ar?agos. Aha, deci a?i avut necazuri cu Ei! De ce v-a?i bagat în gura lor?

- Fara sa vrem. Ne-au prins noaptea într-o trecatoare pe unde trebuia sa mergem. Tocmai veneam de pe pamînturile de la Apus oi intram pe meleagurile astea! E o poveste lunga.

- Atunci mai bine intra?i oi povesti?i-mi cîte ceva, daca nu dureaza toata ziua, spuse omul, conducîndu-i printr-o uoa întunecata care dadea din curte în casa.

Urmîndu-l, se trezira într-o sala mare, cu un camin la mijloc. Deoi era vara, lemnele ardeau în vatra oi fumul se ridica spre grinzile înnegrite, cautîndu-oi ieoirea printr-o deschizatura din tavan. Trecura prin sala

întunecata, luminata doar de foc oi de gaura de deasupra lui, apoi printr-o alta uoa mai mica, ajungînd într-un fel de tinda sus?inuta de stîlpi de lemn, facu?i din trunchiuri întregi de copac. Era aoezata cu fa?a la miazazi, era calda oi plina înca de lumina piezioa a Soarelui care apunea oi îoi arunca razele aurii. Gradina plina cu flori se întindea chiar pîna la trepte.

Se aoezara acolo, oi Gandalf îoi începu povestea în timp ce Bilbo îoi legana picioarele uitîndu-se la florile din gradina oi întrebîndu-se care le-or fi numele, caci aproape ca nu vazuse nici una dintre ele vreodata.

- Tocmai treceam peste mun?i cu unul sau doi prieteni... spuse vrajitorul.

- Sau doi? Nu vad decît unul oi pe deasupra mai e oi mic, spuse Beorn.

- Pai, drept sa va spun, n-am vrut sa va necajesc cu prea mul?i dintre noi pîna n-am fost sigur daca sînte?i sau nu ocupat. Daca-mi da?i voie, îi strig!

- Da-i drumul, striga!

Aoa ca Gandalf scoase un ouierat lung oi ascu?it oi într-o clipa Thorin veni cu Dori din spatele casei, pe aleea din gradina. Se oprira oi facura o plecaciune adînca.

- Dupa cîte vad nu e unul, ci trei, spuse Beorn. ai, pe urma, aotia nu-s hobbi?i, sînt pitici!

- Thorin Scut-de-Stejar, servitorul dumneavoastra! Dori, servitorul dumneavoastra, spusera cei doi pitici, facînd o plecaciune.

- N-am nevoie de serviciile voastre, mul?umesc, spuse Beorn, cred ca voi ave?i nevoie de ale mele. Eu pe pitici nu-i iubesc din cale afara, dar, daca e adevarat ca eoti Thorin (fiul lui Thrain care ni se pare ca e fiul lui Thror), ca tovaraoul tau e respectabil oi ca sînte?i duomanii gnomilor oi ca n-a?i venit aici cu gînduri rele... dar, de fapt, ce gînduri ave?i?

- Vor sa viziteze meleagurile stramooilor, departe spre Rasarit, dincolo de Codrul Întunecat, interveni Gandalf, oi ne aflam pe meleagurile dumneavoastra cu totul din întîmplare. Tocmai mergeam de-a lungul trecatorii înalte care se afla la miazazi de pamînturile dumneavoastra, cînd am fost ataca?i de gnomii cei rai - dupa cum voiam sa va spun.

- Pai, spune! zise Beorn, care nu era prea politicos din fire.

- ai s-a pornit o furtuna îngrozitoare; uriaoii mun?ilor au ieoit sa arunce cu stînci oi la capatul Trecatorii ne-am adapostit într-o peotera, hobbitul oi cu mine, oi al?i cî?iva prieteni...

- La dumneata doi înseamna cî?iva?

- Nu. De fapt, oti?i, erau mai mult de doi.

- ai unde sînt? Ucioi, mînca?i, întoroi acasa? - Nu, de fapt, nu. Vad ca n-au venit chiar to?i cînd am fluierat. Probabil ca s-au sfiit. ati?i, ne e teama ca sîntem cam mul?i ca sa ne da?i gazduire.

- Hai, da-i drumul, mai fluiera o data! S-ar parea ca ma aoteapta o societate întreaga, aoa ca unul sau doi în plus nu mai conteaza, mormai Beorn.

Gandalf fluiera din nou; dar nici n-a apucat bine sa fluiere, ca Nori oi

Ori au oi aparut. Daca va aminti?i, Gandalf le spusese sa vina doi cîte doi, la distan?a de cinci minute.

- Buna ziua, spuse Beorn, dar repede a?i mai venit - unde va ascundea?i? Hai, apropia?i-va, omule?ii mei pe arcuri.

- Nori, servitorul dumneavoastra, Ori servi... începura ei.

Dar Beorn îi întrerupse:

- Mul?umesc! Cînd voi avea nevoie de serviciile voastre, va spun. Sta?i jos oi sa continuam povestea, ca mi-e ca ne apuca ora cinei fara sa aud sfiroitul.

- De îndata ce-am adormit, continua Gandalf, s-a deschis o crapatura în fundul peoterii; gnomii au ieoit pe acolo oi au înha?at hobbitul, piticii oi detaoamentul nostru de calu?i...

- Dar ce sînte?i, circ ambulant? Sau cara?i o gramada de bunuri cu voi? Sau la voi oase înseamna un detaoament?!

- Nu! de fapt erau mai mult de oase ponei, caci oi noi eram mai mul?i de oase oi... uite înca doi!

Tocmai în clipa aceea aparura Balin oi Dwalin oi se plecara atît de jos,

încît barbile lor maturara podeaua de piatra. La început omul cel mare se încrunta, dar piticii se straduira sa fie cît se poate de politicooi, continuînd sa dea din cap, sa se îndoaie oi sa se plece oi sa-oi fluture scufiile în fa?a genunchilor (dupa cea mai aleasa tradi?ie piticeasca), pîna cînd, în cele din urma, i se descre?i fruntea oi izbucni într-un rîs plin de veselie: erau grozav de caraghiooi.

- Detaoament, chiar ca asta era cuvîntul,s puse, oi înca , detaoament grozav de comic Intra?i voinicilor - pe voi cum va cheama? Nu-mi oferi?i serviciile acum, deocamdata vreau doar numele vostru. ai pe urma sta?i jos oi nu va mai agita?i atît.

- Balin oi Dwalin, spusera cei doi, neîndraznind sa se simta jigni?i, oi se aoezara cu un "buf" oi un aer cam mirat pe podea.

- Ei, oi acum continua, îi spuse Bcorn vrajitorului.

- Unde eram? A, da. Pe mine nu m-au înha?at. Am ucis unul sau doi gnomi cu un fulger...

- Bun! mormai Beorn. Tot serveote la ceva sa fii vrajitor.

- ...oi am intrat pe furio prin crapatura, înainte sa se închida. Am coborît pîna în sala principala, care era plina-ochi de gnomi. Era chiar Marele Gnom acolo, cu treizeci sau patruzeci de garzi înarmate oi mi-am spus: "Chiar daca n-ar fi lega?i unul de altul cu lan?uri, ce poate face o duzina împotriva unei cete atît de mari?"

- O duzina? E prima data cînd aud ca opt fac o duzina. Sau mai ave?i

oi al?i maimu?oi care aoteapta sa iasa din cutie?

- Pai... da, uite au mai venit înca doi, Fili oi Kili, parca ei ar fi, spuse

Gandalf, cînd îi vazu pe cei doi aparînd oi zîmbind în timp ce tot faceau plecaciuni.

- Gata, destul! spuse Beorn. Sta?i jos oi tace?i din gura. Hai, continua, Gandalf. Gandalf îoi continua deci povestea pîna ajunse la lupta din întuneric, descoperirea por?ii de jos oi spaima lor cînd oi-au dat seama ca-l pierdusera pe domnul Baggins.

- Am numarat cî?i sîntem oi am vazut ca nu mai era nici urma de hobbit. Nu mai ramasesem decît paisprezece.

- Paisprezece? E prima data cînd am auzit ca zece minus unu face paisprezece. Fie ca vrei sa spui noua, fie ca nu mi-ai spus înca toate numele celor care alcatuiesc grupul vostru.

- E drept ca nu i-a?i vazut pe Oin oi Gloin. Ah, Doamne, iata-i! Va rog sa-i ierta?i ca va necajesc.

- Las' sa vina cu to?ii! Grabi?i-va. Hai, voi doi, veni?i încoace oi

aoeza?i-va! Dar asculta, Gandalf, chiar oi aoa nu eoti decît dumneata oi zece piti

ci oi hobbitu parasit. Asta nu face decît unsprezece (plus unul pierdut) oi nu paisprezece, sau poate ca vrajitorii numara altfel decît restul lumii. Dar, oricum, contimua-?i povestea.

Deoi nu le aratase mai mult interes fa?a de poveste decît avusese inten?ia sa le arate, Beorn începuse totuoi sa se pasioneze de toate astea.

De fapt, pe vremuri, cunoscuse bine partea mun?ilor pe care o descria

Gandalf. Dadu din cap oi mormai cînd auzi cum reaparuse hobbitul oi cum coborîsera de-a buoilea pe panta lunecoasa plina de pietre, oi cum îi

încercuisera lupii în padure.

Cînd Gandalf povesti cum se ca?arasera în copaci cu to?i lupii aceia la picioare, Beorn se ridica oi începu sa se plimbe murmurînd: "Tare ao fi vrut sa fiu acolo! Le-ao fi dat mai mult decît focuri de artificii!"

- Ei, spuse Gandalf, încîntat sa vada ca povestea lui facea impresie buna, am facut oi eu ce-am putut. Stateam acolo, cu lupii înnebuni?i la picioarele noastre oi cu padurea care începuse sa arda din loc în loc, cînd s-au pornit oi gnomii sa coboare de pe dealuri oi sa ne descopere. Au început sa ?ipe de bucurie oi sa cînte cîntece în care îoi bateau joc de noi.

"Cincisprezece pasarele coco?ate în cinci brazi"...

- Ce Dumnezeu! mormai Beorn. Vrei sa spui ca gnomii nu otiu sa numere? Au ei pacatele lor, dar asta nu... Doisprezece nu-i cincisprezece, oi ei o otiu foarte bine!

- ai eu. Dar mai erau oi Bifur oi Bofur. N-am îndraznit sa vi-i prezint mai devreme, dar uite c-au venit.

ai într-adevar, Bifur oi Bofur îoi facusera apari?ia. "ai eu!" spuse Bombur, gîfîind în urma lor. Era gras oi mai era oi furios ca fusese lasat la urma. Refuza sa mai aotepte cinci minute oi aparu îndata dupa ceilal?i doi.

- Ei, acum sînte?i într-adevar cincisprezece, oi cum gnomii otiu sa numere, îmi închipui ca aotia sînt to?i cei din copaci. ai acum, poate ca ajungem la sfîroitul poveotii fara sa mai fim întrerup?i.

Abia atunci îoi dadu domnul Baggins seama cît de deotept fusese

Gandalf. Întreruperile îi a?î?asera lui Beorn interesul fa?a de poveste, iar povestea îl împiedicase sa alunge piticii din capul locului ca pe niote ceroetori suspec?i. Nu poftea niciodata pe nimeni în casa, decît cînd n-avea

încotro. Pu?inii lui prieteni locuiau la mare distan?a; oi nu invita niciodata la el mai mult de doi în acelaoi timp. ai acum avea cincisprezece straini în tinda.

Cînd vrajitorul ajunse la sfîroitul povestirii, spunînd cum îi salvasera vulturii oi cum îi adusesera pe to?i pîna la Carrock, Soarele coborîse în spatele Mun?ilor Ce?ooi oi umbrele din gradina lui Beorn erau lungi acum.

- Mi-a placut povestea! spuse. De mult n-am mai auzit o poveste atît de interesanta. Daca to?i ceroetorii ar fi în stare sa spuna poveoti atît degrozave, m -ar gasi mai blînd fa?a de ei. S-ar putea, fireote, ca totul sa fie o nascocire, dar povestea merita oricum o masa. Hai sa mîncam.

- Da, va rugam! spusera to?i deodata. ai va mul?umim din suflet!

Înauntru, în sala, se facuse complet întuneric. Beorn batu din palme oi aparura la trap patru ponei albi oi frumooi, oi mai mul?i cîini cenuoii, mari

oi cu trup lung. Beorn le spuse ceva într-o limba ciudata, care semana a sunete de animale transformate în vorbire omeneasca. Ieoira din nou oi se întoarsera aproape imediat, ducînd tor?e în gura, pe care le aprinsera de la foc oi le înfipsera în niote suporturi joase, pe stîlpii care înconjurau caminul central. Cînd voiau, cîinii se puteau ridica pe picioarele dinapoi oi puteau cara lucruri cu labele din fa?a. Scoasera repede niote scînduri oi niote capriori de lînga zidurile laterale oi le instalara în fa?a focului.

Apoi se auzira "mee-mee-mee!" oi în sala aparura niote oi albe ca zapada, conduse de un berbec mare oi negru precum carbunele. Una din ele ducea o pînza alba, brodata pe margini cu siluete de animale; altele purtau pe spatele lor lat tavi cu castroane, farfurii oi cu?ite, oi linguri de lemn, pe care cîinii le luau iute oi le aoezau pe mesele de pe capriori. Mesele erau foarte joase, atît de joase, încît pîna oi Bilbo putea sta comod la ele. Un ponei împinse lînga mese doua banchete joase, late, de papura oi cu picioare mici, scurte oi groase, pentru Gandalf oi Thorin, iar la celalalt capat aoeza fotoliul mare oi negru al lui Beorn pe care acesta se instala întinzîn-du-oi picioarele mari, departe, pe sub masa. Astea erau singurele scaune care existau în sala, joase ca oi mesele, pentru ca animalele nazdravane sa poata servi mai uoor. Dar pe ce se aoezara ceilal?i? Nu-i uitara nici pe ei. Dupa o clipa aparura ceilal?i ponei, rostogolind buca?i de buoteni ca niote tobe, olefuite oi lustruite oi destul de joase chiar oi pentru Bilbo; raspunzînd invita?iei lui Beorn, se aoezara deci cu to?ii la masa: o adunare nu mai avusese loc în sala aceea de ani de zile.

Acolo îoi luara cina; nu mai luasera aoa masa de cînd parasisera Ultima

Casa Îmbietoare oi îoi luasera ramas-bun de la Elrond. În jurul lor pîlpîiau tor?ele oi flacarile din camin, iar pe masa ardeau doua lumînari înalte, rooii, din ceara de albine. Tot timpul cît au mîncat, Beorn le -a spus cu vocea lui joasa ca de tunet poveoti ale meleagurilor salbatice de pe partea asta a mun?ilor oi mai ales poveoti din codrul negru oi periculos la care ajungeai dupa ce mergeai o zi calare oi care se întindea departe, catre miazazi oi miazanoapte, taindu-le drumul spre rasarit, înfricooatorul Codru Întunecat.

Piticii ascultau oi dadeau din barba, caci otiau ca în curînd vor trebui sa se avînte în padurea aceea oi ca, în afara de mun?i, era pericolul cel mai mare din cîte aveau de înfruntat înainte sa ajunga la fortarea?a dragonului.

Dupa ce ispravira masa, începura sa spuna poveoti de-ale lor, dar Beorn devenise somnoros oi nu-i asculta ce spuneau. Vorbeau mai ales despre aur oi argint oi giuvaiere, oi despre lucrurile pe care le faceau, dar pe Beorn parea ca nu-l intereseaza asemenea lucruri: în sala aceea nu era nimic de aur sau de argint oi, cu excep?ia cu?itelor, existau pu?ine lucruri de metal.

Multa vreme au stat la masa cu canile lor de lemn umplute cu hidromel.

Afara se facuse întuneric bezna. Focul din mijlocul salii a fost a?î?at cu butuci noi, facliile s-au stins, iar ei au continuat sa stea la lumina flacarilor pîlpîitoare, cu stîlpii casei în spatele lor, înal?i oi întuneca?i la vîrf ca pomii dintr-o padure. Nu otiu daca a fost vraja sau nu, dar lui Bilbo i s-a parut ca aude un sunet de vînt în ramuri, un vînt ce scutura capriorii, oi ?ipete de bufni?a. Dupa o vreme începu sa mo?aie oi cînd se trezi sarind în sus.

Uoa cea mare scîr?îise oi se crapase. Beorn plecase. Piticii stateau pe jos în jurul focului, cu picioarele încrucioate, oi dupa o clipa începura sa cînte.Multe, multe cîntece, pe care le-au continuat vreme îndelungata. Unele dintre versur

ile lor sunau cam aoa:

Vîntul sufla greu în iarba-nvine?ita. Dar în padure frunza era amu?ita.

În acel loc, umbre pluteau în zi oi-n noapte,

Vie?uitoare negre se furioau prin iarba încîlcita.

Vîntul cobora din mun?ii reci ai serii,

Mugea, se vaita ca valurile marii.

Crengile gemeau oi codrul tot ofta,

Frunzele cadeau pe pamîntul cararii.

Vîntul îoi vedea de drum, de la apus la rasarit,

Miocarea-n codru, toata, în cale-i s-a oprit,

Dar ascu?it, salbatic, aspru.

Se auzea prin mlaotini glasul padurii ce n-a amu?it.

Au sîsîit, plecîndu-se ca niote ciucuri, ierburile,

ai stuful a zanganit - iar vîntul oi-a vazut de drum.

Peste apa-nvolburata oi pe cerurile reci

Nourii se-mpraotiara, rupîndu-oi legaturile.

Vîntul a trecut peste muntele gol oi singuratic, Aruncîndu-se peste vizuina dragonului salbatic,Acolo unde zaceau bolovanii despuia?i

ai aerul se ferea de fumul elfesc.

Lasa omenirea oi-oi lua zborul,

Acoperind marilor nop?ii izvorul.

Luna oi-a înal?at pînzele de-argint în furtuna,

Stelele s-au aprins, dînd luminii ce venea, fiorul.

Bilbo începu din nou sa mo?aie. Deodata, Gandalf se ridica în picioare:

- E timpul sa ne culcam, spuse; noi, dar cred ca nu oi Beorn. Aici, în sala asta, putem dormi bine oi în siguran?a, dar va previn pe to?i sa nu uita?i ce a spus Beorn înainte sa ne paraseasca sa nu umbla?i pe afara decît dupa ce rasare Soarele ca de nu, e riscul vostru.Bilbo descoperi ca se oi facusera paturile într -o parte a salii, pe un fel de platforma ridicata între stîlpi oi peretele exterior. Lui îi pregatisera o saltelu?a de paie oi paturi de lîna. Se cuibari sub ele, fericit. Cu toate ca era vara, focul ardea mocnit oi Bilbo adormi. În timpul nop?ii însa se trezi; din tot focul nu mai ramasesera decît vreo cî?iva taciuni aprinoi, judecînd dupa rasuflarea lor, piticii oi Gandalf dormeau; luna plina, ce privea prin hornul acoperioului, arunca o pata alba pe podea,

Afara se auzeau mîrîituri oi un zgomot de parca s-ar fi încaierat niote animale în dreptul uoii lor. Bilbo se întreba ce o fi, daca nu era cumva

Beorn sub alta înfa?ioare oi daca va intra cumva în casa ca urs oi îi va ucide. Se vîrî sub paturi, ascunzîndu-oi capul oi, în cele din urma, cu toate temerile lui, adormi din nou.

Cînd se trezi, se facuse de mult ziua. Unul dintre pitici, zacînd în

întuneric, cazuse peste el oi se rostogolise cu o izbitura de pe platforma, pepodea. Piticul era Bofur oi tocmai bombanea despre asta cînd deschise Bilbo ochii.

- Scoala, trîntore, spuse Bofur, ca nu-?i mai ramîne nimic de mîncare.

Bilbo sari în sus:

- Mîncare! striga el. Unde e mîncarea?

- Cea mai mare parte, în stomacurile noastre, raspunsera ceilal?i oi care se agitau prin sala. Dar ce-a mai ramas e afara în tinda. L-am tot cautat pe Beorn de cînd a rasarit Soarele, dar nici urma de el pe nicaieri, cu toate ca am gasit masa pusa de cum am ieoit.

- Unde e Gandalf? întreba Bilbo, grabindu-se sa gaseasca ceva de mîncare.

- A, pe undeva, pe afara, îi spusera.

Dar toata ziua aceea, pîna seara, nu vazura nici urma de vrajitor. Tocmai cînd sa apuna Soarele, aparu oi el în sala unde hobbitul oi piticii îoi luau cina, servi?i de animalele nazdravane ale lui Beorn, aoa cum îi servisera toata ziua. Pe Beorn nu-l vazusera oi nici nu auzisera de el din ajun, aoa ca începusera sa fie îngrijora?i

- Unde o fi gazda noastra, oi unde ai fost dumneata toata ziua? îi strigara cu to?ii.

- Va rog sa pune?i întrebarile pe rînd... oi, în orice caz, dupa cina. N-am mîncat nimic de azi-diminea?a.

În cele din urma, Gandalf dadu farfuria oi cana deoparte mîncase doua pîini întregi (cu o gramada de unt oi miere, oi chioleag) oi bause cel pu?in un litru de hidromel, apoi îoi scoase pipa:

- Am sa raspund întîi la întrebarea a doua, spuse, dar, Doamne, ce noroc! Uite un loc minunat ca sa faci rotocoale de fum!

ai, într-adevar, multa vreme n-au reuoit sa mai scoata o vorba de la el; era prea ocupat sa scoata rotocoale de fum pe care le trimitea sa se plimbe

în jurul stîlpilor salii, le dadea fel de fel de forme oi de culori oi, în cele din urma, le facea sa se fugareasca ieoind prin gaura tavanului. De afara trebuie sa fi aratat tare ciudat cum ieoeau aoa, pe neaoteptate, unul dupa altul, verzi, albastre, rooii, cenuoii, argintii, galbene, mari oi mici; cele mici ferindu-se oi trecînd prin cele mari, unindu-se în forma de opturi oi disparînd ca un cîrd de pasari în departare.

- Am gasit urme de urs, spuse el în cele din urma. Trebuie sa fi fost o adevarata întrunire de uroi afara, azi-noapte. Mi-am dat seama imediat ca Beorn n-ar fi putut sa faca singur toate urmele; erau mult prea multe oi mai aveau oi marimi diferite. Eu ao zice ca au fost uroi mici, uroi mari, uroi de marime obionuita oi uroi uriaoi - oi to?i au dansat afara, de seara pîna-n zori. Au venit aproape din toa

te direc?iile, în afara de apus - peste rîu oi dinspre mun?i, în direc?ia aceea nu se vedea decît un singur rînd de urme - oi nu urme care veneau, ci doar urme care plecau. Le-am urmat pîna la Carrock. Acolo au disparut în rîu, iar în partea cealalta a stîncii apa era prea adînca oi prea iute ca sa pot trece. Dupa cum va aminti?i, e destul de uoor sa treci de pe malul asta prin vad pîna la Carrock, dar în partea cealalta e un ?arm stîncos care se ridica din albia plina de vîrtejuri. A trebuit sa merg kilometri întregi pîna sa gasesc un loc unde rîul sa fie destul de lat oi de pu?in adînc ca sa pot trece sau înota, oi pe urma sa ma întorc al?i kilometri pe partea cealalta ca sa gasesc aceleaoi urme. Dar se facuse prea tîrziu sa le urmez mai departe. Mergeau drept înspre padurile de pini, în partea de rasarit a Mun?ilor Ce?ooi, unde am avut mica noastra petrecere cu lupii, alaltaieri-noapte. ai cu asta cred ca v-am raspuns laprima întrebare, spuse Gandalf în încheiere oi multa vreme nu mai scoase nici o vorba.

Bilbo credea ca otie ce-a vrut sa spuna vrajitorul.

- Ce ne facem, striga el, daca ne aduce to?i lupii oi gnomii aici? Ne prind oi ne ucid. Credeam c-a?i spus ca nu-i prieten cu ei.

- Sigur ca nu e! Lasa prostiile! Ar fi mai bine sa te culci, ca ?i-e mintea cam adormita.

Hobbitul tacu ruoinat, oi, cum nu avea altceva de facut, se culca. În timp ce piticii continuau sa cînte, adormi framîntîndu-oi mintea în legatura cu Beorn oi avu un vis cu sute de uroi negri care dansau dansuri încete oi greoaie, învîrtindu-se în curte la lumina Lunii. Se trezi apoi cînd dormeau to?i ceilal?i oi auzi acelaoi scîr?îit, aceleaoi încaierari, aceleaoi fornaituri oi mormaituri ca în noaptea din ajun.

A doua zi de diminea?a, îi trezi pe to?i chiar Beorn în persoana.

- Aoadar, sînte?i înca aici to?i! spuse. Apoi, ridicînd hobbitul în bra?e,

începu sa rîda. Dupa cîte vad înca nu te-au mîncat lupii sau gnomii, sau uroii cei rai. ai împunse cu degetul jiletca domnului Baggins, cu o lipsa totala de respect. Iepuraoul a papat pîine oi miere oi s-a facut din nou gras

oi frumos, chicoti el. Hai sa mai manînci pu?in.

Se dusera deci cu to?ii cu el la masa. De asta data, Beorn era foarte bine dispus; da, parea extrem de vesel oi-i facu pe to?i sa rîda cu poveotile lui caraghioase, oi nici n-au trebuit sa se întrebe multa vreme unde fusese sau de ce era atît de dragu? cu ei, ca le-a spus-o chiar el, imediat. Trecuse rîuloi se întorsese în mun?i - va da?i deci seama ca se mioca foarte repede, cel pu?in cînd avea forma de urs. Ajungînd în poiana arsa a lupilor, descoperise

îndata ca o parte din povestea lor era adevarata; dar mai descoperise oi altele: prinzînd un lup oi un gnom hoinarind prin padure, aflase o gramada de lucruri. Patrulele de gnomi tot mai umblau dupa pitici cu lupii oi erau

înnebuni?i de furie ca Marele Gnom fusese ucis, ca mai-marelui lupilor i se arsese nasul oi ca fulgerele vrajitorului ucisesera mul?i dintre supuoii sai cei mai de încredere. Atîta îi spusesera lui Beorn dupa ce îi silise s -o faca, dar el era sigur ca mai pregateau oi alte rele oi ca întreaga armata a gnomilor, alia?i cu lupii, aveau de gînd sa dezlan?uie curînd un mare atac pe meleagurile umbrite de mun?i, ca sa-i gaseasca pe pitici sau sa se razbune pe oamenii sau pe fapturile care traiau acolo oi care îoi închipuiau ei ca-i adapostesc.

- Povestea aceea a voastra mi-a placut mult, le spuse Beorn, dar acum, cînd sînt convins ca e adevarata, îmi place oi mai mult. Va rog sa ma ierta?i ca nu v-am crezut pe cuvînt. Daca a?i trai lînga Codrul Întunecat, nu v-a?i

încrede în cuvîntul nimanui pe care nu-l cunoaote?i ca pe un frate sau chiar mai bine. Dar aoa stînd lucrurile, va pot spune doar ca am alergat acasa cît am putut de repede, sa ma asigur ca sînte?i în siguran?a oi sa va ofer tot ajutorul de care sînt în stare. De acum încolo o sa-mi schimb parerea despre pitici. L-au ucis pe Marele Gnom! spuse el chicotind fioros, ca pentru el.

- Ce a?i facut cu gnomul oi cu lupul? întreba Bilbo din senin.

- Veni?i sa vede?i! zise Beorn oi ei îl urmara în spatele casei.

Capul unui gnom statea înfipt de cealalta parte a por?ii, iar pu?in mai departe era o blana de lup, batuta în cuie pe un copac. Era cumplit sa-l ai pe Beorn drept duoman. Dar acum le era prieten, oi Gandalf se gîndi ca ar fi în?elept sa-i spuna toata povestea oi scopul calatoriei lor, ca sa ob?ina de la el tot ajutorul pe care putea sa-l dea.Iata ce le-a fagaduit: va da fiecaruia cîte un ponei oi lui Gandalf un cal, sa mearga pîna la Codru, oi-i va încarca cu merinde care sa le ajunga, cu cumpatare, saptamîni întregi; va împacheta merindele astfel încît sa fie cît mai uoor de carat - nuci oi faina, borcane sigilate cu fructe uscate oi vase rooii de pamînt pline cu miere, oi prajituri coapte de doua ori, ca sa ramîna multa vreme gustoase oi din care sa ajunga sa manînci cîte pu?in ca sa-?i?ina multa vreme de foame. Re?eta lor era una dintre tainele lui Beorn; dar, în orice caz, aveau miere, aoa cum aveau aproape toate felurile lui de mîncare, oi erau bune la gust, cu toate ca-?i faceau sete. De apa nu aveau nevoie pîna la padure - le spuse - caci erau o gramada de izvoare oi pîraie pe drum.

- În schimb, calatoria voastra prin Codrul Întunecat va fi neplacuta, grea oi periculoasa, continua el. Acolo nu gasi?i nici apa, nici de ale gurii. Nu-i înca vremea nucilor (cu toate ca, pîna ajunge?i în cealalta parte a padurii, s -ar putea sa oi treaca vremea lor) oi nucile sînt, poate, singurul lucru din tot ce creote acolo care se poate mînca; în padurea asta salbati-ciunile sînt tainice, crude oi ciudate. Am sa va dau burdufuri de piele în care sa cara?i apa oi am sa va dau oi niote arcuri cu sage?i. Dar tare ma mai

îndoiesc ca ceea ce ve?i gasi în Codrul Întunecat ar fi bun de mîncat sau de baut. E un pîrîu acolo - îl otiu - e negru oi învolburat oi curge de-a curmezioul drumului. Nu cumva sa be?i de acolo sau sa va scalda?i în el, ca am auzit ca e fermecat, te vlaguieote oi te face sa ui?i de toate. ai în umbrele negre de acolo nu cred ca o sa pute?i ucide ceva hranitor sau nehranitor fara sa va departa?i de drum. ai asta NU TREBUIE S-O FACE?I, cu nici un chip. Astea sînt toate sfaturile pe care vi le pot da. Dupa ce intra?i în padure, nu va mai pot ajuta; va trebui sa va bizui?i pe norocul oi curajul vostru oi pe merindele pe care vi le-am dat. ai cînd ajunge?i la intrarea în padure, va rog sa-mi trimite?i calul oi poneii înapoi. Va doresc drum bun oi, daca va întoarce?i vreodata pe aici, sa oti?i ca pentru voi uoa mea e oricînd deschisa.

I-au mul?umit, fireote, cu o gramada de plecaciuni oi de saluturi, sco?îndu-oi scufiile oi spunînd: "Supusul dumneavoastra, oh, stapîn al marilor sali de lemn!" dar cuvintele lui grave îi cam facusera sa-oi piarda curajul oi sim?ira cu to?ii ca aventura era mult mai periculoasa decît îoiînchipuisera oi, în plus, chiar daca aveau sa învinga toate pericolele de pe drum, la capatul lui îi aotepta dragonul.

Toata diminea?a aceea oi-au petrecut-o facînd pregatiri. Pu?in dupa orele douasprezece au mîncat cu Beorn pentru ultima data, oi dupa masa s-au urcat pe armasarii pe care-i împrumutasera de la el oi, luîndu-oi ramas-bun de mai multe ori, au ieoit calare pe poarta lui, în pas sus?inut.De îndata ce au trecut de gardurile lui înalte, la rasarit de pamînturile lui împrejmuite, au cotit-o spre nord, apoi au mers pe un drum înspre nord-vest. Urmînd sfatul lui

Beorn, nu se mai îndreptara catre poteca principala a padurii, la miazazi de pamînturile blanarului. Daca ar fi putut urma Trecatoarea înalta, un drum i-ar fi dus în josul unui pîrîu care cobora din mun?i oi se unea cu Rîul cel Mare, cu Anduinul, mai mul?i kilometri la sud de Carrock. În punctul acela era un vad adînc, pe care l-ar fi putut trece daca ar mai fi avut poneii, oi dincolo de el era un drum care ducea înspre padure oi înspre capatul vechiului ei drum. Dar Beorn îi prevenise ca pe drumul acela umblau tot timpul gnomii, iar, dupa cîte auzise el, poteca propriu-zisa a padurii era acoperita cu balarii oi în partea dinspre rasarit nici nu mai era folosita, ducînd la niote mlaotini pe unde nu se putea trece oi unde nu mai existau de mult poteci. Drumul se deschidea la rasarit,într-un loc care se afla departe, la sud de Muntele Singuratic, ceea ce însemna ca, dupa ce ar fi ajuns în partea cealalta, ar mai fi trebuit sa faca un drum lung oi greu înspre nord. La nord de Carrock, liziera Codrului

Întunecat se apropia de malurile Rîului cel Mare, oi cu toate ca aici oi mun?ii coborau apropiindu-se de ele, Beorn îi sfatuise sa aleaga drumul

asta; caci într-un loc, la o distan?a de cîteva zile calare la nord de Carrock, se afla începutul unei poteci mai pu?in cunoscute, care trecea prin Codrul Întunecat oi îi ducea direct pîna la Muntele Singuratic.

"Gnomii, le spusese Beorn, nu vor îndrazni sa treaca Rîul cel Mare mai aproape de doua sute de kilometri la nord de Carrock oi nici sa se apropie de casa mea e bine pazita noaptea - dar eu, în locul vostru, ao îndemna caii sa alerge; ca, daca au de gînd sa atace curînd, trec rîul la sud oi încep sa cutreiere toata marginea padurii oi încearca sa va izoleze, iar lupii wargi alearga mai iute decît calu?ii mei. Totuoi, sînte?i mai în siguran?a daca merge?i spre nord, cu toate ca vi s-ar putea parea ca va întoarce?i iar lînga fortare?ele lor; caci la asta se aoteapta ei cel mai pu?in, oi drumul pîna la voi, ca sa va prinda, va fi astfel mai lung. ai acum pleca?i cît pute?i de repede."

Iata de ce înaintau acum în tacere, galopînd ori de cîte ori gaseau pamînt neted oi acoperit cu iarba: în stînga înso?indu-i mun?ii negri iar în departare aparînd dunga Anduinului, cu copaci pe mal, care se apropiau din ce în ce. Cînd o pornisera, Soarele abia se îndreptase catre apus, oi pîna seara aoternu aur pe pamîntul din jurul lor. Era greu sa te gîndeo?ti ca în spatele lor puteau fi gnomi care sa-i urmareasca, oi cînd se departara la mul?i kilometri de casa lui Beorn, începura iar sa cînte oi sa vorbeasca, oi sa uite de cararea întunecata a padurii, care-i aotepta. Dar seara, cînd se lasa întunericul oi vîrfurile mun?ilor pareau înfricooatoare în lumina apusului, îoi stabilira o tabara, pusera pe unul dintre ei de veghe, iar ceilal?i adormira agita?i, cu vise în care-i urmareau urlete de lupi oi ?ipete de gnomi.

A doua zi de diminea?a însa zorile se ivira stralucitoare oi senine.

Pamîntul era învaluit de o cea?a alba ca de toamna oi aerul era rece, dar curînd Soarele aparu roou la rasarit oi pîcla se risipi; umbrele erau înca lungi cînd o pornira din nou la drum. Îoi continuara drumul înca doua zile, calare, nevazînd nimic în afara de iarba oi de flori, oi de pasari, oi de pomi risipi?i în jur, oi, pe alocuri, de turme mici de caprioare roocate pascînd sau stînd în miez de zi la umbra. Bilbo vedea din cînd în cînd coarnele caprio-rilor ?îonind din iarba înalta, la început crezuse ca sînt crgi uscate de copac.

A treia seara, erau atît de nerabdatori oi se grabeau atît de tare - caci

Beorn le spusese ca e bine sa ajunga la marginea padurii devreme, a doua zi de diminea?a -, încît îoi continuara drumul dupa apusul Soarelui, noaptea, sub lumina Lunii. Cînd începu sa scada lumina, lui Bilbo i se paru mereu ca vede, undeva, la dreapta sau la stînga, forma întunecata a unui urs mare, care parea ca umbla dupa prada în aceeaoi direc?ie cu ei. Dar cînd îndrazni sa-i pomeneasca lui Gandalf de asta, vrajitorul îi raspunse doar: "Ssst, Fa-te ca nu observi".

A doua zi, o pornira înainte de a miji zorile, cu toate ca avusesera o noapte scurta. De îndata ce se facuse lumina, vazusera padurea venindu-le, ca sa spunem aoa, în întîmpinare, sau aoteptîndu-i ca un zid negru oi încruntat în fa?a. Terenul începu sa urce oi sa tot urce, oi lui Bilbo i se paru ca se aoterne tacere în jurul lor. Pasarile începura sa cînte mai rar, cerbii disparura oi nu se mai vedeau nici macar iepurii. Dupa-masa ajunsera lageana Padurii Întunecate oi se odihnira sub crengile mari ale copacilor din margine, care atîrnau deasupra lor. Copacii aveau trunchiuri uriaoe oi noduroase crengi rasucite, frunze lunguie?e oi întunecate la culoare. Pe trunchiuri creotea iedera care se tîra apoi pe jos.

- Ei, asta e Codrul Întunecat, spuse Gandalf. Cea mai mare parte din-tre padurile de la miazanoapte. Sper ca va place cum arata. Acum trebuie sa trimite?i înapoi calu?ii aotia minuna?i, pe care i-a?i luat cu împrumut.

Piticii ar fi vrut grozav sa protesteze, dar vrajitorul le spuse ca trebuie sa fie nebuni:

- Beorn nu e chiar atît de departe pe cît va închipui?i oi oricum e mai bine sa va ?ine?i fagaduiala, caci e un duoman foarte rau. Daca n-a?i vazut seara, dupa ce se întuneca, un urs mare mergînd cu noi sau stînd la dis-tan?a în lumina lunii oi pîndindu-ne tabara, înseamna ca domnul Baggins are ochi mai patrunzatori ca ai vootri. De altfel, ursul nu numai ca va pazea

oi va calauzea, dar nici nu voia sa piarda poneii din ochi. O fi Beorn priete-nul vostru, dar animalele oi le iubeote ca pe copiii lui. Nici nu va închipui?i ce favoare v-a facut sa va lase sa-i încaleca?i calu?ii oi sa merge?i cu ei atît de departe oi de iute, oi nici ce vi s-ar întîmpla daca a?i încerca sa intra?i cu ei în padure.

- Dar atunci, cu calul dumneavoastra cum ramîne, întreba Thorin, de ce n-a?i pomenit ca-l restitui?i?

- N-am pomenit, fiindca nu-l restitui.

- Dar dumneavoastra n-a?i fagaduit?

- Las' ca am eu grija de asta. Nu-i restitui calul fiindca mai umblu cu

el.

Atunci îoi dadura seama ca Gandalf avea inten?ia sa-i paraseasca taman la marginea Codrului Întunecat, oi îi apuca disperarea. Dar nimic din ce i-au spus nu l-a facut sa-oi schimbe hotarîrea.

- V-am mai spus o data toate astea, cînd am aterizat pe Carrock, zise.

N-are rost sa mai discutam. Dupa cum v-am mai spus, am niote treburi urgente în sud. ai-am întîrziat oi aoa, batîndu-mi capul cu voi. S-ar putea sa ne mai întîlnim înainte sa se sfîroeasca toata povestea, dupa cum s-ar putea fireote sa nu ne mai întîlnim niciodata. Asta depinde de norocul, de vitejia oi de mintea voastra. Îl trimit pe domnul Baggims cu voi. V-am mai spus oi înainte ca are calita?i mult mai mari decît va închipui?i, oi curînd o sa le descoperi?i oi voi. Hai, Bilbo, curaj, nu mai face mutra asta mohorîta! ai tu, Thorin, oi voi ceilal?i, înveseli?i-va! La urma urmei, e expedi?ia voastra. Gîndi?i-va la comoara care va aoteapta la sfîroit oi uita?i de padure

oi de dragon, macar pîna mîine diminea?a!

Cînd se facu "mîine diminea?a", le spuse din nou acelaoi lucru. Aoa ca nu le ramases

e altceva de facut decît sa-oi umple burdufurile cu apa, de la un izvor limpede pe care îl gasira lînga intrarea în padure, oi sa descarce calu?ii. Îoi împar?ira traistele cît mai echitabil, cu toate ca Bilbo se gîndi ca ceea ce avea el de carat era prea greu oi prea obositor oi nu-i placea deloc ideea sa-oi tîrasca picioarele kilometri în oir cu toate astea în spinare.

- N-ave?i nici o grija, spuse Thorin, ca se vor uoura fara sa vrem. Nu va trece mult oi merindele noastre vor începe sa scada, oi atunci ne va parea rau ca traistele noastre nu-s mai grele.

În cele din urma îoi luara ramas-bun de la ponei oi îi întoarsera cu capul spre casa. Calu?ii o pornira în trap vesel, parînd încînta?i sa întoarca spatele umbrelor din Codrul Întunecat. Bilbo ar fi putut jura ca, o data cu plecarea calu?ilor, ceva care semana cu un urs parasi umbra copacilor oi o porni repede în urma lor, tîrindu-oi picioarele.Atunci îoi lua ramas-bun de la ei oi Gandalf. Bilbo se aoezase pe pamînt, foarte nefericit oi gîndindu-se ce bine ar fi fost dac -ar fi putut sta oi el lînga vrajitor, pe calul lui înalt. Intrase pu?in în padure dupa masa de diminea?a

(o masa foarte saracacioasa) oi i se paruse întunecata ca noaptea oi plina de mister. "Î?i da sentimentul ca ceva sta la pînda oi aoteapta", îoi spuse în sinea lui.

- La revedere! îi spuse Gandalf lui Thorin. ai voua tuturor, la revedere! Drumul vostru merge acum drept înainte prin padure. Dar sa nu parasi?i poteca! Daca o parasi?i, nu mai ave?i decît una la o mie oanse s-o regasi?i sau sa mai ieoi?i vreodata din Codrul Întunecat; oi atunci nu cred ca eu sau altcineva o sa va mai vada vreodata.

- Trebuie neaparat sa trecem prin padure se vaita hobbitul.

- Da, trebuie, spuse vrajitorul, daca vre?i sa ajunge?i în partea cealalta. Ori trece?i prin padure, ori renun?a?i la ceea ce cauta?i. ai n-am sa te las sa te retragi tocmai acum, domnule Baggins. Mi-e ruoine sa vad ca te gîndeoti la una ca asta. Trebuie sa ai grija de to?i piticii aotia, în locul meu, spuse el, rîzînd.

- Nu, raspunse Bilbo, n-am vrut sa ma retrag. Am întrebat doar daca exista vreun drum ocolit.

- Exista, daca vrei sa faci un ocol de patru sute de kilometri spre miazanoapte oi de doua ori pe atît spre miazazi. Dar nici ala nu-i prea sigur.

Prin par?ile astea nu exista drumuri sigure. Nu uita?i ca a?i trecut de marginea ?inutului Salbatic oi ca va pîndesc fel de fel de distrac?ii, oriunde v-a?i duce. Nici n-a?i apuca sa înconjura?i Codrul Întunecat dinspre miazanoapte, oi v-a?i trezi în mijlocul Mun?ilor Ce?ooi, care sînt de-a dreptul în?esa?i de gnomi oi paragnomi, oi fel de fel de monotri, dintre cei mai fiorooi. Ca s-o pute?i înconjura pe la miazazi, trebuie sa intra?i în ?ara Necromantului; oi nici chiar dumneata, Bilbo, n-ai nevoie de mine ca sa-?i spun ce-i cu vrajitorul asta hain. Nu va sfatuiesc sa va apropia?i de locurile strajuite de Turnul lui Negru. ?ine?i-va de poteca din padure, pastra?i-va umorul oi speran?ele, oi, cu o felie serioasa de noroc, a?i putea sa ieoi?i de aici într-o zi oi sa vede?i Mlaotinile Întinse, la picioarele voastre, oi dincolo de ele, departe, sus, înspre rasarit, Muntele Singuratic, unde traieote dragalaoul Smaug, care sper ca nu va aoteapta.

- Tare ne mai încurajezi, n-am ce spune, mormai Thorin. La revedere!

Daca tot nu vii cu noi, mai bine pleaca oi nu mai spune nimic.

- Bine, atunci drum bun; oi chiar bun sa fie, spuse Gandalf oi întorcînd calul coborî în

spre Soare-apune.

Dar nu rezista tenta?iei de a avea el ultimul cuvînt. Înainte sa se fi departat prea tare ca sa mai poata fi auzit, se întoarse oi, ducînd mîinile la gura, striga ceva. Vocea ajunse la urechile lor, pierduta: "La revedere, fi?i cumin?i, ave?i grija de voi - oi NU PARASI?I CARAREA".

Apoi se departa în galop oi curînd disparu cu totul. "Bine, bine, la revedere oi pleaca odata!" mormaira piticii, cu atît mai furiooi, cu cît erau, într-adevar, plini de spaima ca-l pierdusera. Acum începea partea cea mai periculoasa a calatoriei. Îoi pusera fiecare bocceaua cea grea oi burduful cu apa pe umar oi întorcînd spatele luminii care încalzea pamînturile de afara, se cufundara în codru.

VIII

MUaTE aI PAIANJENIÎNAINTAU ÎN aIR, unul dupa altul. Intrarea potecii, care dadea într-un tunel întunecat, era ca un fel de arc, format din doi copaci mari care se

înclinau unul catre celalalt, prea batrîni oi înabuoi?i de iedera oi cu prea mul?i licheni ca sa aiba mai mult de cîteva frunze înnegrite. Poteca însaoi era îngusta oi oerpuia pe dupa trunchiurile copacilor. Curînd, lumina de la intrarea padurii paru ca ramîne departe, în urma lor, ca o gaura mica oi stralucitoare; tacerea era atît de adînca, încît, înaintînd, picioarele lor pareau sa bufneasca, în timp ce to?i copacii se aplecau peste ei oi îi ascultau.

Dupa ce li se obionuisera ochii cu întunericul, reuoira sa vada la o oarecare distan?a, de o parte a cararii, un fel de licarire verde, întunecata.

Din cînd în cînd cîte o raza sub?ire de Soare, care avea norocul sa se furioeze printr -o deschizatura în frunzioul care se afla departe, deasupra lor, oi norocul oi mai mare sa nu se rataceasca printre crengile încîlcite oi printre ramurelele încurcate de dedesubt, se înfigea sub?ire oi stralucitoare în pamîntul din fa?a lor. Dar asta se întîmpla rar oi, pu?in mai departe,

înceta cu totul.

În padure erau veveri?e negre. ai cînd ochii patrunzatori ai lui Bilbo se obionuira cu întunericul, începu sa le zareasca de cîte ori treceau repede poteca oi o zbugheau în dosul trunchiurilor de copaci. Mai erau oi sunete ciudate, mîrîituri, zgomot de încaierare oi de paoi care alergau pe sub arborioi pe frunzele cazute care zaceau în mormane groase pe pamîntul padurii; dar cine oi ce faceau acele zgomote, asta nu putea sa vada. Cel mai scîrbos lucru din tot ce-au vazut au fost pînzele de paianjen negre oi dese, cu fire foarte groase, întinse de cele mai multe ori de la un copac la altul sauîncîlcite în ramurile joase ale arborilor, în dreapta oi în stînga potecii. De-a curmezioul potecii însa nu era nici urma; nu reuoeau sa-oi dea seama daca ramasese libera din cauza animalelor sau a altor pricini.

Nu trecu mult oi începura sa urasca padurea cu aceeaoi patima cu care urîsera galeriile gnomilor, dar aveau oi mai pu?ine speran?e ca ar putea ajunge vreodata la capatul ei. ai totuoi trebuiau sa mearga mai departe, mult dupa ce începuse sa li se faca rau de dorul Soarelui, oi al cerului, oi al vîntului care sa le mîngîie fa?a. Sub acoperioul padurii aerul statea nemio-cat, totul parea întunecat, înabuoitor oi încremenit pentru totdeauna. O sim?eau chiar oi piticii, care erau obionui?i cu sapatul tunelelor oi care traiau uneori multa vreme fara sa vada lumina Soarelui; dar hobbitul, caruia îi placeau gaurile doar ca locuin?a, iar nu ca sa-oi petreaca în

ele zilele de vara, sim?i cum treptat, treptat se înabuoa.

Cel mai rau era noaptea. Se facea întuneric bezna - nu ceea ce numi?i de obicei bezna, ci o bezna adevarata; atît de neagra, încît nu mai puteai sa desluoeoti chiar nimic. Bilbo încerca sa-oi miote mîna în fa?a nasului, dar nu reuoi s-o vada deloc. De fapt, poate ca nu e corect sa spui ca nu vedeau nimic; vedeau ochi. Dormeau to?i strîns cuibari?i unul lînga altul, facînd de paza cu rîndul; cînd îi veni rîndul lui Bilbo, vu în întunericul care-i

învaluia licariri oi, din cînd în cînd, perechi de ochi galbeni sau rooii sau verzi, care îl fixau de la mica distan?a, dupa care paleau încet oi dispareau; o clipa mai tîrziu începeau iaraoi sa luceasca în alta parte. Uneori luceau sus, pe ramuri, chiar deasupra lui; oi asta îl înspaimînta cumplit. Dar ochii care i se pareau cei mai nesuferi?i erau niote ochi palizi oi bulbuca?i. "Ochi de insecta, se gîndi el, nu ochi de animal, parca sînt mult prea mari."

Cu toate ca nu era înca foarte frig, încercara noaptea sa aprinda focuri de tabara, dar renun?ara repede. Focurile pareau sa atraga sute de ochi înjurul lor, deoi fapturile, fie ele ce-or fi fost, aveau grija sa nu li se vada niciodata trupurile în pîlpîirea slaba a flacarilor. Ce era oi mai rau e ca atrageau mii de fluturi cenuoii sau negri, unii mari, aproape cît mîna, care bateau din aripi oi bîzîiau pe lînga urechile lor. Asta nu puteau suporta, dupa cum nu suportau nici liliecii uriaoi, negri ca un joben: aoa ca renun-?ara la foc oi mo?aira noapte de noapte în întunericul adînc oi ireal.

Toate astea continuara un timp care lui Bilbo i se paru o veonicie; oi îi era mereu foame, caci îoi dramuiau merindele cu mare grija. Chiar oi aoa, pe masura ce treceau zilele oi vedeau ca padurea nu se schimba cu nimic,

începura sa fie îngrijora?i. Merindele nu vor ajunge la nesfîroit; de fapt, începura chiar sa scada. Încercara sa traga în veveri?e, dar pîna sa ajunga sa doboare una pe poteca, pierdura o gramada de sage?i. Apoi, cînd au

înfipt-o oi au încercat s-o manînce, oi-au dat seama ca avea un gust îngro-zitor, aoa ca au renun?at sa le mai vîneze.

Le era oi sete, caci nu prea aveau apa oi de cînd intrasera în padure nu vazusera nici un izvor oi nici un pîrîu. Cam aoa stateau lucrurile cînd, într-o zi, descoperira o apa curgatoare, care le taia drumul. Curgea repede, cu putere, oi drept de-a curmezioul potecii, dar era destul de îngusta oi era neagra sau în orice caz aoa parea, în umbra. Noroc ca îi prevenise Beorn ca altfel ar fi baut, oricare i-ar fi fost culoarea, oi oi-ar fi umplut oi cîteva dintre burdufurile goale. Dar aoa, se gîndira doar cum sa faca sa treaca pe malul celalalt fara sa se ude. Existase cîndva un pod de lemn, dar putrezise oi cazuse, oi nu mai ramasesera decît stîlpii rup?i lînga mal.

Bilbo, îngenunchind la margine oi uitîndu-se atent înaintea lui. striga:

- E o barca lînga celalalt mal. Ce bine ar fi fost sa fie de partea asta!

- Cît crezi ca e pîna acolo? întreba Thorin, caci între timp îoi dadusera seama ca, dintre to?i, Bilbo avea ochii cei mai patrunzatori.

- Pu?in! Cel mult zece metri.

- Zece metri? Eu ao fi zis ca sînt cel pu?in treizeci, dar ochii mei nu mai vad ca acum o suta de ani. Oricum, e totuna daca sînt zece sau o suta de metri. Nu putem sari pe partea cealalta oi nu cred ca-i bine sa îndraznim sa trecem prin apa cu piciorul sau înot. - atie vreunul dintre voi sa arunce o frînghie?

- La ce bun? Barca e sigur priponita chiar daca reuoim s-o aga?am, lucru de care ma îndoiesc

- Nu cred ca e priponita, spuse Bilbo, deoi la lumina asta nu-mi pot da seama precis, dar mie mi se pare ca abia a fost trasa la mal, care, tocmai în locul unde coboara drumul pîna la apa, e destul de jos.

- Dori e cel mai puternic dintre noi, iar Fili e cel mai tînar oi are vederea cea mai buna, spuse Thorin. Ia vino-ncoace, Fili, oi vezi daca po?i zari barca de care vorbeote domnul Baggins.

Fili spuse ca da. Dupa ce studie multa vreme locul, ca sa-oi dea seama de direc?ie, îi puse pe ceilal?i sa-i aduca o frînghie. Aveau mai multe frînghii

oi la capatul celei mai lungi legara unul dintre cîrligele mari de fier pe care le folosisera ca sa-oi prinda rani?ele de curelele de la umeri. Fili lua cîrligul

în mîna, îl legana o clipa, apoi îl arunca de cealalta parte a apei.

Cîrligul facu, pleosc! în apa.

- Prea aproape, spuse Bilbo, uitîndu-se atent în fa?a lui. Înca vreo doi metri oi ai fi nimerit drept în barca. Mai încearca o data. Nu cred ca apa e atît de vrajita, încît sa-?i faca rau daca atingi pu?ina frînghie uda.

Fili trase cîrligul înapoi oi-l scoase din apa, dupa ce oovai totuoi o clipa.

Apoi îl arunca cu putere oi mai mare.- Mai încet! spuse Bilbo. Ca acu' ai nimerit pe partea cealalta, drept în padure. Hai, trage binioor.

Fili trase încet de frînghie oi dupa un timp Bilbo spuse:

- Uourel! Cîrligul e acum pe barca. Sa speram ca se aga?a de ea.

Se aga?a. Frînghia se încorda, dar Fili trase în zadar. Îi veni într-ajutor

Kili, apoi Oin oi Gloin. Au tras oi au tot tras pîna cînd au cazut cu to?ii pe spate. Bilbo însa era cu ochii în patru, aoa ca prinse frînghia oi cu o bucata de ba? respinse barcu?a neagra care se apropia în graba de-a curmezioul apei. "Ajutor!" striga, oi Balin reuoi tocmai la timp sa prinda barca înainte s-o ia la vale, dusa de curent.

- Deci era priponita, spuse el, uitîndu-se la bareta rupta, care tot se mai balabanea. Frumos a?i tras, baie?i, oi bine ca frînghia noastra a fost mai tare.

- Cine trece primul? întreba Bilbo.

- Eu, raspunse Thorin, oi dumneata vii cu mine, împreuna cu Fili oi

Balin. Mai mult nu ?ine barca. Dupa noi o sa vina Kili oi Oin oi (Glom oi Don, oi pe urma Ori oi Nori, Bifur oi Bofur, oi la urma o sa vina Dwalin oi Bombur.

- Eu sînt întotdeauna ultimul oi nu-mi place deloc! spuse Bombur. Azi sa treaca altul la rînd.

- N-ai decît sa slabeoti. Aoa cum eoti acum, trebuie sa vii cu ultima barca, cu încarcatura cea mai uooara. ai nu bombani împotriva ordinelor, c-o pa?eoti.

- N-avem vîsle. Cum sa ajungem pe malul celalalt? întreba hobbitul.

- Mai da?i-mi o frînghie lunga oi înca un cîrlig, spuse Fili, oi cînd totul

fost gata, a aruncat frînghia în întuneric, cît s-a priceput el de sus. ai vazînd ca nu mai cade la loc, au în?eles ca trebuie sa se fi prins de ramuri. Acum urca?i-va, spuse Fili, oi unul dintre noi sa traga de sfoara care s-a aga?at de copacul de pe malul celalalt. Iar altul trebuie sa ?ina cîrligul pe care l-am folosit prima data, oi, dupa ce o sa fim în siguran?a pe partea cealalta, îl prinde de barca oi voi ceilal?i o trage?i înapoi.

ai aoa se trezira curînd cu to?ii pe celalalt mal, în siguran?a, scapa?i de apa fermecata. Dwalin tocmai se ca?arase pe mal, cu frînghia înfaourata pe bra?, oi Bombur (care continua sa bombane) se pregatea sa-l urmeze, cînd li se întîmpla totuoi un necaz. Se auzi un zgomot grabit de copite pe cararea din fa?a lor. ai din întuneric aparu deodata un cerb care alerga în goana. Se napusti printre pitici, îi dadu jos ca pe niote popice oi se încorda sa sara.

Sari foarte sus oi trecu de partea cealalta a apei cu un salt puternic. Dar nu ajunse cu bine acolo. Thorin era singurul care ramasese în picioare oi-oi pastrase calmul. Îndata dupa ce debarcasera, îoi îndoise arcul oi fixase o sageata, sa fie pregatit în caz ca ar fi aparut vreun pazitor ascuns al barcii. Arunca deci o sageata iute drept în fiara saritoare, care, ajungînd pe celalalt mal, se poticni. Umbrele o înghi?ira, dar auzira sunet de copite care se

împleticesc oi apoi se opresc cu totul.

Dar înainte ca piticii sa poata scoate vreun strigat de bucurie, îl auzira pe Bilbo sco?înd un vaiet îngrozitor care îi facu sa uite cu desavîroire vînatul. "A cazut Bombur în apa, se îneaca'" striga. ai din pacate, chiar aoa

oi era. Cînd se napustise cerbul asupra lui, sarind peste el, Bombur abia pusese piciorul pe pamînt. Piticul se împiedicase, împingînd barca de la mal; dupa care se rostogolise în apa neagra, mîinile lui lunecînd pe rada-cinile vîscoase de pe margine, iar barca se departase rotindu-se încet oi în cele din urma disparuse.Cînd ajunsera alergînd la mal, i se mai vedea doar caciuli?a deasupra apei. Îi aruncara repede o frînghie cu un cîrlig. O prinse oi piticii îl trasera la mal. Era, bineîn?eles, murat de la par pîna la cizme, dar asta nu era cel mai rau. Cînd îl întinsesera pe mal, dormea adînc oi strîngea frînghia atît de tare, încît n-au reuoit în nici un fel sa i-o i oi cu toate încercarile lor de a-l trezi, continua sa doarma dus.Stateau apleca?i asupra lui, blestemîndu-oi soarta oi lipsa lui de îndemî-nare, oi vaicarindu-se ca pierdusera barca fara de care nu se mai puteau

întoarce pe celalalt mal sa caute cerbul, cînd li se paru ca aud un sunet vag de goarne în padure oi latratul unor cîini în departare. Tacura cu to?ii, vrînd sa asculte; oi cum stateau aoa, li se paru ca aud zgomotul unei cete mari de vînatori care trecea pe la miazanoapte, dar nu vazura nimic.

Ramasera multa vreme pe loc, fara sa îndrazneasca sa faca nici o mio-care. Bombur continua sa doarma, cu un zîmbet pe fa?a lui rotunda, de parca nici nu i-ar fi pasat de necazurile care-i copleoeau. Deodata, în fa?a lor, pe carare, aparura niote caprioare albe, de fapt o caprioara oi cî?iva cerbi tineri, albi ca zapada, tot atît de albi, pe cît fusese primul cerb de

închis la culoare. Luceau în umbra. ai înainte ca Thorin sa poata striga, trei dintre pitici sarisera în picioare oi dadusera drumul la sage?i. Nici una nu paru sa ajunga la ?inta. Caprioarele se întoarsera oi disparura printre copaci, tot atît de tacute cum venisera. Piticii continuara sa trimita sage?i în direc?ia lor, dar în zadar!

- Opri?i-va! Opri?i-va! striga Thorin; dar prea tîrziu. Piticii stîrni?i îoi irosisera

ultimele sage?i; arcurile pe care le aveau de la Beorn nu le mai slujeau acum la nimic.

În seara aceea au fost cu to?ii foarte amarî?i, iar în zilele urmatoare triste?ea îi copleoi cu totul. Trecusera peste rîul fermecat. Padurea parea neschimbata. Totuoi, daca ar fi cunoscut-o mai bine, oi s-ar fi gîndit mai mult la în?elesul sunetelor vînatorii oi al apari?iei caprioarelor albe care le ieoisera în cale, oi-ar fi dat seama ca se apropiau în sfîroit de marginea de rasarit a padurii oi ca, daca oi-ar fi putut pastra curajul oi speran?a, ar fi ajuns curînd la niote copaci mai sub?iri oi niote locuri unde începea din nou sa apara lumina Soarelui.

Dar nu otiau nimic din toate astea oi mai aveau oi o povara, pe Bombur, pe care trebuiau sa-l care cum puteau, achitîndu-se cu rîndul, cîte patru, de treaba asta obositoare, în timp ce restul le duceau traistele. ai daca în ultimele zile traistele lor n-ar fi devenit atît de uooare, n-ar fi reuoit nicio-data sa se descurce; dar un Bombur adormit oi zîmbitor în locul unor traiste pline cu mîncare, oricît ar fi fost de grele, era un schimb cam nefericit. Mai trecura cîteva zile oi ajunsera în situa?ia de a nu mai avea aproape nimic de mîncat sau de baut. ai oricît s -ar fi uitat prin jur, în padure nu creotea nimic hranitor; doar ciuperci oi buruieni cu frunze palide

oi miros neplacut.

La vreo patru zile departare de rîul fermecat ajunsera într-un loc unde aproape ca nu existau al?i copaci decît fagi. În prima clipa s -au bucurat de schimbare, caci aici nu mai existau arbori oi umbra nu mai era chiar atît de deasa. Mai era oi o lumina verzuie de o parte oi de alta a cararii. Dar lumina nu le arata altceva decît oiruri nesfîroite de trunchiuri drepte, cenuoii, ca stîlpii unei sali uriaoe ai întunecoase. Era ceva mai mult aer oi un vînt care ouiera, dar totul suna a jale. Cîteva frunze cazura foonind, amintindu-le ca se apropie toamna. Înaintînd, rascoleau cu paoii lor frunzele moarte ale unui numar nesfîroit de alte toamne, frunze ce zburau peste marginea potecii, de pe covoarele rooii ale padurii.Bombur continua sa doarma, iar ei obosira cu totul. Uneori auzeau rîsete care-i îngrijorau, alteori auzeau cîntece, dar asta mai departe. Cei care rîdeau aveau voci armonioase, nu semanau a gnomi, iar cîntecele erau frumoase, numai ca sunau sinistru oi ciudat aoa ca piticii nu sim?ira nici o alinare, ci, mai degraba, un îndemn de a fugi de prin locurile acelea, cu toata puterea care le mai ramasesera.Mai trecura înca doua zile oi descoperira ca drumul lor o lua în jos, oi curînd dupa aceea se trezira într-o vale acoperita aproape în întregime cu stejari puternici.

- Oare chiar n-are sfîroit padurea asta pacatoasa? spuse Thorin. Ar trebui sa se ca?ere cineva în vîrful unui copac, sa încerce sa scoata capul pe deasupra oi sa se uite în jur. Singura solu?ie e sa alegem copacul cel mai

înalt dintre to?i cî?i se apleaca deasupra cararii.

Bineîn?eles ca "cineva" însemna Bilbo. L-au ales pentru ca cel care se ca?ara nu le putea fi de folos decît daca ajungea cu capul deasupra frunze-lor din vîrf, oi pentru asta trebuia sa fie destul de uoor ca sa-l ?ina crengile din vîrf, care erau oi cele mai sub?iri. Bietul domn Baggins nu prea avea antrenament la ca?aratul în copaci, dar ceilal?i l-au urcat pe crengile de jos ale unui stejar uriao ce creotea drept în mijlocul drumului, aoa ca n-a mai avut încotro oi a trebuit în continuare sa urce cum se pricepea el mai bine.

Îoi facu drum printre ramurile încîlcite, primind tot timpul plesnituri în fa?a, se înverzi oi se murdari de la scoar?a batrîna a crengilor mai mari, aluneca de mai multe ori, dar îoi recapata la timp echilibrul, oi în cele din urma, dupa ce se zbatu cumplit într-un loc dificil unde nu parea sa existe nici o ramura care sa-i convina, ajunse la vîrf. ai în tot timpul asta se

întrebase daca nu cumva erau paianjeni în copac oi cum va mai coborî de acolo (altfel decît prin cadere).

În cele din urma scoase capul pe deasupra bol?ii de frunze oi atunci vazu, într-adevar, paianjeni. Dar erau dintre cei mici, de marime obionuita,

oi umblau dupa fluturi. Lumina era cît pe-aci sa-l orbeasca, îi auzea pe pitici strigîndu-l de jos, de undeva de departe, dar nu putea sa le raspunda; tot ce putea era sa se ?ina strîns oi sa clipeasca. Soarele stralucea puternic

oi nu reuoi sa se obionuiasca cu el decît dupa multa vreme. Cînd, în sfîroit, reuoi, vazu de jur împrejurul lui o mare verde-închis. Încre?ita ici-colo de adierea vîntului; oi peste tot sute de fluturi. Trebuie sa fi fost din specia

"împaratul purpuriu" - un fluture caruia îi plac vîrfurile copacilor din padurile de stejar - dar aotia nu erau purpurii, ci negru-închis, foarte

închis, catifela?i oi fara nici un fel de desen pe aripi.

Se uita multa vreme la "împara?ii negri" oi se bucura sim?ind adierea vîntului în par oi pe fa?a; dar în cele din urma strigatele piticilor, acolo, jos, care începusera chiar sa bata din picioare de nerabdare, îi amintira de ceea ce trebuia sa faca. Oricît s-ar fi uitat, nu vedea decît întinderi de arbori oi de frunze care se prelungeau la nesfîroit. Inima lui, care se înseninase cînd vazuse Soarele oi sim?ise vîntul pe fa?a, i se cufunda iar pîna-n calcîie: nu aveau nici un pic de mîncare, ca sa fie îndemnat sa se întoarca acolo, jos.

De fapt, dupa cum v-am mai spus, nu se aflau prea departe de marginea padurii; oi daca Bilbo ar fi avut mintea sa vada ce era de vazut, copacul în care se urcase, cu toate ca era înalt, se afla aproape de fundul unei vai largi, aoa ca, din vîrful lui, ceilal?i copaci pareau ca se ridica de jur-împrejur ca marginile unei strachini uriaoe; aoa ca nu se putea aotepta sa vada pîna unde se întindea padurea. Dar nu vazu nimic din toate astea oi coborî disperat, în cele din urma ajunse jos, zgîriat, încalzit oi amarît, oi înîntunericul peste care dadu nu reuoi sa vada nimic. Ceea ce povesti îi facu, de altfel, într-o clipa oi pe ceilal?i sa devina la fel de trioti ca el.

- Padurea se întinde oi se tot întinde, oi iar se întinde, în toate direc?iile. Ce facem? ai la ce-a servit sa trimitem un hobbit? strigara to?i, de parca ar fi fost vina lui. Nu le pasa de fluturi nici cît negru sub unghie, iar cînd le povesti de adierea minunata, pe care nu puteau s-o simta pentru ca erau prea graoi sa se ca?ere pîna sus, se înfuriara de-a binelea.

În seara aceea au mîncat ultimele ramaoi?e oi firimituri pe care le mai aveau; aoa ca primul lucru pe care l-au observat cînd s-au trezit a doua zi de diminea?a, a fost ca tot îi mai rodea foamea, iar al doilea ca ploua oi ca din loc în loc picaturile cadeau grele de-a lungul cararii. Aoa oi-au amintit ca pe deasupra li se mai uscase oi gura de sete, dar ploaia nu-i ajuta în nici un fel sa oi-o potoleasca; o sete grozava nu se potoleote stînd sub stejari uriaoi oi aoteptînd sa-?i cada o picatura de apa pe limba, din întîmplare.

Singura farîma de alinare le veni, pe neaoteptate, de la Bombur.

Se trezi brusc oi se ridica scarpinîndu-se în cap. N-avea nici cea mai mica idee unde se afla oi nici de ce îi era atît de foame; uitase tot ce se

întîmplase de cînd o pornisera la drum, în diminea?a aceea de mai, atunci, de mult. Ultimul lucru de care-oi amintea era petrecerea din casa hobbi-tului, oi s-au straduit mult pîna au reuoit sa-l faca sa creada povestea numeroaselor întîmplari prin care trecusera de cînd plecasera.

Cînd auzi ca nu e nimic de mîncare, se aoeza oi începu sa plînga, caci se sim?ea foarte slabit, nici nu se putea ?ine bine pe picioare.

- De ce m-oi mai fi trezit? striga. Visam atît de frumos! Se facea ca ma plimbam printr-o padure, cam ca asta, dar cu tor?e aprinse în copaci oi lampi care se leganau atîrnate de ramuri, oi focuri care ardeau jos, pe pamînt; oi era o mare sarbatoare, care se tot prelungea la nesfîroit. ai mai era acolo oi un rege al padurilor, cu o coroana de frunze pe cap; cîntau cu to?ii cîntece vesele oi nici nu va pot spune sau enumera cîte mîncaruri sau bauturi minunate erau acolo.

- Nici sa nu încerci, spuse Thorin. De fapt, daca nu po?i vorbi despre altceva, mai bine taci. Daca nu te-ai fi trezit, te-am fi lasat în padure cu visele tale tîmpite, cu tot; nu-i nici o placere sa te care cineva în spinare, dupa saptamîni întregi de por?ii scazute. Acum nu mai era nimic de facut decît sa-oi strînga curelele în jurul stomacurilor goale, sa-oi ia traistele oi boccelele goale în spate oi sa-oi tîrasca picioarele, fara prea mari speran?e ca vor ajunge la capatul drumu-lui înainte sa leoine cu totul de foame. Continuara aoa toata ziua, mergînd foarte încet, cu mare oboseala, în timp ce Bombur nu înceta sa se vaite ca nu-l mai duc picioarele oi ca vrea sa doarma.

- Nu, n-ai sa te culci! îi spusera ceilal?i. Las' mai sim?i oi tu greutatea pe picioarele tale. ca destul te-am dus noi în spate.

Totuoi, refuza sa mai faca vreun pas oi se arunca la pamînt.

- N-ave?i decît sa merge?i mai departe, daca vre?i. Eu ma culc aici oi dorm, oi visez mîncare, daca n-o pot avea altfel. ai sper sa nu ma mai trezesc niciodata.

Tocmai atunci Balin, care se afla pu?in mai în fa?a, striga:

- Ce-a fost asta? Mi s-a parut ca am vazut o licarire de lumina în padure.

Se uitara cu to?ii oi în fa?a lor, într -un loc care li se paru destul de departat, vazura ceva roou licarind în întuneric; apoi aparu înca o licarire, dupa care mai ?îoni înca una, lînga ea. O pornira cu to?ii în graba - se ridicase chiar oi Bombur - fara sa le pese ca vor da de troli sau de gnomi.Lumina era în fa?a lor oi în stînga potecii, oi cînd, în cele din urma ajunsera, la acelaoi nivel cu ea, vazura clar ca sub copaci ardeau tor?e oi focuri, dar ca astea se aflau la o distan?a buna de poteca lor.

- S-ar parea ca visurile mele se împlinesc, gîfii Bombur, în urma lor. Voia sa se repeada în padure, dupa lumini. Dar ceilal?i îoi amintira ce le

spusesera atît vrajitorul, cît oi Beorn.

- La ce ne-ar servi ospa?ul daca nu ne-am mai întoarce vii de acolo? spuse Thorin.

- Dar fara ospa? tot nu mai ramînem multa vreme în via?a, spuse

Bombur, oi Bilbo îi dadu întru totul dreptate.

Discutara multa vreme problema, întorcînd-o pe fa?a oi pe dos, pîna cînd în cele din urma cazura de acord sa trimita vreo doua iscoade, sa se furioeze pe lînga lumini oi sa afle ce reprezinta. Dar, pe de alta parte nu au reuoit sa se hotarasca pe cine sa trimita, nimeni nu parea nerabdator sa riote sa se piarda oi sa nu-oi mai gaseasca niciodata prietenii.

În cele din urma, în pofida faptului ca fusesera preveni?i, foamea îi facu sa se hotar

asca, pentru ca Bombur continua sa le tot povesteasca despre toate lucrurile bune pe care le mîncase el în vis, la ospa?ul din padure; aoa ca parasira cu to?ii poteca oi se cufundara împreuna în inima padurii.Dupa ce se furioara oi se tîrîra o buna bucata de drum, se uitara pe furio din spatele trunchiurilor oi vazura un luminio unde se taiasera mai mul?i arbori oi se nivelase pamîntul. În luminio erau o gramada de inoi, fapturi care aratau ca elfii, îmbracate toate în verde oi cafeniu oi aoezateîntr-un cerc mare pe butucii rotunzi ai copacilor taia?i, în mijlocul lor era un foc oi pe cî?iva dintre copacii din jur erau fixate tor?e; dar priveliotea care li se paru cea mai minunata era ca to?i mîncau oi beau, oi rîdeau cu pofta.

Mirosul de carne fripta era atît de ademenitor, încît fara sa mai aotepte sa se consulte unul cu altul, se ridicara cu to?ii oi se repezira în mijlocul cercului, singurul lor gînd fiind sa ceara de mîncare. Dar nici n-apuca primul sa paoeasca bine în poiana, ca toate luminile se stinsera ca prin minune. Cineva lovi cu piciorul în foc, din care se ridicara scîntei straluci-toare, ca niote rachete. Dupa care focul disparu cu totul. Erau pierdu?i

într-un întuneric desavîroit, fara urma de lumina, oi nu reuoira nici macar sa se gaseasca unul pe altul, în orice caz nu înainte sa treaca multa vreme.

Dupa ce bîjbîira înnebuni?i prin întuneric, împiedicîndu-se de buoteni, izbindu-se oi zdrelindu-se de copaci, strigînd oi ?ipînd pîna cînd se trezi - probabil - toata padurea pe o raza de cî?iva kilometri înjur, reuoira în cele din urma sa se strînga cu to?ii într-un maldar oi sa se numere pe pipaite.Bineîn?eles ca între timp uitasera cu desavîroire în ce direc?ie se afla poteca

oi erau cu to?ii pierdu?i fara speran?a, în orice caz pîna diminea?a.

N-aveau încotro! Trebuiau sa-oi petreaca noaptea acolo unde se aflau; nici macar nu îndraznira sa caute resturi de mîncare pe jos de teama sa nu se piarda din nou unul de altul. Dar abia apucasera sa se culce oi Bilbo tocmai începuse sa simta ca-l cuprinde somnul, cînd Dori, pe care cazusera sor?ii sa stea primul de veghe, spuse, ooptind raspicat:

- Luminile se aprind din nou, uite acolo, oi sînt mai multe ca oricînd.

Sarira în sus to?i deodata. ai, într-adevar, vazura zeci de lumini sclipi-toare oi auzira cît se poate de clar vocile oi rîsetele dinainte. Se apropiara pe furio, unul dupa altul, fiecare atingînd spatele celui din fa?a. Cînd ajunsera aproape de ele, Thorin spuse:- De data asta nu va mai repezi?i! Nimeni sa nu se clinteasca din ascunzatoare pîna nu-i spun eu. Am sa-l trimit întîi pe domnul Bagginssingur, sa vorbeasca cu ei. De el n-or sa se sperie ("Dar eu de ei?" se gîndi Bilbo) oi, oricum, nadajduiesc ca nu-i vor face nici un rau.

Cînd ajunsera la marginea cercului de lumini, îl împinsera brusc pe

Bilbo din spate. ai înainte sa aiba timp sa-oi vîre inelul în deget, se împie-dica oi facu un pas, gata sa cada drept în mijlocul vîlvatailor focului oi tor?elor. Dar totul se dovedi a fi în zadar.

Luminile se stinsesera din nou oi se facu întuneric bezna.

Daca le-a fost greu sa se regaseasca prima oara, de data asta le-a fost oi mai greu. Pe de alta parte, nu reuoira cu nici un chip sa-l gaseasca pe hob-bit. De cîte ori se numarau, ieoeau doar treisprezece la numar. Strigara oi-l chemara: "Domnule Baggins! Bilbo! Hobbit! Hobbit afurisit! Hei! Fir-ai al naibii, unde eoti?" ai alte asemenea strigate. Dar nu primira nici un raspuns.

Tocmai pierdusera orice speran?a, cînd Dori se împiedica de el, din pura

întîmplare. Cazu, în întuneric, peste ceea ce i se paru a fi un buotean oi descoperi ca era hobbitul; statea ghemuit oi dormea dus. Au trebuit sa-l scuture o gramada ca sa-l trezeasca, oi cînd se trezi, se arata foarte mul?u-mit.

- Visam aoa de frumos! bombani. Se facea ca manînc un prînz nemaiauzit de bogat.

- Doamne, Dumnezeule! I s-au dus min?ile ca lui Bombur, spusera. Nu ne vorbi despre vise. Ospa?urile din vis nu-s bune de nimic, nu le po?i

împar?i cu noi.

- Sînt, probabil, cele mai bune pe care le voi capata vreodata în locul asta pacatos, mormai el, întinzîndu-se pe jos lînga pitici oi încercînd sa adoarma din nou ca sa-oi regaseasca visul.

Dar acelea nu fusesera ultimele lumini din padure. Mai tîrziu, cînd îmbatrîni noaptea, Kili, care statea de veghe, veni oi îi trezi din nou pe to?i, spunînd:

- A aparut o adevarata vîlvataie aici, aproape. Parca s -au aprins deodata, ca prin minune, sute de tor?e oi zeci de focuri. Ia asculta?i cîntecul

oi harfele!

Dupa ce ascultara un timp, întinoi pe jos, îoi dadura seama ca nu pot rezista dorin?ei de a se apropia oi de a încerca înca o data sa ob?ina ajutor.

Sarira, aoadar, iaraoi în picioare. De data asta rezultatul fu într-adevar dezastruos. Petrecerea pe care o vazura era mai mare, mai grozava ca cele dinainte; oi în capul unui oir lung de petrecare?i statea un rege al padurilor, cu o coroana de frunze pe parul lui auriu. Regele asta semana foarte tare cu figura pe care spusese Bombur ca ar fi vazut-o în vis. Elfii îoi treceau niote castroane din mîna în mîna, pe deasupra focurilor, cîntau din harfa oi din gura. Parul lor lucios era împletit cu flori; la gulere oi la brîie aveau giuvaie-re stralucitoare, cu pietre verzi oi albe, iar fe?ele oi cîntecele lor erau pline de veselie. Cîntau clar, puternic oi frumos. ai drept în mijlocul ospa?ului, aparu brusc Thorin.

Se facu o liniote totala, drept la jumatatea unui cuvînt. ai se stinsera toate luminile. Flacarile sarira în sus, transformîndu-se în fum negru. Ochii piticilor se umplura de scrum oi de cenuoa. ai padurea se umplu din nou de vaietele oi strigatele lor.

Bilbo se trezi alergînd în cerc (sau, cel pu?in, aoa i se paru) oi strigînd : "Dori, Nori, Ori, Oin, Gloin, Fili, Kili, Bombur, Bifur, Bofur, Dwalin, Balin oi Thorin Scut-de-Stejar!" în timp ce niote fapturi pe care nu le putea vedea sau sim?i faceau oi ele la fel în jurul lui (strigînd din cînd în cînd oi "Bilbo!"). Dar vaietele celorlal?i se departau din ce în ce, devenind tot mai slabe, cutoate ca dupa un timp i se paru ca se schimbasera în ?ipete oi strigate de ajutor, la mare distan?a, în cele din urma toate zgomotele se potolira oi

Bilbo ramase singur, într-o liniote oi o bezna desavîroite.

A fost una dintre clipele lui cele mai nenorocite. Curînd însa ajunse la concluzia ca nu serveote la nimic sa încerce sa faca ceva înainte sa apara ziua oi lumina oi ca e inutil sa bîjbîie încoace oi încolo, obosindu-se fara nici o speran?a ca va putea mînca oi astfel se va putea întrema. Se aoeza deci sprijinindu-se cu spatele de un copac oi începu sa se gîndeasca, nu pentru ultima oara, la vizuina lui departata, cu camarile ei minunate. Era adînc cufundat în gînduri, visînd ounca, ochiuri oi pîine prajita cu unt, cînd sim?i ca îl atinge ceva. Ceva care seamana cu o sfoara groasa oi lipicio

asa oi care se afla chiar lînga mîna lui stînga. iar cînd încerca sa se miote, descoperi ca picioarele lui erau înfaourate în aceleaoi sfori; încerca sa se ridice oi cazu imediat la loc.

Apoi paianjenul uriao, care se grabise sa-l lege pe cînd mo?aia, veni din spate oi se repezi asupra lui. Bilbo nu reuoi sa vada decît ochii fapturii, dar îi sim?i picioarele paroase în timp ce se straduia sa înfaooare firele ei scîrboase în jurul lui.

Avusese mare noroc ca se trezise la timp. O clipa mai tîrziu n-ar mai fi fost în stare sa faca nimic. Acum însa se lupta cu disperare oi scapa. A trebuit sa respinga cu mîinile faptura care încerca sa-l anihileze cu un fel de otrava, aoa cum fac paianjenii cu muotele. Deodata îoi aminti de sabie oi o scoase din teaca. Paianjenul sari înapoi oi Bilbo avu timp sa taie firele oi sa-oi elibereze picioarele. Dupa asta se pregati sa atace. Fireote ca paian-jenul nu otia ca exista fiin?e care purtau asemenea ace la oold, ca altfel ar fi fugit mai repede. Bilbo se repezi la el înainte sa poata disparea oi-l lovi cu sabia drept în ochi. Paianjenul, înnebunit de furie, începu sa sara oi sa danseze, oi sa arunce cu picioarele în toate direc?iile, cu smucituri îngrozi-toare, pîna cînd Bilbo îl ucisese cu o noua lovitura de sabie. Dupa asta cazu

oi multa vreme nu-oi mai aminti de nimic.

Cînd îoi reveni, lumina era slaba oi cenuoie, aoa cum e ziua în padure.

Paianjenul zacea mort lînga el oi lama sabiei avea pete negre pe ea. Într-un fel, uciderea paianjenului uriao, de unul singur, în întuneric, fara ajutorul vrajitorului sau al piticilor, sau al altcuiva, însemna mare lucru pentru domnul Baggins. ai, otergîndu-oi sabia de iarba oi punînd-o înapoi în teaca, se sim?i alt hobbit, mult mai aprig oi mai viteaz, cu toate ca-i chioraiau ma?ele de foame.

- Am sa-?i dau un nume, îi spuse el sabiei, am sa-?i spun "?eapa."

Dupa asta începu sa exploreze împrejurimile. Padurea era sinistra oi tacuta; dar trebuia sa-oi caute prietenii; asta în primul rînd; oi nici nu puteau fi prea departe, daca nu cumva îi prinsesera elfii (sau alte fapturi oi mai rele) oi-i facusera prizonieri. Bilbo sim?i ca e periculos sa strige oi ramase multa vreme pe loc, întrebîndu-se în ce direc?ie o fi drumul oi pe unde s-o ia mai întîi ca sa-i caute.

- Vai, de ce n-am ?inut minte sfatul lui Beorn oi al lui Gandalf, se vaicari el. De ce belea am dat cu to?ii! CU TO?II! Ce bine ar fi sa fim iar

împreuna: e cumplit sa fii singur.

În cele din urma ghici, de bine de rau, direc?ia din care venisera strigatele de ajutor în timpul nop?ii - oi spre norocul lui (se nascuse cu o por?ie buna de noroc) ghici mai mult sau mai pu?in exact, dupa cum ve?i vedea. Se hotarî, aoadar, s -o ia în direc?ia aceea, strecurîndu-se cît se pricepu el mai bine. Dupa cum v-am mai spus, hobbi?ii se pot mioca fara zgomot, mai ales prin padure. ai, în plus, înainte de a o porni la drum,Bilbo îoi mai pusese oi inelul în deget. Aoa ca paianjenii nici nu l-au vazut, nici nu l-au auzit ca vine.

Un timp îoi continua drumul pe furio, pîna cînd vazu un fel de umbra neagra oi deasa în fa?a lui, neagra chiar oi pentru padurea aceea; era ca o pata a nop?ii care nu se risipea niciodata. Pe cînd se apropia, vazu ca e vorba de pînze de paianjeni, una în spate, alta deasupra oi încîlcita cu înca una, oi deodata, aoeza?i pe crengile de deasupra lui, vazu paianjenii uriaoi oi fiorooi, oi, deoi avea inelul în deget, începu sa tremure de spaima sa nu-l descopere. Stînd dupa un copac, se uita multa vreme la un grup de paian-jeni, apoi în tacerea oi nemiocarea padurii, îoi dadu seama ca fapturile acelea dezgustatoare vorbeau între ele. Vocea lor era ca un fel de sîsîit oi s

cîr?îit sub?ire, dar reuoi totuoi sa în?eleaga multe dintre cuvintele pe care le rosteau. Vorbeau despre pitici.

- A fost o lupta crîncena, dar a meritat, spuse unul. Ce piei groase oi nesuferite au! Dar sînt sigur ca trebuie sa fie buni oi zemooi.

- Numai nu-i lasa sa stea prea mult, spuse al treilea. Nu sînt aoa de graoi cît ar trebui sa fie N-au mîncat prea bine în ultima vreme.

- Uside-i, hai, sîsîi al patrulea, uside-i acum. ai atîrna-i pe urma.

- Eu sînt sigur c-au oi murit, spuse primul.

- Nici gînd! Am vazut adineauri unul care se zbatea. Tocmai se trezise, ca sa spun aoa, dintr-un somn mi-i-nunat. Vre?i sa-l vede?i?

ai zicînd asta, unul dintre paianjenii graoi alerga pe o sfoara pîna ajunse la vreo zece legaturi atîrnate în oir, de o craca înalta. Observîndu-i pentru prima oara balabanindu-se în umbra, Bilbo se îngrozi cînd vazu un picior de pitic prin capatul unora dintre legaturi sau ici-colo cîte un vîrf de nas, un pic de barba sau de scufie.

Paianjenul se duse la cea mai grasa dintre legaturi - "Trebuie sa fie bietul Bombur", îoi spuse Bilbo - oi ciupi tare nasul care ieoea din legatu-ra. Se auzi un ?ipat înabuoit dinauntru oi deodata din legatura ?îoni un deget de la picior, care -l lovi pe paianjen puternic oi direct. Bombur tot mai avea vlaga. Se auzi un zgomot ca o lovitura data într-o minge de fotbal dezumflata oi paianjenul furios cazu de pe craca, prinzîndu-se în ultima clipa cu propriul sau fir.

Ceilal?i rîsera:

- Ai avut dreptate, spusera, carnea e vie oi loveote.

- Le pun eu capac la to?i, curînd, sîsîi paianjenul cel furios, ca?arîndu-se din nou pe craca.

Bilbo îoi dadu seama ca venise vremea sa faca ceva. Nu se putea ca?ara pîna la lighioane oi n-avea cu ce sa traga în ele. Uitîndu-se în jur, vazu totuoi ca în locul acela erau multe pietre care zaceau în ceea ce parea sa fi fost un pîrîu, dar care acum secase.Bilbo se pricepea destul de bine sa ?inteasca cu pietre oi nu-i trebui mult pîna sa gaseasca una frumoasa, neteda, în forma de ou, care sa i se potriveasca foarte bine în mîna. Cînd era mic se antrena aruncînd cu pietre spre o anume ?inta, pîna cînd to?i iepurii, toate veveri?ele oi chiar pasarile

începusera sa dispara din calea lui cu iu?eala fulgerului ori de cîte ori îl vedeau ca se apleaca; chiar dupa ce crescuse, tot îoi mai petrecea o buna parte din timp trimitînd sage?i într-o ?inta sau aruncînd inele într-un ?aruo, împuocînd vergeaua, jucînd pope sau bile, sau alte jocuri paonice. Da, în afara de rotocoale de fum, ghicitori oi gatit, se mai pricepea înca la o grama-da de lucruri despre care n-am avut timp sa va spun. N-am nici acum. În timp ce hobbitul culegea pietre, paianjenul ajunsese la Bombur; cîteva clipe mai tîrziu ar fi fost mort. Dar tocmai atunci Bilbo ?inti. Piatra izbi paianje-nul cu putere în cap, facîndu-l sa cada leoinat din copac, trosc! la pamînt, cu picioarele încovrigate.

Piatra urmatoare zbura vîjîind printr-o pînza mare de paianjen, muocîn-du-i firele, facîndu-i vînt paianjenului care statea în mijlocul ei oi pac! ucigîndu-l. Dupa asta s-a creat o mare panica în colonia de paianjeni, oi pot sa va asigur ca un timp au uitat de pitici. Nu-l vedeau pe Bilbo, dar ghiceau din ce direc?ie veneau pietrele. Aoa ca se repezira spre hobbit, iu?i ca fulge-rul, alergînd, leganîndu-se, aruncîndu-oi

firele lungi în toate direc?iile, pîna cînd aerul paru ca se umple de frînghii fîlfiitoare.

Dar Bilbo se furioa îndata în alt loc. Se gîndea sa încerce sa atraga paianjenii, sa-i faca sa se departeze tot mai mult de pitici; oi în acelaoi timp sa-i faca sa devina curiooi, nervooi oi furiooi. Cînd ajunsera vreo cincizeci în locul unde se aflase el pu?in mai devreme, mai arunca niote pietre în ei oi într-unii care se oprisera în urma lor; apoi, dansînd printre copaci, începu sa cînte un cîntecel care sa-i înfurie oi mai tare oi sa-i faca pe to?i sa-l urmeze, oi, în acelaoi timp, sa-i faca pe pitici sa-l auda.

Iata ce cînta:

Un paianjen ?ese-n pomu' înalt

Gras, batrîn, nu poate sa ma vada,

Ghem cu picioare, ghem cu picioare,

Tu te faci ca n-ai habar,

Dar vrei, vad eu prea bine,

Sa-?i cad oi eu în nada.

Blegulea, batrînul, umflat peste masura,

Blegulea, batrîne, tu chiar nu vrei sa vii?

Batrîne pîntecos,

Ia vino pu?in mai jos,

Ca sus n-ai sa ma prinzi.

Blegulea, zau sa otii!

Planul nu era poate prea grozav, dar nu uita?i ca Bilbo a trebuit sa-l nascoceasca într-o clipa oi înca într-o clipa foarte grea. În orice caz, oi-a atins scopul. În timp ce cînta, continua sa arunce cu pietre oi mai batea oi tactul cu piciorul. Aproape to?i paianjenii care se aflau de fa?a se luara dupa el. Unii cazura din copaci, al?ii alergara de -a lungul crengilor, se leganara facîndu-oi vînt de pe un copac pe altul sau aruncînd fire noi peste spa?ii întunecate. Se napustira în direc?ia cîntecului mult mai repede decît se aoteptase Bilbo. Erau îngrozitor de supara?i. Nu era vorba numai de pietre; paianjenilor nu le-a placut niciodata sa li se spuna "Ghem cu picioa-re", iar "Blegulea" e o insulta pentru oricine.

Bilbo alerga spre alt loc, dar paianjenii alergara în grupuri, în diferite locuri din luminioul unde locuiau, oi ?eseau acum pînze ca sa închida toate spa?iile libere dintre trunchiurile de copaci. În cîteva clipe hobbitul avea sa se trezeasca prins între pînzele groase, sau cel pu?in asta era inten?ia paianjenilor. Stînd acum în mijlocul insectelor care -l haituiau oi tot ?eseau de zor, Bilbo îoi lua inima în din?i oi începu un nou cîntec:

Grasul Lob oi tontul Cob

Mreje-au început sa-ntinda;

Sînt gustos, o otiu prea bine,

Dar n-au sa ma prinda.

Sînt aici, musca cea rea.Voi, plini de-osînza.

Mult prea leneoi sa ma prinde?i,

În scîrboasa pînza.

ai cu aceste cuvinte se întoarse oi descoperi ca ultimul spa?iu dintre doi copaci înal?i fusese închis cu pînza - din fericire, nu una ?esuta serios, ci doar oiruri mari de sfoara-de-paianjen de grosime dubla, întinse în graba de la un trunchi la altul. Bilbo scoase sabia lui cea mica, ciopîr?i firele oi se departa cîntînd.

Paianjenii vazura sabia, cu toate ca nu cred ca oi-au dat seama ce e, oi într-o clipa toata ceata se napusti alergînd spre hobbit, pe pamînt oi pe crengi, leganîndu-oi picioarele paroase oi apucînd totul cu cleotii oi cu torcatoarele, în timp ce ochii li se bulbucasera oi spumegau. Îl urmara prin padure pîna cînd Bilbo ajunse la limita pîna unde îndraznea sa se încume-te. Apoi, facînd chiar mai pu?in zgomot decît un ooricel, se întoarse pe furio de unde plecase. atia ca timpul era pre?ios, ca nu va trece mult oi paianjenii se vor întoarce la copacii unde îi atîrnasera pe pitici. Aoa ca trebuia sa-i sal-veze în mare graba. Lucrul cel mai greu era sa se ca?are pe craca cea lunga de care atîrnau legaturile. Nu cred ca ar fi reuoit daca unul dintre paianjeni n-ar fi lasat, din fericire, sa atîrne un fir pîna jos; cu ajutorul acestui fir, cu toate ca i se lipea de mîna oi-l durea, Bilbo se urca în copac unde dadu nas

în nas cu un paianjen batrîn, cu o minte cam înceata oi cam gras la trup, care ramasese sa pazeasca prizonierii oi îi tot ciupise sa vada care era cel mai zemos oi mai bun de mîncat. Se gîndise sa înceapa ospa?ul în lipsa celorlal?i, dar domnul Baggins era grabit, oi înainte ca paianjenul sa-oi dea seama ce se întîmpla, sim?i o împunsatura oi se rostogoli mort de pe craca.

Lucrul urmator pe care trebuia sa-l faca Bilbo era sa elibereze un pitic. Cum? Daca taia firul care-l ?inea spînzurat, nefericitul se prabuoea, buf! la pamînt, care se afla la mare distan?a. Înaintînd cu smucituri pe craca (ceea ce îi facu pe bie?ii pitici sa danseze oi sa se balabane ca niote fructe coapte), ajunse la prima legatura.

"Fili sau Kili", se gîndi el dupa vîrful unei scufii albastre care ieoea în partea de sus. "Probabil ca Fili", deduse dupa vîrful unui nas lung care ieoea din pachetul de fire înfaourate. Plecîndu-se peste el, reuoi sa taie majoritatea firelor tari oi lipicioase, dupa care, bineîn?eles, dînd din mîini oi din picioare, Fili aparu în întregime.

Ma tem ca Bilbo începu sa rîda cînd îl vazu miocîndu-oi mîinile oi picioa-rele ?epene, în ti ce se balansa pe firul de paianjen ce-i trecea pe sub bra?e, lacîndu-l sa semene cu o jucarie caraghioasa care salta pe sîrma.

Pîna la urma reuoi totuoi sa-l ridice pe Fili pe craca; dupa care Fili facu tot ce-i statu în putere sa-l ajute pe hobbit, cu toate ca era bolnav din pricina otravei de paianjen oi a faptului ca statuse atîrnat aproape toata noaptea oi toata ziua dinainte acoperit de firele înfaourate în jurul lui, prin care nu-i ieoea decît nasul cu care trebuia sa respire. I-a trebuit o veonicie sa-oi poata scoate scîrbooenia aceea din ochi oi din sprîncene, cît despre barba, a trebuit s-o taie aproape pe toata. În orice caz, începura amîndoi sa ridice întîi un pitic, apoi altul sus pe craca oi sa-i elibereze, taindu-le firele.Nici unul dintre pitici nu se afla într-o stare mai buna ca Fili, iar unii dintre ei se sim?eau chiar mai rau. Unii aproape ca n-avusesera cum sa respire (vede?i, aoadar, ca nasurile lungi sînt, uneori, folositoare), iar al?ii se otravi-sera cumplit.

Astfel îi scapara pe Kili, Bifur, Bofur, Dori oi Nori. Bietul Bombur era istovit. Era cel mai gras oi fusese ciupit oi înghiontit fara încetare - aoa case rostogoli pur oi simplu de pe craca oi cazu, buf! pe pamînt, din fericire pe niote frunze care se aflau acolo, ramînînd întins pe jos. Cînd începura sa se

întoarca paianjenii, mai rai ca niciodata, mai erau înca cinci pitici atîrna?i de capatul crengii.

Bilbo se întoarse repede la celalalt capat al crengii, aproape de trunchi,

oi-i opri pe cei care încercau sa se ca?are sus. Îoi scosese inelul cînd îl salvase pe Fili oi uitase sa-l puna la loc, aoa ca începura to?i sa bolboro-seasca oi sa sîsîie.

- Acum te vedem, stîrpitura pacatoasa! Las'ca te mîncam noi oi-?i lasam oasele oi pielea atîrnate de un copac! Îîîîîî! Are un ac, nu-i aoa? Lasa ca tot îl prindem oi-l atîrnam u-n jos, o zi sau doua.

În timp ce se întîmplau toate astea, ceilal?i pitici se munceau sa elibereze restul prizonierilor, taind firele cu cu?itul. Curînd aveau sa fie to?i liberi, deoi nu era clar ce avea sa urmeze dupa asta - paianjenii îi prin-sesera destul de uoor în noaptea din ajun, dar atunci îi luasera prin sur-prindere oi pe întuneric. De data asta se anun?a o lupta crîncena.

Deodata Bilbo observa ca mai mul?i paianjeni se strînsesera în jurul lui

Bombur, care zacea pe jos, oi îl legasera din nou, tîrîndu-l acum dupa ei.

Bilbo scoase un racnet oi începu sa ciopîr?easca paianjenii din fa?a lui. Aceotia se retrasera iute, iar el se tîrî în patru labe oi cazu din copac drept

în mijlocul celor de jos. Sabia lui mica era pentru ei un nou fel de în?epatu-ra. Lovea fara mila în toate direc?iile! Lucea încîntata parca, în timp ce-i

înjunghia. Ucise vreo jumatate de duzina înainte ca ceilal?i sa se hotarasca sa se retraga oi sa-l lase pe Bombur lui Bilbo.

- Coborî?i! Coborî?i! le striga el piticilor care stateau pe craca. Nu mai sta?i acolo sus, ca va acopera cu plase! Vedea paianjeni care se îngrama-deau pe to?i copacii dimprejur, tîrîndu-se pe crengi deasupra piticilor.

Piticii se rostogolira, sarira sau cazura pe jos, to?i unsprezece gramada, majoritatea neputinciooi, reuoind cu greu sa se ?ina pe picioare. Se strînse-ra, în sfîroit, to?i doisprezece, numarîndu-l oi pe bietul Bombur, care statea sprijinit de o parte oi de alta de varul lui, Bifur, oi de fratele lui, Bofur; Bilbo dansa în preajma lor, fluturînd sabia, în timp ce sute de paianjeni furiooi se holbau la ei de peste tot, din jur oi de deasupra. Situa?ia era destul de disperata.

Atunci începu batalia. Unii pitici aveau cu?ite, al?ii be?e oi to?i aveau la

îndemîna pietre, iar Bilbo avea pumnalul lui elfesc. Reuoira sa respinga paianjenii o data oi înca o data, oi chiar sa ucida mul?i dintre ei. Dar asta nu putea continua la nesfîroit. Bilbo era aproape mort de oboseala; doar patru dintre pitici erau în stare sa se ?ina pe picioare, oi nu mai era mult pîna cînd urmau sa fie cu to?ii doborî?i ca niote muote sleite. Paianjenii

începusera iaraoi sa-oi ?easa pînza în jurul lor, de la un copac la altul. Pîna la urma Bilbo nu reuoi sa gaseasca alt plan decît sa le spuna

piticilor taina inelului. Nu-i prea convenea, dar n-avea încotro.

- Eu o sa dispar, spuse. ai daca pot, o sa distrag aten?ia paianjenilor. Voi trebuie sa ramîne?i împreuna oi s-o lua?i în direc?ia opusa, înspre stînga. Cam pe acolo trebuie sa merge?i, ca sa da?i de locul unde am vazut focurile elfilor ultima data.A fost greu sa-i faca sa în?eleaga, pe de-o parte din pricina ca erau ame?i?i oi pe de alta, din pricina strigatelor, pocniturilor de ba? oi a pietrelor aruncate; dar dupa un timp Bilbo sim?i ca lucrurile nu mai pot suferi amînare - paianjenii strîngeau cercul tot mai tare. Îoi puse brusc inelul oi, spre marea uimire a piticilor, disparu.Pu?in mai tîrziu, se auzi o voce spunînd "Grasul Ghem cu picioare", printre copaci, departe, în stînga. Asta îi nelinioti grozav pe paianjeni. Se oprira, oi unii o pornira în direc?ia vocii. "Ghem cu picioare" îi facu sa se

înfurie în aoa hal, încît îoi pierdura min?ile. Apoi Balin, care în?elesese planul lui Bilbo mai bine decît ceilal?i, conduse atacul.

Piticii, ghemui?i unul într-altul, formînd un manunchi compact oi aruncînd cu pietre ca o grindina, urmarira paianjenii spre stînga oi sparsera cercul. Strigatele oi cîntecul care se auzeau departe, în urma lor, se oprira brusc.

Sperînd cu disperare ca Bilbo nu fusese prins, piticii îoi continuara drumul. Dar nu destul de repede. Erau bolnavi oi obosi?i, oi cu toate ca mul?i dintre paianjeni se aflau destul de aproape în urma lor, nu puteau

înainta decît oontîc-oontîc. Cînd oi cînd trebuiau sa se întoarca sa lupte cu fapturile care ajungeau din urma; cî?iva paianjeni se oi urcasera în copacii de deasupra lor oi aruncau fire lungi oi lipicioase înspre ei.

Lucrurile se stricasera iaraoi cam rau, cînd, deodata, Bilbo reaparu oi ataca paianjenii ului?i, dintr-o parte.

- Pleca?i, pleca?i, striga el, ca-i împung eu!

ai îi împunse. Se repezea înainte oi înapoi, ciopîr?ind fire de paianjen, tocîndu-le picioarele oi spintecîndu-le trupurile grase cînd se apropiau prea tare. Paianjenii se umflau de furie, bolboroseau ai spumegau, oi sîsîiau blesteme fioroase. "?eapa" îi speriase de moarte oi acum, cînd aparuse din nou, nu îndrazneau sa se apropie decît pîna la un punct. Aoa ca, oricît ar fi blestemat-o, prada lor se departa încet, dar sigur. A fost îngrozitor, lucrurile au parut sa dureze la nesfîroit. Dar în cele din urma, tocmai cînd Bilbo sim-

?ea ca nu mai poate ridica mîna nici pentru o singura lovitura, paianjenii renun?ara sa-i mai urmareasca oi se întoarsera, dezamagi?i, în colonia lor cea neagra.

Piticii vazura atunci ca ajunsesera la marginea unui cerc unde arsesera focurile elfilor. Dar nu-oi dadeau seama daca era vorba de vreunul dintre focurile pe care le vazusera în noaptea din ajun. Totuoi, parea ca peste locurile acelea pluteote un fel de vraja. Avea alta culoare care nu le placea deloc paianjenilor. Oricum, lumina era aici mai verde oi ramurile mai pu?in groase oi amenin?atoare, aoa ca avura norocul sa se poata odihni, sa-oi poata trage sufletul.

Zacura o vreme, suflînd oi gîfîind. Dar nu trecu totuoi prea mult oi începura sa puna întrebari. Îi cerura lui Bilbo sa le explice în cele mai mici amanunte cum se facea nevazut, iar Inelul pe care -l gasise îi interesa atît de tare, încît un timp uitara de propriile lor necazuri. Balin, mai cu seama, insista sa i se spuna de mai multe ori povestea cu Gollum, cu ghicitorile oi tot restul, oi unde, oi cum gasise Inelul. Dupa un timp însa lumina începu sa scada oi atunci întrebarile se schimbara: unde se aflau, unde era cara-rea, unde puteau gasi ceva de mîncare oi ce trebuiau sa faca în continuare?

Repetau aceste întrebari întruna oi pareau ca aoteapta ca micul Bilbo sa le dea raspunsul. De unde se vede ca îoi schimbasera cu totul parerea despre domnul Baggins oi începusera sa-l respecte cum se cuvine (oi aoa cum le spusese oi Gandalf c-o sa se întîmple). Într-adevar, nu mai bombaneau, ci erau convinoi ca hobbitul va gasi un plan minunat care sa-i ajute. atiau prea bine ca, daca n-ar fi fost hobbitul, ar fi murit deja cu to?ii, îi mul?umi-ra, deci, de mai multe ori. Unii se ridicara chiar oi se plecara pîna la pamînt, cu toate ca efortul îi facu sa pice în nas oi nu mai reuoira multa vreme sa se puna la loc pe picioare. Adevarul despre dispari?ia lui Bilbo nu scazu cu nimic parerea lor buna despre el; caci vazusera ca are totuoi minteoi noroc, oi un inel fermecat - toate trei bunuri foarte folositoare; de fapt, l-au laudat într-aoa hal, încît Bilbo începu sa simta ca, la urma urmei, are

în el ceva de aventurier curajos, cu toate ca ar fi fost mult mai curajos daca ar fi avut parte oi de ceva mîncare.

Dar n-avea nimic, absolut nimic; oi nici unul dintre ei nu era în stare sa se duca sa caute ceva sau sa gaseasca drumul pierdut. Drumul pierdut! În mintea obosita a lui Bilbo drumul devenise o idee fixa. Statea oi se uita în fa?a lui, la copacii care nu se mai terminau, oi dupa un timp se cufundara din nou, cu to?ii, în tacere. To?i, în afara de Balin. Multa vreme dupa ce to?i ceilal?i tacusera oi închisesera ochii sa doarma, continua sa mormaie oi sa rîda pe înfundate:

- Gollum! Sa fiu al naibii! Deci aoa ai reuoit sa te furioezi pe lînga mine!

Acuma otiu! Te-ai strecurat încet pe lînga mine, nu-i aoa, domnule Bag-gins? Ah, oi nasturii împraotia?i în pragul uoii! Bunul oi dragu?ul Bilbo,

Bilbo, Bilbo - bo-bo-bo". Dupa care adormi. ai multa vreme a domnit o liniote deplina.

Deodata Dwalin deschise un ochi oi se uita în jur:

- Unde e Thorin? întreba.

aocul a fost îngrozitor, într-adevar, erau numai treisprezece - doispre-zece pitici oi un hobbit. Da. Unde era Thorin? Se întrebara ce lucru nefast i s-o fi întîmplat, ce vraja sau ce monotri întuneca?i dadusera peste el. ai cum zaceau aoa pierdu?i în padure, se cutremurara. Dupa care se cufunda-ra unul dupa altul într -un somn agitat, plin de vise înfricooatoare, în timp ce seara se transforma în noapte neagra; oi deocamdata trebuie sa-i lasam acolo, prea bolnavi oi obosi?i sa stabileasca garzi sau sa stea cu rîndul de veghe.

Thorin fusese prins mult mai repede decît ei. Va aminti?i ca Bilbo adormise buotean cînd paoise în cercul de lumina? Apoi, fusese rîndul lui

Thorin sa paoeasca în mijlocul cercului oi, cînd se stinsesera luminile, cazuse ca o piatra fermecata. Tot zgomotul pe care-l facusera piticii pierdu?i în noapte, ?ipetele pe care le scosesera cînd îi prinsesera paianjenii oi îi legasera, oi tot zgomotul bataliei de a doua zi trecusera peste el, fara sa le auda. Dupa care venisera Elfii Padureni, îl legasera oi-l luasera de acolo.

Fapturile pe care le vazusera petrecînd erau, fireote, Elfii Padureni. Ei nu sînt fiin?e rele. Dar au un pacat: nu au încredere în straini. ai cu toate ca pe atunci vrajile lor aveau mare putere, erau foarte circumspec?i. Se deosebeau de Eldari, de Elfii Apuseni - erau mai periculooi oi mai pu?inîn?elep?i. Caci cei mai mul?i (împreuna cu neamurile lor raspîndite pe dealuri oi pe mun?i, se trageau din triburi vechi care nu se duceau nicioda-ta în ?ara Elfilor Apuseni. Elfii Luminii, Adîncurilor oi Marilor se duceau acolo oi traiau ani oi ani oi se faceau mai buni, oi mai în?elep?i, oi mai înva?a?i, oi descopereau vraji noi o

i o noua arta a îndemînarii, facînd lucruri frumoase oi uimitoare, înainte ca unii dintre ei sa se întoarca în Pamîntul de Mijloc, în Pamîntul de Mijloc. Elfii Padureni se sim?eau atraoi de amurgul Soarelui oi al Lunii noastre; dar cel mai mult le placeau stelele; oi hoinareau în padurile întinse care creoteau înalte, în ?inuturi care acuma nu mai sînt. Locuiau de cele mai multe ori la marginea codrului, de unde fugeau uneori ca sa vîneze sau sa calareasca oi sa alerge pe cîmpiile deschise la lumina lunii sau a stelelor. Dar dupa venirea Oamenilor, au început sa iubeasca din ce în ce mai mult amurgul oi umbrele. Cu toate astea erau oi ramîneau elfi, oi asta înseamna "fapturi cu suflet bun".

Într-o grota uriaoa, cî?iva kilometri de la marginea Codrului Întunecat, în partea dinspre rasarit, traia pe vremea aceea regele lor cel mai mare. Înfa?a por?ilor uriaoe de granit era un rîu care venea din înal?imile padurii oi continua apoi sa curga, intrînd în mlaotinile de la picioarele platourilor

înalte oi împadurite. Aceasta grota uriaoa, din care porneau nenumarate peoteri mai mici de fiecare parte, continua, cotind, departe, sub pamînt, oi avea multe galerii oi sali spa?ioase; dar era mai luminoasa oi mai sanatoasa decît locuin?ele gnomilor, oi mai pu?in adînca oi periculoasa. De fapt, supu-

oii regelui vînau oi traiau mai mult afara, în padure, oi aveau case sau colibe pe pamînt oi pe crengile copacilor. Copacii care le placeau cel mai mult erau fagii. Grota era palatul regelui, seiful unde îoi pastra avu?ia oi fortarea?a în care se retrageau supuoii lui cînd voiau sa se apere de duomani.

Peotera mai servea oi drept temni?a pentru prizonieri. Aoa ca acolo l-au tîrît pe Thorin - fara prea multa blînde?e, caci nu prea iubeau piticii oi-oi închipuiau ca e un duoman. Pe vremuri se razboisera cu unii dintre piticii pe care-i acuzasera ca le furasera comoara. Ar fi însa drept sa spunem ca piticii sus?ineau, dimpotriva, ca luasera ce li se cuvenea, pentru ca se învoisera cu Regele Elfilor sa-i lucreze aurul oi argintul. Dupa ce lucrasera, regele refuzase sa le mai plateasca. De fapt, marea slabiciune a Regelui

Elfilor erau lucrurile de pre?, mai ales argintul oi nestematele albe; oi cu toate ca avea un tezaur destul de mare, voia mereu mai mult, fiindca nu era

înca atît de bogat ca al?i suverani ai elfilor, de pe vremuri. Supuoii lui nu scoteau din pamînt oi nu prelucrau metalele sau nestematele, oi nici nu se prea sinchiseau de nego? sau de agricultura. Asta o otia orice pitic, deoi familia lui Thorin n-avusese nici o legatura cu vechea cearta de care v-am pomenit. Aoa ca Thorin s -a suparat din cauza felului în care s-a purtat cu el dupa ce oi-a retras vraja oi el oi-a venit în fire; oi s-a hotarît sa nu scoata nici o vorba despre aur sau despre giuvaiere.

Cînd îl adusera în fa?a regelui, acesta îl privi pe Thorin cu severitate oi îi puse o gramada de întrebari. Dar Thorin nu spunea nimic altceva decît ca moare de foame.

- De ce a?i încercat de trei ori, dumneata oi oamenii dumitale, sa-mi ataca?i supuoii în timp ce petreceau? întreba regele.

- Nu i-am atacat, raspunse Thorin. Ne-am dus sa ceroim, fiindca muream de foame.

- Unde sînt prietenii dumitale acum oi ce fac?

- Nu otiu, dar cred ca rabda de foame în padure

- Ce facea?i în padure?

- Cautam mîncare oi bautura, ca eram slei?i de foame.

- Dar, de fapt, de ce a?i venit în padure? întreba regele, suparat.

Thorin închise gura oi refuza sa mai vorbeasca.

- Foarte bine, spuse regele. Lua?i-l de aici oi pune?i-l la loc sigur, pîna se hotaraote sa spuna adevarul, chiar daca o fi sa aoteptam oi o suta de ani.

Elfii îl prinsera atunci în chingi oi îl închisera într-una din peoterile lor cele mai ascunse, în dosul unor uoi solide de lemn, oi-l lasara acolo. Îi dadura mîncare oi bautura oi chiar daca mîncarea nu era foarte gustoasa, oricum, era din beloug; caci elfii nu sînt gnomi oi au o educa?ie destul de aleasa chiar cînd e vorba de cei mai mari duomani ai lor, pe care i-au luat prizonieri. Paianjenii uriaoi erau singurele fapturi fa?a de care nu aveau mila oi pe care nu le cru?au.

Bietul Thorin zacea deci acolo, în temni?a regelui, oi dupa ce mai trecu un timp în care se sim?i plin de recunootin?a pentru pîinea oi carnea, oi apa pe care i-o dadeau, începu sa se întrebe ce devenisera neferici?ii lui prieteni.Nu trecu mult oi descoperi; dar asta ?ine de capitolul urmator oi de începu-tul unei alte aventuri, în care hobbitul oi-a dovedit din nou utilitatea.

IX

BUTOAIELE SALVATOARE

A DOUA ZI dupa batalia cu paianjenii, Bilbo oi piticii facura un ultim efort disperat sa gaseasca o solu?ie înainte de a muri de foame sau de sete.

Se ridicara oi o pornira clatinîndu-se pe picioare, în direc?ia în care opt din treisprezece, cî?i erau, ghicira ca s-ar afla poteca, dar nu apucara niciodata sa descopere daca e aoa. Pu?ina lumina care era în padure începuse iaraoi sa scada, topindu-se în întunericul nop?ii, cînd deodata în jurul lor ?îoni lumina mai multor tor?e, de parca ar fi fost sute de stele rooii. Elfii Padureni aparura cu arcuri oi sage?i oi le strigara piticilor sa se opreasca. De lupta nu putea fi vorba. Chiar daca piticii n-ar fi ajuns în starea în care erau,

încît sa se bucure ca sînt prinoi, cu?itele lor mici, singurele arme pe care le aveau, nu le-ar fi fost de nici un folos împotriva sage?ilor cu care elfii puteau lovi chiar oi un ochi de pasare în întuneric. Aoa ca au încremenit pe loc, s-au aoezat pe jos oi au aoteptat - to?i în afara de Bilbo care oi-a vîrît iute inelul în deget oi s-a dat, pe furio, la o parte. Iata de ce, cînd elfii i-au legat pe pitici într-un oir lung, unul în spatele celuilalt, oi i-au numarat, n-au gasit sau, mai bine zis, nu l-au numarat niciodata pe hobbit.

ai nici nu l-au auzit sau l-au sim?it cum urmarea, de la distan?a - lumina facliilor cînd îoi duceau prizonierii spre inima padurii. Piticii erau cu to?ii lega?i la ochi, dar, oricum, n-avea mare importan?a caci pîna oi Bilbo, care-oi putea folosi ochii, tot nu vedea unde îi duceau, oi, în orice caz, nici el, nici ceilal?i nu otiau locul unde plecasera. Bilbo facu toate eforturile sa se ?ina dupa tor?e, caci ielele îi sileau pe pitici sa mearga cît mai repede, deoi erau bolnavi oi obosi?i. Regele le daduse porunca sa se grabeasca.

Deodata tor?ele se oprira oi hobbitul abia avu timp sa le ajunga din urma, înainte sa înceapa trecerea peste pod. Era podul peste rîu, care ducea pîna la por?ile regelui. Sub pod apa întunecata curgea iute oi cu for?a. La celalalt capat erau por?ile unei peoteri uriaoe, care patrundea în coasta unei vai molcome, acoperite de arbori. Acolo, fagii înal?i coborau chiar pîna la malul rîului, muindu-oi radacinile în apa.

Elfii îoi împinsera prizonierii peste acel pod, dar Bilbo, care venea în urma lor, oovai. Nu-i placea deloc cum arata gura peoterii oi nu se hotarî sa-oi urmeze prieten

ii decît în ultima clipa, cînd se repezi dupa ultimii elfi,

înainte ca marile por?i ale regelui sa se închida cu zgomot.

Înauntru galeriile erau luminate de flacarile rooii ale tor?elor, oi elfii care faceau de garda cîntau înaintînd prin galeriile cotite oi încrucioate, în care rasuna ecoul. Nu semanau cu cele din fortare?ele gnomilor pentru ca erau mai mici, coborau mai pu?in adînc sub pamînt, iar aerul care le umplea era mai curat. Într -o sala mare, cu stîlpi ciopli?i din piatra vie, pe un tron de lemn sculptat, statea Regele Elfilor. Pe cap avea o coroana de boabe oi frunze rooii, caci venise iaraoi toamna. Primavara purta coroana din flori de padure. În mîna ?inea un toiag de stejar, sculptat.

Prizonierii fura aduoi în fa?a lui oi, cu toate ca se uita crunt la ei, le spuse oamenilor lui sa-i dezlege, caci erau slei?i de puteri oi în zdren?e.

- De altfel, aici nu-i nevoie sa stea lega?i, spuse. Nimeni din cei aduoi aici nu mai poate scapa prin por?ile mele fermecate.

Îi întreba îndelung oi în amanun?ime ce fac, unde vor sa se duca, de unde vin, dar nu reuoi sa scoata de la ei mult mai mult decît de la Thorin.Erau morocanooi oi supara?i oi nici macar nu se straduiau sa para politicooi.

- Ce-am facut, Maria-ta? întreba Balin, care era cel mai batrîn dintre cei ramaoi. E oare o crima sa te rataceoti în padure, sa-?i fie foame oi sete, sa fii prins în ghearele paianjenilor? De ce va înfurie atît de tare uciderea lor? Sînt animalele dumneavoastra de casa, favorite?

Întrebarea îl înfurie, fireote, pe rege, mai rau ca niciodata facîndu-l sa raspunda:

- E o crima sa umbli prin împara?ia mea fara aprobarea mea. Uita?i ca va afla?i în regatul meu oi ca a?i folosit drumul facut de oamenii mei? N-a?i tulburat voi de trei ori liniotea oamenilor mei în padure, nu i-a?i suparat, n-a?i stîrnit voi paianjenii cu zarva oi strigatele voastre? Dupa toate necazu-rile pe care mi le -a?i pricinuit, am oi eu dreptul sa otiu ce va aduce pe aici oi, daca nu vre?i sa-mi spune?i acum, va ?in pe to?i închinoi pîna va vine mintea la cap oi înva?a?i sa va purta?i.

Porunci ca fiecare pitic sa fie pus într-alta celula, sa i se dea de mîncare oi de baut, dar sa nu li se dea voie sa iasa din mica lor închisoare pîna cînd nu se hotaraote macar unul dintre ei sa-i spuna tot ce voia el sa otie. Dar nu le-a spus ca Thorin era oi el prizonierul lui. Asta a descoperit-o Bilbo. Bietul domn Baggins! Multa oi istovitoare vreme a trebuit sa traiasca în locul acela, complet singur, ascunzîndu-se tot timpul, neîndraznind sa-oi scoata niciodata Inelul, abia îndraznind sa doarma, chiar oi ghemuit în cele mai ascunse oi îndepartate unghere, pe care reuoise sa le gaseasca. Ca sa

faca oi el ceva, îoi lua obiceiul sa se plimbe prin palatul Regelui Elfilor. Intrarile erau închise cu por?i fermecate, dar uneori, daca se grabea, reuoea totuoi sa iasa. Grupuri de Elfi Padureni, conduoi uneori de rege, plecau cînd oi cînd la vînatoare sau dupa alte treburi, prin padurile dinspre Soare-rasare. ai atunci, daca Bilbo se mioca destul de repede, reuoea sa iasa strecurîndu-se în urma lor, cu toate ca asta era periculos. De mai multe ori a fost cît pe-aci sa fie prins între uoile care s-au închis brusc dupa ce au trecut ultimii elfi; dar nu îndraznea sa se apropie prea mult din cauza umbrei lui, oricît ar fi fost de inconsistenta oi de nesigura în lumina tor?ei, sau de teama sa nu se ciocneasca cineva de el oi sa-l descopere. ai pe urma, chiar cînd ieoea, ceea ce nu se întîmpla prea des, tot nu-i servea la nimic. Nu voia sa-i paraseasca pe pitici oi, de fapt, nici nu otia unde

Dumnezeu sa se duca fara ei. Nu reuoea sa ?ina pasul cu elfii-vînatori chiar tot t

impul cît umblau pe afara, aoa ca nu descoperi niciodata drumurile care l-ar fi scos din padure, aoa ca nu facea decît sa rataceasca disperat,

îngrozit sa nu se piarda, pîna cînd i se ivea iar ocazia sa se întoarca. Cînd ieoea la aer i se mai facea oi foame, caci nu otia sa vîneze - în timp ce în peoteri reuoea, de bine de rau, sa traiasca furînd mîncare din camara sau de pe masa, cînd nu era nimeni prin preajma.

"Sînt ca un spargator care, o data ce-a intrat, nu mai poate pleca oi trebuie sa continue sa prade în chip jalnic aceeaoi casa, zi de zi, îoi spunea. Aici e partea cea mai trista oi plicticoasa din toata aventura asta nenorocita, obositoare oi penibila. Ao da orice sa fiu din nou în vizuina mea, lînga un foc bun, la lumina lampii!" ai ar mai fi vrut uneori sa-i poata trimite vrajito-rului un mesaj în care sa-i ceara ajutor, dar asta era, fireote, imposibil; îoi dadu foarte repede seama ca, daca era ceva de facut, trebuia s-o faca el, domnul Baggins, singur oi fara ajutor.

În cele din urma, dupa o saptamîna sau doua de via?a traita în ascuns, pîndind oi urmarind garzile, profitînd de orice ocazie, reuoi sa afle unde era ?inut fiecare pitic în parte. Descoperi toate cele douasprezece celule în carese aflau, în diferite par?i ale palatului, oi dupa un timp reuoi sa se orienteze foarte bine. ai mare-i fu mirarea, tragînd într -o zi cu urechea în timp ce stateau niote paznici de vorba, sa afle ca mai era un pitic închis, într-un loc deosebit de tainic oi de întunecos. Ghici, bineîn?eles, într-o clipa ca trebuie sa fie vorba de Thorin; oi dupa un timp descoperi ca aoa oi era. În cele din urma, reuoi cu mare greutate sa gaseasca locul, cînd nu era nimeni prin jur, oi sa schimbe doua-trei vorbe cu capetenia piticilor.

Thorin era prea amarît ca sa mai fie furios de necazurile lui oi începuse chiar sa se gîndeasca sa-i spuna regelui totul despre comoara oi despre cautarile lor (ceea ce dovedea cît de mult îi scazuse moralul), cînd auzi vociooara lui Bilbo prin gaura cheii. Dupa o clipa însa îoi dadu seama ca nu se poate înoela, se apropie de uoa oi avu o lunga convorbire în ooapta cu

Bilbo, care statea de partea cealalta.

ai astfel Bilbo reuoi sa duca în taina mesajul lui Thorin fiecaruia dintre ceilal?i pitici întemni?a?i, spunîndu-le ca Thorin, capetenia lor, se afla aproape de ei oi ca nici unul nu trebuie sa dezvaluie misiunea lui regelui, sau în orice caz nu înainte sa le dea Thorin semnalul. Caci lui Thorin îi venise inima la loc, auzind cum îoi salvase hobbitul tovaraoii de paianjeni,

oi era din nou hotarît sa nu se rascumpere prin fagaduieli facute regelui, ca i-ar da o parte din comoara, decît atunci cînd nu va mai fi alta speran?a de scapare; decît atunci cînd extraordinarul domn Baggins cel Nevazut (despre care începuse, într-adevar, sa aiba o parere foarte buna) nu va mai reuoi sa gaseasca nici o solu?ie ingenioasa.

Primind mesajul, ceilal?i pitici au fost cu totul de acord. S-au gîndit cu to?ii ca partea lor din comoara (caci o socoteau a lor, cu toate ca se aflau acum într -o situa?ie critica oi dragonul era înca în via?a) va suferi serios daca Elfii Padureni vor avea preten?ia la o parte din ea; în plus, aveau toata încrederea în Bilbo. Caci, vede?i, se întîmpla tocmai ce spusese Gandalf.

Poate ca asta era unul din motivele pentru care plecase oi îi lasase singuri.

Dar Bilbo nu împartaoea nici pe departe speran?ele lor. Nu-i placea sa depinda to?i de el oi tare ar fi vrut sa-l aiba pe vrajitor pe aproape. În zadar: probabil ca îi despar?ea de el toata întinderea misterioasa a Codrului

Întunecat. Se gîndi oi se tot gîndi, pîna aproape sa-i crape capul, dar nu-i veni nici o idee stralucita. Un inel fermecat era un lucru foarte bun, dar nu servea la mare lucru cînd ei erau paisprezece. Dar, dupa cum a?i ghicit, probabil, pîna la urma tot a reuoit sa-oi salveze prietenii, oi iata cum s-a întîmplat.

Într-o zi, pe cînd tot adulmeca oi se plimba încoace oi încolo, Bilbo descoperi ceva foarte interesant: por?ile cele mari nu erau singura intrare spre peoteri. Exista un pîrîu care curgea pe sub o parte din zona cea mai joasa a palatului oi se unea cu Rîul Padurii mai departe, spre rasarit, dincolo de dealul abrupt unde se afla deschizatura principala, în locul unde pîrîul subteran ieoea din coasta dealului se afla un zagaz. Tavanul de stînca cobora acolo pîna aproape de suprafa?a apei, unde se putea lasa un zagaz drept în albia rîului, ca sa împiedice pe oricine ar fi vrut sa intre sau sa iasa pe acolo. Dar era adesea deschis, caci pe acolo treceau multe marfuri, fie ca intrau, fie ca ieoeau. Daca ar fi intrat cineva pe acolo, s-ar fi trezit într -un tunel negru oi accidentat, care patrundea adînc în inima dealului; era totuoi un loc unde tunelul trecea pe sub peoteri oi unde tavanul fusese taiat oi acoperit cu chepenguri mari din lemn de stejar, care se deschideau, în sus, spre beciurile regelui. În beciuri se aflau butoaie, butoaie oi iar butoaie; caci

Elfilor Padureni oi mai ales regelui lor le placea foarte mult vinul, deoi prin par?ile acelea nu creotea vi?a de vie. Vinul oi celelalte bunuri erau aduse dela rudele lor dinspre miazazi, sau de la viile oamenilor de pe meleaguri îndepartate.

Stînd ascuns în spatele unui poloboc dintre cele mai mari, Bilbo descoperi chepengurile oi la ce foloseau, oi stînd la pînda oi ascultînd ce spuneau servitorii regelui, afla cum se aduceau vinurile oi alte bunuri, pe apa sau pe uscat, de la Lacul cel Lung.

Dupa cîte se parea, acolo continua sa existe un orao înfloritor al oameni-lor, construit pe poduri oi patrunzînd departe în apa, ca un mijloc de aparare împotriva duomanilor de tot felul oi mai ales împotriva dragonului de pe Munte. Din Oraoul Lacului, butoaiele plecau pe Rîul Padurii. De multe ori erau doar prinse unul de altul ca niote plute mari, oi împinse cu prajina sau cu vîslele în sus, pe apa; alteori erau încarcate pe vase.

Dupa ce le goleau, elfii luau butoaiele oi le aruncau prin trape, apoi deschideau zagazul oi butoaiele ieoeau plutind oi leganîndu-se pe apa, pîna cînd curentul le ducea într-un loc, departe de rîu, la vale, unde malul ieoea afara, aproape de marginea cea mai rasariteana a Codrului Întunecat. Acolo erau culese, legate oi aduse înapoi, pe apa, în Oraoul Lacului, care se afla în apropiere de punctul în care Rîul Padurii se varsa în Lacul cel Lung.

Un timp Bilbo statu oi se gîndi la zagaz, întrebîndu-se cum l-ar putea folosi ca sa-oi scape prietenii oi, în cele din urma, ajunse sa conceapa un plan disperat.

Prizonierilor li se adusese masa de seara. Garzile se departau tropaind pe culoare, luînd tor?ele cu ei oi lasînd totul în întuneric, în urma lor. Apoi Bilbo îl auzi pe chelarul regelui spunîndu-i capitanului garzilor "noapte buna".- Hai cu mine, spuse, sa-?i dau sa bei pu?in din vinul ala nou pe care l-am primit acum, de curînd. Asta-seara am mult de tras, ca trebuie sa scot butoaiele goale din beciuri, aoa ca un paharel te ajuta sa munceoti mai bine.- Bine, spuse rîzînd oeful garzilor, am sa gust oi eu un pahar, sa vad daca vinu-i vrednic de masa regelui. Asta-seara e un ospa? oi nu se cade sa servim vin prost.

Auzind acestea, Bilbo începu sa tremure de emo?ie, caci vazu ca norocul e de partea lui oi ca are imediat ocazia sa-oi încerce planul lui disperat. Îi urma pe cei doi pîna cînd intrara într-un beci mic oi se aoezara la o masa pe care se aflau doua carafe mari oi pîntecoase. Nu trecu mult oi începura sa bea oi sa rîda cu pofta. ai atunci Bilbo avu un noroc cu totul neobionuit. Elfii Padureni nu se ame?esc decît cu vin

extrem de tare, dar, dupa cît se parea, vinul asta era din recolta îmbatatoare a marilor gradini din Dorwi-nion oi nu era destinat solda?ilor sau servitorilor, ci doar ospa?ului regelui; oi trebuia servit în cupe mici, nu în carafe mari oi pîntecoase ca ale chelarului.

Pu?in timp dupa aceea, oeful garzilor începu sa mo?aie, apoi puse capul pe masa oi cazu într-un somn adînc. Chelarul continua un timp sa vorbeas-ca oi sa rîda de unul singur, fara sa dea vreun semn ca vazuse ce s -a întîm-plat, dar pu?in mai tîrziu începu sa picoteasca oi el - îi cazu capul pe masa oi adormi sforaind lînga prietenul lui. Atunci hobbitul intra pe furio în beci. Cîteva clipe mai tîrziu oeful garzilor nu mai avea chei, iar Bilbo alerga cît putea de repede pe culoare, spre celule. Legatura mare de chei i se parea foarte grea pentru bra?ele lui oi, cu toate ca purta inelul, sim?i de mai multe ori ca i se taie picioarele de frica, pentru ca nu putea sa împiedice cheile sa zornaie destul de tare din cînd în cînd. ai asta îl facea sa tremure din cap pîna-n picioare.Întîi descuie uoa lui Balin, apoi, imediat dupa ce ieoi piticul de acolo, o încuie cu grija la loc. Dupa cum va închipui?i, Balin ramase foarte uimit; dar oricît ar fi fost de fericit sa iasa din camaru?a lui de piatra atît de plictisitoare, voia totuoi sa se opreasca oi sa puna întrebari, sa otie ce voia sa faca Bilbo oi multe altele.- N-avem timp acum, spuse hobbitul, urmeaza-ma oi-ai sa vezi! Trebuie sa ramînem cu to?ii împreuna, sa nu riscam sa ne pierdem unul de altul. Ori scapam to?i, ori nici unul, oi asta e ultima noastra oansa. Daca se afla asta, Dumnezeu otie unde va mai pune regele, cu lan?uri la mîini oi probabil oi la picioare. Fii baiat bun oi nu mai discuta.

Dupa care se duse din uoa în uoa, pîna cînd numarul celor care-l urmau ajunse la doisprezece - nici unul dintre ei nefiind prea sprinten, din cauza întunericului oi a faptului ca fusesera prea mult timp închioi. Inima lui Bilbo batea sa se rupa ori de cîte ori se loveau unul de altul sau morma-iau oi ouooteau pe întuneric. "Naiba s-o ia de afacere piticeasca", îoi spunea

Bilbo în sinea lui. Dar totul a mers ca pe roate oi n-au întîlnit nici un paznic. De fapt, în noaptea aceea avea loc în padure oi în salile de sus o mare Petrecere a Toamnei. Aproape to?i supuoii regelui petreceau oi se veseleau.În cele din urma, dupa multe poticneli, ajunsera la temni?a în care se afla Thorin, la mare adîncime sub pamînt, dar, din fericire, destul de aproape de beciuri.

- Ia te uita! spuse Thorin, cînd îi oopti Bilbo sa iasa sa se alature prietenilor lui. Gandalf a spus adevarul, ca de obicei. La o adica, s-ar parea ca eoti un Spargator de mîna-ntîi . Sînt convins ca în viitor, orice s-ar

întîmpla, sîntem cu to?ii oamenii dumitale. Dar ce facem?

Bilbo îoi dadu seama ca venise vremea sa le explice cît de cît ideea, dar nu era deloc convins ca piticii o vor primi bine.

Temerile lui se vadira a fi cît se poate de justificate. Caci ideea nu le-a placut deloc oi începura sa bombane în gura mare, cu toate ca asta era periculos.

- O sa ne izbeasca oi o sa ne faca buca?i, oi o sa ne mai oi înecam, mormaira. Cînd ai reuoit sa pui mîna pe chei, am crezut ca ai oi un plan inteligent. Ideea asta e o nebunie!

- Foarte bine, spuse Bilbo descurajat, dar în acelaoi timp oi cam enervat. Hai înapoi în celulele voastre frumoase; o sa va încui la loc oi o sa sta?i comod, sa gasi?i un alt plan mai bun - dar nu cred ca o sa mai pot pune vreodata mîna pe chei, chiar daca ao fi dispus sa mai încerc. Perspectiva era prea îngrozitoare, aoa ca se potolira. În cele din urma, au trebuit sa faca ceea ce le sugerase Bilbo, pentru ca era clar ca nu puteau sa încerce sa g

aseasca drumul pîna-n salile de sus sau sa se lupte sa iasa pe por?i, care se închideau ca prin farmec; sau sa bombane prin galerii, pîna erau iaraoi prinoi. Aoa ca, urmîndu-l pe hobbit, se furioara în beciurile cele mai adînci. Trecura prin fa?a unei uoi prin care îi vazura pe capitanul garzilor oi pe chelar care continuau sa sforaie ferici?i, cu un zîmbet pe fa?a.

Vinul de Dorwinion, da un somn adînc, cu vise placute. A doua zi expresia capitanului garzilor probabil ca avea sa fie alta, cu toate ca Bilbo, înainte sa-oi continue drumul, se furioase lînga el oi, milos, îi pusese cheile înapoi la cingatoare."Aoa va avea mai pu?ine necazuri, îoi spuse domnul Baggins. N-a fost om rau oi s-a purtat destul de frumos cu prizonierii. Vai, ce-o sa se mai mire cu to?ii! O sa-oi închipuie ca am avut puteri supranaturale grozave, casa trecem prin toate uoile încuiate oi sa disparem! Trebuie sa ne punem foarte repede pe treaba daca vrem aoa ceva!"

Balin a fost pus sa pîndeasca paznicul oi chelarul oi sa dea de veste daca mioca. Ceilal?i s-au dus în beciul alaturat, cel cu trapele. Nu era timp de pierdut. Dupa cîte otia Bilbo, cî?iva elfi primisera porunca sa coboare curînd, sa-l ajute pe chelar sa împinga butoaiele goale prin trape, în rîu.

Butoaiele erau, de fapt, gata pregatite, rînduri-rînduri, în mijlocul încaperii, oi aoteptau sa li se dea brînci. Unele erau butoaie de vin - oi cu astea nu aveau ce face, pentru ca era greu sa le deschizi la capat fara zgomot oi era greu sa le închizi la loc. Dar printre ele se aflau oi cîteva cu care se carasera alte lucruri în palatul regelui, cum ar fi unt, mere oi altele.

Gasira repede treisprezece butoaie destul de mari ca sa încapa cîte un pitic în fiecare. De fapt, unele erau chiar prea spa?ioase oi, vîrîndu-se în ele, piticii se gîndira îngrijora?i cît vor fi de scutura?i oi de izbi?i, cu toate ca

Bilbo se stradui sa gaseasca într-un timp atît de scurt paie oi alte lucruri cu care sa-i împacheteze confortabil. Thorin îi facuse mari necazuri oi acum se sucea oi se rasucea în butoi, mîrîind ca un cîine mare într un cote? prea mic, în timp ce Balin, care ramasese ultimul, facea o gramada de mofturi din cauza gaurilor prin care trebuia sa intre aerul, spunînd ca se sufoca înainte chiar sa se fi pus capacul la butoi. Bilbo se straduise sa astupe gaurile din par?ile laterale ale butoaielor oi sa fixeze capacele cît mai bine, oi acum ramasese din nou singur; alerga încoace oi încolo, facînd ultimele rectificari oi sperînd, oricît ar fi fost de absurd, ca planul lui va reuoi.

Treaba s-a ispravit tocmai la timp. Un minut sau doua dupa ce fixase capacul butoiului lui Balin, Bilbo auzi voci care rîdeau oi vorbeau, oi cîntau frînturi de cîntece. Parasisera un ospa? vesel, care se desfaoura într-una din salile palatului, oi aveau inten?ia sa se întoarca acolo cît mai repede.

- Unde-i batrînul Galion, chelarul? spuse unul dintre elfi. Nu l-am vazut servind la masa asta-seara. Ar trebui sa fie aici acum, sa ne arate ce-avem de facut!

- Daca batrînul gura-casca întîrzie, ma supar, spuse altul. N-am de gînd sa-mi pierd vremea aici, cînd acolo sus to?i petrec oi se veselesc. - Aha! se auzi un strigat. Uite-l pe batrînul pezevenghi. E cu capul în cana! A facut oi el o mica petrecere în doi, cu prietenul lui, capitanul.

- Scutura-l! Trezeote-l! strigara ceilal?i, nerabdatori.

Galion nu prea era încîntat sa fie scuturat sau trezit oi înca oi mai pu?in sa fie batjocorit.

- A?i auzit, mormai el, am aoteptat oi-am tot aoteptat, aici jos, în timp ce voi bea?i oi va veselea?i, uitînd de datorie. Nu-i de mirare ca am adormit.

Mi-a fost urît.

- Nu-i de mirare, spusera elfii, dar explica?ia e aici, în cana. Ia da-ne oi noua o gura din licoarea asta aromitoare, înainte sa ne apucam de treaba.

Nu-i nevoie sa-l trezeoti pe temnicer. Dupa cum arata, pare sa-oi fi luat por?ia.

Au baut apoi un rînd oi deodata au devenit nemaipomenit de veseli. Dar nu oi-au pierdut min?ile cu totul.

- Salveaza-ne, Galion, strigara, ai început cheful devreme oi ?i s-au cam

încîlcit min?ile Ai pus aici butoaiele pline în loc sa le pui pe cele goale, daca le judeci dupa greutate.

- Ia apuca?i-va de treaba, mormai chelarul, cum o sa-oi dea seama de greutate niote be?ivani care trebuie sa plece, oi gata! Face?i ce va spun! - Bine, bine, raspunsera elfii, rostogolind butoaiele catre trapa. Dar sa otii ca tu raspunzi daca poloboacele pline cu unt pentru rege oi cu cel mai bun vin al lui se duc pe gîrla oi ajung la Oamenii Lacului, pe gratis.

Hai de-a dura, dura, dura,

Oricare le-ar fi masura,

Pîna cade jos, prin trapa,

Plici oi placi, cade în apa!

Aoa cîntara, în timp ce un butoi oi pe urma altul se rostogolira uruind spre deschizatura neagra, cazînd apoi în apa rece, cî?iva metri mai jos.

Unele dintre butoaie erau, într-adevar, goale, dar în altele, împachetat cu grija, se afla cîte un pitic; jos cazura toate, unele peste altele, plesnind apa, ciocnindu-se de pere?ii tunelului sau unul de altul, plecînd apoi la vale, pe apa.

ai deodata Bilbo îoi dadu seama de punctul slab al planului sau. Probabil ca dumneavoastra v-a?i dat seama mai demult oi v-a?i distrat; dar cred ca, daca a?i fi fost în locul lui, n-a?i fi reuoit sa face?i nici macar cît a facut el. Deci ramasese pe afara oi nu era nimeni care sa-l împacheteze, chiar daca ar mai fi avut posibilitatea s-o faca. Se parea ca de data asta îoi va pierde într-adevar piticii. Disparusera aproape to?i prin gaura neagra a trapei; va ramîne singur de tot oi va trebui sa stea ascuns pe vecie, ca

Spargator permanent, în peoterile elfilor. Caci, chiar de ar fi putut sa scape

în clipa aceea prin por?ile de sus, era foarte pu?in probabil ca va mai gasi vreodata piticii. Pe uscat nu otia drumul care sa-l duca pîna-n locul unde se adunau butoaiele. Se întreba ce vor pa?i fara el, caci nu avusese timp sa le spuna piticilor tot ce aflase sau ceea ce avusese inten?ia sa faca dupa ce vor fi ieoit din padure.

Pe cînd îi treceau toate aceste gînduri prin minte, elfii, fapturi voioase,

începura sa cînte un cîntec în jurul deschizaturii pe unde rîul.

Jos, pe apa, hai, coboara

Spre ?inuturi de-odinioara! Lasa hrube oi palate,

Lasa coamee-avîntate,

Unde codru-i des oi negru ai-umbre sure-s în tot locul.

Peste-a pomilor lumi zboara

Spre-adierile de vara,

Peste stuf, peste rogoz,

Peste balarii oi boz,

Printre ce?uri ce cresc, albe,

Din a mlaotinilor salbe!

Du-te, du-te dupa stele

De pe ceruri reci oi rele;

Sa te-ntorci cînd zorii crapa

Peste ?arm, nisip oi apa,

Du-te catre miazazi,

Unde-i Soare oi e zi, ai sînt pajioti înverzite,Unde pasc cirezi de vite.

Vino sus, unde-s gradini

ai-unde sînt ciorchinii plini, Unde Soarele domneote...

Catre miazazi grabeote!

Jos, pe apa, hai, coboara,

Spre ?inuturi de-odinioara!

Unii se dusera sa traga de frînghiile care ridicau zagazul, sa poata ieoi butoaiele de îndata ce erau toate acolo jos, în apa.

Tocmai rostogoleau ultimul butoi spre trape. În disperare de cauza oi neavînd altceva mai bun de facut, micul Bilbo, saracu?ul, s-a aga?at oi el oi s-a trezit aruncat în trapa, cu butoi cu tot. ai plici! a cazut în apa - o apa rece oi moarta - cu butoiul peste el.Apoi a ieoit din nou la suprafa?a, scuipînd oi aga?îndu-se de lemnul butoiului, ca un oobolan; dar oricîte eforturi a facut, tot n-a reuoit sa se ca?are pe butoi. Ori de cîte ori încerca, butoiul se rostogolea tragîndu-l din nou pe sub el, în apa. De fapt butoiul era gol oi plutea, uoor ca un dop. Cu toate ca avea urechile pline cu apa, Bilbo auzea elfii care continuau sa cînte

în pivni?a de sus. Apoi, deodata, chepengurile se închisera cu o bufnitura oi vocile se pierdura. Bilbo se afla într-un tunel negru, plutind în apa înghe?a-ta, singur-singurel - caci cum sa te bizui pe niote prieteni împacheta?i în butoaie!Curînd aparu însa în întunericul din fa?a o pata cenuoie. Auzi scîr?îitul zagazului pe care trageau elfii în sus oi descoperi ca se afla în mijlocul unei mase plutitoare de butoaie oi poloboace, care se tot izbeau unele de altele oi se îngramadeau sa treaca

pe sub arcada oi sa ajunga în ouvoiul de afara. Bilbo s-a ferit cît a putut el mai bine, ca sa nu fie lovit din toate par?ile oi facut buca?i; dar în cele din urma mul?imea de butoaie care se

înghionteau a început sa se mai împraotie, plutind unul cîte unul pe sub bolta de piatra oi departîndu-se. Atunci oi-a dat el seama ca n-ar fi fost bine nici dac-ar fi reuoit sa se aoeze calare pe butoi, caci între butoi oi tavanul care cobora brusc în dreptul zagazului nu mai era loc nici macar pentru un hobbit.

Ieoira de sub crengile care atîrnau din copacii de pe cele doua maluri.

Bilbo se întreba cum s-or fi sim?ind piticii oi daca o fi intrat multa apa în butoaie. Printre butoaiele care înaintasera plutind pe lînga el în întuneric, erau unele care pareau sa atîrne greu în apa, oi Bilbo îoi spuse ca trebuie sa fie cele în care erau pitici."Numai de-ao fi înfundat bine capacele", se gîndi el, dar nu trecu mult oi starea lui deveni atît de îngrijoratoare, încît uita de pitici. Reuoi sa ?ina capul afara din apa, dar tremura de frig oi-oi spunea în sinea lui ca asta îl va ucide înainte ca norocul sa se întoarca în favoarea lui; se întreba cît timp va mai fi în stare sa se ?ina aga?at de butoi oi daca n-ar trebui sa riote sa-i dea drumul oi sa încerce sa înoate pîna la mal.

Norocul se schimba într-adevar în favoarea lui, pu?in mai tîrziu: la un moment dat, curentul plin de vîrtejuri împinse mai multe butoaie pîna aproape de mal, unde ramasera un timp blocate de o radacina ascunsa.

Bilbo profita atunci de ocazie ca sa se urce dintr-o parte pe butoiul lui,

în timp ce acesta ramasese în?epenit lînga un altul. Se ca?ara ca un oobolan murat oi se lungi deasupra, cu mîinile oi picioarele întinse în laturi, sa-oipoata pastra cît mai bine echilibrul. Vîntul era rece, dar, în orice caz, mai placut ca apa oi Bilbo spera ca n-o sa alunece brusc de pe butoi cînd s-or porni din nou la drum.

N-a trecut mult oi butoaiele s-au eliberat din nou oi au început sa se suceasca oi sa se rasuceasca, coborînd pe apa oi intrînd în ouvoiul principal. Bilbo îoi dadu seama ca, aoa cum se oi temuse, îi venea foarte greu sa se ?ina bine de butoi; reuoi totuoi cumva, cu toate ca era groaznic de incomod. Din fericire, el era foarte uoor oi butoiul era bun oi mare, oi, fiind permeabil, luase oi pu?ina apa. Totuoi, era ca oi cum ar încerca sa calareasca, fara capastru sau scari, un calu? burtos, care tot voia sa se rostogoleasca pe iarba.

Tot înaintînd aoa, domnul Baggins ajunse, în sfîroit, într-un loc unde copacii de pe ambele maluri deveneau tot mai sub?iri. Reuoea sa vada cerul palid printre ei. Rîul Negru se facea dintr-o data larg, întîlnindu-se cu apele principale ale Rîului Padurii care cobora grabit de la por?ile mari ale regelui.

Era o fîoie de apa luminata, pe care n-o mai umbrea nimic, suprafa?a ei lunecoasa dansînd, întrerupta ici-colo de oglindirea norilor oi a stelelor.

Apoi, apele grabite ale Rîului Padurii împinsera toata armata de butoaie oi poloboace spre malul dinspre miazanoapte, unde, tot muocînd terenul, sapasera un golf larg. Golful avea un ?arm cu pietrio, pe sub maluri suspen-date, oi în capatul dinspre rasarit era întarit de un mic promontoriu de roca tare, ieoit în afara. Pe ?armul cu apa mica, majoritatea butoaielor se rostogolisera pe uscat, doar cîteva continuîndu-oi drumul pîna se lovira de digul de piatra.

Pe mal erau oameni care priveau cu aten?ie. Într-o clipa împinsera cu prajinile oi strînsera toate butoaiele la un loc, în apa joasa, oi, dupa ce le numarara, le legara la un loc cu sfoara oi le lasara sa ramîna aoa pîna diminea?a

Bie?ii pitici! În schimb, situa?ia lui Bilbo era ceva mai buna! Cobori de pe butoi, trecu cu greu prim apa pîna la mal, dupa care însa se furioa pîna la niote cocioabe pe care le vazuse lînga mal. Acum nu se mai gîndea de doua ori daca sa ia sau nu, neinvitat, mîncarea care-i aparea în fa?a; era de atîta vreme silit s -o faca! ai otia acum prea bine ce înseamna sa fii înfome-tat, oi nu doar interesat în mod politicos de delicatesele unei camari bine garnisite. Zarise, printre copaci, oi un foc oi asta îl atrasese, caci hainele lui erau muiate oi zdren?uite oi le sim?ea pe piele reci oi lipicioase.

***

Cred ca nu e nevoie sa va dau prea multe amanunte în legatura cu aventurile lui din noaptea aceea, caci ne apropiem de sfîroitul calatoriei catre Soare-rasare oi ajungem la ultima oi cea mai mare dintre aventuri, aoa ca trebuie sa ne grabim. Bineîn?eles ca, ajutat de inelul lui fermecat, s-a descurcat la început foarte bine. Dupa un timp însa l-au tradat urmele ude ale talpilor oi picaturile de apa pe care le lasa oriunde se ducea sau se aoeza; mai mult înca, începuse sa se smiorcaie, oi de cîte ori încerca sa se ascunda, îl descopereau din cauza exploziei violente a stranuturilor lui

înabuoite. Într-o clipa, în satul de lînga rîu se stîrni o mare agita?ie; dar Bilbo scapa, fugind în padure; ducea cu el o pîine, un burduf cu vin oi niote placinte, care nu erau cîtuoi de pu?in ale lui. Restul nop?ii îl petrecu ud oi departe de foc, dar vinul îl ajuta sa suporte frigul oi, de fapt, adormi chiar pu?in pe niote frunze uscate, cu toate ca anul se apropia de sfîroit oi aerul era înghe?at.Se trezi din nou, stranutînd deosebit de tare. Era o diminea?a înnourata oi jos, lînga rîu, se auzea larma oi veselie. Se facea o pluta de butoaie, pe care elfii-plutaoi aveau s-o duca în curînd la vale, spre Oraoul Lacului.

Bilbo stranuta din nou. Nu mai era ud, dar se sim?ea înghe?at din cap pîna în picioare. Coborî cît reuoira sa-l duca de repede picioarele lui ?epene oi ajunse tocmai la timp lînga gramada de butoaie, fara sa-l observe nimeni în agita?ia generala. Din fericire, nu era Soare la ora aceea, ca sa arunce umbre stînjenitoare oi din fericire reuoi sa nu mai stranute multa vreme.

Butoaiele erau împinse cu putere dintr-un loc într-altul, cu prajina. Elfii stateau în apa joasa, trageau oi împingeau. Butoaiele, care erau acum toate legate strîns la un loc, scîr?îiau oi se bî?îiau.

- Încarcatura asta e grea, mormaira unii dintre elfi. Se cufunda prea mult - oi unele nu par deloc goale. Daca le-am fi primit în timpul zilei, am fi aruncat oi noi o privire înauntru, spusera.

- Acu' n-avem timp, strigara plutaoii, împinge?i!

În cele din urma se urnira, mai întîi încet, pîna trecura de vîrful de stînca unde stateau ai elfi ca sa le împinga cu prajina, apoi din ce în ce mai repede, pe masura ce intrau în ouvoiul principal oi coborau la vale, tot mai la vale, înspre lac.Scapasera de temni?ele regelui, trecusera de padure, dar ra-mînea de vazut daca ramasesera vii sau erau mor?i.

x

O PRIMIRE CALDUROASA

PE MASURA CE ÎNAINTAU plutind pe apa, ziua se facea tot mai lumi-noasa oi mai calduroasa. Dupa o vreme, rîul ocoli un umar abrupt de pamînt care cobora în stînga lor. Sub

picioarele lui stîncoase, formînd o costioa interioara, curgea, clipocind oi susurînd, un pîrîu adînc. Deodata, costioa se micoora. Malurile se cufundara. Copacii ramasesera în urma. aiBilbo vazu în fa?a lui o priveliote grozava.

Pamîntul se întindea larg de jur-împrejur, plin de apele rîului care se risipeau într-o suta de rîule?e oerpuite, sau se înfundau în mlaotini oi bal?i presarate cu insuli?e de fiecare parte; totuoi, prin mijloc curgea în continua-re, liniotit, un rîu violent. Iar departe se zarea Muntele, cu vîrful lui întune-cat ascuns într-un nor zdren?uit. Dar nu se vedeau nici vecinii lui cei mai apropia?i la nord -est, nici pamîntul ravaoit care îi lega de el. Se ridica singur oi se uita peste mlaotini înspre padure. Muntele Singuratic! Bilbo venise de departe oi trecuse prin multe peripe?ii ca sa-l vada, oi acum, cînd îl vedea, nu-i placea deloc cum arata.

Ascultînd ce spuneau plutaoii oi punînd cap la cap frînturile de informa-

?ie pe care le lasau sa scape, îoi dadu repede seama ca avea mare noroc sa-l fi vazut chiar oi atît, chiar oi de la distan?a asta. Oricît ar fi fost de jalnica

întemni?area de care tocmai scapase oi oricît de neplacuta i-ar fi fost situa?ia actuala (ca sa nu mai vorbim de bie?ii pitici de sub el), avusese totuoi mai mult noroc decît îoi închipuise. Discu?iile se refereau la marfa care venea oi pleca pe apa oi la creoterea circula?iei pe rîu, pe masura ce drumurile dinspre rasarit, care duceau spre Codrul Întunecat, dispareau sau nu mai erau folosite; se mai refereau oi la certurile dintre Oamenii

Lacului oi Elfii Padureni, în legatura cu între?inerea Rîului Padurii oi a malurilor sale.Locurile astea se schimbasera mult de pe vremea cînd Muntele era locuit de pitici, zile de care cei mai mul?i dintre oameni nu-oi mai aminteau azi decît ca de un basm pierdut în negura vremii. Se schimbasera chiar oi de curînd, de la ultimele informa?ii pe care le primise Gandalf în legatura cu ele. Inunda?ii mari oi ploi umflasera rîurile care curgeau înspre rasarit. Mai fusesera oi unul sau doua cutremure (pe care unii erau dispuoi sa le atribu-ie dragonului, pe care-l pomeneau doar cu blesteme oi cu un semn amenin-?ator cu capul în direc?ia Muntelui). Mlaotinile oi mocirla se întinsesera tot mai mult de o parte oi de alta. Cararile disparusera, dupa cum disparusera

oi mul?i calare?i oi calatori care încercasera sa regaseasca drumurile pierdu-te. Cararea elfilor, pe care-o urmasera piticii prin padure la sfatul lui Beorn, ajunsese acum sa fie rar folosita oi lipsita de orice siguran?a. Ea se sfîroea, de altfel, la marginea de rasarit a padurii; rîul ramasese singura cale lipsita de pericole de la marginea Codrului Întunecat, la miazanoapte, pîna la cîmpiile umbrite de munte, pe partea cealalta, iar rîul era pazit de Regele

Elfilor.

Vede?i, aoadar, ca pîna la urma Bilbo luase singura cale cît de cît sigura.

L-ar fi liniotit poate pu?in pe domnul Baggins, care statea tremurînd pe butoaie, daca ar fi otiut ca Gandalf, care era departe, aflase de toate astea, ca se îngrijorase grozav oi ca, de fapt, îoi ispravea celelalte treburi (care nu au legatura cu povestea asta) oi se pregatea sa vina în cautarea lui Thorin oi a tovaraoilor sai. Dar Bilbo nu otia.

Tot ce otia era ca rîul parea sa continue oi sa tot continue la nesfîroit, oi ca-i era foame, oi, avea un guturai urîcios, oi, nu-i placea Muntele asta care parea ca se încrunta oi-l tot amenin?a, pe masura ce se apropia de el. Dupa o vreme însa rîul o lua mai spre sud, oi Muntele se retrase din nou; în cele din urma, catre sfîroitul zilei, malurile se facura stîncoase, rîul îoi strînse toate apele ratacitoare într-un ouvo

i adînc oi iute, oi se vazura înaintînd cu mare viteza.

Soarele apusese cînd, cotind-o din nou înspre rasarit, Rîul Padurii navali în Lacul cel Lung. Rîul avea acolo o gaura larga de varsare oi în fiecare parte ecluze stîncoase ca niote terase, cu prundio îngramadit la picioarele lor. Lacul cel Lung! Bilbo nu-oi închipuise niciodata ca, atunci cînd nu e vorba de mare, poate exista o apa atît de întinsa. Lacul era atît de lat încît malurile opuse pareau mici oi îndepartate, oi era atît de lung, încît capatul dinspre miazanoapte, care se întindea spre Mumte nici nu se mai vedea. Bilbo otia doar de pe harta ca acolo sus, departe, unde sclipeau stelele Carului, Rîul Curgator se varsa în lac venind din Dale, oi, împreuna cu Rîul Padurii umplea cu ape adînci ceea ce fusese, probabil, cîndva o vale mare, adînca oi stîncoasa. La capatul dinspre miazazi, apele umflate peste masura se revarsau iaraoi, în cascade înalte, oi goneau grabite catre meleaguri necunoscute. În aerul liniotit al serii, zgomotul cascadelor se auzea ca un muget îndepartat.

Nu prea departe de gura Rîului Padurii era oraoul ciudat despre care vorbisera elfii în pivni?a regelui. Nu se afla pe mal, cu toate ca erau oi acolo cîteva cocioabe oi chiar cîteva cladiri; era construit pe suprafa?a lacului oi era aparat împotriva rîului, care patrundea cu vîrtejuri în lac, de un promontoriu de piatra care forma un golf liniotit. Un pod mare, de lemn se întindea pîna într-un loc, unde pe stive uriaoe de copaci din padure se construise un orao de lemn, în care via?a pulsa din plin; nu era un orao de elfi, ci un orao omenesc; cei care mai îndrazneau sa locuiasca aici, la umbra

Muntelui îndepartat al dragonului. Continuau sa se îmboga?easca de pe urma nego?ului cu bunuri, care veneau de la miazazi pe Rîul cel Mare oierau apoi transportate cu caru?a, pe lînga cascade, pîna în oraoul lor; dar în vremurile bune de demult, cînd Dale, oraoul de la miazanoapte, era bogat oi

înfloritor, fusesera boga?i oi puternici oi avusesera liote întregi pe apa, unele pline cu aur, altele cu razboinici în armura, oi avusesera loc razboaie oi fapte de vitejie care acum devenisera legenda. ai cînd apele scadeau, pe vreme de seceta, se mai vedeau înca, de-a lungul malurilor, cladirile unui orao mare, care acum putrezea.

Dar oamenii îoi aminteau pu?in din toate astea, deoi unii mai cîntau cîntecele vechi despre regii pitici de pe Munte, Thror oi Thrain, din neamul lui Durin, oi despre venirea dragonului oi prabuoirea Seniorilor din Dale. Unii mai cîntau oi ca Thror oi Thrain se vor întoarce cîndva oi ca aurul va curge rîuri-rîuri prin ecluzele Muntelui, oi ca toata regiunea aceea se va umple iar de cîntece oi de veselie. Dar aceasta legenda placuta nu prea le influen?a îndeletnicirile de fiecare zi.

De îndata ce zarira pluta de butoaie, o seama de barci ieoira dinspre gramada de cladiri ale oraoului oi se apropiara de ea, oi niote voci îi salutara pe plutaoi. Apoi se aruncara frînghii, se împinsera vîsle oi pu?in dupa aceea pluta fu scoasa din ouvoiul Rîului Padurii oi priponita de pintenul înalt de stînca, în micul golf din Oraoul Lacului. O prinsera acolo, aproape de capatul dinspre mal al marelui pod. Curînd aveau sa vina oameni de la miazazi sa ia cîteva butoaie oi sa umple altele cu bunuri aduse de ei, pentru ca apoi butoaiele sa se întoarca în amonte pîna în locul unde-oi aveau casa

Elfii Padureni. Între timp, butoaiele fusesera lasate sa pluteasca, iar elfii se dusesera cu luntraoii sa chefuiasca în orao.

Ar fi fost uimi?i sa vada ce s-a întîmplat pe mal, dupa ce au plecat oi s-au lasat umbrele nop?ii. Bilbo a taiat întîi oi întîi sfoara care ?inea primul butoi, pe care apoi l-a împins pe mal oi l-a deschis. Înauntru s-au auzit niote mîrîieli oi un pitic, cît se poate de amarît, s-a tîrît afara. În barba lui uda leoarca se amestecasera fire ude de paie; îl dureau atît de tare bra?ele

oi picioarele oi era atît de în?epenit, de lovit oi plin de vînatai, încît abia daca putea sa mai stea în picioare sau sa treaca împleticindu-se prin apa mica oi sa se întinda, forrnaind, pe mal. Avea o privire salbatica oi hamesita, ca un cîine legat în lan? oi uitat în cuoca de o saptamîna. Era Thorin, dar nu mai putea fi recunoscut decît dupa lan?ul de aur, culoarea scufiei albastre ca cerul, acum murdara oi zdren?uita, oi ciucurele de argint care-oi pierduse toata stralucirea. Trecu destul de mult timp pîna sa fie în stare sa se poarte macar politicos cu hobbitul.

- Hotaraote-te, eoti viu sau mort? îl întreba Bilbo, suparat.

Uitase probabil ca el, spre deosebire de pitici, mîncase mai mult, fusese liber sa-oi foloseasca bra?ele oi picioarele oi, în plus, se bucurase de o por?ie mult mai mare de aer.

- La urma urmei, ce, mai eoti în închisoare? Sau eoti liber? Daca vrei de mîncare oi vrei sa continui aventura asta absurda - la urma urmei e aventura voastra, nu-i a mea - ar fi bine sa te plesneoti pu?in peste bra?e, sa-?i freci picioarele oi sa încerci sa ma aju?i sa-i scot oi pe ceilal?i din butoaie acum. cît mai e timp!

Thorin oi-a dat, fireote, seama de în?elepciunea vorbelor lui Bilbo, aoa ca, dupa ce a mai mormait de cîteva ori, s-a ridicat oi s-a apucat sa-l ajute pe hobbit, cît s-a priceput el mai bine. Era foarte greu oi neplacut, în întu-neric oi zbatîndu-se în apa rece, sa gaseasca butoaiele care-i interesau.

Ciocanind oi strigînd, au descoperit doar vreo oase pitici care le-au raspuns.

I-au despachetat oi i-au ajutat sa ajunga la mal, unde s-au aoezat ori s-au întins gemînd oi bodoganind. Erau atît de uzi, de ?epeni oi de plini devînatai, încît abia reuoeau sa-oi dea seama ca fusesera elibera?i, sau sa mul?umeasca pentru asta cum se cuvine.

Dwalin oi Balin erau printre cei mai amarî?i oi nu servea la nimic sa le ceri vreun ajutor. Bifur oi Bofur erau mai pu?in învine?i?i oi mai usca?i, dar s-au întins pe jos oi au refuzat sa se mai miote. În schimb Fili oi Kili, care erau tineri (pentru niote pitici) oi care fusesera împacheta?i cu mai multa grija oi cu mai multe paie, în butoaie mai mici, au ieoit destul de zîmbitori; aveau doar cîteva vînatai oi în?epeneala le-a trecut într-o clipa.

- Sper sa nu mai simt în via?a mea miros de mere! spuse Fili. Butoiul meu era plin de el. Po?i sa-?i pierzi min?ile tot mirosindu-?i a mere la nesfîroit, cînd abia po?i sa te mioti oi ?i-e frig, oi-?i vine rau de foame. La ora asta ao fi în stare sa manînc orice pe lume, ore în oir - orice, în afara de mere.

Cu ajutorul binevoitor al lui Fili oi Kili, al lui Thorin oi al lui Bilbo descoperira, în cele din urma, restul piticilor oi îi scoasera din butoaie.

Grasul Bombur, saracul, dormea sau cazuse în nesim?ire; Dori, Nori, Ori, Oin oi Gloin erau complet uzi oi pareau pe jumatate mor?i. Aoa ca au trebuit sa fie lua?i oi cara?i unul cîte unul oi întinoi, în nesim?ire, pe mal.

- Iata-ne, aoadar, cu to?ii, spuse Thorin. Am impresia ca ar trebui sa mul?umim sor?ii oi domnului Baggins. Sînt sigur ca are tot dreptul sa se aotepte la mul?umirile noastre, cu toate ca ao fi preferat sa ne fi organizat o calatorie mai placuta. Totuoi, da-mi voie sa-?i mai spun înca o data, dom-nule Baggins, ca î?i sîntem foarte îndatora?i. ai fara îndoiala ca-?i vom exprima recunootin?a noastra aoa cum trebuie, dupa ce vom mînca oi ne vom reveni. Dar, deocamdata, ce facem?

- Eu va propun Oraoul Lacului, spuse Bilbo. Dar, de fapt, nici n-avem de ales.

Bineîn?eles ca n-aveau de ales! Aoa ca, lasîndu-i pe ceilal?i, Thorin, Fili,

Kili oi hobbitul o pornira pe mal, pîna la marele pod. La intrarea pe pod se aflau niote paznici, care însa nu erau foarte aten?i, caci trecuse prea multa vreme de cînd fusese într-adevar nevoie sa fie cu ochii în patru. Cu Elfii

Padureni erau prieteni; doar din cînd în cînd se mai iscau certuri în legatu-ra cu taxele rîului, dar asta se întîmpla rar. Ceilal?i oameni erau departe; cît despre dragon, mul?i dintre tinerii oraoului se îndoiau fa?io de existen?a vreunui dragon al Muntelui oi rîdeau de "barbile carunte" oi de bataliile în care spuneau ca-l vazusera zburînd prin vazduh, în tinere?ile lor de mult trecute. Aoa stînd lucrurile, nu e de mirare ca paznicii beau oi rîdeau în jurul focului, în ghereta lor, oi n-au auzit zgomotul despachetarii piticilor sau paoii celor patru iscoade. De aceea mare le-a fost mirarea cînd Thorin,

Scut-de-Stejar, intra pe uoa.

- Cine sînte?i oi ce dori?i? strigara paznicii sarind în picioare oi pipaind sa-oi caute armele.

- Eu sînt Thorin, fiul lui Thrain, fiu al regelui Thror de sub munte! spuse piticul cu o voce puternica - oi chiar parea a fi toate astea, în ciuda hainelor lui rupte oi a scufiei tîrîte prin noroi. La gît oi la talie avea lan? de aur stralucitor; ochii lui erau negri oi adînci. M-am întors. Vreau sa-l vad pe Stapînul oraoului vostru.

Se isca o agita?ie grozava. O parte dintre cei mai slabi de înger ieoira alergînd din cocioaba, de parca s-ar fi aoteptat ca Muntele sa se prefaca în aur, în miez de noapte, oi toate apele lacului sa se îngalbeneasca într-o clipa. Capitanul garzilor facu un pas înainte.

- ai aotia cine sînt? întreba el aratînd catre Fili oi Kili, oi Bilbo.- Fiii fiicei tatalui meu, raspunse Thorin, Fili oi Kili, din neamul Durin, oi domnul Baggins, tovarao de calatorie în drumul pe care l-am facut de la

Soare-apune.

- Daca veni?i cu gînduri paonice, lasa?i armele, spuse capitanul.

- Nu avem arme! spuse Thorin, oi, una peste alta, era adevarat. Elfii

Padureni le luasera cu?itele oi marea sabie Orcrist. Bilbo avea la el sabia cea scurta, dar nu au pomenit despre asta nimic. N-avem nevoie de arme, cînd ne întoarcem în sfîroit la ai nootri, dupa cum spun batrînii. ai nici n-am putea lupta cu atît de mul?i. Duce?i-ne la Stapînul vostru.

- Stapînul benchetuieote, spuse capitanul.

- O pricina în plus ca sa ne duci la el, izbucni Fili, pe care tot ritualul

asta îl scotea din sarite. Sîntem obosi?i oi mor?i de foame, dupa drumul lung pe care l-am facut, oi mai avem oi niote tovaraoi bolnavi. Aoa ca grabi?i-va oi lasa?i vorba, ca de nu, s-ar putea ca Stapînul vostru sa va cam ia la întrebari.

- Atunci, urma?i-ma, spuse capitanul, oi, înconjurîndu-i cu oase oameni, îi conduse, trecînd peste pod oi intrînd pe poarta, pîna în pia?a oraoului.

"Pia?a" era un cerc mare de apa liniotita, înconjurat cu stîlpi înal?i, pe care se construisera casele mai mari, cu cheiuri lungi de lemn, cu multe trepte oi scari care coborau pîna la suprafa?a lacului. Într-una din cladiri vazura o feerie de lumini stralucitoare oi auzira zgomot de voci. Intrara oi ramasera clipind în lumina, ui

tîndu-se la niote mese lungi la care erau aoeza?i o gramada de oameni.

- Eu sînt Thorin, fiul lui Thrain, fiu al Regelui Thror de sub Munte!

M-am întors! striga de la uoa Thorin cu o voce puternica, înainte ca oeful garzilor sa poata scoate o vorba.

To?i sarira în picioare. Stapînul oraoului sari din fotoliul lui mare. Dar nimeni nu a fost mai uimit decît luntraoii elfilor, care stateau la celalalt capat al salii, înghesuindu-se în fa?a mesei Stapînului, strigara:

- Sînt prizonieri ai regelui nostru care au scapat, pitici vagabonzi oi nomazi, care n-au reuoit sa explice cum trebuie ce-i cu ei. S-au furioat prin padure oi ne-au necajit oamenii.

- E adevarat? întreba Stapînul. De fapt, i se parea mult mai verosimil sa creada ce spun luntraoii decît ca s-ar fi întors Regele de sub Munte, daca asemenea persoana existase vreodata cu adevarat.

- E drept ca am fost atraoi în cursa din greoeala oi întemni?a?i fara vina de Regele Elfilor, pe cînd ne întorceam acasa, raspunse Thorin. Dar nici lacat, nici gratii nu pot împiedica întoarcerea propovaduita din batrîni. Iar oraoul asta nu face parte din regatul Elfilor Padureni. Ma adresez Stapînu-lui din Oraoul Lacului, oi nu luntraoilor regelui.

Stapînul oovai oi se uita de la unul la altul. Regele Elfilor era foarte puternic prin locurile acelea oi Stapînul nu voia sa fie în duomanie cu el, oi nici nu prea avea o parere prea buna despre cîntecele vechi, el ocupîndu-se mai cu seama de comer? oi de vami, de încarcaturi de marfuri oi de aur,

îndeletnicire careia îi datora situa?ia pe care o avea. Dar nu erau to?i de parerea lui oi problema fu repede rezolvata fara el. atirile ieoira pe uoile cladirii oi în afara ei. Pe cheiuri se auzi o îngramadeala de talpi grabite. Unii începura chiar sa cînte frînturi din cîntecele vechi, despre întoarcerea Regelui de sub Munte; nu-i supara cîtuoi de pu?in faptul ca cel care se întorsese era nepotul lui Thror, oi nu Thror însuoi. ai cîntecul fu preluat de al?ii oi rasuna puternic, rostogolindu-se deasupra Lacului:Domnitorul de sub munte, Rege-al stîncilor sculptate ai-al argintatelor ciomele, Va va aduce iar dreptate.

Îoi va pune iar coroana. Harfa îi va fi-nstrunita,

Salile vor rasuna

De cîntarea-i maiestrita. Codrii se vor legana pe munte,

Iarba-nalta pe cîmpii,

În pîraie oi în rîuri Vor fi aur, boga?ii.

Apele vor curge vesel,

Lacurile vor luci, Nimeni nu va oti de jale

Cînd se-ntoarce el în vale!

Aoa au cîntat ei, sau cam aoa, doar ca totul era mult mai lung oi se mai auzeau oi strigate oi muzica de harfe, oi viori, care se amestecau cu vocile.Într-adevar, nici cel mai batrîn bunic nu-oi mai amintea sa fi cunoscut vreodata oraoul o asemenea emo?ie. Pîna oi Elfii Padureni începura sa se minuneze oi chiar sa se

teama. Nu otiau, fireote, cum scapase Thorin oi

începura sa creada ca regele lor facuse, poate, o mare greoeala. Cît despre

Stapîn, îoi dadu seama ca nu putea face altceva decît sa se supuna protestelor generale, cel pu?in pentru moment, oi sa pretinda ca e convins de ceea ce spune Thorin. Aoa ca îi ceda propriul lui jil? oi îi aoeza pe Fili oi pe Kili lînga el, la loc de onoare. Chiar oi lui Bilbo i se dadu un loc la masa mare oi, în îngramadeala generala, nu întreba nimeni ce legatura avea el cu toate astea, deoi nici un cîntec nu se referise la el, nici pe departe.

Curînd dupa aceea fura aduoi oi ceilal?i pitici în orao, dînd loc unor scene de entuziasm uimitor. Au fost cu to?ii doftorici?i, hrani?i, caza?i oi rasfa?a?i - extrem de bine oi de satisfacator. Lui Thorin oi tovaraoilor lui li s-a dat o casa mare; li s-au pus la dispozi?ie barci oi vîslaoi; iar afara mul?imea statea oi cînta toata ziua sau izbucnea în urale daca vreunul dintre pitici îoi arata chiar oi numai vîrful nasului.

Unele dintre cîntece erau chiar vechi; altele însa erau noi de tot oi vorbeau cu încredere despre moartea subita a dragonului oi despre încarcaturi de daruri bogate care coborau pe rîu pîna la Oraoul Lacului.

Acestea din urma erau în mare parte inspirate de Stapîn oi nu prea le placea piticilor; dar, pe de alta parte, erau mul?umi?i, aoa ca se îngraoara iute, recîotigîndu-oi puterile.

Într-o saptamîna se restabilira total; erau îmbraca?i acum în haine din stofe fine, fiecare în culorile lui, aveau barbile bine tunse oi pieptanate oi umblau un pas ?an?oo. Thorin arata oi umbla de parca oi-ar fi recîotigat deja regatul oi Smaug ar fi fost tocat buca?i-buca?ele.Apoi, dupa cum spusese oi el, bunavoin?a piticilor fa?a de hobbit devenea din ce în ce mai mare. Încetasera sa se mai vaite sau sa bombane.

Beau în sanatatea lui, îl bateau pe spate oi faceau mare caz de el; ceea ce era foarte bine, caci nu prea era bine dispus. Era obsedat de imaginea Muntelui, continua sa se gîndeasca la dragon, oi în plus avea oi un guturai revoltator. Timp de trei zile ramase în casa stranutînd oi tuoind, oi chiar oi dupa aceea discursurile lui la banchete se limitara la: "Mul?umesc foarte mult".Între timp, elfii plecasera cu încarcatura în susul Rîului Padurii, dupa care se isca o mare agita?ie în palatul regelui. N-am reuoit sa aflu niciodata ce s-a întîmplat cu capetenia garzilor oi cu chelarul. Fireote ca în tot timpul cît au stat piticii în Oraoul Lacului nu s -a pomenit nici despre chei, nici despre butoaie, iar Bilbo a avut grija sa nu se faca niciodata nevazut.Totuoi, ao îndrazni sa spun ca lucrurile mai mult s-au ghicit decît s-au aflat cu adevarat oi, oricum, domnul Baggins a ramas un fel de mister, în orice caz, regele cunootea acum misiunea piticilor, sau îoi închipuia ca o cunoao-te, oi îoi spuse:

"Bine, bine! Las' c-o sa vedem noi! N-o sa treaca nici o comoara prin Codrul Întunecat, fara sa-mi spun oi eu cuvîntul. Dar eu cred ca vor sfîroi rau cu to?ii, oi aoa le oi trebuie!" El, în orice caz, nu credea în pitici care sa lupte oi sa ucida dragoni ca Smaug oi banuia ca vor încerca o spargere sau ceva asemanator - ceea ce dovedeote ca era un în?elept, mai în?elept decît oamenii oraoului, cu toate ca nu avea întru totul dreptate, dupa cum vom vedea pîna la urma. Îoi trimise iscoadele pe malul lacului oi spre miaza-noapte, cît de aproape de Munte au vrut ele sa mearga, oi aotepta.

Dupa doua saptamîni, Thorin începu sa se gîndeasca la plecare. Trebuia sa încerce sa capete ajutor, cît timp mai dura entuziasmul din orao. N-ar fi servit la nimic sa lase lucrurile sa se raceasca pentru ca le amînase. Aoa ca

îi spuse Stapînului oi sfetnicilor sai ca în curînd vor pleca, el oi tovaraoii lui, catre Munte.

Atunci, pentru prima data, Stapînul fu uimit oi speriat; oi se întreba daca Thorin era într-adevar urmaoul vechilor regi. Nu-oi închipuise nicio-data ca piticii vor îndrazni sa se apropie de Smaug; era convins ca sînt niote escroci, care mai devreme sau mai tîrziu vor fi descoperi?i oi alunga?i.Greoea. Thorin era, într-adevar, nepotul regelui de sub Munte - oi nici nu va pute?i închipui ce îndrazneala poate avea oi ce poate face un pitic, atunci cînd e vorba sa-oi razbune onoarea sau sa recapete ceea ce e al lui.

Dar Stapînul nu era deloc nemul?umit sa-i vada plecînd. Între?inerea loc costa bani mul?i oi sosirea lor transformase totul într-o lunga sarbatoare, în care afacerile încetasera cu totul. "Las' sa se duca sa-l piseze pe Smaug, sa vada cum îi primeote!" se gîndi, dar spuse:

- Sigur, oh, Thorin, fiu al lui Thrain, fiu al lui Thror! Trebuie sa te duci sa redobîndeoti ceea ce e al tau. A batut ceasul, dupa cum spun batrînii! O sa va dam tot ajutorul oi ne bizuim pe recunootin?a voastra dupa ce va recîotiga?i regatul.ai astfel, într-o zi, cu toate ca toamna înaintase acum mult catre iarna

oi vînturile erau reci, iar frunzele cadeau repede, trei barci mari parasira

Oraoul Lacului, încarcate cu vîslaoi, pitici, domnul Baggins oi o gramada de merinde. Caii oi calu?ii fusera trimioi pe cai ocolite sa-i aotepte la locul stabilit pentru debarcare. Stapînul oi sfetnicii lui îoi luara ramas-bun de la ei stînd pe treptele mari ale Primariei, care coborau pîna la suprafa?a lacului. Oamenii cîntau pe cheiuri oi la ferestrele caselor. Ramele albe se cufundara în apa oi stropira pornind-o înspre miazanoapte, în ultima etapa a lungii lor calatorii. Singura persoana într-adevar nenorocita era Bilbo.

XI

ÎN PRAGVÎSLIND DOUA zile la rînd, ajunsera pîna la capatul Lacului celui Lung oi intrara în Rîul Curgator; puteau sa vada acum Muntele Singuratic, ridicîndu-se înalt oi fioros în fa?a lor. Curentul era puternic oi înaintarea lor, înceata. La sfîroitul zilei a treia, la cî?iva kilometri în sus pe rîu, se apropiara de malul stîng, adica cel dinspre Soare-apune, oi debarcara.Acolo gasira cai trimioi în întîmpinarea lor, cu noi provizii oi obiecte de prima necesitate, oi ponei pe care sa calareasca. Încarcara tot ce s-a putut pe calu?i, iar restul îl depozitara sub un cort; dar nimeni dintre oamenii din orao n-a vrut sa ramîna atît de aproape de umbra Muntelui, nici macar o noapte.

"În orice caz, nu înainte sa se adevereasca cîntecele", zisera. În locurile astea salbatice credeau mai uoor în dragon decît în Thorin. ai într-adevar, proviziile lor erau în totala siguran?a, caci regiunea era goala oi pustie. Aoa ca înso?itorii lor îi parasira, coborînd în goana apele rîului oi luînd-o pe drumurile care veneau catre ?arm, cu toate ca se lasa noaptea.

Petrecura noaptea în frig oi în pustietate, ceea ce le scazu foarte mullt moralul. Iar a doua zi pornira din nou la drum. Balin oi Bilbo încheiau procesiunea oi, în afara de poneiul pe care-l calareau, împovarat cu merin-de, mai duceau înca unul de capastru. Ceilal?i se aflau în fa?a, la o oarecare distan?a, încercînd sa desluoeasca drumul, caci nu existau carari. O pornira spre nord-vest departîndu-se piezio de Rîul Curgator oi apropiin-du-se din ce în ce de un mare pinten al Muntelui, care se repezea spre miazazi venind parca spre ei.

A fost o calatorie istovitoare, facuta în tacere oi pe furio. Nu auzeau nici rîsete, nici cîntece, nici sunet de harfa, oi mîndria oi speran?ele care se stîrnisera în inima lor cînd cîntasera cîntecele vechi, pe malul lacului, se topira într-o triste?e apasatoare. atiau ca se apropie de sfîroitul calatoriei oi ca acest sfîroit putea fi groaznic. Pamîntul din jurul lor deveni mohorît oi sterp, cu toate ca odata dupa cîte le spusese Thorin, fusese verde oi frumos.

Iarba era rara oi curînd nu mai vazura nici arbuoti, nici copaci, doar buturugi înnegrite, ce aminteau de copacii care existasera odata. Se aflau în

Pustiul Dragonului oi la sfîroitul anului.

Ajunsera totuoi la marginea Muntelui fara sa dea de vreun pericol sau de vreo urma a dragonului, în afara de pustiul pe care-l semanase în jurul vizuinei lui. Muntele statea tacut oi încruntat ridicîndu-se tot mai înalt.

Instalara prima lor tabara pe partea dinspre apus a marelui pinten de la miazazi care se termina cu o culme numita Dealul Corbilor. Acolo fusese cîndva un punct de straja, dar înca nu îndrazneau sa se ca?are pîna acolo, pentru ca era prea expus.

Înainte sa porneasca sa cerceteze pintenii dinspre apus ai Muntelui, în cautarea intrarii secrete pe care se bizuiau toate speran?ele lor, Thorin trimise o expedi?ie în recunoaotere, sa vada ce se întîmpla în partea dinspre miazazi unde se afla Poarta Principala.Îi alesese în acest scop pe Balin, pe Fili oi pe Kili, oi cu ei se duse oi Bilbo. Înaintara sub stîncile cenuoii, pîna la picioarele dealului Corbilor.

Acolo, rîul, dupa ce cotea facînd o bucla larga peste valea Dale, se departa de munte, repede oi zgomotos. Malul lui era sterp oi stîncos, înalt oi abrupt deasupra apei; oi privind de acolo, pe deasupra apei înguste, care spumega oi împrooca printre o puzderie de bolovani, vazura în valea larga, umbrita de bra?ele Muntelui, ruinele cenuoii ale unor case, turnuri oi ziduri vechi.

- Acolo zace tot ce a mai ramas din Dale, spuse Balin. Pe vremea cînd mai bateau clopotele în orao, coastele Muntelui erau acoperite cu paduri verzi oi toata valea aceea ferita era vesela oi bogata. Spunînd toate astea,fa?a lui lua o expresie trista oi în acelaoi timp neiertatoare: fusese unul dintre tovaraoii lui Thorin în ziua în care venise dragonul.

Nu îndraznira sa urmeze cursul rîului mai departe, înspre Poarta, dar

îoi continuara drumul dincolo de capatul pintenului dinspre miazazi, pîna cînd, deoi ascunoi în spatele unei stînci, au reuoit sa vada, tragînd cu ochiul, deschiderea neagra, ca de peotera taiata într-un perete mare de stînca, între bra?ele Muntelui. De acolo ?îoneau apele Rîului Curgator; oi tot pe acolo ieoeau aburi oi fum negru. În tot pustiul nu mioca nimic, în afara de vapori oi de apa, oi din cînd în cînd cîte o cioara neagra, care croncanea ca o piaza-rea. Singurul sunet era sunetul apei lovindu-se de pietre oi, din cînd în cînd, croncanitul aspru al unei pasari. Balin se cutremura.- Hai sa ne întoarcem! spuse. Aici nu putem face nimic bun. ai nu-mi plac pasarile astea negre; arata ca niote iscoade ale raului!

- Deci dragonul continua sa fie în via?a; oi sta probabil în peoterile de sub munte - sau aoa-mi închipui eu dupa fum, spuse hobbitul.

- Nu te lua dupa asta, spuse Balin, cu toate ca eu cred ca ai dreptate. Dar fum oi aburi pot ieoi prin Poarta chiar daca ar fi plecat un timp sau daca ar zacea la pînda pe unul dintre povîrniourile muntelui: toate peoterile dinauntru trebuie sa fie pline de duhoarea lui respingatoare. Cu asemenea gînduri sumbre în minte, urma?i tot timpul de ciori croncanitoare care l

e zburau pe deasupra capului, se întoarsera istovi?i în tabara. Luna iunie, cînd fusesera oaspe?ii lui Elrond în casa lui frumoasa, nu era chiar atît de departe oi cu toate ca toamna se tîra acum catre iarna, vremurile acelea placute pareau sa se fi petrecut cu mul?i ani în urma. Erau singuri în pustiul plin de primejdii oi n-aveau nici o speran?a de ajutor. Se aflau la sfîroitul calatoriei oi totuoi pareau a fi mai departe de

?inta ca niciodata, îoi pierdusera în acea noapte tot entuziasmul, în afara de domnul Baggins, oricît de ciudat ar parea acest lucru. Lua mereu harta de la Thorin, o studia oi medita la rune oi la mesajul literelor Lunii pe care le citise Elrond. El a fost acela care i-a facut pe pitici sa înceapa cercetarile periculoase pe povîrniourile dinspre apus, ca sa gaseasca intrarea secreta.

ai-au mutat apoi tabara într-o vale lunga, mai îngusta decît marea vîlcea de la miazazi unde se afla Poarta Rîului, oi înconjurata de un zid de culmi mai joase ale Muntelui Doua asemenea culmi se întindeau spre

Soare-apune, sub forma de creste lungi, cu margini abrupte, care pareau sa cada jos, tot mai jos, catre cîmpie. Pe partea asta, dinspre Soare -apune, se vedeau mai pu?ine urme ale labelor cotropitoare ale dragonului, oi mai era

oi ceva iarba pentru calu?ii piticilor. De aici, din aceasta tabara, umbrita toata ziua de o costioa oi de un perete de stînca, pîna cînd Soarele începea sa coboare catre padure, plecau în fiecare zi în grup, caznindu-se sa gaseasca poteci care sa urce pe panta Muntelui. Daca harta era buna, undeva sus, deasupra costioei, la capatul vaii, se afla intrarea secreta. Dar zilele treceau oi ei se întorceau în tabara fara nici un succes.

În cele din urma gasira ceea ce cautau, pe neaoteptate. Fili oi Kili, oi hobbitul se întorsesera într-o zi în vale oi începusera sa caute în patru labe printre stîncile prabuoite în partea dinspre miazazi. Pe la prînz, furioîndu-se de-a buoilea în spatele unei pietre mai mari care statea stinghera ca un pilon, Bilbo dadu de ceea ce pareau a fi niote trepte rudimentare, care mergeau în sus. Urcîndu-le cu sufletul la gura, descoperira urmele unei poteci înguste care ducea în vîrful crestei de la miazazi oi care disparea cînd oi cînd, apoi iaraoi reaparea, ducîndu-i în cele din urma pîna la o terasa oi mai îngusta, care o cotea spre miazanoapte, de-a curmezioul, pe fa?a Muntelui. Uitîndu-se în jos, vazura ca se afla în vîrful costioei din capatulvaii oi ca acolo jos, la picioare, era propria lor tabara. În tacere, ?inîndu-se de peretele stîncos din dreapta lor, înaintara de-a lungul terasei, unul în spatele celuilalt, pîna cînd dadura de o deschizatura în peretele stîncos oi se trezira într-un fel de nioa calda oi liniotita, cu pere?ii abrup?i oi cu iarba pe jos. Deschizatura care dadea spre nioa nu putea fi vazuta de jos din pricina marginii proeminente, oi nici mai departe, pentru ca era atît de micaîncît parea doar un fir negru oi atît. Nu era peotera - era deschisa catre cer; la celalalt capat se ridica un perete plat, care, în partea de jos, aproape de pamînt, era neted oi drept, de parca l-ar fi facut o mîna de zidar; dar n-avea nici o încheietura sau crapatura la vedere. Nu era nici urma de uoa, prag sau uscior, de zavor sau ourub, de gaura de cheie: oi totuoi nu se

îndoira ca în cele din urma gasisera intrarea.

Batura, o împinsera oi o îmbrîncira, o implorara sa se miote, rostira frînturi de farmece care deschideau multe uoi, dar de data asta ramase totul neclintit.

În cele din urma, obosi?i, se odihnira pe iarba de la picioarele peretelui, oi seara începura coborîoul lung care îi ducea înapoi la tabara.

În noaptea aceea toata lumea din tabara a fost în mare fierbere. Iar diminea?a s-au pregatit de plecare. Nu ramasesera în urma decît Bofur oi Bombur, sa pazeasca poneii oi rezervele pe care le adusesera cu ei de la rîu.

Ceilal?i coborîra valea, apoi urcara cararea proaspat descoperita oi astfel ajunsera la terasa aceea îngusta. Pe aici nu puteau cara boccele sau baloturi, caci era atît de îngusta, încît î?i taia rasuflarea; riscai oricînd sa cazi de la o suta patruzeci oi cinci de metri, pe stînci ascu?ite; dar se încinsera bine oi strîns în jurul mijlocului cu o sfoara oi astfel, pîna la urma, ajunsera cu bine la deschizatura cu covor de iarba.

Acolo îoi stabilira ei a treia tabara, tragînd în sus, cu sforile, tot ce aveau nevoie. Pe aceeaoi cale cobora din cînd în cînd unul dintre piticii mai iscusi?i, cum ar fi de exemplu Kili, pentru a schimba pu?inele nouta?i pe care le aveau sau pentru a participa jos la straja, în timp ce Bofur era urcat la tabara de sus. Bombur, în schimb, nu vrea sa urce nici pe sfoara, nici pe poteca.

- Sînt prea gras ca sa merg ca musca, spuse. Risc sa ame?esc, sa ma calc pe barba, oi iar ramîne?i treisprezece. Sforile cu noduri sînt prea sub?iri pentru greutatea mea!

Din fericire pentru el, asta s-a dovedit a nu fi adevarat, dupa cum ve?i vedea.

Între timp, cî?iva dintre ei explorara marginea de dincolo de deschiza-tura oi descoperira o carare care ducea sus, tot mai sus, pe Munte; dar nu

îndraznira sa se aventureze prea mult în direc?ia aceea, oi de altfel nici nu le folosea la mare lucru. Acolo, sus, era o liniote pe care n-o întrerupea nici o pasare, nici un sunet, altul decît vîntul prin sparturile din stînca.

Vorbeau încet, nu chemau, nu cîntau, caci pericolul îi pîndea de dupa fiecare stînca. Între timp, cei care se ocupau de taina uoii n-aveau nici ei mai mult succes. N-aveau rabdare sa-oi mai bata capul cu rune sau cu literele Lunii; cautau fara încetare sa descopere, pe suprafa?a neteda a stîncii, unde era ascunsa uoa. Adusesera tîrnacoape oi fel de fel de alte unelte din Oraoul Lacului oi la început încercasera sa le foloseasca. Dar cînd izbira stînca, mînerele se facusera buca?ele oi le lovisera bra?ele cu violen?a, iar capetele de o?el se rupsera sau se îndoisera de parca-ar fi fost de plumb. Era clar ca uneltele de mineri nu foloseau la nimic împotriva vrajii care ferecase uoa; oi se mai înspaimîntara oi de zgomotul care se raspîndea prin ecou.Îl gasira pe Bilbo aoezat în pragul intrarii, trist oi abatut - nu exista, fireote, nici un prag, dar aoa numeau ei, în gluma, micul spa?iu, acoperit cu iarba, dintre perete oi deschidere, oi îoi amintira cuvintele pe care le rostise

Bilbo cu multa vreme în urma, la petrecerea neaoteptata din vizuina lui, cînd le spusese ca n-au decît sa se aoeze în prag pîna gasesc o solu?ie. S-au aoezat deci oi s-au cufundat în gînduri sau au început sa se plimbe încoace

oi încolo fara rost, devenind din ce în ce mai mohorî?i.

La început, cînd descoperisera drumul, se mai înseninasera pu?in, dar acum moralul le coborîse pîna în cizme; oi totuoi nu voiau sa renun?e oi sa plece. Hobbitul încetase sa fie "mult mai deotept decît piticii". Nu voia sa faca altceva decît sa stea cu spatele catre peretele de stînca oi sa se uite în zare, spre Soare-apune, prin deschizatura, pe deasupra crestei, peste pamînturile întinse, la zidul negru al Codrului Întunecat oi la întinderile de dincolo de padure, unde i se parea uneori ca zareote Mun?ii Ce?ooi, mici oi

îndeparta?i. Daca piticii îl întrebau ce face, raspundea: "A?i spus ca va trebui sa stau în pragul uoii oi sa ma gîndesc, ca sa nu mai vorbim de faptul ca va trebui sa patrundem oi înauntru, aoa ca stau oi ma gîndesc".

Dar ma tem ca nu se gîndea la ce avea de facut, ci la ceea ce se întindea dincolo de zarile albastre - meleagurile liniotite de la apus, oi dealul sub care se afla

vizuina lui de hobbit.

În mijlocul ierbii era o piatra mare, cenuoie, oi Bilbo se tot uita încruntat la ea oi la niote melci mari. Melcilor parea sa le placa nioa asta închisa, cu pere?ii ei de stînca rece; erau mul?i oi foarte mari, oi se tîrau încet, lasînd o dîra lipicioasa pe laturile ei.

- Mîine începe ultima saptamîna a toamnei, spuse Thorin într-o zi.

- ai dupa toamna vine iarna, spuse Bifur.

- ai dupa asta anul viitor, spuse Dwalin, oi barbile noastre vor creote pîna vor atîrna peste mal oi vor ajunge jos, în vale, oi aici tot n-o sa se

întîmple nimic. ai cu ce ne ajuta Spargatorul nostru? Daca tot are un inel care-l face nevazut oi a venit momentul sa-oi arate iscusin?a, încep sa cred ca ar trebui sa intre pe Poarta Principala oi sa miroasa pu?in cum stau lucrurile. Bilbo auzi toate astea - piticii stateau aoeza?i pe stînci, chiar deasupra nioei unde se afla el - oi-oi spusese: "Vai de mine, Doamne, deci asta au

început ei sa gîndeasca acum. Tot mereu cade beleaua pe mine, saracu', sa-i scap de necaz, mai ales de cînd a plecat Vrajitorul. Ce sa fac? Ar trebui sa-mi închipui ca pîna la urma o sa mi se întîmple ceva îngrozitor. Nu cred c-ao avea inima sa mai vad o data trista vale a oraoului Dale, ca sa nu mai vorbim despre Poarta cu aburi!..."

În noaptea aceea se sim?i foarte nefericit oi abia reuoi sa adoarma. A doua zi, piticii se raspîndira care încotro; unii se apucara de antrenament cu poneii, jos, în vale, al?ii ratacira pe povîrnioul muntelui. Bilbo statu toata ziua mohorît în nioa cu iarba, uitîndu-se fix la piatra sau prin crapaturaîngusta, departe, în zare. Avea senza?ia ciudata ca aoteapta ceva. "Poate ca vrajitorul se va întoarce, azi, pe neaoteptate", gîndi el.

Daca ridica pu?in capul, putea zari padurea îndepartata. O data cu

întoarcerea Soarelui catre apus, aparu o licarire galbena pe vîrfurile

îndepartate ale copacilor, de parca lumina ar fi prins în raza ei ultimele frunze palide. Curînd, Bilbo vazu mingea portocalie a Soarelui coborînd pîna la nivelul ochilor lui. Se apropie de crapatura oi acolo, palida oi neputincioasa, era o luna noua, sub?ire, deasupra pamîntului.

În clipa aceea auzi în spatele lui o pocnitura puternica. Pe piatra cenuoie din iarba se afla un sturz uriao, aproape negru ca taciunele, cupieptul galben-deschis, presarat cu pete închise. Poc! Prinsese un melc oi-l izbea de piatra. Poc! Poc!

Deodata Bilbo în?elesese. Uitînd de pericol, s -a aoezat pe marginea stîncii oi a început sa-i cheme pe pitici, strigînd oi gesticulînd. Cei care se aflau mai aproape s -au repezit poticnindu-se peste stînci, apoi de-a lungul marginii, pîna la el, întrebîndu-se ce Dumnezeu s-o fi întîmplat; ceilal?i au strigat sa fie traoi în sus cu frînghia (cu excep?ia lui Bombur care, fireote, dormea).

Bilbo se grabi sa le explice despre ce era vorba. To?i amu?ira. Hobbitul ramase nemiocat lînga piatra cenuoie, în timp ce piticii o priveau cu nerab-dare, clatinîndu-oi barba. Soarele cobora din ce în ce mai jos, în timp ce li se naruiau toate speran?ele. În cele din urma se scufunda într-un brîu de nori rooca?i oi disparu, piticii mîrîira, dar Bilbo continua sa stea aproape nemiocat. Luna mica aparu la orizont, începuse sa se întunece. Apoi, deodata, cînd îoi pierdusera orice speran?a, o raza rooie de Soare scapa ca un deget printr-o spartura a norului, o raza de lumina care intra drept prin crapatura stîncii în nioa, oi cazu pe fa?a neteda a peretelui. Batrînul st

urz, cu ochii ca margelele, care privise scena coco?at undeva, sus, cu capul aplecat într-o parte, scoase deodata un tril. Apoi se auzi o trosnitura puternica. O aochie de stînca se desfacu de perete oi cazu, oi deodata, cam la un metru de la pamînt, aparu o gaura.

Repede, tremurînd sa nu piarda momentul, piticii se repezira la stînca oi

împinsera în zadar.

- Cheia, cheia! striga Bilbo. Unde e Thorin? Thorin se apropie în graba.

- Cheia! urla Bilbo. Cheia care înso?ea harta, încearc-o acum, cît mai e timp!

Thorin se ridica oi scoase cheia de pe lan?ul din jurul gîtului. O vîrî în gaura. Se potrivea. O întoarse! Trosc! Lumina se topi, Soarele asfin?i, Luna disparu oi întunericul ?îoni spre cer.

Începura sa împinga to?i deodata oi încet, încet, o parte din peretele de stînca ceda. Aparura niote crapaturi lungi oi drepte, care apoi se largira formînd conturul unei uoi înalte de un metru oi jumatate oi lata de un metru, care, fara nici un zgomot, se deschise încet spre interior. Întunericul paru ca se revarsa ca un abur prin gaura care se facuse în peretele muntelui. Un întuneric dens, în care nu se putea desluoi nimic, li se întindea în fa?a ochilor, o gura cascata care ducea în jos, spre inima muntelui.

XII

INFORMA?II DE CULISE

MULTA VREME PITICII au ramas în fa?a uoii tot contrazicîndu-se în

întuneric pîna cînd, în cele din urma, Thorin spuse:

- A venit clipa în care distinsul domn Baggins - care în drumul nostru lung s-a dovedit a fi un bun tovarao oi un hobbit viteaz oi plin de resurse care-au depaoit cu mult dimensiunile lui, oi, ao adauga, cu un noroc ce-a depaoit cu mult ra?ia obionuita - a venit deci clipa sa îndeplineasca sarcina pentru care a fost cooptat în societatea noastra, clipa în care sa-oi cîotige recompensa.Cunoaote?i stilul lui Thorin în ocazii mari, aoa ca n-am sa va mai citez în continuare, deoi a continuat multa vreme sa vorbeasca. Ocazia era, fara

îndoiala, mare, dar Bilbo n-avea rabdare, între timp, ajunsese sa-l cunoas-ca foarte bine pe Thorin oi otia unde vrea sa ajunga.

- Daca te gîndeoti ca e de datoria mea sa intru primul în pasajul secret, o, Thorin, fiu al lui Thrain, Scut-de-stejar, creasca-?i-ar barba oi mai lunga, spuse el suparat, spune odata oi gata! De fapt, s-ar putea sa refuz. V-am scos pîna acum din doua încurcaturi, care nici nu erau prevazute în contract. Aoa ca ao zice ca oricum mi s-ar cuveni o oarecare rasplata. Dar cum toate cele bune sau rele sînt trei - aoa obionuia sa spuna tata - cred ca n-am sa refuz. Poate ca am început sa ma încred mai mult în norocul meu ca pe "vremuri" - se referea la primavara trecuta, cînd plecase de acasa, oi care i se parea ca avusese loc cu secole în urma - aoa ca am sa ma duc probabil s-arunc o privire, ca sa scapam de-o grija. Dar cine vine cu mine?

Nu se aoteptase la un cor de voluntari, aoa ca n-a fost decep?ionat. Fili oi Kili pareau stînjeni?i oi stateau într-un picior, ceilal?i nu încercau nici macar sa pret

inda ca s-ar oferi - cu excep?ia batrînului Balin, cel care facea de paza oi îl iubea pe hobbit. Spuse ca în orice caz va intra cu el oi poate ca-l va oi înso?i o bucata de drum, gata sa strige dupa ajutor daca va fi nevoie.

Ceea ce se poate spune în apararea piticilor e ca inten?ionau sa-l pla-teasca foarte bine pe Bilbo pentru serviciile lui; îl luasera sa faca o treaba primejdioasa oi n-aveau nimic împotriva daca hobbitul, saracu?ul, voia s-o faca; dar ar fi sarit cu to?ii sa-l scoata din bucluc, aoa cum facusera în povestea cu trolii, la începutul acestei aventuri, cînd nici macar nu aveau motive speciale sa-i fie recunoscatori. Asta era situa?ia: piticii nu sînt eroi, ci fapturi calculate cu o parere foarte buna despre valoarea banului; unii sînt vicleni oi perfizi, oi soi rau; al?ii însa, daca nu aveai preten?ii prea mari de la ei, erau cumsecade, aoa ca Thorin oi Compania lui.

Cînd hobbitul se strecura prin uoa fermecata oi patrunse în interiorul

Muntelui, stelele rasareau în spatele lui pe cerul palid, cu dungi negre. A mers mult mai uoor decît îoi închipuise. Asta nu era nici intrare de gnomi oi nici peotera aspra a Elfilor Padureni. Era un tunel sapat de pitici, la nivelul averii oi priceperii lor: drept ca o rigla, cu podeaua oi pere?ii netezi, care duceau în panta lina oi dreapta, fara varia?ii, pîna departe, în întunericul de jos.

Dupa un timp, Balin îi ura lui Bilbo "Noroc!" oi se opri într-un loc de unde mai putea vedea conturul vag al uoii, oi, printr-un artificiu al ecou-rilor, sa auda murmurul vocilor celorlal?i care ouooteau afara, la intrare.

Hobbitul îoi puse atunci inelul oi, sfatuit de ecouri sî aiba chiar mai multa grija sa nu faca zgomot decît are un hobbit de obicei, se strecura în liniote

oi întuneric, coborînd tot mai jos. Tremura de frica, dar fe?iooara lui avea o expresie îndîrjita oi lnverounata. Era cu totul alt hobbit decît cel care plecase cîndva de din Bag-End, fara sa-oi ia macar o batista asortata în buzunar.Nu mai avusese batista de buzunar de secole, îoi aoeza mai bine pumnalul în teaca, strînse cureaua oi-oi continua drumul.

"Acum, eoti în sflroit în miezul lucrurilor, Bilbo Baggins, îoi spuse. În noaptea aceea cînd cu petrecerea, am zbîrcit-o, oi acum trebuie s-o dreg oi sa mai oi platesc pentru asta. Doamne, ce nerod am fost oi mai sînt oi acuma! spuse partea din el care semana mai pu?in cu neamul Took. Nu-mi trebuie comoara pazita de dragon, oi ao lasa-o pe toata aici, pe vecie! Cebine ar fi sa ma trezesc oi sa descopar ca în loc sa ma aflu în tunelul asta blestemat, sînt în vestibulul meu de acasa."

Dar fireote ca nu s-a trezit, ci oi-a continuat drumul înainte, tot înainte, pîna cînd n-a mai vazut nici urma de uoa în spatele lui. Era complet singur. Curînd dupa aceea i se paru ca începe sa se încalzeasca. "Oare ceea ce mi se pare ca se apropie în fa?a mea, de acolo, de jos, nu e un fel de vapaie?" se

întreba.

Era. ai pe masura ce Bilbo înainta, se facea tot mai mare oi mai mare, pîna cînd s-a lamurit despre ce e vorba. Era o lumina rooie ce devenea din ce în ce mai rooie. ai, în plus, era oi foarte cald acum în tunel. Rotocoale de aburi zburau pe deasupra oi pe lînga el, oi începu sa naduoeasca. În acelaoi timp, începu sa-i pulsese în urechi un fel de zgomot, zgomotul unui lichid care clocoteote într-un cazan mare pe foc, amestecat cu un fel de uruit care semana cu torsul unui motan uriao. Toate astea se dovedira a fi sforaiturile unui animal gigantic, care dormea, acolo, jos, în lumina rooie din fa?a lui.

ai atunci Bilbo se opri. ai cînd o porni mai departe, dadu dovada de cel mai mare

curaj din via?a lui. Comparate cu asta, lucrurile înspaimîntatoare care s -au întîmplat mai tîrziu au fost floare la ureche. Adevarata batalie a dus-o în tunelul acela, singur. Înainte sa vada pericolul care-l aotepta.Dupa un scurt popas, îoi continua drumul! ai vi-l pute?i închipui ajungînd la capatul tunelului, în dreptul unei deschizaturi cam de aceeaoi forma oi marime cu uoa de mai sus. Prin ea îoi vîrî Bilbo, încet, capul lui mic, de hobbit. În fa?a lui se întindea peotera mare, cea de jos de tot - temni?a subterana a piticilor de altadata, care se gasea chiar la baza Muntelui. Era aproape bezna, aoa ca n-a putut sa-i ghiceasca marimea decît vag, dar, ridicîndu-se în partea stînga a pardoselii stîncoase, era o lumina puternica. Lumina lui Smaug!

Dragonul cel uriao, roou-auriu, zacea acolo oi dormea dus; maxilarele lui clan?aneau necontenit oi narile scoteau fîoii de fum, dar locul era slab cind dormea. Sub el, sub membrele lui, sub coada lui imensa oi încolacita, peste tot în jurul lui, întinzîndu-se departe pe podea pîna unde nu se mai vedea nimic, zaceau teancuri de obiecte pre?ioase - aur împodobit oi neîmpodobit, nestemate oi bijuterii, argint patat cu roou în lumina rumena.

Smaug zacea cu aripile îndoite, ca un liliac uriao, întors pu?in pe o parte, astfel încît hobbitul putea sa-i vada par?ile de dedesubt, burta lui lunga oi palida, încrustata cu nestemate oi frînturi de aur care se lipisera de el, pentru ca zacuse atîta vreme în culcuoul lui pre?ios. În spatele lui, acolo unde pere?ii se aflau cel mai aproape de el, se vedeau vag camaoi de zale, caoti, sabii oi suli?e atîrnate în cui. ai tot acolo se aflau oiruri de recipiente

oi vase mari, umplute cu boga?ii pe care nici nu mai puteai sa le socoteoti.

A spune ca lui Bilbo i s-a taiat rasuflarea e mult prea pu?in. Nu exista cuvinte pentru a exprima uluirea lui, pentru ca oamenii au schimbat limbajul pe care l-au înva?at de la elfi, pe vremea cînd pamîntul era minunat. Bilbo mai auzise poveoti sau cîntece despre comorile dragonilor, dar pîna acum nu-oi daduse niciodata seama de stralucirea, fascina?ia oi splendoarea lor. Inima lui era plina, Patrunsa de încîntare, oi se gîndea la dorin?a piticilor; uitînd aproape de paznicul cel fioros, fixa zapacit aurul care era dincolo de orice pre? sau posibilitate de calcul.

Privi un timp, care-i paru o veonicie, înainte sa se simta atras, aproape împotriva voin?ei lui, sa se furioeze din umbra intrarii, pîna la marginea mormanelor de comori care se aflau cel mai aproape de el. Dragonul îl domina; deoi zacea adormit, era totuoi cumplit oi amenin?ator. Bilbo apuca un potir mare cu doua toarte, atît de greu încît abia îl putea duce, oi aruncao privire speriata în sus. Smaug mioca o aripa, desfacu o gheara oi începu sa sforaie pe alt ton.

Bilbo o lua la goana. Dar dragonul nu se trezi - înca nu! - se muta doar în alte vise de lacomie oi violen?a, zacînd acolo, în peotera pe care o cotropise, în timp ce hobbi?elul se straduia cu greu sa urce tunelul lung care ducea înapoi la uoa. Inima îi batea repede oi picioarele îi tremurau mai rau decît atunci cînd coborîse; dar ?inea totuoi potirul oi se gîndea: "Am facut-o! Asta o sa-i înve?e minte. Auzi: "mai degraba seamana a bacan decît a spargator"! Nu zau! n-o sa mai spuna fraza asta niciodata."

ai nici n-au mai spus-o. Balin a fost în culmea fericirii sa-l vada din nou

- oi pe cît era de încîntat, pe atît era de uimit. Îl ridica pe Bilbo în bra?e oi

îl scoase afara, la aer. Era miezul nop?ii oi stelele erau acoperite de nori, dar

Bilbo zacea cu ochii închioi, respirînd din greu oi bucurîndu-se ca simte iaraoi aer curat, oi aproape ca nici n-a observat emo?ia piticilor sau laudele pe care i le aduceau, sau ca-l mîngîiau pe spate oi ca se declarau supuoii lui împreuna cu familiil

e lor de atunci pîna în vecie.Piticii înca îoi mai treceau potirul din mîna în mîna oi sporovaiau

încînta?i despre redobîndirea comorii lor cînd, deodata, sub ei, în inima

Muntelui, rasuna un bubuit îngrozitor, ca oi cum ar fi fost vorba de un vulcan care s-ar fi hotarît sa erupa din nou. Uoa din spatele lor a fost facuta buca?i oi blocata cu o piatra, iar de-a lungul tunelului, de jos, din adîncuri, se auzira ecourile înfioratoare ale unor mugete oi tropaituri, care facura pamîntul de sub ei sa tremure.

Piticii uitara atunci de toata bucuria oi mîndria încrezatoare pe care o sim?isera cu pu?in timp în urma oi se chircira unul într-altul de frica.

Smaug nu trebuia pierdut din vedere. Nu e bine sa elimini un dragon viu din calculele tale, daca traieoti în preajma lui. Sigur, dragonii nu prea au pe ce sa-oi cheltuiasca averea, dar în principiu o cunosc în cele mai mici amanunte, mai ales dupa ce au fost în posesia ei vreme îndelungata. aiSmaug nu era o excep?ie. Trecuse de la un vis agitat (în care figura în mod cît se poate de neplacut un razboinic, cu totul neînsemnat ca marime, dar posedînd o sabie cumplita oi mult curaj) la mo?aiala oi de la mo?aiala la o totala stare de veghe în peotera lui mirosea a ceva strain. Sa fi patruns oare mirosul prin gaurica aceea? Nu-i placuse niciodata prea mult, cu toate ca era foarte mica, oi acum se uita la ea crunt oi cu banuiala, întrebîndu-se de ce n-o blocase. I se paruse de curînd ca prinde ecourile vagi ale unei lovituri, sus, departe, care coborîsera prin gaurica pîna în vizuina lui. Se trezi de tot oi întinse gîtul sa adulmece. ai atunci îoi dadu seama ca-i lipseote potirul.

Ho?ii! Foc! Crima! Asemenea lucruri nu se întîmplasera niciodata de cînd se stabilise în inima Muntelui. Furia lui depaoi orice imagina?ie - era o furie dintr-acelea care nu apar decît atunci cînd bogataoii, care au mai mult decît le trebuie, pierd deodata un lucru care e în posesia lor de multa vreme, dar de care n-au avut niciodata nevoie oi pe care nici nu l-au folosit, împrooca foc în jurul lui, umplu sala de fum oi zgîl?îi Muntele din temelii,

împinse în zadar capul, încercînd sa-l vîre prin gaura aceea mica, apoi,

încolacindu-oi trupul cît era de lung oi bubuind ca tunetul sub pamînt, se repezi din vizuina lui adînca, prin poarta cea mare, ieoind în tunelurile uriaoe ale muntelui-palat oi urcînd apoi catre Poarta Principala.

Singurul lui gînd era sa scotoceasca Muntele, sa prinda ho?ul, sa-l sfîoie oi sa-l calce în picioare. Ieoi pe Poarta - apele se ridicara, transformate

într-un abur salbatic, ouierator se avînta ca focul în aer oi se opri în vîrful Muntelui, într-o tromba de flacari verzi oi purpurii. Piticii auzira vîjîitulgroaznic al zborului sau oi se ghemuira pe lînga pere?ii terasei cu iarba, facîndu-se mici pe sub bolovani, sperînd, într-un fel, sa scape de ochii fiorooi ai dragonului care-i cauta.

ai acolo i-ar fi ucis pe to?i, daca n-ar fi intervenit din nou Bilbo:

- Repede! Repede! spuse cu rasuflarea taiata. Uoa! Tunelul! Nu e bine sa ramînem aici!

Îndemna?i de aceste cuvinte, erau cît pe-aci sa se furioeze în tunel, cînd Bifur scoase un strigat:

- Verii mei, Bombur oi Bofur! I-am uitat; sînt jos, în vale!

- O sa-i ucida oi pe ei oi pe calu?i, oi-o sa ne pierdem oi toate proviziile, gemura ceilal?i. ai nu putem face nimic!

- Prostii, facu Thorin, recîotigîndu-oi demnitatea. O sa-i aducem de acolo. Intra?i, domnule Baggins, oi tu, Balin, oi voi, Fili oi Kili dragonul n-are sa aiba parte de pitici, voi ceilal?i hai, unde sînt fringhiile? Hai, repede!

Au fost poate clipele cele mai grele din cîte traisera pîna atunci. Ecoul sunetelor îngrozitoare, dezlan?uite de furia lui Smaug, se auzea în scobiturile stîncilor, sus, departe; ar fi putut în orice clipa sa coboare în flacari sau sa zboare rotindu-se în jur oi sa-i gaseasca acolo, lînga marginea pantei periculoase, tragînd de sfori cu disperare. Bofur ajunsese sus; totul era înca liniotit. Apoi ajunse oi Bombur, gîfiind oi pufaind, în timp ce sforile scîr?îiau; lucrurile continuau sa fie destul de calme. Mai trasera în sus oi ceva scule oi legaturi cu merinde, oi atunci se napusti oi pericolul asupra lor.

Se auzi un uruit. O lumina rooie atinse vîrfurile stîncilor neclintite.

Venea dragonul.

Abia au avut timp sa se repeada în tunel, înghesuind oi tragînd bocce-lele dupa ei, cînd Smaug aparu ca fulgerul de la miazanoapte, maturînd povîrniourile muntelui cu flacari oi batînd din aripile lui mari, cu un zgomot care semana a ouierat de vînt. Rasuflarea lui fierbinte ofili iarba din fa?a uoii oi intra prin crapatura pe care o lasasera în urma lor, pîrjolindu-i aoa cum zaceau ei ascunoi. Flacarile pîlpîitoare sarira în sus oi umbrele negre ale stîncilor începura sa danseze. Apoi Smaug se departa din nou oi întunericul învalui totul. Poneii nechezara de spaima, rupsera frînghia cu care erau priponi?i oi o luara la fuga. Dragonul se întoarse, se napusti în urma lor oi disparu.

- S-a sfîroit cu bietele noastre dobitoace! spuse Thorin. Daca Smaug a apucat sa vada un lucru, nu mai scapa! Sîntem aici, aici trebuie sa ramînem, daca nu cumva exista vreun amator care vrea s-o ia pe jos pîna la rîu; drumul, oti?i, e lung oi descoperit, oi Smaug sta la pînda.Nu era o perspectiva prea placuta! Intrara mai adînc în tunel oi zacura acolo dîrdîind, cu toate ca era cald oi înabuoitor, pîna cînd zorile palide

începura sa patrunda prin crapatura uoii. Cînd oi cînd, se auzea vîjîitul pe care-l facea dragonul cînd zbura prin întuneric; zgomotul creotea, apoi trecea mai departe oi se pierdea, în timp ce dragonul tot cauta ceva, rotindu-se în jurul MunteluiGhicise, dupa ponei oi dupa urmele taberelor pe care le descoperise, ca venisera oameni de pe rîu oi de pe lac oi ca urcasera povîrnioul Muntelui, care dadea în valea unde fusesera priponi?i poneii; dar uoa rezistase ochilor lui iscoditori, oi nioa aceea mica, cu ziduri înalte, îi ferise pe pitici de flacarile lui cele mai naprasnice. Cauta multa vreme în zadar, pîna cînd zorile îi înghe?ara furia, oi se întoarse la culcuoul lui de aur ca sa doarma oi sa cîotige noi puteri. Nici vorba sa uite sau sa ierte furtul, nici daca într-omie de ani s-ar fi preschimbat într-o piatra stinsa, dar îi dadea mîna sa aotepte. Se furioa deci încet oi tacut în vizuina lui oi închise ochii pe jumatate.

O data cu venirea dimine?ii, scazu oi spaima piticilor, în?elesera ca asemenea pericole erau inevitabile cînd aveai de-a face cu un custode ca

asta, dar ca nu era cazul sa renun?e la ceea ce cautau. ai nici nu puteau sa plece. Dupa cum le atrasese oi Thorin aten?ia, calu?ii fugisera sau fusesera ucioi, oi oricum trebuiau sa mai aotepte un timp, pîna cînd Smaug îoi slabea destul aten?ia ca sa poata ei îndrazni sa strabata o cale atît de lunga pe jos. Din fericire, reuoisera sa salveze destule merinde ca sa le mai ajunga pu?in.

Discutara îndelung ce sa faca, dar nu ajunsera la nici o solu?ie care sa-i scape d

e Smaug ceea ce fusese din capul locului punctul slab al planurilor lor, dupa cum se sim?i Bilbo dator sa sublinieze. Apoi, dupa cum se

întîmpla adesea cu cei care nu mai otiu ce sa faca, începura sa-l bombane pe Bilbo, reprooîndu-i ceea ce la început îi bucurase atît de mult: faptul ca adusese potirul oi ca declanoase atît de iute mînia lui Smaug.

- ai ce crede?i ca trebuie sa faca un Spargator? întreba Bilbo, furios.

Eu n-am fost angajat sa ucid dragoni, asta-i treaba de razboinic; eu am fost angajat sa recuperez o comoara. ai pentru început am facut oi eu ce-am putut. V-a?i aoteptat, probabil, sa ma întorc alergînd oi carînd toata comoara lui Thor în spate! ai, la urma urmei, daca e vorba de bombanit, ao avea oi eu dreptul sa bomban. Ar fi trebuit sa aduce?i cinci sute de

Spargatori, nu unul. Nu ma îndoiesc ca reputa?ia bunicului dumitale nu are decît de cîotigat, dar nu po?i pretinde ca mi-ai explicat vreodata clar cît de mare i-a fost averea. Mi-ar trebui sute de am ca s -o ridic toata, chiar daca ao fi de cincizeci de ori mai înalt oi Smaug ar fi blînd ca un iepurao.

Bineîn?eles ca dupa asta piticii i-au cerut cu to?i iertare.

- ai-atunci, cum zici sa facem, domnule Baggins? întreba Thorin, politicos.

- Deocamdata n-am nici o idee - daca va referi?i la transportarea comorii. Asta depinde daca se schimba roata norocului oi scapam de Smaug. Stîrpirea dragonilor nu e specialitatea mea, dar am sa fac tot posibilul sa gasesc o solu?ie. Dar mari speran?e n-am oi tare ao vrea sa ma vad din nou liniotit, acasa.

- Lasa asta, deocamdata! Ce facem acum, azi?

- Daca vre?i într-adevar sfatul meu, cred ca nu putem face altceva decît sa stam unde sîntem. Ziua cred ca nu e prea periculos sa ne furioam pîna afara, sa luam pu?in aer. Poate ca n-o sa treaca mult oi o sa putem alege pe unul sau doi dintre noi care sa se întoarca la rezervele noastre de lînga rîu, sa ne mai aprovizionam pu?in. Dar noaptea toata lumea trebuie sa stea ascunsa cît mai bine, în tunel. ai acum am sa va propun ceva. Am inelul acela, oi chiar azi, la prînz, ma furioez pîna jos cînd îoi face Smaug siesta - cred ca atunci e momentul sa vad ce gînduri are. Poate ca se iveote ceva. "Fiecare dragon îoi are punctul lui vulnerabil", dupa cum obionuia sa spuna tata, cu toate ca eu sînt convins ca n-a cunoscut nici un dragon, personal.

Piticii acceptara, fireote, propunerea cu entuziasm. Ajunsesera sa-l respecte pe micul Bilbo. Devenise, în sfîroit, adevaratul conducator al expedi?iei, începuse sa aiba idei oi planuri proprii. La amiaza, se pregati de o noua calatorie în inima Muntelui. Fara îndoiala, nu-i placea ideea, dar nu era chiar atît de înfricooatoare acum, cînd otia mai mult sau mai pu?in ce-l aotepta. ai totuoi, daca ar fi otiut mai multe despre dragoni oi desprepurtarile lor viclene, ar fi fost, poate, mai speriat oi n-ar mai fi tras nadejdea sa-l gaseasca pe numitul Smaug mo?aind.

Cînd o porni, afara Soarele stralucea; în schimb, în tunel era bezna ca noaptea oI lumina de la uoa, care era aproape închisa, disparu curînd, pe masura ce cobora. Facea atît de pu?in zgomot, încît l-ai fi putut compara cu fumul împins de o adiere blînda de vînt, oi pe cînd se apropia de capatul tunelului, îoi spuse ca poate ca ar fi cazul sa se simta pu?in mîndru de el. Nu se desluoea decît o lumina foarte vaga.

"Batrînul Smaug e ostenit oi doarme, îoi spuse. Nu ma poate vedea oi n-o sa ma auda. Curaj, Bilbo!" Uitase sau nu auzise niciodata despre sim?ul mirosului la dragoni. ai mai era ceva neplacut: daca au vreo banuiala, ei pot pastra jumatate de oc

hi deschis oi pot sta de veghe, chiar daca dorm.

Bilbo îi arunca o noua privire, de la intrare; i se parea, într-adevar, ca doarme dus, aproape mort oi învaluit în întuneric, sco?înd un sforait care era ceva mai mult decît pufaitul unui abur nevazut. Tocmai se pregatea sa faca un pas înauntru, cînd deodata observa o raza sub?ire oi patrunzatoare care ieoea de sub pleoapa cazuta a ochiului stîng al lui Smaug. Se prefacea doar ca doarme! Pazea intrarea tunelului! Bilbo facu repede un pas înapoi

oi binecuvînta norocul de a fi avut inelul. Atunci Smaug vorbi.

- Ei, tîlharule! Te miros oi te simt! î?i aud rasuflarea. Hai, vino! Mai serveote-te o data, ca ai de unde.

Dar Bilbo nu era chiar atît de neotiutor în ceea ce priveote obiceiurile dragonilor, oi daca Smaug sperase ca va fi uoor sa-l faca sa se apropie, se

înoelase.

- Nu, mul?umesc, o, Smaug înfricooatorule! raspunse. N-am venit pentru daruri; am vrut doar sa ma uit la tine oi sa vad daca eoti într-adevar atît de grozav, cît se spune în basme. Ca eu n-am crezut.

- ai acuma crezi? zise dragonul, oarecum magulit, cu toate ca nu credea nici o vorba din ce auzea.

- Basmele oi cîntecele sînt, zau, mult sub realitate, o, Smaug, cea mai Marea?a, cea mai Grozava Napasta! raspunse Bilbo.

- Eoti destul de bine crescut, pentru un tîlhar oi un mincinos, spuse dragonul. Pari sa-mi cunooti numele, dar eu, în schimb, nu-mi amintesc sa te fi mirosit vreodata. Cine eoti oi de unde vii, daca-mi dai voie sa te întreb? - Se poate!? Vin de sub Deal oi drumul meu a trecut pe sub dealuri oi pe deasupra lor. ai-am mers oi prin aer. Eu sînt acela care umbla nevazut.

- Asta aoa-i , spuse Smaug. Dar care î?i este numele?

- Descoperitorul de urme, taietorul pînzelor de paianjen, Musca cea cu

?eapa. Am fost ales Numarul Norocos.

- Minunate titluri! rînji dragonul. Dar numerele norocoase nu ies

întotdeauna cîotigatoare.

- Eu sînt cel care-oi îngroapa prietenii de vii, oi îi îneaca, oi îi scoate iaraoi, vii, din apa. Sosesc din fundul unui sac, dar nici un sac nu mi-a fost tras pe cap.

- Toate astea nu prea par vrednice de lauda, spuse Smaug, dispre?uitor.

- Sînt prietenul uroilor oi oaspetele vulturilor. Sînt Cîotiga inel oi

Poartanoroc, oi mai sînt oi Calare? de butoaie, continua Bilbo, caruia începuse sa-i placa vorbitul asta în dodii.

- Aoa, da! spuse Smaug. Dar vezi sa nu ?i-o ia imagina?ia razna. Bineîn?eles ca aoa trebuie sa vorbeoti cu dragonii cînd nu vrei sa-?i dai

numele adevarat (ceea ce e în?elept) oi nici nu vrei sa-i înfurii cu un refuz categoric (ceea ce e, de asemenea, foarte în?elept). Nu exista dragon care sa

reziste fascina?iei pe care o exercita vorbirea enigmatica oi care sa nu piarda vremea s-o priceapa. Erau foarte multe lucruri, din ceea ce spusese hobbitul, pe care Smaug nu le în?elesese deloc (deoi îmi închipui ca dumneavoastra le în?elege?i - pentru ca oti?i totul în legatura cu aventurile la care se referise Bilbo), dar lui i se parea ca în?elesese destul oi chicotea în sinea lui. "Aoa mi-am închipuit eu înca de aseara, îoi spuse el, zîmbind.Oamenii de pe lac - un plan pacatos al amarî?ilor de pe lac, negustorii de poloboace, sa ma fac eu oopîrla daca n-am dreptate! N-am mai fost acolo de o veonicie oi-un an! Dar schimb eu toate astea, curînd!" Foarte bine.

- O, Calare? de butoaie, spuse el cu voce tare. Poate ca Butoi e numele calu?ului tau: sau poate ca nu e, deoi era destul de gras. Umbli tu nevazut, dar n-ai venit pe jos tot drumul. Sa otii ca am mîncat oase calu?i, aseara oi n-o sa treaca mult oi-o sa-i prind oi-o sa-i manînc oi pe ceilal?i. ai în schim-bul acestei mese gustoase, am sa-?i dau oi eu un sfat care sa-?i prinda bine: nu te încurca cu piticii mai mult decît trebuie.

- Pitici?! spuse Bilbo, prefacîndu-se ca e uimit.

- Nu-mi spune mie! zise Smaug, ca eu cunosc mirosul (oi gustul) piticilor - mai bine ca orice pe lume. Sa nu-?i închipui ca pot mînca un calu? pe care a calarit odata un pitic, fara sa-mi dau seama. O sa sfîroeoti rau daca te înhaitezi cu asemenea fapturi, Calare?-de-butoaie-tîlhar. N-am nimic împotriva sa te întorci la ei sa le spui asta din partea mea.

Dar nu i-a spus lui Bilbo ca exista un miros pe care nu-l putea dibui nicicum, oi asta era mirosul de hobbit; nu intra în sfera lui de experien?a oi

îl scotea din sarite.

- Îmi închipui ca ai luat un pre? bun pe potir, azi-noapte? continua el.

Hai, spune drept, ai luat? Nimic? Ei, asta le seamana leit. ai îmi închipui ca stau ascunoi pe afara, iar tu trebuie sa faci toata treaba periculoasa oi sa iei tot ce po?i cînd nu ma uit - oi totul pentru ei? ai crezi c-o sa-?i dea o parte buna? Nici vorba! Ai noroc scapi cu via?a!Începuse sa se simta foarte stînjenit. De cîte ori îl strafulgera ochiul ratacitor al lui Smaug, care îl cauta cotrobaind prin întuneric, tremura oi sim?ea o dorin?a nejustificata sa intre în peotera, sa-oi dezvaluie identitatea

oi sa-i spuna dragonului tot adevarul. De fapt, era în mare pericol sa se lase ademenit de acea fascina?ie magica a dragonilor. Dar luîndu-oi inima-n din?i, vorbi din nou.

- Nu otii tot, o, Smaug cel Puternic, spuse. N-am venit aici aduoi numai de aur.

- Aha. deci recunooti ca ai spus "aduoi", rînji Smaug De ce nu spui "to?i paisprezece" oi sa ispravim, Domnule Numar Norocos? Ma bucur sa aud ca

în afara de aurul meu a?i mai avut oi alte interese. În cazul asta, chiar ca s-ar putea sa va pierde?i timpul degeaba. Nu otiu daca va da?i seama, dar, chiar daca a?i putea sa fura?i aurul farîma cu farîma - treaba care v-ar lua

suta de ani sau chiar mai mult - tot n-a?i putea sa-l duce?i departe? Pe coasta Muntelui, nu merge! ai nici prin padure. Ha, ha! ai te-ai gîndit vreodata la cîotig? Îmi închipui ca trebuie sa fie a paisprezecea parte din

întreg, sau aoa ceva, asta a fost învoiala, nu-i aoa? Dar cu livrarea ce face?i?

Dar cu carauoia? Dar cu garzile înarmate oi cu taxele Vamale? oi Smaug rîse cu pofta. Avea o inima haina oi vicleana oi otia ca presupunerile lui erau, în mare parte, adevarate, cu toate ca banuia ca oamenii de pe lac erau cei care urzisera planurile oi ca cea mai mare parte a prazii avea sa ramîna acolo, în oraoul de pe mal, care în tinere?ea lui se numise Esgaroth.

Poate ca n-o sa ma crede?i, dar bietul Bilbo ramase, într-adevar, uluit. Pîna acum îoi concentrase toate gîndurile oi toata energia ca sa ajunga pînala Munte oi sa gaseasca intrarea. Nu se întrebase niciodata cum va fi scoasa comoara de acolo oi sigur nu se gîndise niciodata ca partea care ar putea sa-i revina lui, la împar?eala, mai trebuia oi adusa înapoi, tot drumul pîna la Fundul Sacului-de-Sub-Deal.

O banuiala urîta începu sa-oi faca loc în mintea lui: uitasera oare oi piticii acest punct important sau îoi batusera tot timpul joc de el? Asta e efectul pe care îl au vorbele de dragon asupra celor lipsi?i de experien?a.

Bilbo ar fi trebuit, fireote, sa bage de seama, sa n-aiba nici o încredere; dar

Smaug avea o personalitate destul de copleoitoare.

- V-am mai spus, zise Bilbo, facînd un efort sa le ramîna credincios prietenilor oi sa-oi ?ina fruntea sus, ca la aur ne -am gîndit mai tîrziu. Am venit peste deal oi pe sub deal, pe vînt oi pe val, cu gînd de RAZBUNARE.

Nu ma-ndoiesc ca-?i dai seama, o, Smaug-cel-fara-de-limite, ca succesul ?i-a creat niote duomani în verouna?i.

Auzind asta, Smaug începu într-adevar sa rîda - un sunet pustiitor, care-l facu pe Bilbo sa se cutremure din creotet pîna-n talpi, în timp ce departe, sus, în tunel, piticii se înghesuira unii într-al?ii, inchipuindu-oi ca hobbitul îoi gasise brusc oi cumplit sfîroitul.

- Razbunare! sforai el oi ochii i se aprinsera luminînd sala de la podea la tavan, ca un fulger stacojiu. Razbunare! Regele de sub Munte a murit.

Unde sînt neamurile lui care îndraznesc sa umble dupa razbunare? Girion, stapînul oraoului Dale, a murit, iar eu i-am mîncat supuoii cum manînca lupul oile; unde sînt fiii fiilor lui care îndraznesc sa se apropie de mine? Eu ucid unde vreau oi nimeni nu-ndrazneote sa se împotriveasca. Am trîntit la pamînt razboinicii din alte vremuri, oi al?ii ca ei nu mai exista în toata lumea. Pe atunci eram tînar oi plapînd. Acum sînt batrîn oi puternic, puternic, puternic! Tîlharule din umbra! spuse el fioros. Armura mea e de zece ori mai groasa decît un scut obionuit, din?ii mei sînt ca sabiile, ghearele mele-s harpoane, oocul pe care-l produce coada mea e ca o lovitura de trasnet, aripile mele dezlan?uie uragane oi rasuflarea mea ucide!

- Am crezut întotdeauna, spuse Bilbo cu un chi?ait speriat, ca dragonii sînt mai moi pe dedesubt, mai ales în regiunea... pieptului; dar fara îndoiala ca o faptura atît de puternica s-a gîndit oi la asta.

Dragonul înceta brusc sa se mai laude.

- Informa?iile sînt depaoite, spuse el scurt. Sînt blindat oi pe deasupra

oi pe dedesubt cu solzi de fier oi nestemate dure. Nu ma poate strapunge nici o sabie.

- Trebuia sa-mi închipui, spuse Bilbo. Chiar ca nu exista seaman pe lume pentru Smaug, Seniorul Impenetrabil. Grozav trebuie sa fie sa ai o jiletca de diamante fine.

- Da, destul de neobionuit oi de frumos, spuse Smaug, cu o mul?umire absurda. Nu otia ca hobbitul vazuse pu?in din învelioul neobionuit de pe burta, la prima vizita, oi ca ardea de nerabdare sa se uite mai de aproape, din motive cunoscute doar de el. Zmeul se rostogoli într-o parte. Priveote! zise. Ce spui de asta?

- Uluitor de frumos! Perfect! Fara de cusur! Ame?itor! exclama Bilbo cu voce tare, în timp ce în sinea lui spunea: "Ce batrîn neghiob! Are o pata mare în scobitura dinspre partea stinga a pieptului, goala ca un melc fara casa!" Acum, singura idee a domnului Baggin era sa plece.

- Dar nu trebuie sa va mai re?in, Mare?ia-Voastra! spuse, sau sa va opresc de la odihna binemeritata. Nu e chiar atît de uoor sa prinzi poneii,dupa ce îi pui pe fuga! ai nici Spargatori! adauga el ca o lovitura de despar?ire, întorcîndu-se în tunel oi urcîndu-l în goana.

A fost o idee nefericita sa spuna asta, caci dragonul începu sa arunce flacari uriaoe în urma lui oi, oricît s-ar fi grabit, mergea la deal oi nu ajunse nici pe departe unde trebuia, pentru a se sim?i în siguran?a înainte ca

Smaug sa-oi fi împins mutra înfricooatoare în deschizatura tunelului. Din fericire, n-a reuoit sa-oi înghesuie tot capul oi falcile înauntru, dar narile lui trimisera flacari oi vapori în urma lui Bilbo, oi aproape ca îl doborî; hobbitul

înainta cu mare greutate oi teama, împleticindu-se, orbit. Fusese destul de mul?umit de conversa?ia lui abila cu Smaug, dar greoeala de la urma îl zgudui, facîndu-l sa revina la realitate.

"Sa nu rîzi niciodata de dragonii vii, prostule!" îoi spuse; mai tîrziu asta deveni una dintre zicalele lui favorite, transformîndu-se apoi în proverb. "Eoti departe de sfîroitul aventurii", adauga el, ceea ce era, de asemenea, foarte adevarat.

Cînd ieoi din nou la aer, poticnindu-se oi cazînd lat în "pragul uoii", dupa-amiaza începuse sa se transforme în noapte. Piticii îl readusera la via?a oi îi îngrijira arsurile cum se pricepura ei mai bine, dar trecu multa vreme înainte sa-i creasca din nou, oi cum trebuie, parul de pe ceafa oi din calcîie; fusese pîrlit oi totul sfîrîise pîna la piele, între timp, prietenii lui se straduira din rasputeri sa-l mai înveseleasca; oi erau nerabdatori sa-i auda povestea, dorind, în primul rînd, sa afle de ce facuse dragonul zgomotul acela îngrozitor oi cum scapase Bilbo.

Dar hobbitul era suparat oi neliniotit, aoa ca le-a fost foarte greu sa scoata o vorba de la el. Gîndindu-se din nou la ceea ce facuse, începu sa regrete unele lucruri pe care i le spusese dragonului oi nu-i prea venea sa le repete. Batrînul sturz statea pe o stînca, în apropiere, cu capul plecat într-o parte oi asculta tot ce vorbeau. ai ca sa va da?i seama în ce toane rele era

Bilbo, ridica o piatra oi o arunca spre sturz, care nu facu altceva decît sa bata din aripi, sa se dea la o parte oi sa se aoeze apoi iaraoi la loc.

- Fir-ar al naibii de sturz! spuse Bilbo furios. Trage cu urechea, oi nici nu-mi place mutra lui.

- Lasa-l în pace, spuse Thorin. Sturzii sînt buni oi prietenooi, iar asta e, într-adevar, foarte batrîn oi poate ca e ultimul care a ramas din neamul cel vechi care locuia pe aici, îmblînzit de tata oi de bunicul. E un neam fermecat oi cu via?a lunga oi asta ar putea fi chiar unul dintre cei care traiau pe aici, acum vreo doua sute de ani sau chiar mai mult. Locuitorii din Dale otiau cum sa le în?eleaga graiul oi îi foloseau drept mesageri, trimi?îndu-i la oamenii de pe lac sau, prin alte par?i.

- Eh, o sa aiba otiri destule sa duca în Oraoul Lacului, daca asta vrea, spuse Bilbo. Cu toate ca nu cred c-au mai ramas acolo oameni care sa-oi bata capul cu limba sturzilor.

- Dar ce s-a întîmplat? strigara piticii. Povesteote mai departe.

Aoa ca Bilbo le spuse tot ce-oi aminti oi le împartaoi sentimentul suparator ca vorbirea lui enigmatica oi taberele lor, oi calu?ii îl facusera pe dragon sa ghiceasca mai mult decît era cazul.

- Sînt convins ca otie ca venim din Oraoul Lacului oi ca locuitorii lui ne-au ajutat; oi am o presim?ire îngrozitoare ca urmatoarea lui miocare va fi într-acolo. Ce Dumnezeu m-o fi apucat sa-i spun ca sînt Calare? de butoaie? Chiar oi un iepure chior, de aici, ar fi ghicit ca e vorba de oamenii de pe Lac.

- Lasa, nu te mai necaji. Ce e facut e bun facut oi e greu sa nu greoeoti cînd vorbeoti cu dragonii, cel pu?in aoa mi s-a spus întotdeauna, facu Balin, dornic sa-l linioteasca. Daca ma întrebi pe mine, eu zic ca ai facut foarte bine ce-ai facut - în orice caz, ai descoperit ceva foarte folositor oi te-ai

întors oi viu acasa, oi asta nu prea li se întîmpla celor care apuca sa schimbe o vorba-doua cu cei de soiul lui Smaug. ai s-ar putea sa fie un noroc oi o binefacere ca otim de peticul descoperit din vesta de diamante a batrînului Vierme.

Asta îl facu sa schimbe discu?ia oi sa înceapa sa vorbeasca despre rapunerea dragonilor din punct de vedere istoric oi legendar despre diferitele feluri în care fusesera înjunghia?i, lovi?i, împunoi în burta oi despre diferitele oiretlicuri oi stratageme care fusesera folosite în acest scop. Parerea generala era ca nu e chiar atît de simplu sa prinzi un dragon cînd mo?aie; încercarea de a-l înjunghia sau de a-l împunge pe cînd dormea se putea mult mai uoor sfîroi cu un dezastru, decît un atac frontal, curajos. Tot timpul cît au vorbit, sturzul a stat oi a ascultat, dar cînd au început sa apara stelele, oi-a întins în tacere aripile oi s-a îndepartat în zbor. ai tot pe cînd vorbisera de li se lungisera umbrele, Bilbo devenise tot mai amarît avînd presim?iri din ce în ce mai rele.

În cele din urma îi întrerupse:

- Sînt convins ca aici sîntem în mare nesiguran?a, spuse. ai nu vad de ce am ramîne. Dragonul a pîrjolit toata verdea?a care era tare placuta, oi a venit noaptea, oi e frig. Simt pîna în maduva oaselor ca locul asta va fi iaraoi atacat. Smaug otie cum am coborît pîna la peotera lui oi pute?i fi convinoi ca a ghicit unde se afla celalalt capat al tunelului oi, daca e nevoie, va face partea asta a Muntelui buca?i, ca sa ne blocheze intrarea oi daca ne face oi pe noi aroice cu aceasta ocazie, va fi cu atît mai mul?umit.

- Ai gînduri foarte negre, domnule Baggins, spuse Thorin. Daca Smaug vrea atît de mult sa nu mai putem intra, de ce n-a blocat capatul de jos? N-a facut-o, ca îl auzeam.

- Nu otiu, nu otiu - probabil pentru ca la început a vrut sa încerce sa ma momeasca sa intru din nou, oi acum poate ca aoteapta pîna dupa vînatoarea de asta-seara, sau nu vrea sa-oi distruga iatacul daca nu e neaparat nevoie, în orice caz, tare ao vrea sa nu mai discuta?i. Smaug trebuie sa iasa dintr-o clipa într-alta oi singura noastra speran?a e sa ne vîrîm cît mai bine în tunel oi sa închidem uoa.

Parea atît de convins, încît, în cele din urma, piticii au facut ce le-a spus, dar au întîrziat sa închida uoa - planul parea disperat, caci nu otia nimeni daca oi cum vor mai putea s-o deschida dinauntru oi gîndul de a fi

închioi într-un loc de unde nu se putea ieoi decît trecînd prin vizuina dragonului nu le

placea deloc. Dar totul parea liniotit atît afara, cît oi la capatul dinauntrul tunelului. Aoa, ca vreme destul de lunga au stat în tunel, nu prea departe de uoa de sus, deschisa pe jumatate, oi au continuat sa discute. Discu?ia ajunsese la vorbele ticaloase pe care le spusese dragonul în legatura cu piticii. Bilbo se gîndea ca ar fi preferat sa nu le fi auzit niciodata sau sa fi fost convins ca piticii erau absolut sinceri, acum, cînd îi spuneau ca nu se gîndisera la ceea ce avea sa se întîmple dupa ce vor fi cîotigat comoara.

- atiam ca va fi o aventura periculoasa, spuse Thorin, oi sîntem convinoi de asta oi acum; oi cred ca dupa ce vom învinge va fi destul timp sa ne gîndim la ce vom face. Cît despre partea dumitale, domnule Baggins, te asigur ca-?i sîntem mai mult decît recunoscatori oi ca ai sa alegi singur a paisprezecea parte de îndata ce vom avea ceva de împar?it. Îmi pare rau ca eoti îngrijorat de problema transportului oi recunosc ca greuta?ile sînt mari

- locurile astea n-au devenit mai pu?in salbatice între timp, ci, maidegraba, invers - dar vom face tot ce se poate pentru dumneata oi la vremea potrivita ne vom lua fiecare partea. N-ai decît sa ma crezi sau nu!

Apoi discu?ia se concentra asupra marelui tezaur oi asupra lucrurilor pe care oi le mai aminteau Thorin oi Balin. Se întrebau daca mai zaceau acolo, în sala de jos, intacte: lancile care fusesera meoterite pentru armatele regelui Bladorthin (mort de mult); aveau vîrf forjat de trei ori oi coada lunga, minunat încrustata cu aur, lanci care nu mai apucasera sa fie predate sau platite; scuturi, facute pentru razboinici care odihneau de mult în pace; marea cupa de aur a lui Thror, cu doua mînere, sculptata cu pasari oi flori cu ochi oi Petale de nestemate; armuri de nepatruns din zale aurite oi argintate, colierul lui Girion, Stapînul oraoului Dale, compus din cinci sute de smaralde verzi ca iarba, pe care îl primisera cînd îl înarmasera pe primul lui nascut cu o platooa din verigi, meoterita de pitici, aoa cum nu se mai facuse niciodata, caci era lucrata din argint pur, de puterea oi rezisten?a o?elului triplu. Dar cel mai frumos lucru dintre toate era giuvaierul mare oi alb pe care -l gasisera piticii sub radacinile Muntelui: Inima Muntelui, Piatra Ark, Piatra lui Thrain.

- Piatra Ark. Piatra Ark, oopti Thorin în întuneric, visator, cu barbia sprijinita de genunchi. Era ca un glob cu o mie de fa?ete, stralucea ca argintul în lumina focului, ca apa la Soare, ca zapada la lumina stelelor, ca ploaia pe luna.

Dar Bilbo nu mai sim?ea acea atrac?ie fermecata pentru tezaur. Asculta discu?ia doar cu o ureche. Statea cel mai aproape de uoa, atent sa auda, pe de o parte, orice zgomot cît de mic care ar fi venit de afara oi, pe de alta parte, orice ecou care ar fi rasunat dincolo de murmurul piticilor, sau orice urma de miocare, jos, departe.

Întunericul se îndesi oi Bilbo deveni din ce în ce mai agitat.

- Închide?i uoa! îi ruga el. Mi-e frica de dragonul asta, pîna-n maduva oaselor. Liniotea asta îmi displace mult mai mult decît zarva de azi-noapte.

Închide?i uoa cît mai e timp.

Era ceva în vocea lui care îi nelinioti pe pitici, încet, Thorin se scutura de visele lui oi, ridicîndu-se, dadu la o parte cu piciorul piatra care fixa uoa, dupa care începura cu to?ii sa împinga oi uoa se închise cu o bufnitura oi cu un zanganit. ai nici urma de broasca înspre partea lor. Erau încuia?iînauntrul Muntelui.

Era oi timpul. Nici n-apucara sa coboare bine în tunel, cînd panta muntelui fu nimicita de o izbitura, de parca ar fi fost sfarîmata de niote berbece din stejari întregi de padure, împinoi de uriaoi. Stînca bubuia, pere?ii se crapara oi din tavan începur

a sa le cada în cap pietre. Nici nu vreau sa ma gîndesc la ce s-ar fi întîmplat daca uoa ar fi ramas deschisa.

Coborîra tunelul, în fuga, ferici?i ca mai erau înca în via?a, în timp ce în spatele lor, afara, se auzeau racnetele oi zarva pe care o facea Smaug în culmea furiei. Facea stîncile buca?i, zdrobind pere?i oi costioe cu plesniturile cozi' lui uriaoe, pîna cînd iarba arsa, piatra sturzului, zidurile acoperite cu melci, terasa îngusta oi tot restul disparura într-un iureo de ?andari oi o avalanoa de pietre crapate se pravali peste costioa în jos, în vale.

Smaug îoi parasise ho?eote vizuina, se ridicase fara zgomot în aer, apoi plutise încet oi greoi prin întuneric, ca o cioara monstruoasa, coborînd pe aripile vîntului catre partea dinspre apus a Muntelui, cu speran?a de a prinde pe cineva sau ceva acolo, pe nepregatite, oi de a descoperi supapa de ieoire din pasajul pe care îl folosise ho?ul. Ce se întîmplase fusese rezultatul accesului de furie provocat de faptul ca nu gasise pe nimeni oi nu vazuse nimic, oi acolo unde banuia ca trebuie sa fie, de fapt, ieoirea.Dupa ce-oi dadu astfel frîu liber furiei, se sim?i mai bine oi se gîndi, în sinea lui, ca nu-l va mai necaji nimeni din partea aceea. Dar trebuia sa-oi continue razbunarea. "Calare? pe butoaie, sforai el, picioarele tale veneau dinspre malul rîului, oi nu e nici o îndoiala c-ai venit pe apa. Nu-?i otiu mirosul, dar daca nu eoti unul dintre oamenii de pe lac, în orice caz, ei te-au ajutat. Acum or sa ma vada oi-or sa-oi aminteasca cine e adevaratulRege de sub Munte."

Se ridica înconjurat de flacari oi o porni spre sud, catre Rîul Curgator.

XIII

PLECAT DE ACASA

ÎNTRE TIMP, piticii stateau în întuneric, înconjura?i de o tacere totala.

Mîncau oi beau foarte pu?in. N-aveau cum sa socoteasca trecerea timpului oi abia îndrazneau sa se miote, caci ooaptele lor trezeau ecoul oi frematau în tunel. A?ipeau oi se trezeau tot în întuneric oi în tacerea care continua sa-i

înconjoare, nestingherita. În cele din urma, dupa un timp care li se paru a fi zile întregi de aoteptare, cînd începusera sa se înabuoe oi sa ame?easca din lipsa de aer, sim?ira ca nu mai pot îndura. Mai-mai ca ar fi fost ferici?i sa auda sunete venind de jos oi vestind întoarcerea dragonului. Se temeau ca tacerea asta sa nu fie cumva rezultatul uneia dintre cruzimile lui iscusite, dar nu puteau ramîne acolo la nesfîroit.

Thorin vorbi:

- Sa încercam uoa! spuse. Daca nu simt curînd vîntul în obraz, mor.

Mai bine sa ma zdrobeasca Smaug în aer liber decît sa ma sufoc aici! Dupa care, mai mul?i pitici se ridicara oi se dusera bîjbîind pîna acolo

unde fusese uoa. Dar descoperira ca în partea aceea tunelul fusese distrus

oi blocat cu stînci sfarîmate. Nici o cheie oi nici o formula magica nu o vor mai deschide vreodata.

- Sîntem prinoi în cursa, se vaitara. Asta-i sfiroitul. O sa pierim aici!

Dar, nu otiu cum, tocmai cînd piticii se perpeleau în culmea deznadejdii, Bilbo sim?i o uourare ciudata în suflet, de parca i s-ar fi luat o mare greuta-te de sub jiletca:

- Hai, lasa?i! facu el. Piticul cît traieote spera, dupa cum obionuia sa spuna tata, oi "toate cele bune sau rele sînt trei". Eu mai COBOR o data pîna la capatul tunelului. Am fost de doua ori acolo, cînd otiam precis c-am sa dau de dragon, aoa ca risc oi a treia vizita, cînd nu otiu ce ma aoteapta.

Oricum, singura cale spre ieoire e pe jos oi cred ca de data asta ar fi mai bine sa ma întovaraoi?i cu to?ii!

Dispera?i, încuviin?ara oi Thorin fu primul sa o ia înainte, alaturi de

Bilbo.

- Dar va rog din suflet sa baga?i de seama, sa face?i cît mai pu?in zgomot, le spuse hobbitul în ooapta. S-ar putea sa nu mai fie nici un

Smaug acolo, dar nu se otie niciodata. Nu e bine sa riscam inutil.

O pornira în jos, tot mai jos. Piticii nu se puteau compara, fireote, cu hobbitul în arta de a se mioca pe furio oi de aceea gîfîira oi îoi tîroîira picioarele cu zgomot, ecoul amplificînd îngrijorator sunetele; dar, deoi Bilbo se oprea din cînd în cînd, speriat, sa asculte, de jos nu se auzea nici un zgomot. Aproape de capatul tunelului, dupa cîte îoi dadu el seama, Bilbo îoi puse inelul în deget, dupa care îoi vazu mai departe de drum. Dar nu aveanevoie de inel; întunericul era desavîroit oi, cu sau fara inel, tot nu se vedea nimic. De fapt, bezna era atît de adînca, încît Bilbo ajunse la deschizatura pe neaoteptate; dadu cu mîna de gol, se împiedica oi se rostogoli cu capul

înainte, în peotera.

Zacu acolo, pe podea, cu fa?a în jos, fara sa îndrazneasca sa se ridice oi nici macar sa rasufle. Dar nu auzi nici o miocare. Nu era nici cea mai mica raza de lumina - în afara doar, dupa cum i se paru cînd în cele din urma ridica încet capul, de o licarire palida oi alba deasupra lui, departe, înîntuneric. Dar sigur nu era scînteie de foc de dragon, cu toate ca duhoarea fiarei umplea toata încaperea oi Bilbo sim?ea gust de abur pe limba.

Cu timpul, domnul Baggins sim?i ca nu mai poate.

- Vierme blestemat oi nenorocit! striga el cu voce tare. Nu te mai juca de-a v-a?i ascunselea, fa pu?ina lumina oi pe urma manînca-ma, daca ma po?i prinde.

Ecouri vagi alergara în jurul peoterii nevazute, dar nu se auzi nici un raspuns.

Bilbo se ridica oi descoperi ca nu otie încotro s-o apuce.

- Ma întreb ce joc o fi jucînd Smaug, spuse. Eu cred ca azi (sau asta-seara sau, ma rog, ce-o fi) nu e acasa. ai daca Oin oi Gloin nu oi-au pierdut cutiile cu iasca, poate ca facem pu?ina lumina oi ne uitam prin jur pîna nu se întoarce norocul împotriva lor . Lumina! striga el. Poate cineva sa faca pu?ina lumina?

Piticii fireote, se speriasera grozav cînd se împiedicase Bilbo de treapta oi cazuse cu o bufnitura în peotera; ramasesera înghesui?i unul într-altul, chiar acolo unde îi lasase el, adica la capatul tunelului.

- Pst, pst! sîsîira ei cînd îi auzira vocea; oi cu toate ca asta îl ajuta pe

Bilbo sa descopere unde se aflau, trecu oarecare timp înainte sa poata sa-i faca sa mai scoata vreun sunet. În cele din urma, cînd Bilbo începu sa bata cu piciorul în podea oi sa strige "lumina" cu toata puterea vocii lui ascu?ite,

Thorin ceda oi îi trimise pe Oin oi pe Gloin la boccelele lor din celalalt capat al tunelului.

Dupa un timp aparu o raza pîlpîitoare, semn ca se întorceau; Oin ?inea

în mîna o tor?a mica de pin, aprinsa, iar Gloin un pachet de asemenea tor?e, sub bra?. Bilbo se duse repede la uoa, lua tor?a, dar nu reuoi sa-i convinga pe pitici sa le aprinda oi pe celelalte sau sa vina pîna unde fusese el. În orice caz, nu imediat. Dupa cum le explica Thorin cu mare grija, în mod oficial domnul Baggins continua sa fie expertul lor în materie de spargeri oi cercetari. Daca voia sa riote sa faca lumina, treaba lui! Ei vor aotepta însa în tunel sa le dea raportul. Aoa ca ramasesera lînga intrare, urmarindu-l cu privirea.

Silueta mica oi întunecata a hobbitului o porni deci prin peotera, ?inînd mica lui tor?a sus. Din cînd în cînd - mai era înca destul de aproape - piticii vedeau cîte o scînteie sau auzeau cîte un clinchet, cînd se împiedica de cîte un obiect de aur. Lumina tot scadea pe masura ce Bilbo înainta în peotera cea mare; apoi începu sa se ridice, dansînd în aer. Bilbo se ca?ara pe mormanul mare de giuvaiere. Pu?in mai tîrziu ajunse în vîrf, dar îoi continua drumul. Apoi îl vazura oprindu-se oi aplecîndu-se o clipa; dar nu

oi-au dat seama de ce.

Era Piatra Ark, Inima Muntelui. Bilbo îoi dadu seama ca e vorba de ea, dupa descrierile pe care i le facuse Thorin; oi, într-adevar, nu puteau exista doua asemenea giuvaiere nici macar într-un tezaur atît de grozav ca asta, nici daca ai fi cautat în lumea întreaga. Pe cînd urcase, lucise în fa?a lui ca un fulger atragîndu-i aten?ia. Încetul cu încetul se facuse tot mai mare,pîna ajunsese sa arate ca un glob de lumina. Acum, cînd era lînga ea, vazu ca la suprafa?a avea scîntei pîlpîitoare de mai multe culori, reflectate oi despicate de lumina schimbatoare a tor?ei, în cele din urma pleca privirea spre ea oi i se taie rasuflarea. Marele Giuvaier stralucea la picioarele lui, emanînd o lumina interioara, taiat oi olefuit de piticii care îl scosesera cîndva din inima Muntelui; absorbea toata lumina care cadea pe el, schimbînd-o în zeci de mii de scîntei, ca o aureola alba în care se revarsau luminile curcubeului.

Deodata, bra?ul lui Bilbo se întinse spre el, atras ca de un miraj. Dar mîna lui mica nu-l putea cuprinde, caci giuvaierul era mare oi greu; îl ridica totuoi, închise ochii oi îl baga în buzunarul lui cel mai ascuns.

"Acum sînt într-adevar Spargator, se gîndi. Dar probabil ca va trebui sa le spun oi piticilor - la un moment dat. De fapt, au spus ca-mi pot alege ce vreau, oi eu cred ca ao alege asta, chiar daca iau ei tot restul!" dar, în sinea lui, nu era foarte convins ca, atunci cînd îi spusesera sa aleaga, se referise-ra oi la acest giuvaier minunat, oi sim?ea ca asta ar putea isca neplaceri.

Îoi continua drumul coborînd pe cealalta parte a maldarului oi stralu-cirea tor?ei lui disparu din cîmpul vizual al piticilor, care -l urmareau. Dupa un timp aparu din nou, departe, la mare distan?a: Bilbo traversa peotera. Continua sa înainteze pîna ajunse la por?ile mari din partea cealalta; acolo dadu de un curent de aer care îl racori, dar care aproape ca-i stinse lumina. Se uita pe furio, cu sfiala, la ce era de partea cealalta a por?ilor oi vazu niote galerii mari oi conturul nedesluoit al capatului unor scari largi,

care urcau pierzîndu-se în întuneric. Dar de Smaug, nici urma. Bilbo tocmai voia sa faca stînga împrejur oi sa se întoarca la pitici, cînd o forma neagra se napusti asupra lu

i oi îi atinse fa?a. Bilbo scoase un ?ipat ascu?it, sari în sus, se împiedica oi cazu pe spate, iar tor?a cazu oi ea, cu vîrful în jos, oi se stinse.

"Sper ca e doar un liliac, îoi spuse el disperat Dar ce ma fac, unde o fi rasaritul, sudul, nordul sau apusul?"

- Thorin! Balin! Gloin Fili! Kili! striga el cu toata puterea - dar strigatele rasunara ca un zgomot slab oi sub?ire în haul negru. S-a stins lumina ! Veni?i careva, gasi?i-ma, ajuta?i-ma! Pentru moment îl parasi tot curajul.Piticii auzira vag strigatele lui mici; dar singurul cuvînt pe care-l puteau desluoi era "ajutor!"

- Ah, Doamne, ce pacatooenie sau ce minune s-o mai fi întîmplat iar? spuse Thorin. De dragon nu cred ca e vorba, fiindca atunci hobbitul n-ar mai chi?ai.

Aoteptara cîteva clipe, dar nu auzira nici un zgomot de dragon; de fapt, nu auzira nici un fel de zgomot în afara de vocea departata a lui Bilbo.

- Hai, lua?i unul dintre voi o tor?a sau doua, ordona Thorin. S-ar parea ca trebuie sa ne ducem sa ne ajutam Spargatorul.

- Da, ar cam fi rîndul nostru sa-l ajutam, spuse Balin, oi eu sînt foarte dispus sa ma duc. ai cred, ca, deocamdata, nu e nici un pericol.

Gloin aprinse mai multe tor?e, dupa care ieoira furioîndu-se unul dupa altul oi înaintara în graba de-a lungul peretelui. Nu trecu mult oi dadura chiar de Bilbo care se întorcea spre ei. Îi venise inima la loc de îndata ce vazuse licarirea tor?elor.- De fapt, n-a fost nimic! Doar un liliac oi o tor?a care a cazut pe jos, spuse Bilbo, drept raspuns la întrebarile lor.

Cu toate ca li se luase o piatra de pe inima, erau cam prost dispuoi pentru ca fuse sera speria?i degeaba; oi nu otiu, zau, ce ar fi spus, dacale-ar mai fi vorbit oi de Piatra Ark. Simpla imagine a comorii, pe care o vazusera în treacat pe cînd umblau prin peotera, trezise tot focul înimii lor piticeoti, oi cînd inima unui pitic, chiar oi cel mai (respectabil, e trezita de aur oi de nestemate, el devine brusc curajos [oi uneori chiar necru?ator.

Piticii nu s-au mai lasat ruga?i. Erau to?i nerabdatori sa exploreze peotera cît mai aveau timp oi dispuoi sa creada ca, deocamdata, Smaug plecase de acasa. Apucara fiecare cîte o tor?a aprinsa; oi tot privind aoa, cînd într-o parte, cînd într-alta, uitara de teama oi chiar de pruden?a.Începura sa vorbeasca cu glas tare oi sa se strige unul pe altul, în timp ce ridicau comori de altadata din morman sau le scoteau de pe perete, ?inîndu-le în dreptul luminii, pipaindu-le oi mîngîindu-le.

Fili oi Kili erau aproape veseli acum oi, gasind atîrnate pe perete o mul?ime de harfe de aur cu corzi de argint, le dadura jos oi începura sa ciupeasca corzile; fiind fermecate (oi neatinse de dragon, pe care îl interesa destul de pu?in muzica) mai erau înca acordate, în peotera întunecoasa, care fusese atîta vreme tacuta, rasuna acum o melodie pe care n-o mai cîntase nimeni de mult. Dar majoritatea piticilor fura mai practici: culesera nestemate oi îoi umplura buzunarele, oi ceea ce nu putura duce lasara sa le cada printre degete cu un oftat. Thorin nu se lasa nici el mai prejos, dar cauta în dreapta oi în stînga ceva ce nu putea gasi: Piatra Ark; dar deocamdata nu voia sa spuna nimanui despre asta.

Piticii luara apoi platooe oi arme de pe pere?i oi se pregatira de aparare.

Thorin arata, într-adevar, princiar, îmbracat într-o camaoa de zale aurite, cu o secure cu mîner de argint oi cu o cingatoare acoperita cu pietre roou-aprins.

- Domnule Baggins, striga el, iata primul avans din rasplata dumitale.

Scoate-?i haina cea veche oi îmbrac-o pe asta!

Dupa care îl îmbraca pe Bilbo cu o camaoa de zale mititica, lucrata pesemne cîndva pentru vreun prin? al elfilor. Era dintr-un o?el de argint, pe care spiriduoii îl numesc Mithril, oi avea o cingatoare cu perle, împodobita cu figuri, întarit pe dedesubt cu cercuri de o?el oi batut pe margine cu giuvaiere albe.

"Ma simt grozav, îoi spuse în sinea lui. Dar cred ca arat cam caraghios. Ce -ar mai rîde cei de acasa, de pe Deal, de mine, oi totuoi mi-ar fi placut sa fie o oglinda pe aici, pe aproape".

Cu toate astea, domnul Baggins îoi pierdu mai pu?in capul în fa?a tezaurului, decît piticii. Se satura de el mult înainte ca piticii sa fi obosit sa cotrobaie printre boga?ii, oi se aoeza pe jos; apoi începu sa se întrebe neliniotit cum se va sfîroi toata povestea asta. "Ao da multe dintre pocalurile astea pre?ioase, îoi spuse, pentru o bautura dadatoare de curaj, scoasa dintr-un poloboc de al lui Beorn."

- Thorin, striga el cu voce tare. Acu' ce mai facem? Înarma?i sîntem, ce

drept, dar crezi c-a servit vreodata vreo platooa în fa?a cumplitului

Smaug? Tezaurul nu l-am recîotigat înca oi deocamdata nu cautam aur, ci o ieoire. ai prea ne-am jucat mult cu norocul.

- Ca bine spui, raspunse Thorin, venindu-oi din nou în fire. Sa mer-gem! Va calauzesc eu. Nici într-o mie de ani n-am sa uit sa ma descurc în palatul asta.

Apoi îi chema pe ceilal?i. Se strînsera to?i, ?inîndu-oi tor?ele deasupra capului, oi trecura prin uoile larg deschise, dupa ce se uitara de mai multe ori în urma, cu regret.

Îoi acoperira platooele cu mantale vechi, oi coifurile stralucitoare cu caciuli?ele lor zdren?uite, oi o pornira dupa Thorin, unul în spatele celuilalt,un oir de lumini?e în întuneric, care se opreau mereu, ascultînd cu teama zgomotele care ar anun?a sosirea dragonului. Cu toate ca vechile ornamen-ta?ii se naruisera sau fusesera distruse oi totul era mînjit oi ars de toate venirile oi plecarile monstrului, Thorin cunootea fiecare galerie oi fiecare cotitura. Urcara niote scari lungi, o cotira oi coborîra de-a lungul unor tuneluri largi oi pline de ecou, apoi cotira din nou, urcara alte trepte, oi iaraoi altele. Acestea din urma erau line, sapate în stînca vie, largi oi frumoase, oi piticii urcara sus, tot mai sus, fara sa dea de nici un fel de vietate, doar de umbre ascunse care dispareau cînd se apropiau tor?ele ce pîlpîiau în curent.

Treptele nu erau totuoi facute pentru picioare de hobbit, oi Bilbo tocmai

începuse sa simta ca nu mai poate înainta, cînd, deodata, tavanul se depar-ta mult de ei, ieoind din raza de lumina a tor?elor. Printr-o deschizatura, sus, departe, intra o lumina alba oi aerul se facu mai dulce. Alta lumina palida patrundea prin niote por?i mari din fa?a lor, ce atîrnau strîmbate din

?î?îni oi pe jumatate arse.

- Asta e Marea Sala a lui Thror, spuse Thorin, Sala de Recep?ie oi de

Consiliu. Acum nu mai e mult pîna la Poarta Principala.

Trecura prin sala în ruine. Era plina de mese care putrezeau, de scaune oi banci rasturnate, carbonizate oi în stare de descompunere. Pe jos, prin praf oi printre s

ticle pîntecoase, printre castroane oi coarne sparte din care se bause cîndva, erau raspîndite cranii oi oase. Trecînd printr-o noua serie de uoi, la celalalt capat, un zgomot de apa curgatoare le izbi auzul oi lumina cenuoie se facu deodata mai puternica.

- Aici se naote Rîul Curgator, spuse el, de aici alearga spre Poarta. Hai sa-l urmam.

O apa clocotitoare ieoea printr-o deschizatura neagra din peretele de stînca oi curgea învolburîndu-oi apele printr-un canal îngust taiat în piatra de priceperea unor mîini din alte vremuri care-l croisera drept oi adînc.

Lînga canal alerga un drum pietruit, destul de larg ca sa încapa mai mul?i oameni de-a latul, aoeza?i unul lînga altul. Pornira iute pe acest drum, apoi urma o cotitura care oerpuia larg oi... cînd colo, ce sa vezi! Dadura de lumina limpede a zilei. Înaintea lor se ridica un arc înalt, în interiorul caruia se mai desluoeau înca fragmentele unor cioplituri vechi de piatra, oricît ar fi fost de tocite, crapate oi înnegrite. Un Soare ce?os îoi trimitea lumina slaba printre crestele Muntelui oi razele de aur cadeau pe podeaua de stînca, în prag.

Un vîrtej de lilieci speria?i, trezi?i din somn de tor?ele fumegînde, se agitau acum deasupra lor; încercînd sa înainteze printr-o saritura, piticii alunecara pe pietrele acoperite cu mîl oi netezite prin frecare de trecerea dragonului. Apa, care ?îonea galagioasa din Munte în fa?a lor, cobora apoi, spumegînd în vale. Îoi aruncara tor?ele palide la pamînt oi ramasera locului, uitîndu-se orbi?i afara. Ajunsera la poarta Principala, de unde puteai zari oraoul Dale.

- Ia te uita, spuse Bilbo. Nu m-am aoteptat niciodata sa privesc prin poarta asta, dinauntru în AFARA. ai nici nu m -am aoteptat sa ma bucur atît ca vad din nou Soarele oi ca simt vîntul pe obraz. Dar, bîr, ce rece e vîntul asta!

Era! Batea un vînt naprasnic dinspre rasarit - o amenin?are a iernii. Se rotea ca un vîrtej pe deasupra oi de jur împrejurul Muntelui, pîna în vale, oftînd printre stînci. Dupa atîta vreme petrecuta în adîncurile înabuoitoare ale cavernelor bîntuite de dragon, se cutremurara sub atingerea razelor de Soare.Deodata Bilbo îoi dadu seama ca nu mai e obosit, dar ca îi este foarte foame.

- Pare sa fie diminea?a, tîrziu, spuse, oi deci trebuie sa fie mai mult sau mai pu?in ora micului dejun - daca ar putea sa existe aoa ceva pe aici. Dar nu cred ca pragul Por?ii Principale a vizuinii lui Smaug e locul cel mai sigur pentru o masa tihnita. Hai sa mergem undeva unde sa putem sta linioti?i.

- Aoa e, spuse Balin. ai cred ca otiu încotro trebuie s-o pornim spre vechiul post de observa?ie, care se afla în col?ul dinspre sud-vest al

Muntelui.

-- Cît e de departe? întreba hobbitul.

- Cred ca cinci ore de mers. ai nu e uoor! Drumul de la Poarta de-a lungul malului stîng al izvorului pare distrus cu totul. Dar ia uita?i-va acolo, jos! Rîul o coteote brusc la dreapta, înspre Dale, în fa?a oraoului în ruine. Acolo era cîndva un pod care ducea la niote trepte abrupte ce urcau pe malul drept, oi apoi la un drum care se ca?ara pîna la Dealul Corbilor.

Acolo e (sau era) o carare care paraseote drumul oi urca pîna la post. Un urcuo greu, de altfel, chiar daca mai exista treptele vechi.

- Doamne! mormai hobbitul. Iar umblam oi iar urcam fara mîncare. Ma

întreb cîte cafele cu lapte oi cîte mese am pierdut în vagauna aceea urîcioasa, fara ceas oi fara calendar.

De fapt, de cînd sparsese dragonul uoa fermecata, trecusera doua nop?i

oi ziua dintre ele (nu chiar fara mîncare), dar Bilbo pierduse oirul oi nu mai era în stare sa-oi dea seama daca trecuse o noapte sau o saptamîna de nop?i.

- Ia asculta, spuse Thorin, rîzînd - moralul lui începuse iar sa se ridice, în timp ce se juca cu nestematele din buzunare. Sa nu spui ca palatul meu e o vagauna urîcioasa. Aoteapta pîna va fi din nou tencuit oi rearanjat. - Asta n-o sa se întîmple daca nu moare Smaug... spuse Bilbo, posac.

Dar unde o fi? Ao da o cafea cu lapte buna sa aflu. Sper ca nu sta coco?at pe Munte oi se uita la noi.

Auzind aceste vorbe, piticii se neliniotira grozav oi într-o clipa hotarîra ca Bilbo oi Balin aveau dreptate.

- Trebuie sa plecam de aici, spuse Dori. Am impresia ca-i simt ochii în ceafa.

- Ce loc rece oi pustiu! spuse Bombur. Bautura o fi, dar nu vad nici urma de mîncare. Un dragon care locuieote pe meleagurile astea trebuie sa fie veonic flamînd.

- Hai, hai! strigara ceilal?i. S-o luam pe drumul lui Balin.

Sub peretele de stînca din dreapta nu era nici un drum, aoa ca înaintara anevoios printre pietre, pe malul stîng al rîului, iar pustietatea locului îl facu pîna oi pe Thorin sa revina la realitate. Descoperira ca podul de care vorbise Balin se darîmase de mult oi aproape toata piatra se farîmi?ase în pietricele care zaceau acum în rîul mic oi galagios; dar trecura prin vad fara prea mare greutate, gasira treptele vechi oi se ca?arara pe malul înalt. Dupa ce au mai mers pu?in, au dat de drumul vechi oi îndata dupa aceea, de o vale îngusta oi adînca, adapostita între stînci; acolo se odihnira un timp, hranindu-se cu ce mai aveau, mai ales cu umplutura oi apa. (Daca vre?i sa oti?i ce e umplutura, va pot spune ca nu-i cunosc re?eta, dar ca are consisten?a posmagilor, se pastreaza bine oricît, se spune ca e hranitoare, dar sigur nu e gustoasa, ba e chiar foarte fada oi nu prezinta interes decît ca exerci?iu de mestecat; oamenii de pe lac o pregatesc întotdeauna pentru calatoriile lungi.)Dupa asta o pornira iar; drumul o lua acum înspre apus oi parasea malul apei, apropiindu-se din ce în ce de un pinten al Muntelui, îndreptat catre sud. Într-un tîrziu ajunsera la cararea care ducea în sus. Urca abrupt

oi ei se tîrîra încet, unul în spatele celuilalt, pîna cînd ajunsera, în sfîroit, tîrziu dupza, în vîrful crestei oi vazura Soarele iernatic coborînd spre apus. Aici gasira un loc întins care nu avea perete decît într-o parte, spre miazanoapte un zid de stînca cu o deschizatura spre rasarit, spre miazazi oi spre apus.

- Pe vremuri, spuse Balin, aveam întotdeauna paznici aici; uoa aceea din fund da într-o sala sapata în stînca, facuta sa serveasca drept corp de garda. Sali din astea erau mai multe de jur împrejurul Muntelui. Numai ca

în vremurile noastre de glorie nu prea parea sa fie nevoie de paza oi de aceea, de prea mult confort, garzile traiau într-un fel de stare de amor?eala

- ca altfel ne-am fi dat seama la timp de venirea dragonului oi lucrurile n-ar mai fi fost aoa cum sînt acum. Totuoi, putem sta aici o vreme, ascunoi

oi la adapost, oi putem vedea multe fara sa fim vazu?i.

- Daca ne-a vazut venind aici, nu ne mai foloseote la nimic, spuse Dori, care se

tot uita în sus, spre vîrful Muntelui, de parca s-ar fi aoteptat sa-l vada pe Smaug coco?at acolo, ca o pasare pe clopotni?a.

- Trebuie sa riscam. N-avem încotro, spuse Thorin. Azi nu putem merge mai departe.

- Bravo! Bravo! striga Bilbo oi se trînti pe jos.

În sala sapata în stînca ar fi încaput o suta ca ei, oi în fund dadura peste o alta încapere, mica oi mai adapostita de frigul de afara. Încaperea era cu desavîroire goala; dupa cîte se parea, în perioada stapînirii lui Smaug n-o folosisera nici macar animalele salbatice. Acolo îoi depusera poverile; unii se trîntira îndata pe jos oi adormira, în timp ce ceilal?i ramasera lînga uoa de afara sa discute ce aveau de facut. Toate discu?iile lor se întorceau mereu la acelaoi lucru: unde era Smaug? Se uitara înspre apus oi nu vazura nimic, apoi înspre rasarit, nimic, la miazazi nici urma de dragon, în schimb se adunasera foarte multe pasari. Le privira îndelung, întrebîndu-se ce-o fi cu ele; dar cînd rasarira primele stele reci, tot mai cautau sa gaseasca raspunsul.

XIV

FOC aI APA

DACA DORI?I, aoa cum doreau oi piticii, sa oti?i ce se întîmplase cu

Smaug, trebuie sa va întoarce?i cu doua zile în urma, la seara în care sfarîmase uoa oi plecase furios în zbor. Majoritatea locuitorilor din oraoul

Esgaroth, Oraoul Lacului, se aflau în casa, caci vîntul care venea dinspre estul negru era rece; cî?iva umblau totuoi pe chei, privind, aoa cum le placea lor, stelele, care de îndata ce rasareau pe cer pareau ca ?îonesc din suprafa?a lina a lacului. Din oraoul lor nu puteau vedea Muntele Singura-tic, pentru ca se ascundea în dosul dealurilor joase, de la celalalt capat al lacului, unde era o prapastie prin care curgea Rîul Curgator, venind dinspre miazanoapte. Nu se vedea decît vîrful lui înalt oi doar cînd era senin; dar, oricum, se uitau rar la el, caci era amenin?ator oi mohorît chiar oi în lumina dimine?ii. Acum disparuse cu totul, topit în întuneric.

Deodata licari, aparînd din nou la vedere; îl atinsese o lumina care, într-o clipa, se pierdu iar.- Ia uita?i-va, spuse unul. Iar apar luminile! Paznicii au vazut azi-noapte cum au aparut oi au disparut, de la miezul nop?ii pîna în zori.

Acolo, sus, se întîmpla ceva.

- Poate ca Regele de sub Munte fabrica aur, spuse altul. E mult de cînd

plecat spre miazanoapte. A venit vremea sa se adevereasca iaraoi cîntecele.

- Care rege? spuse altul, pe un ton aspru. Eu ao spune ca e focul pradalnic al dragonului, singurul rege al Muntelui pe care l-am cunoscut vreodata.

- Tu mereu cobeoti, spusera ceilal?i. Nu te gîndeoti decît la lucrurile rele - de la inunda?ii, la otravirea peotelui. Ia mai gîndeote-te oi la ceva vesel.

Apoi, deodata, aparu o lumina puternica la poalele dealurilor oi capatul dinspre miazanoapte al lacului se facu auriu.

- Regele de sub Munte! strigara. Boga?iile lui sînt ca Soarele, argintul lui e ca o fîntina arteziana oi în rîurile lui curge aur. Rîul aduce cu el aur de la Munte! strigara oi peste tot se deschisesera ferestrele oi se auzira paoi care alergau.

ai din nou se stîrni o emo?ie nemaipomenita oi un mare entuziasm. Dar ceta?eanul cu voce aspra alerga în mare graba la Stapîn.

- Sa-mi spune?i mie "prost" daca n-o fi aoa, dar eu spun ca vine dragonul! striga. Taia?i podurile! La arme! La arme!

Într-o clipa rasunara trompetele de alarma; ecolul lor se pierdu de-a lungul malurilor stîncoase. Veselia se opri oi se transforma în spaima. ai aoa s-a facut ca dragonul nu i-a gasit cu totul nepregati?i.

N-a trecut mult oi viteza lui a devenit atît de mare, încît l-au vazut ca o scînteie de foc care se napusteote asupra lor, crescînd tot mai mare oi mai stralucitoare, oi cei care nu erau chiar prooti de tot începura a se îndoi ca prevestirile au fost greoite. Totuoi, mai aveau pu?in timp înaintea lor. Toate vasele din orao au fost umplute cu apa, to?i razboinicii, înarma?i, toate sage?ile oi lancile pregatite, oi podul care-i lega de pamînt a fost dat jos oi distrus, înainte ca vîjîitul apropierii înfricooatoare a lui Smaug sa se

înte?easca oi lacul sa faca valurele rooii ca focul sub bataia înfioratoare a aripilor lui.

Dragonul se repezi asupra oamenilor, în mijlocul ?ipetelor oi strigatelor, se napusti ca o vijelie asupra podului, dar se trezi ca este împiedicat. Podul disparuse oi duomanii lui de aflau pe o insula înconjurata cu apa adînca - prea adînca oi neagra, oi rece ca sa-i placa dragonului. Daca se cufunda în ea, se ridicau vapori oi aburi cit sa acopere tot ?inutul cu cea?a, zile în oir; oi lacul era mai puternic decît el, i-ar fi stins tot focul înainte sa poata ajunge pe partea cealalta.

Vîjîind, se întoarse napustindu-se asupra oraoului. O grindina de sage?i negre ?îoni în sus, plesnind oi rapaind pe solzii oi giuvaierele lui Smaug, cozile sage?ilor luînd foc la rasuflarea lui oi cazînd respinse în lac, unde ardeau sfîrîind. Scena din noaptea aceea nu se poate compara cu nici un foc de artificii din cîte a?i putut vedea vreodata. Auzind vîjîitul arcurilor oi sunetul strident al trompetelor, dragonul se facu foc oi para, orbit oi înne-bunit de furie. De cîteva milenii nu îndraznise nimeni sa i se împotriveasca, oi n-ar fi îndraznit nici acum daca n-ar fi fost omul acela cu vocea aspra (numele lui era Bard) care sa-i alerge încoace oi încolo, îmbarbatînd arcaoii oi îndemnîndu-l pe Stapîn sa le porunceasca sa lupte pîna la ultima sageata.Fiara scotea foc pe gura. Se roti o vreme, sus de tot, în aer, pe deasupra lor, luminînd tot lacul; pomii de lînga mal straluceau ca arama oi ca sîngele, oi la radacina lor saltau umbre negre oi dese. Dupa care se napusti

în jos, înfruntînd vijelia sage?ilor, nesabuit în furia lui, neavînd grija sa întoarca par?ile cu solzi catre inamic, obsedat numai de ideea de a da foc oraoului.

Ori de cîte ori se repezea în jos, ?îoneau flacari din acoperiourile de stuf oi de la capetele grinzilor, apoi focul trecea mai departe oi iar se întorcea, deoi totul fusese îmbibat cu apa înca dinainte de a veni el. De altfel, cum aparea cîte o scînteie, o suta de mîini aruncau din nou apa. Dragonul se întoarse iaraoi, ca un vîrtej. Roti o data coada, zdrobind oi darîmînd acoperioul Casei Mari. Flacari care nu se puteau stinge se ridicau înalte în

întunericul nop?ii; monstrul se napusti o data, oi înca o data, dupa care o noua casa oi apoi alta se acoperira de flacari oi se darîmara. În zadar continuau sage?ile sa i se împotriveasca, îl atingeau cam cît l-ar fi atins o musca din mlaotini.Oamenii începusera sa sara în apa de pe un mal oi de pe celalalt al lacului. Femei oi copii se înghesuira în barci încarcate, în bazinul care servea drept loc de tîrg. Oameni

i aruncara armele. Acolo unde cu pu?ina vreme în urma se cîntasera vechi balade ale piticilor despre bucuria care va sa vina, se auzeau acum doar bocete oi vaiete de jale. Oamenii blestemau pîna oi numele de pitic. Stapînul însuoi se întorsese catre barca lui cea mare oi poleita, nadajduind ca în toata învalmaoeala va putea sa se departeze vîslind oi sa scape. Curînd tot oraoul avea sa fie pustiit oi ars pîna la suprafa?a apei.

Asta voia oi dragonul. La urma urmei, n-aveau decît sa se urce to?i în barci. S-ar distra de minune urmarindu-i sau i-ar putea înghesui într-un loc pîna ar muri de foame. Lasa-i sa încerce sa ajunga pe uscat, ca va avea el ac de cojocul lor! O sa dea foc tuturor padurilor de pe mal oi o sa ofileasca toate cîmpiile. Deocamdata însa, har?uind oraoul, se distra cum nu se mai distrase de ani de zile. Printre casele care mai ardeau mai ramasese înca o companie de arcaoi pe pozi?ie. Capetenia lor era Bard, cel cu vocea oi fa?a aspra, cel pe care îl acuzasera prietenii ca prevesteote inunda?ii oi otravirea peotelui, cu toate ca otiau ca-i vrednic oi viteaz. Era un urmao îndepartat al lui Girion, Stapînul oraoului Dale, a carui nevasta

oi copil scapasera de pieire atunci, demult, coborînd pe Rîul Curgator. Acum trasese cu un arc mare de tisa pîna ramasese doar cu o singura sageata. Flacarile erau aproape. Tovaraoii îl paraseau. Atunci întinse arcul pentru ultima oara.

Deodata, în întuneric, ceva se apropie fluturînd de umarul lui. Tresari, dar nu era decît un sturz batrîn. Netemator, se coco?a lînga urechea lui oi îi oopti ultimele otiri. Uimit, Bard descoperi ca poate în?elege graiul sturzului, dar asta pentru ca el însuoi se tragea din neamul celor din Dale.- Stai! Aoteapta, îi spuse sturzul, ca rasare Luna. Cauta-i scobitura din partea stinga a pieptului, pe cînd zboara oi se învîrteote deasupra ta! ai în timp ce Bard se opri uimit, îi spuse care erau nouta?ile de pe Munte oi tot ce auzise acolo.Bard apropie atunci coarda arcului de ureche. Dragonul se rotea aproape de pamînt oi, pe cînd se apropia, Luna se ridica deasupra malului dinspre rasarit, facînd sa-i luceasca aripile întinse, de parca ar fi fost de argint.

- Sageata, spuse arcaoul, sageata neagra! Te-am pastrat pîna la urma. Nu m-ai dezamagit niciodata oi întotdeauna am reuoit sa te iau înapoi. Team de la tatal meu oi el, din vremuri de demult. Daca ai fost într-adevar plasmuita de fierarii adevaratului Rege de sub Munte, du-te acum, zboara cu folos!

Dragonul se napusti înca o data, mai jos ca înainte, oi, pe cînd se întoarse oi plonja, burta lui luci, alba, presarata cu giuvaiere care scînteiau

în lumina lunii; dar era un loc unde pietrele lipseau. Arcul cel mare ouiera.

Sageata neagra zbura din arc drept în scobitura descoperita, din partea stinga a pieptului, caci îoi desfacuse larg laba din fa?a. Sageata veni cu atîta putere, încîl lovi scobitura oi disparu cu vîrf, coada oi aripioare cu tot.

Smaug ?îoni în aer cu un racnet care asurzi oamenii, doborî copacii oi crapa pietrele, apoi se întoarse oi se prabuoi rapus.

Cazu în plin orao. Ultimele lui zvîrcoliri facura oraoul praf oi pulbere.

Lacul se ridica vîjîind, aburi gigantici sarira în sus, albi în lumina Lunii, în întunericul care îi înconjura. Se auzi un sîsîit, apa se învolbura oi se revarsa, dupa care se lasa tacerea. ai astfel s-a ispravit cu Smaug oi cu

Esgaroth, dar nu oi cu Bard.

Luna ca de ceara se ridica tot mai sus oi vîntul începu sa sufle rece oi zgomotos. Rasuci cea?a alba, prefacînd -o în coloane aplecate oi în nouri grabi?i, gonind-o apoi spre apus, unde se împraotie în fîoii zdren?uite peste mlaotinile din fa?a Codrului Întu

necat. Pe suprafa?a lacului se vedeau acum barci numeroase ca niote pete negre oi vîntul aduse cu el vocile oamenilor din Esgaroth, care-oi jeleau oraoul, bunurile pierdute oi casele darîmate.

Totuoi, daca s-ar fi gîndit bine, oi-ar fi dat seama ca au multe motive sa fie recunoscatori, cu toate ca era greu sa te aotep?i sa se gîndeasca la asta tocmai atunci: trei sferturi dintre oamenii oraoului scapasera cu via?a; padurile oi cîmpiile, oi paounile, oi vitele, oi majoritatea barcilor pe care le aveau ramasesera intacte; oi Dragonul era mort. Dar înca nu-oi dadeau seama ce înseamna asta.

Se strînsera în grupuri îndoliate pe malurile dinspre apus, trernurînd sub vîntul rece, oi primele lor izbucniri de mînie, primele lor plîngeri se îndreptara împotriva Stapînului, care parasise prea devreme oraoul atunci cînd unii ar mai fi vrut sa-l apere."O fi avînd el cap bun de afaceri, dar mai ales pentru afacerile lui, murmurara unii. Cînd se întîmpla ceva mai grav, nu e bun de nimic!" ai laudara vitejia lui Bard oi ultima lui lovitura atît de puternica. "Daca n-ar fi murit, spusera cu to?ii, l-am fi facut rege. Bard, Ucigatorul-de-dragoni, din neamul Girion. Ce pacat ca nu mai e!"

Dar tocmai cînd discu?ia lor era în toi, aparu din umbra o silueta înalta, un om ud leoarca, cu parul negru atîrnîndu-i în ouvi?e pe fa?a oi pe umeri oi cu o lucire salbatica în ochi.

- Bard nu e pierdut! striga el. A sarit la Esgaroth în apa, cînd a fost ucis duomanul. Eu sînt Bard din neamul Girion oi eu am rapus dragonul.

- Regele Bard! Regele Bard! strigara to?i.

Dar Stapînul scrîoni din din?ii care-i clan?aneau:

- Girion a fost Stapînul oraoului Dale, oi nu rege al Esgarothului, spuse. Noi, cei din Oraoul Lacului, ne-am ales întotdeauna Stapînii dintre oamenii batrîni oi în?elep?i oi n-am îndurat niciodata domnia unor simpli razboinici. Lasa?i-l pe "regele Bard" sa se întoarca în regatul lui. Datorita faptelor lui de vitejie, Dale e liber acum, aoa ca nimic nu-l împiedica sa se întoarca acolo. ai cei ce doresc îl pot urma, daca prefera pietrele reci de la umbra Muntelui malurilor verzi ale Lacului. În?elep?ii vor ramîne aici, cu speran?a sa reconstruiasca oraoul oi, cu timpul, sa se bucure din nou de pacea oi boga?iile lui.- Noi îl vrem rege pe Bard! strigara oamenii din apropiere, drept raspuns. Ne-am saturat de batrîni oi de socotitori-de-bani.

ai al?ii, care se aflau mai departe, reluara strigatul: "Traiasca arcaoul!

Jos cu bogataoii!", pîna cînd larma se împraotie pe tot malul.

- Departe de mine gîndul sa-l nesocotesc pe Bard Arcaoul, spuse

Stapînul, grijuliu (caci Bard statea acum chiar lînga el. În seara asta oi-a cîotigat în anale un loc de frunte printre binefacatorii oraoului nostru; oi merita multe cîntece nepieritoare. Dar de ce, o, oameni buni - oi aici

Stapînul se ridica în picioare oi vorbi foarte tare oi raspicat - de ce sa arunca?i toata vina pe mine? Pentru care pacat vre?i sa ma izgoni?i? Eu ao vrea sa va întreb cine a stîrnit dragonul din amor?eala? Cine a ob?inut de la noi daruri bogate oi ajutor din plin? Cine ne-a facut sa credem ca baladele vechi se pot adeveri? Cine a profitat de inimile noastre miloase oi de gustul nostru pentru lucruri placute? Care e aurul pe care ni l-au trimis pe rîu, în semn de rasplata? Flacarile dragonului oi prapadul! Cui trebuie sa-i cerem despagubiri pentru stricaciuni, oi ajutor pentru vaduve oi orfani.

Dupa cum vede?i, Stapînul nu-oi ob?inuse situa?ia chiar degeaba.

Rezultatul cuvintelor lui a fost ca, pentru moment, oamenii au uitat cu totul de ideea unui nou rege oi oi-au îndreptat gîndurile mintoase catre Thorin oi tovaraoii lui.

Din mai multe par?i se auzira oamenii strigînd cuvinte crunte oi amare; unii dintre cei care cîntasera balade vechi cu mare foc strigau acum cu aceeaoi patima ca piticii a?î?asera dinadins dragonul împotriva lor.

- Caraghiooilor, spuse Bard. De ce va irosi?i vorbele împotriva acestor fapturi nefericite? Probabil ca au pierit în flacari înainte sa se repeada

Smaug asupra noastra. ai deodata, pe cînd vorbea, îi veni în minte comoara legendara a Muntelui, care zacea acum fara paza oi fara proprietar, oi tacu. Se gîndi la cuvintele Stapînului oi la Dale, reconstruit oi plin de clopote de aur; dar pentru asta trebuia sa gaseasca oameni.În cele din urma, vorbi din nou:

- Stapîne, acum nu-i vremea sa rostim cuvinte de mînie oi nici sa facem planuri hotarîtoare care sa schimbe lucrurile. Avem treaba de facut.

Deocamdata sînt înca slujitorul dumitale - cu toate ca dupa un timp s -ar putea sa ma gîndesc din nou la ce-ai spus oi sa plec spre miazanoapte, cu oricine va voi sa ma urmeze.

Apoi pleca sa ajute la rînduirea taberelor oi la îngrijirea rani?ilor ai a bolnavilor. Stapînul ramase aoezat pe pamînt, bombanind în urma lui.

Chibzui mult, strigîndu-oi doar din cînd în cînd oamenii, sa-i aduca foc oi mîncare.

Acum, peste tot unde se ducea, Bard descoperea ca otirea despre comoara cea mare, care statea nepazita, se raspîndise ca focul. Oamenii vorbeau despre ea ca despre o despagubire pentru tot raul pe care-l suferisera oi spuneau ca boga?ia, care depaoea cu mult tot ce-oi putea cineva închipui, le va folosi sa cumpere lucruri minunate din Sud. Asta îi facea sa mai uite de starea jalnica în care se aflau, ceea ce nu era rau pe o noapte atît de aspra oi de trista. Reuoira sa gaseasca adapost doar pentru cî?iva dintre ei (Stapînul fiind unul dintre aceotia) oi merinde foarte pu?ine(de asta ducînd lipsa chiar oi el).

Mul?i se îmbolnavira în noaptea aceea, de frig, de umezeala oi de amaraciune, oi murira, dupa ce scapasera din distrugerea oraoului fara o zgîrietura macar. În zilele care au urmat, în orao a fost boala grea oi foamete mare.Între timp, Bard prelua conducerea oi organiza totul dupa cum voia el, cu toate ca o facea de fiecare data în numele Stapînului; avea sarcina grea sa stapîneasca oamenii oi sa supravegheze pregatirile pentru apararea oi adapostirea lor. Probabil ca majoritatea ar fi pierit în frigul iernii, care acum se grabea sa ia locul toamnei, daca n-ar fi avut ajutoare pe aproape. ai ajutoarele venira în graba; Bard trimisese pe apa, în codru, soli iu?i sa ceara ajutor de la Regele Elfilor Padureni, iar solii îoi gasisera gazda pe picior de plecare, cu toate ca se aflau doar în a treia zi dupa rapunerea lui Smaug.

Regele Elfilor primise otirea de la propriii sai soli oi de la pasarile care-i iubeau supuoii oi care aflasera multe din cele întîmplate. Era, într-adevar, mare agita?ie printre vie?uitoarele cu aripi care locuiau la marginea meleagurilor Pustiite ale dragonului. Vazduhul era plin de stoluri care se tot roteau, solii lor cu zborul iute aparînd cînd ici, cînd colo pe cer. Deasupra marginilor padurii se auzeau ?ipete oi ciripit de pasarele. Veotile se raspîndira departe, peste Codrul Întunecat: "Smaug a murit!" fremata frunzioul, iar urechile tuturor se ciulira. Înca dinain

te s-o porneasca Regele Elfilor la drum, otirile plecasera spre Soare -apune, ajungînd la padurile de pini ale Mun?ilor Ce?ooi; le auzise oi Beorn în casa lui de lemn, iar gnomii se strînsesera în peoterile lor oi ?ineau sfat.

- Ma tem ca n-o sa mai auzim niciodata de Thorin Scut-de-Stejar, s-a terminat cu el, spuse regele. Nu era mai bine sa fi ramas oaspetele meu? ai sufla un vînt nefast, adauga el, care n-o s-aduca nimic bun nimanui. Caci nici el nu uitase legenda averii lui Thror.ai astfel se întîmpla ca solii lui Bard sa-l gaseasca înaintînd cu o armata de lancieri oi de arcaoi; deasupra lui se strînsesera cîrduri dese de ciori, care credeau ca e rost de un nou razboi, aoa cum nu mai fusese pe meleagurile acelea de o veonicie

Dar, primind rugamin?ile lui Bard, regele, care era stapînul unui neam blînd oi bun, se lasa înduplecat. ai întorcîndu-se din drum, caci la început o pornise catre Munte, se grabi sa coboare rîul înspre Lacul cel Lung. Nu avea destule barci sau plute pentru toata oastea, aoa ca au fost sili?i sa mearga mai încet, cu piciorul, pe uscat; trimise însa înainte, pe calea apei, rezerve serioase de bunuri. Totuoi, elfii sînt iu?i de picior oi, cu toate ca pe atunci nu prea erau obionui?i cu maroul oi cu terenurile nesigure dintre padure oi lac, înaintau repede. Nu trecura nici cinci zile de la rapunerea dragonului oi se oi aflau pe malul lacului, uitîndu-se la ruinele oraoului. Fura bine primi?i, dupa cum era oi de aoteptat; oamenii oi Stapînul lor erau gata sa cada la orice învoiala pentru viitor, daca Regele Elfilor consim?ea sa-i ajute.

Îoi facura iute planurile. Stapînul trebuia sa ramîna în urma, cu femeile, copiii, batrînii oi invalizii, oi cu cî?iva meoteougari, oi mai mul?i elfi care se pricepeau la una oi la alta. Se apucara sa taie copaci oi sa strînga cheres-teaua care era trimisa din padure. Apoi se apucara sa cladeasca mai multe colibe pe mal, care sa slujeasca oamenilor drept adapost împotriva iernii care batea la uoa; tot sub conducerea Stapînului începura sa faca planurile unui nou orao, mai frumos oi mai mare chiar decît cel vechi, dar aoezat

într-un alt loc: mai sus, pe mal, spre miazanoapte; caci spaima de apa în care zacea acum dragonul n-avea sa le treaca în vecii vecilor. Fiara nu se va mai întoarce niciodata în patul lui de aur; zacea rece ca piatra, chircit pe fundul nu prea adînc al apei. ai secole de -a rîndul, în zilele senine, s-au mai putut vedea oasele lui uriaoe, printre pilonii darîma?i ai vechiului orao.

Dar pu?ini îndrazneau sa treaca prin locul blestemat oi nimeni nu cuteza sasara în apa care se încre?ea, sau sa redobîndeasca pietrele pre?ioase care cadeau din hoitul lui în putrefac?ie.

Dar to?i solda?ii care mai erau în puteri oi cea mai mare parte din oastea

Regelui Elfilor, se pregatira sa o porneasca spre miazanoapte, catre Munte. ai astfel, unsprezece zile dupa darîmarea oraoului, capul armatei trecu prin por?ile de stînca din cealalta parte a lacului oi intra pe Meleagurile Pustiite.

XV

SE ADUNA NORII

SA NE ÎNTOARCEM acum la Bilbo oi la pitici. Toata noaptea statuse de veghe unul dintre ei, dar diminea?a îoi dadura seama ca nu auzisera oi nu vazusera nici un semn de pericol. Totuoi, pasarile se strîngeau în stoluri din ce în ce mai dese. Veneau tot mai multe, zburînd dinspre miazazi; iar ciorile, care tot mai traiau în jurul Muntelui, se roteau în vazduh ?ipînd neîncetat.

- Se întîmpla ceva ciudat, spuse Thorin. A trecut timpul migrarilor de toamna; oi astea sînt pasari care locuiesc pe aici tot anul; sînt grauri oi cîrduri de cintezoi; oi acolo, departe, sînt pasari rapitoare care parca ar sim?i ca se pregateote o batalie. - Uita?i! striga Bilbo deodata, aratînd cu degetul. Iar a venit batrînul sturz! S-ar parea ca a scapat cînd a darîmat Smaug partea aceea a Muntelui; în schimb, cred ca melcii s-au dus cu totul.

Da, era într-adevar batrînul sturz oi, dupa cum subliniase oi Bilbo, zbura catre ei oi se aoeza în vîrful unei pietre din apropiere. Apoi batu din aripi oi cînta; dupa care lasa capul într-o parte, de parca ar fi vrut sa asculte ceva; apoi iar începu sa cînte, oi iar sa asculte.- Mi se pare ca încearca sa ne spuna ceva, zise Balin. Dar nu pot urmari vorbirea sturzilor; e foarte grea. ai oricum vorbesc prea iute. Tu po?i,

Baggins?

- Nu prea, spuse Bilbo (de fapt nu în?elegea absolut nimic), dar batrînul pare foarte tulburat.

- Ce bine ar fi sa fie corb! spuse Balin.

- Credeam ca nu-?i plac! Cînd am venit pe aici, data trecuta, pareai foarte speriat de ei.

- Alea erau ciori! Niote fapturi scîrboase, cu un aer suspect oi foarte prost crescute. N-ai auzit ce vorbe urîte au strigat dupa noi? Cu corbii e altceva. A existat odata o mare prietenie între ei oi oamenii lui Thror; ne aduceau adesea veoti secrete oi, drept rasplata primeau lucrurile stralucitoare pe care le rîvneau.

- Traiesc ani mul?i, au memorie oi lasa în?elepciunea mootenire puilor.

Cînd eram mic, îi cunooteam pe mul?i dintre corbii stîncilor. Chiar vîrful asta s-a numit cîndva Dealul Corbilor fiindca aici, deasupra corpului de garda, traia o pereche vestita, cu scaun la cap, batrînul Corb oi nevasta sa. Acum cred ca nu mai exista nici un urmao al neamului vechi, pe aici.

Dar n-apuca sa ispraveasca cele spuse, ca batrînul sturz scoase un strigat puternic oi se departa în zbor.

- Nu l-om fi în?elegînd noi pe batrîn, dar sînt sigur ca el pe noi ne în?elege, spuse Balin. Fi?i aten?i sa vedem ce se întîmpla.

Nu trecu mult oi se auzi un fîlfiit de aripi oi sturzul se întoarse; era înso?it de o pasare foarte batrîna oi ramolita. Era aproape oarba, nu maiputea zbura decît cu greu oi chelise de tot în creotet. Era un corb batrîn, uriao. Ateriza ?eapan pe pamînt, în fa?a lor, batu încet din aripi oi facu o reveren?a scurta în fa?a lui Thorin:

- O, Thorin, fiu al lui Thrain, oi tu, Balin, fiu al lui Fundin, croncani el (oi Bilbo în?elese ce spunea, caci folosea vorbirea obionuita oi nu limba pasareasca). Eu sînt Roac, fiul lui Care. Care a murit, dar l-a?i cunoscut bine altadata. De cînd am ieoit din ou, au trecut o suta de ani oi înca cincizeci oi trei, dar n-am uitat niciodata vorbele tatii. Acum sînt eu capetenia marilor corbi ai Muntelui. Sîntem pu?ini, dar nu l-am uitat pe regele de altadata. Cei mai mul?i dintre ai mei sînt acum pleca?i, ca în Sud s-au întîmplat lucruri multe - unele îmbucuratoare pentru voi, altele mai pu?in. Uita?i-va, iar se strîng pasarile oi zboara catre Munte oi catre Dale, venind din sud, din rasarit oi din apus, caci vestea ca Smaug a fost ucis s-a raspîndit în cele patru vînturi.

- Ucis? Ucis? strigara piticii. Ucis? Atunci ne-am temut degeaba - oi comoara e a noastra! Sarira cu to?ii în sus oi începura sa faca tumbe de bucurie.

- Da, ucis, spuse Roac. Sturzul, pastra-oi-ar veonic penele, l-a vazut prabuoindu-se oi putem sa ne încredem în vorbele lui. L-a vazut cum a cazut în lupta cu oamenii din Esearoth. Asta-seara la rasaritul Lunii, se vor împlini trei nop?i de cînd s-a întîmplat.

Lui Thorin I-a trebuit mult timp pîna cînd a reuoit sa-i faca pe pitici sa taca oi sa asculte otirile aduse de corb. În cele din urma, dupa ce le-a povestit totul în legatura cu batalia, corbul a continuat:

- Astea-s veotile bune, Thorin Scut-de-Stejar. Va pute?i întoarce la peoterile voastre, fara pericol; comoara va apar?ine toata - deocamdata.

Dar, în afara de pasari, s-au mai strîns oi al?ii sa vina încoace. ai sînt mul?i. atirea mor?ii celui care pîndea comoara s-a raspîndit în lung oi-n lat oi legenda comorii lui Thror nu s-a uitat, ca a tot fost povestita de -a lungul anilor; sînt mul?i care ar dori sa ia oi ei o parte din comoara. O armata de elfi a oi pornit încoace, înso?ita de pasari rapitoare care trag nadejdea c-o sa fie lupta oi macel. Pe malul lacului, oamenii au început sa-i blesteme pe pitici ca de la ei li se trag toate necazurile; nu mai au adapost oi mul?i dintre ai lor au pierit; iar Smaug le-a distrus tot oraoul; oi ei se gîndesc la comoara voastra ca la o despagubire, fie ca sînte?i în via?a sau nu.

Singuri voi, cu în?elepciunea voastra, ve?i hotarî ce sa face?i, dar nu uita?i ca a?i ramas doar treisprezece din ce-a fost odata marele popor al lui

Durin, care locuia pe aici oi care acum s-a raspîndit departe. Daca vre?i sa ma asculta?i pe mine, sa nu ave?i încredere în Stapînul Oamenilor Lacului, ci în cel care a ucis dragonul cu suli?a lui. Îl cheama Bard oi se trage din semin?ia lui Girion din Dale; e un om aspru, dar de nadejde. Ma gîndesc ca dupa atîta pustiire ar putea fi din nou pace între pitici, elfi oi oameni; dar s-ar putea, pe de alta parte, ca asta sa va coste mult aur. Eu atîta am avut de spus.

Thorin izbucni atunci, furios:

- Î?i mul?umesc, Roac, fiu al lui Car. N -o sa te uitam oi n-o sa-i uitam nici pe ai tai. Dar ho?ii n-or sa ia nimic din aurul nostru oi nici n-o sa ni-l smulga nimeni cu for?a, cît vom fi în via?a. Iar daca vrei sa ai oi mai mult parte de recunootin?a noastra, adu-ne veoti despre oricine se apropie. ai te mai rog ceva. Din suflet! Daca ai printre ai tai pe unii care sînt mai tineri oi au aripi mai puternice, trimite-i în solie la neamurile noastre din Mun?ii

Nordului, atît la apus, cît oi la rasarit de locul asta, sa le spuna de necazul peste care am dat. Duce?i-va mai cu seama oi la varul meu, Dain, de peDealurile de Fier, ca el are o ceata mare oi înarmata oi locuieote cel mai aproape de aici. Ruga?i-l staruitor sa se grabeasca!

- Nu otiu daca ce ma îndemni sa fac e bine sau e rau, croncani Roac, dar am sa fac tot ce pot. Dupa care se departa, zburînd încet.

- ai acum, înapoi la Munte! striga Thorin. N-avem timp de pierdut.

- ai nici mîncare, striga Bilbo, care era întotdeauna practic în aceste probleme, în orice caz, sim?ea ca o data cu uciderea dragonului aventura se încheiase - dar se înoela - oi ar fi dat cea mai mare parte din ce i se cuvenea ca sa se sfîroeasca totul în chip paonic.

- Înapoi la Munte! strigara piticii, de parca nici nu l-ar fi auzit.

Aoa ca a trebuit sa-i urmeze.

Avînd în vedere ca unele dintre întîmplari le cunoaote?i, va da?i seama ca piticii mai puteau conta pe cîteva zile de liniote. Explorara înca o data peoterile oi descoperira, dupa cum se oi aoteptasera, ca nu mai ramasese deschisa decît Poarta Principala; toate celelalte intrari (bineîn?eles în afara de mica uoa secreta) fusesera de mult darîmate oi blocate de Smaug oi nu se mai vedea nici urma din ele. Aoa ca începura sa munceasca din greu, sa consolideze intrarea principala oi sa faca un nou drum care sa porneasca de la ea. Gasira unelte din beloug, folosite de minerii, pietrarii oi constructorii de pe vremuri; oi la asemenea treburi piticii continuau sa fie foarte pricepu?i.

Ei lucrau oi corbii le aduceau întruna veoti. Astfel aflara ca Regele Elfilor se abatuse pe la lac, oi deci mai aveau oi ei pu?in ragaz. Auzira oi o veste mai buna, oi anume ca trei dintre calu?ii lor scapasera oi hoinareau acum salbatici pe malul Rîului Curgator, departe, jos, pe lînga locul unde lasasera ei restul proviziilor. Aoa ca, în timp ce to?i ceilal?i îoi vedeau de treaba, Fili

oi Kili fura trimioi, calauzi?i de un corb, sa gaseasca poneii oi sa aduca înapoi tot ce puteau.

Lipsira patru zile oi cînd se întorsesera otiau ca armatele unite ale oamenilor de pe lac oi ale elfilor se îndreptau grabite spre Munte. Dar erau mai optimioti acum caci, daca le dramuiau cu cumpatare, aveau merinde cît sa le ajunga mai multe saptamîni - mai ales umplutura; de fapt, se saturasera de ea pîna-n gît, dar tot era mai buna decît nimic - iar intrarea era acum blocata de un perete de pietre taiate oi aoezate acolo fara tencuiala, dar într-un strat foarte gros oi înalt, de-a curmezioul deschiderii.

În zid erau gauri prin care puteau sa vada (sau sa traga), dar nici o intrare. Ca sa intre sau sa iasa, foloseau scari oi trageau lucrurile în sus cu frînghiile. Pentru rîu facusera o bolta mica oi joasa sub noul zid, prin care acesta curgea afara; dar lînga intrare schimbasera albia îngusta a rîului, atît de tare, încît se formase un lac mare care se întindea de la peretele

Muntelui pîna la capatul povîrnioului peste care curgea rîul spre Dale. Acum nu se putea apropia nimeni de poarta decît înotînd, sau pe o margine

îngusta a stîncii abrupte, în dreapta, daca stateai cu spatele la perete.

Adusera calu?ii doar pîna la capatul treptelor, deasupra vechiului pod oi, descarcîndu-i acolo, îi îndemnasera sa se întoarca la stapînii lor oi îi trimisesera fara calare?i spre miazazi.

Se lasa noaptea. ai deodata, în fa?a lor, aparu o droaie de lumini ca de foc sau de tor?e, departe, spre miazazi, la Dale.

- Au venit! striga Balin. ai armata lor e foarte mare. Trebuie sa fi patruns în vale pe ambele maluri ale rîului, tainui?i de umbrele nop?ii.

În noaptea aceea, piticii n-au prea reuoit sa doarma. Diminea?a era înca palida cînd au vazut o armata care se apropia. O urmarira din spatele zidului cum se apropie de capatul vaii oi cum începe, domol, sa urce. Nutrecu mult oi vazura ca e formata atît din oamenii de pe lac înarma?i ca de razboi, cît oi din arcaoi ai elfilor. În cele din urma o parte începu sa urce pe stîncile prabuoite oi aparu la capatul povîrnioului; mare le-a fost mirarea cînd au dat în fa?a lor de lac oi de intrarea blocata cu un zid de piatra, proaspat cioplite.Stateau aratînd cu degetul oi vorbind între ei, cînd Thorin li se adresa, strigînd cu voce tare:

- Cine sînte?i voi, care veni?i pe picior de razboi la por?ile lui Thorin, fiu al lui Thrain, regele de sub Munte? ai ce dori?i?

Dar nu primi nici un raspuns. Unii facura stînga împrejur oi o pornira înapoi, în graba; al?ii, dupa ce se uitara o vreme îndelung la Poarta oi la fortifica?ii, îi urmara pe ceilal?i, în ziua aceea armata fu mutata la rasarit de rîu, chiar între ramifica?iile Muntelui. Ecoul vocilor oi cîntecelor rasuna printre stînci, aoa cum nu mai rasunase de mult. Se auzira oi harfele elfilor,

oi sunetul unei muzici suave; oi, o data cu ecoul care se ridica spre ei, aerul rece paru ca se încalzeote oi sim?ira vag mireasma florilor de padure ce se deschideau în fa?a primaverii.

Bilbo sim?i atunci dorin?a de a scapa de fortarea?a întunecata, de a se duce în vale sa ia oi el parte la veselia oi la petrecerile de lînga foc. Unii dintre piticii mai tineri se sim?ira oi ei emo?iona?i oi mormaira ca ar fi dorit ca lucrurile sa fi ieoit altfel oi ca ar fi putut sa primeasca asemenea fapturi ca pe niote prieteni. Dar Thorin se uita la ei, încruntat.

Atunci, piticii scoasera oi ei niote harfe oi alte instrumente pe care le gasisera o data cu comoara oi începura sa cînte ca sa-l îmbuneze pe Thorin; dar cîntecul lor nu era cîntec elfesc, ci semana mult mai mult cu cel pe care-l cîntasera atunci, demult, în mica vizuina a hobbitului Bilbo.

Sub Muntele înalt oi-ntunecos,

Stapînul s-a întors acasa!

Duomanul lui e mort, ucis e înfricooatorul vierme,

Rapus de-o sabie aleasa.

Taios e palooul oi lunga lancea,

Sageata-i iute

Poarta e de nepatruns

Cuteaza inima ce vede aur;

Piticii greuta?i au suferit de-ajuns!

Pe vremuri, vraji au tot facut piticii!

Ciocanul lor cu dangat greu cadea

În peoterile-adînci ce-adapostesc fapturi ce?oase, În hauri mari, sub mlaotini oi sub lut.

Pe salbe de argint au înoirat

Lumina stelelor, oi-au smuls cununi

Din flacari de balaur, oi-au ?esut

Din sîrma harfelor cînt din strabuni.

Din nou e liber tronul Muntelui!

Ehei, popor pribeag, da ascultare!

Coboara-n zbor din munte oi ponor,

Caci regele, fra?ie-i la strîmtoare.Chemarea sa rasune peste mun?ii reci. Întoarce?i-va to?i la peoterile vechi,

Aici, la Poarta, regele aoteapta

Cu bra?ele deschise, dornic sa va rasplateasca.

Stapînul s-a întors acasa,

Sub Muntele înalt oi-ntunecos.

Ucis e înfricooatorul vierme,

Rapus de-o sabie aleasa!

Cîntecul paru sa-i placa lui Thorin; zîmbi din nou oi se înveseli; oi

începu sa socoteasca distan?a pîna la Dealurile de Fier oi cît avea sa treaca pîna va ajunge Dain la Muntele Singuratic, daca o pornise la drum de îndata ce primise solia corbilor. Dar inima lui Bilbo se întrista cînd auzi cîntecul, cît oi discu?ia: prea miroseau a razboi.

A doua zi în zori, vazura o armata de lancieri care trecu rîul oi începu sa urce coasta. Purtau steagul verde al Regelui Elfilor oi steagul albastru al

Lacului, înaintara pîna cînd ajunsera drept în fa?a zidului, la Poarta.

ai Thorin le striga din nou cu voce tare:

- Cine sînte?i voi, care veni?i înarma?i ca de lupta, la Por?ile lui Thorin, fiu al lui Thrain, Rege de sub Munte?

De data asta primi raspuns Un om înalt, cu parul negru oi fa?a

întunecata, înainta cî?iva paoi oi striga:

- Bine te-am gasit, Thorin! De ce te-ai ferecat ca un tîlhar în fortarea?a? Doar nu sîntem duomani oi ne bucuram sa va gasim în via?a, deoi nu ne mai aoteptam. Credeam ca n-o sa întîlnim pe nimeni aici, dar acum, ca v-am gasit, bine-ar fi sa stam de vorba oi sa negociem.

- Cine eoti oi ce vrei sa negociezi?

- Eu sînt Bard, oi mîna mea e cea care a ucis dragonul oi v-a eliberat comoara. Oare asta nu va priveote? ai pe urma, mai e ceva: eu ma trag în linie dreapta din Girion de la Dale, oi în comoara dumitale sînt amestecate multe din comorile oraoului oi palatelor sale, pe care le-a pradat batrînul Smaug. Oare despre asta nu e cazul sa vorbim? În plus, în ultima batalie, Smaug a distrus locuin?ele oamenilor din Esgaroth oi eu mai sînt înca slujitorul Stapînului lor. Ao vorbi în numele lui, întrebîndu-va daca nu va gîndi?i deloc la durerea oi nenorocirea oamenilor lui. V-au ajutat în clipe grele oi pîna acum nu le-a?i adus drept rasplata decît nenorocire, deoi fara

îndoiala ca n-a?i facut-o dinadins.

Cuvintele erau frumoase oi adevarate, chiar daca Bard le rostise cu mîndrie oi înver

ounare; oi Bilbo se gîndi ca Thorin va recunoaote imediat ca omul avea dreptate. Nu se aotepta, fireote, sa-oi aminteasca nimeni ca el - oi numai el descoperise punctul vulnerabil al dragonului; oi mai bine ca nu s-a aoteptat, fiindca nici nu oi-a amintit nimeni. Dar nici nu se gîndea ce putere are aurul clocit multa vreme de un zmeu, oi ce suflet au piticii, în ultimele zile Thorin petrecuse multe ore în vistierie, oi asta îi înte?ise setea de comoara. Cu toate ca umblase în primul rînd dupa Piatra Ark, otia ca erau multe lucruri minunate care zaceau acolo oi de care se legau vechi amintiri de truda oi suferin?a ale neamului sau.

- Ultimul argument, oi cel caruia îi atribui cea mai mare importan?a, e cel mai pu?in valabil, raspunse Thorin. Nimeni n-are dreptul la comoara oamenilor mei numai pentru ca Smaug, care a furat-o de la noi, i-ar fi distrus oi lui via?a sau caminul. Comoara nu a fost a lui, aoa ca nu crede?i ca poate servi macar în parte drept compensa?ii pentru crimele pe care le-acomis. Vom plati bunurile oi ajutorul pe care le-am primit de la oamenii de pe lac. Aoa cum se cuvine oi la timpul potrivit. Dar nu vom da NIMIC, nici macar un capat de a?a, daca sîntem amenin?a?i cu for?a. Atîta timp cît se afla o ceata înarmata în fa?a por?ii noastre, va consideram inamici oi tîlhari. ai da?i-mi voie sa va întreb, voi cît a?i fi platit neamurilor noastre din mootenirea care li se cuvine daca a?i fi descoperit comoara nepazita, iar pe noi ne-a?i fi aflat mor?i?

- O întrebare fireasca, raspunse Bard, dar voi n-a?i fost ucioi oi noi nu sîntem tîlhari. În plus, cei boga?i ar trebui sa aiba, dincolo de dreptate, oi mila fa?a de cei nevoiaoi, care i-au ajutat cînd au fost la ananghie. ai totuoi n-a?i raspuns celorlalte revendicari ale mele. - Dupa cum v-am mai spus, nu vreau sa negociez cu oamenii înarma?i ce stau în fa?a Por?ii mele. ai în nici un caz cu supuoii Regelui Elfilor, de care nu prea mi-amintesc cu placere. N-au ce sa caute în discu?ia asta. ai acum pleca?i, înainte sa înceapa suli?ele noastre sa zboare. Iar daca dori?i vreodata sa mai vorbi?i cu mine, spune?i-le întîi elfilor sa se întoarca în padure, ca acolo le e locul, oi cînd va întoarce?i, lasa?i armele înainte sa va apropia?i de pragul Por?ii.

- Regele Elfilor e prietenul meu, oi i-a ajutat pe oamenii de pe lac ori de cîte ori au avut nevoie, cu toate ca n-aveau de ce sa aiba preten?ie la altceva decît la prietenie, raspunse Bard. Cu timpul o sa va para rau de vorbele voastre. Nadajduiesc sa va vina mintea la cap pîna ne întoarcem! Dupa care pleca, înapoindu-se în tabara.

Dar nu trecura prea multe ore oi stegarii se întoarsera. Trompe?ii facura un pas înainte oi suflara o data din goarna:

- În numele lui Esgaroth oi al Padurii, striga unul dintre ei, ne adresam lui Thorin Scut-de-Stejar, fiu al lui Thrain, care se pretinde Rege de sub Munte, oi îl rugam sa ia revendicarile noastre în considerare, ca de nu, va fi declarat duomanul nostru. Sa dea cel pu?in a douasprezecea parte din comoara lui Bard, pentru ca a rapus dragonul oi pentru ca se trage din neamul lui Girion. Din acea parte, Bard va ajuta, la rîndul lui, oraoul

Esgaroth; iar daca Thorin doreote sa se bucure de prietenia oi de respectul celor ce locuiesc pe meleagurile astea, aoa cum s-au bucurat pe vremuri oi stramooii lui, va trebui sa mai daruiasca oi el ceva oamenilor de pe lac, drept alinare.Thorin lua atunci un arc de corn oi trase în vorbitor. Sageata se înfipse în scutul lui oi ramase acolo, tremurînd.

- Daca asta va e raspunsul, striga solul, declar Muntele asediat. Nu ve?i putea pleca de aici decît dupa ce ve?i cere voi un armisti?iu oi negocieri, dar va lasam aurul. N-ave?i decît sa-l mînca?i.

Dupa care solii se departara în graba oi piticii fura lasa?i sa mediteze asupra situa?iei. Thorin devenise atît de furios, încît ceilal?i, chiar daca ar fi vrut, tot n-

ar fi îndraznit sa-i faca vreun reproo; oi, de fapt, majoritatea pareau a fi de partea lui - cu excep?ia, poate, a batrînului oi grasului Bombur, a lui Fili oi a lui Kili. Bilbo dezaproba, desigur, toata întorsatura pe care o luasera lucrurile. Se saturase pîna peste cap de Munte oi tare nu-i placea ideea sa fie asediat înauntrul lui.

- Locul asta tot mai duhneote a dragon, mormai el în sinea lui. Simt ca mi se face grea?a. ai umplutura a început pur oi simplu sa-mi stea în gît.

XVIUN TÎLHAR ÎN INIMA NOP?II

ZILELE TRECEAU acum încet oi obositor. Mul?i dintre pitici îoi petre-ceau timpul rînduind oi strîngînd comoara în teancuri. Thorin le povesti despre piatra Ark, cea care îi apar?inea lui Tlirain, oi îi ruga fierbinte s-o caute prin toate ungherele.

- Caci piatra asta, care a fost a tatalui meu, valoreaza în sine mai mult decît un rîu de aur, iar pentru mine e de-a dreptul nepre?uita. Din toata comoara asta nu doresc decît piatra oi ma voi razbuna pe oricine o gaseote

oi o tainuieote.

Auzind cuvintele astea, Bilbo sim?i ca i se face frica, întrebîndu-se ce se va întîmpla daca se va gasi piatra - înfaourata într-o legatura veche de boarfe zdren?uite, pe care o folosea el drept perna. Dar nu vorbi de ea, caci pe masura ce oboseala zilelor creotea tot mai tare, în capoorul lui se iviseraînceputurile unui plan.

Lucrurile continuau în felul acesta de cîtava vreme, cînd corbii adusera otirea ca Dain oi mai bine de cinci sute de pitici veneau în graba dinspre nord-est, de pe dealurile de Fier, aflîndu-se acum la vreo doua zile de maro de oraoul Dale.- Dar nu pot ajunge pîna la Munte neobserva?i, spuse Roac, oi ma tem ca în vale vor fi lupte. Eu nu consider ca e bine aoa. Cu toate ca sînt fiorooi, nu cred ca vor putea învinge armata care va asediaza; oi chiar daca ar face-o, ce cîotiga?i? Iarna oi zapada îi gonesc din urma. Crede?i ca va ve?i putea hrani fara prietenia oi bunavoin?a pamînturilor din jur? S-ar putea ca aceasta comoara sa va aduca moartea, cu toate ca dragonul a fost rapus.

Dar Thorin nu se lasa impresionat:

- Frigul oi zapada vor asalta oi oamenii, oi elfii, spuse, oi s-ar putea ca ei sa gaseasca darîmaturile în care locuiesc greu de îndurat. Cu prietenii mei în coasta oi copleoi?i de iarna, vor deveni poate mai în?elegatori oi vom putea sta de vorba.

În noaptea aceea, Bilbo lua o hotarîre Cerul era negru oi fara luna. De

îndata ce se întuneca de-a binelea, se duse în col?ul unei peoteri interioare, chiar lînga Poarta, oi scoase dim bocceaua lui o frînghie oi Piatra Ark, înfaourate într-o cîrpa. Apoi se ca?ara în capatul de sus al zidului. Acolo nu era decît Bombur, fiind rîndul lui sa stea de straja - piticii stînd doar cîte unul de paza, cu rîndul.

- Straonic frig! spuse Bombur. Bine ar fi daca am avea oi noi aici un foc, aoa cum au ei acolo, în tabara.

- Înauntru e destul de cald, spuse Bilbo,

- Da, cred, dar eu sînt nevoit sa stau aici, afara, pîna la miezul nop?ii, mormai pi

ticul cel gras. Toata povestea asta e cît se poate de neplacuta. Nu ca ao îndrazni sa fiu de alta parere decît Thorin, creote-i-ar barba tot mai lunga, dar el a fost întotdeauna un pitic îndaratnic, cu mintea ?eapana. - Dar nu mai mult ca picioarele mele, spuse Bilbo. M-am saturat de trepte oi de tuneluri sapate în stînca; ao da mult sa simt iaraoi iarba sub degetele de la picioare.

- Eu ao da oricît sa simt gustul unei bauturi tari în gîtlej sau sa am parte de un pat moale, dupa o cina gustoasa.

- Astea nu ?i le pot da atîta timp cît mai dureaza asediul. Dar e mult de cînd n-am mai stat de straja oi pot sa-?i ?in eu locul, daca vrei. Asta-seara n-am somn. - Eoti un baiat bun, domnule Baggins, oi am sa profit de propunerea dumitale cu bucurie. Dar baga de seama, daca observi ceva, ma scoli imediat. Eu dorm aici aproape, în camaru?a dinauntru, în stînga.

- Du-te fara grija, facu Bilbo, ca te scol eu la miezul nop?ii ca sa po?i trezi santinela urmatoare.

De îndata ce a plecat Bombur, Bilbo oi-a pus inelul, oi-a legat sfoara de mijloc, s -a strecurat peste zid, oi dus a fost. Avea vreo cinci ore la dispozi?ie. Bombur va dormi (era în stare sa doarma la orice ora, oi, de cînd cu aventu-ra din padure, încerca mereu sa regaseasca visele frumoase pe care le avusese atunci), iar ceilal?i erau to?i ocupa?i cu Thorin. Era pu?in probabil ca vreunul dintre ei, chiar oi Fili sau Kili, sa vina pîna la zid, înainte sa le vina rîndul sa stea de straja

Era foarte întuneric oi, dupa un timp, cînd parasi drumul, facut de curînd, oi coborî spre cursul inferior al rîului, locul i se paru strain. În cele din urma ajunse la un cot unde, daca voia sa se duca la tabara, trebuia sa treaca apa. În punctul acela, albia rîului nu prea era adînca, dar în schimb era destul de lata oi nu-i prea venea uoor micului hobbit sa treaca prin apa,

în întuneric. Ajunsese aproape de celalalt mal cînd luneca pe o piatra rotunda oi cazu în apa rece, pleoscaind. Ieoi din apa în patru labe, tremurînd de frig oi împroocînd stropi de apa, oi deodata, în întuneric aparura niote elfi care voiau sa cerceteze de unde venea zgomotul.

- N-a fost peote, spuse unul. Trebuie sa fie vreo iscoada. Ascunde?i luminile, ca-i servesc mai mult ei decît noua, daca e vorba de faptura aceea mica oi ciudata de care se spune ca e slujitorul lor.

- Curat slujitor! sforai Bilbo; oi în mijlocul sforaielii stranuta cu zgomot

oi elfii se strînsera îndata, apropiindu-se de direc?ia din care venise sunetul.

Face?i lumina, spuse. Sînt aici daca ave?i nevoie de mine! ai, sco?îndu-oi inelul, aparu brusc de dupa o stînca.

Îl înha?ara iute, în ciuda uimirii lor.

- Cine eoti? Hobbitul piticilor? Ce faci? Cum de ai trecut de santinelele noastre oi ai ajuns pîna aici? întrebara elfii, unul dupa altul.

- Eu, daca vre?i sa oti?i, sînt domnul Bilbo Baggins, raspunse, tovaraoul lui Thorin. Îl cunosc bine pe regele vostru, din vedere, deoi poate ca el nu m-ar cunoaote daca m-ar vedea. Dar Bard îoi va aminti de mine. ai eu mai ales pe Bard vreau sa-l vad. - Nu zau! spusera elfii. ai ce treaba ai cu el?

- Oricare ar fi treaba, e a mea, elfii mei dragi. Dar daca vre?i sa va

întoarce?i vreodata în padurile voastre, daca vre?i sa parasi?i locul asta rece

oi trist, raspunse el tremurînd, duce?i-ma repede lînga un foc unde sa ma pot usca - oi pe urma lasa?i-ma sa vorbesc cu capeteniile voastre. Dar cît mai repede, ca n-am decît o ora sau doua la îndemîna.

ai asta se întîmpla la vreo doua ore dupa ce fugise de la Poarta, Bilbo statea lînga un foc bun, în fa?a unui cort mare, oi tot acolo stateau, uitîndu-se ciudat la el, Regele Elfilor oi Bard. Un hobbit în armura de elfi, pe jumatate înfaourat într-o patura veche, era ceva nou pentru ei.

- ati?i, de fapt, situa?ia e imposibila, spunea Bilbo, cu tonul omului care trateaza o afacere. Eu unul m-am saturat de toata povestea pîna-n gît.

Ao vrea sa ma întorc acasa; acolo oamenii sînt mult mai de în?eles. Dar am oi eu un interes - a paisprezecea parte, ca sa fiu precis, aoa se spune într-o scrisoare pe care cred ca, din fericire am pastrat-o, ai scoase dintr-un buzunar al jachetei lui vechi (pe care o purta peste armura) scrisoarea lui

Thorin, mototolita oi îndoita de mai multe ori, cea pe care i-o pusesera sub ceasul de pe poli?a caminului, în luna mai. O cota-parte din PROFITURI, nuuita?i, continua el. Îmi dau seama de asta. Personal, sînt cît se poate de hotarît sa iau în considerare cu aten?ie toate preten?iile dumneavoastra oi sa scad din total ceea ce vi se cuvine de drept, înainte sa ridic eu preten?iile mele. Dar nu-l cunoaote?i pe Thorin Scut-de -Stejar atît de bine cît am ajuns eu sa-l cunosc acum. Va asigur ca e gata sa se aoeze pe mormanul de aur oi sa ramîna acolo sa moara de foame pîna pleca?i.- N-are decît sa ramîna, spuse Bard. Daca-i aoa de prost, n-are decît ce merita.

- Ce e drept, aoa e! spuse Bilbo. În?eleg punctul dumneavoastra de vedere. Dar, pe de alta parte, iarna se apropie cu paoi repezi, în curînd va cadea zapada oi cîte oi mai cîte, oi cred ca va fi greu sa gasi?i de mîncare - chiar oi dumneavoastra, oi elfii - oi se vor mai ivi oi alte greuta?i. A?i auzit de Dain oi de piticii de pe Dealurile de Fier?

- Da, demult, dar ce legatura are asta cu noi? întreba regele.

- atiam c-o sa ma întreba?i. Vad ca am informa?ii mai multe ca voi.

Afla?i deci ca Dain se gaseote acum la mai pu?in de doua zile distan?a de aici; ca vine cu cel pu?in cinci sute de pitici fiorooi - mul?i dintre ei cu experien?a acumulata în razboaiele cumplite dintre pitici oi gnomi, despre care sînt sigur ca a?i auzit. ai cînd or ajunge aici, s-ar putea sa fie un rîu. - De ce ne spui asta? Î?i tradezi prietenii sau ne amenin?i pe noi?

întreba Bard, încruntat.

- Dragul meu Bard, chi?ai Bilbo. Nu te mai repezi aoa! În via?a mea

n-am cunoscut o faptura atît de banuitoare. Vreau doar sa împiedic nenorocirile care s-ar putea abate asupra noastra, a tuturor. ai acum, am sa va fac o oferta.

- S-o auzim, spusera.

- Nu. S-o vede?i, spuse Bilbo. Asta e! ai scoase Piatra Ark la iveala, aruncînd cîrpa cu care o înfaourase.

Chiar oi Regele Elfilor, care avea ochii obionui?i cu minuna?ii oi frumuse?i, se ridica uimit. Iar Bard ramase cu ochii pe ea, fascinat, fara sa mai poata scoat

e o vorba. Era ca un glob în care s-ar fi rasturnat lumina

Lunii oi care ar fi fost apoi atîrnat în fa?a lor, într-o plasa ?esuta din scîntei de stele înghe?ate.

- Asta e Piatra Ark; a fost a lui Thorin, spuse Bilbo. E Inima Muntelui

oi e oi inima lui Thorin. O pre?uieote mai mult decît un rîu de aur. Eu v-o dau. O sa va foloseasca la tocmeli. Dupa care Bilbo, cutremurîndu-se oi aruncîndu-i o privire trista, de ramas-bun, îi dadu piatra cea minunata lui Bard, care ramase cu ea în mîna, nemiocat oi uluit.

- Dar cum de-i a ta? Cum de ne-o po?i da? întreba, în cele din urma, cu un mare efort.

- ati?i, spuse Bilbo cam încurcat, de fapt nu e chiar a mea, dar sînt gata sa renun?, pentru ea, la toate preten?iile mele. Pe cuvîntul meu! Oi fi eu Spargator - aoa spun ei - deoi personal nu m-am sim?it niciodata ca atare, dar sper ca sînt un Spargator cinstit. În orice caz, eu acum ma întorc oi piticii n-au decît sa-mi faca ce vor. Sper sa va fie de folos.

Regele Elfilor se uita la Bilbo cu uimire.

- Bilbo Baggins, spuse, eoti mai demn de a purta armura de prin? al elfilor decît mul?i care ar arata mai frumos în ea. Dar ma întreb daca Thorin Scut-de-Stejar va fi de aceeaoi parere. Poate ca eu otiu mai multe despre pitici decît tine. Te sfatuiesc, deci, sa ramîi cu noi; aici vei fi onorat oi de trei ori bine venit

- Va mul?umesc foarte mult, spuse Bilbo, facînd o plecaciune. Dar cred ca nu trebuie sa-mi parasesc prietenii, dupa cîte am patimit împreuna. ai pe urma, i-am fagaduit batrînului Bombur ca-l trezesc la miezul nop?ii. Trebuie sa plec, oi înca repede.

Nimic din ce i-au spus n-a reuoit sa-l convinga; aoa ca i-au dat un

înso?itor oi a plecat, atît regele, cît oi Bard, salutîndu-l cu respect. Pe cînd treceau prin tabara, un batrîn înfaourat într-o pelerina neagra s-a ridicat din uoa unui cort, unde statea aoezat, oi a venit catre ei.

- Bravo, domnule Baggins, spuse batrînul, dîndu-i o palma pe spate. Mereu depaoeoti aoteptarile tuturor!

Era Gandalf.

ai pentru prima data, dupa zile întregi, Bilbo se sim?i fericit. Dar nu era timp acum pentru toate întrebarile pe care voia sa i le puna vrajitorului.

- Toate la vremea lor, spuse Gandalf. Daca nu ma înoel, lucrurile se apropie de sfîroit. Te aoteapta clipe cam grele. Dar nu-?i pierde firea. S-ar putea sa ieoi cu bine din toate astea. Se pune ceva la cale, de care n-au auzit nici macar corbii. Noapte buna!

Nedumerit, dar mult mai bine dispus, Bilbo grabi pasul. Îl dusera pîna la un vad sigur oi-l trecura pe partea cealalta fara sa se ude, dupa care

Bilbo îoi lua ramas-bun de la elfi oi urca cu grija spre Poarta. Începuse sa-l cuprinda o mare oboseala, oi mai era înca destul pîna la miezul nop?ii cînd se ca?ara pe frînghia care era tot acolo unde o lasase. Odata ajuns sus, dezlega frînghia oi o ascunse, dupa care se aoeza pe zid oi se întreba cu

îngrijorare ce se va întîmpla.

La miezul nop?ii îl trezi pe Bombur; apoi se ghemui oi el în col?ioorul lui, fara sa mai asculte mul?umirile batrînului pitic (pe care sim?ea ca nu prea le merita). Curînd dupa aceea adormi dus, [uitînd de toate grijile, pîna diminea?a, visînd, de fapt, oua cu ounca.

XVII

RUPERE DE NORI

A DOUA ZI trompetele rasunara în tabara dis-de-diminea?a. Dupa care n-a trecut mult oi un mesager singuratic a aparut alergînd pe poteca

îngusta. S-a oprit la o oarecare distan?a, i-a salutat oi a întrebat daca

Thorin nu vrea sa asculte un nou mesaj, pentru ca avea otiri noi oi lucrurile se schimbasera.

- Trebuie sa fie vorba de Dain, spuse Thorin. Pesemne ca au prins de veste ca vine. atiam eu ca asta le va schimba dispozi?ia. Spune -le sa vina pu?ini la numar oi fara arme oi atunci îi voi asculta, îi striga el mesagerului.

Pe la amiaza aparura din nou calare?i, purtînd steagurile Padurii oi ale Lacului oi venind spre ei. Era o companie de douazeci.

La capatul cararii înguste aruncara sabiile oi suli?ele, oi-oi continuara drumul catre Poarta. Piticii vazura cu surprindere ca printre ei se aflau atît Bard, cît oi Regele Elfilor, iar în fa?a lor era un batrîn înfaourat într-o pelerina cu gluga oi care purta o ladi?a de lemn cu cercuri de fier.- Bine te-am gasit, Thorin, spuse Bard. ?i-ai mai schimbat punctul de vedere?

- Crezi ca ajunge sa rasara oi sa apuna de cîteva ori Soarele ca sa mi-l schimb? raspunse Thorin. Ai venit sa-mi pui întrebari fara rost? Vad ca armata elfilor e tot aici, deoi ?i-am cerut sa plece, oi pîna nu pleaca, degeaba

sa încerci sa cadem la vreo învoiala. - Nu exista chiar nimic pentru care ai ceda pu?in din aurul dumitale? Ce ai spune de Piatra Ark a lui Thrain, zise Bard - oi cît ai clipi din ochi, batrînul deschise ladi?a oi ridica giuvaierul în sus. Lumina îi ?îoni din mîna, alba oi stralucitoare sub Soarele dimine?ii.

Thorin amu?i, zapacit oi uluit. ai multa vreme nimeni n-a mai bcos o vorba.

În cele din urma, Thorin întrerupse tacerea, dar cînd vorbi aproape ca se îneca de furie.

- Piatra asta a apar?inut tatalui meu oi acum e a mea, spuse. De ce sa cumpar ceva care e al meu? Imediat însa îi veni o idee oi întreba: Dar cum a ajuns aceasta amintire de familie în mîinile voastre - asta daca voi crede?i ca e cazul sa pun asemenea întrebari unor ho?i?

- Nu sîntem ho?i, raspunse Bard. O sa va dam ceea ce e al vostru, dar voi da?i-ne ce e al nostru.

- Cum a ajuns în mîna voastra? striga Thorin, din ce în ce mai furios.

- Eu le-am dat-o, chi?ai Bilbo, care se uita cu coada ochiului pe deasupra zidului, cuprins de o panica îngrozitoare.

- Tu? Tu? ?ipa Thorin, întorcîndu-se catre el oi înofacîndu-l cu amîn-doua mîinile. Hobbit nenorocit! Minispargator ce eoti, striga nemaigasin-du-oi cuvinte oi scuturîndu-l pe bietul Bilbo ca pe un iepure. Pe barba lui Durin! Ce ao mai vrea sa-l am în mîinile mele pe Gandalf. Blestemat sa fie ca te-a ales. Ofili-i-s-ar barba! Iar pe tine te arunc în prapastie, striga el, ridicîndu-l pe Bilbo în bra?e.

- Stai! Ca ?i s-a îndeplinit dorin?a! spuse o voce. ai batrînul care ?inea ladi?a arunca pelerina oi gluga deoparte. Iata-l pe Gandalf. ai s-ar parea ca am venit tocmai la timp. Nu-?i place Spargatorul meu. Foarte bine! Dar, rogu-te, nu mi-l vatama. Pune-l jos oi asculta ce are de spus.

- E clar, v-a?i unit cu to?ii împotriva mea, spuse Thorin, dîndu-i lui

Bilbo drumul sa cada pe zid. În via?a mea n-am sa mai fac afaceri cu vrajitori sau cu prietenii lor. Ce ai de spus, neam de oobolan?

- Vai de mine oi de mine! facu Bilbo. Ce jenante sînt toate astea! Va rog sa va aduce?i aminte ca mi-a?i spus ca-mi pot alege ce mi se cuvine, adica a paisprezecea parte din comoara. Poate ca am luat fagaduiala prea în serios; mi s-a spus mie ca piticii promit uneori mai mult decît fac. ai totuoi a fost o vreme cînd a?i socotit ca va sînt de folos. Auzi, neam de oobolan! Oare asta

toata rasplata pe care mi-a?i fagaduit-o, dumneata oi neamurile dumitale? Considera ca mi-am luat partea oi am facut ce am vrut cu ea, oi gata!

- Bine, gata! spuse Thorin încruntat. ai te las sa oi pleci - oi bine ar fi sa nu ne mai întîlnim niciodata Dupa asta se întoarse oi le vorbi celor care se aflau de cealalta parte a zidului. Am fost tradat spuse, oi bine a ghicit cine a ghicit ca nu voi putea sa rabd sa nu rascumpar Piatra Ark, o comoara a dinastiei mele. Pentru ea va voi da a paisprezecea parte a comorii, în aur oi argint, lasînd deoparte pietrele pre?ioase, dar asta va conta drept partea fagaduita acestui tradator oi cu ea poate pleca, dupa care n-ave?i decît s-o împar?i?i cum vre?i. Nu ma îndoiesc ca va ob?ine destul de pu?in. Lua?i-l de aici, daca vre?i sa mai ramîne?i în via?a; oi fireote ca a pierdut prietenia mea, pe vecie.

- Hai, du-te jos la prietenii dumitale, îi spuse apoi lui Bilbo, sau le arunc eu jos.

- Dar aurul oi argintul? întreba Bilbo.

- Urmeaza sa-l primi?i mai tîrziu, dupa cum se va putea aranja, spuse.

Pleaca!

- Pîna atunci pastram Piatra, striga Bard. - Nu prea ara?i mare? ca rege de sub Munte, spuse Gandalf. Dar lucrurile se mai pot schimba.

- Se pot într-adevar schimba, spuse Thorin. Caci comoara îl îmbatase atît de tare, încît se gîndea ca poate, cu ajutorul lui Dain, va reuoi sa puna din nou mîna pe Piatra Ark oi sa pastreze oi partea de rasplata.

ai astfel Bilbo fu coborît peste zid oi pleca fara nici o compensa?ie pentru toate necazurile pe care le suferise, în afara de armura pe care apucase sa i-o dea Thorin. ai nu pu?ini au fost piticii care, cînd l-au vazut cum pleaca, s-au sim?it ruoina?i oi în inimile lor li s-a facut mila de el.

- Ramîne?i cu bine, le striga Bilbo, s-ar putea sa ne mai întîlnim oi sa fim din nou prieteni într-o zi.

- Pleaca! striga Thorin. Eoti îmbracat în zale facute cîndva de supuoii mei, oi sînt prea bune pentru tine. Nu le poate strapunge nici o sageata; dar daca nu te grabeoti, î?i în?ep labele picioarelor tale scîrboase. Hai, grabeote-te!

- Uourel! facu Bard. Ave?i timp pîna mîine. Mîine la amiaza, ne întoarcem sa vedem daca a?i adus partea din comoara care sa rascumpere Piatra. ai daca schimbul se face, aoa, fara înoelatorii, plecam. ai zicînd acestea, se întoarsera la tabara; dar Thorin trimise soli prin Roac sa-i spuna lui Dain ce se petrecuse oi sa-l roage staruitor sa vina în graba, dar cu grija.

Trecu ziua aceea, trecu oi noaptea. A doua zi, vîntul se întoarse catre apus oi ziua ramase întunecata oi mohorîta. Abia se ivisera zorile cînd se auzi un strigat în tabara. Venisera soli sa spuna ca aparuse o armata de pitici de dupa pintenul rasaritean al Muntelui oi ca se grabea acum sa ajunga la Dale. Era Dain. Gonise toata noaptea, aoa ca ajunsese la ei mai devreme decît se aoteptasera. Piticii lui aveau haine din zale de o?el care le atîrnau pîna la genunchi oi picioarele acoperite cu pantaloni din plasa sub?ire oi flexibila de metal, pe care nu otiau s-o faca decît oamenii lui

Dain. Piticii sînt extrem de solizi pentru înal?imea lor, iar majoritatea supuoilor lui Dain erau chiar mai solizi decît sînt piticii de obicei. În lupta mînuiau sapaligile grele cu doua minere; dar fiecare dintre ei mai avea oi o sabie scurta oi lata, la oold, oi un scut rotund, prins în spate. Aveau barbile bifurcate, împletite oi înfipte în cingatoare, caciuli de fier, încal?ari de fier, iar fe?ele lor erau neînduratoare.

Trompe?ii chemara oamenii oi elfii la arme. Nu trecu mult oi piticii fura vazu?i urcînd valea cu pas grabit. Se oprira între rîu oi pintenul dinspre rasarit; cî?iva însa continuara drumul oi, trecînd rîul se apropiara de tabara; acolo depusera armele oi ridicara mîinile în semn de pace. Bard ieoi

în întîmpinarea lor oi cu el veni oi Bilbo.

- Sîntem trimioi de Dain, fiul lui Nain, raspunsera ei la întrebarile lor. Ne grabim sa ajungem la neamurile noastre din Munte, fiindca am auzit ca regatul de altadata a reînviat. Dar cine sînte?i voi, care sta?i în cîmp ca duomanii în fa?a unor ziduri de aparare?Asta, fireote, însemna, în limbajul politicos oi cam de moda veche, care se folosea în asemenea situa?ii: "Nu ave?i ce cauta aici. Noi oricum mergem mai departe, aoa ca, ori va da?i la o parte, ori ridicam armele." Aveau inten?ia sa ajunga într-un loc aflat între Munte oi cotul rîului, caci fîoia îngusta de pamînt de acolo nu parea a fi cine otie ce bine pazita.

Bard refuza, bineîn?eles, sa-i lase pe pitici sa se duca drept la Munte. Era hotarît sa aotepte pîna cînd i se aducea aurul oi argintul în schimbul

Pietrei Ark; caci, daca aceasta armata atît de mare oi de razboinica ajungea pîna la fortarea?a, nu i-ar mai fi dat nimic. În plus, mai duceau cu ei oi ocantitate de provizii; caci piticii pot cara poveri foarte grele, oi aproape to?i solda?ii lui Dain, deoi mersul lor era iute, duceau în spate, în afara de arme,

oi niote rani?e mari. Asta putea sa-i ajute sa reziste la asediu oi saptamîni de-a rîndul, oi pîna atunci s -ar fi putut sa mai vina oi al?i pitici, oi al?ii, caci Thorin avea multe neamuri. Pe de alta parte, aveau posibilitatea sa redeschida oi sa pazeasca alta poarta oi deci asediatorii sa fie nevoi?i sa

încercuiasca tot Muntele; oi pentru asta nu erau destui.

ai chiar asta le era inten?ia (caci corbii-mesageri ?inusera tot timpul legatura între Thorin oi Dain); pentru moment însa drumul era barat oi dupa cîteva schimburi de cuvinte mînioase, piticii-mesageri se retrasera mormaind în barba. Bard trimise atunci, îndata, soli la Poarta; dar solii n-au gasit nimic acolo, nici aur oi nici alt fel de plata. De îndata ce s-au apropiat, au început sa ?îoneasca sage?i catre ei, aoa ca, înspaimînta?i, s-au grabit sa se întoarca. La tabara era acum mare agita?ie, de parca s-ar fi pregatit de lupta; caci piticii lui Dain înaintau pe malul dinspre rasarit al rîului.

- Prootii, spuse Bard rîzînd, auzi, sa vina aoa, chiar sub ramifica?ia

Muntelui! Ei nu se pricep sa lupte afara, în aer liber, nu otiu sa se bata decît în subterane. Pe stînci, în dreapta lor, stau ascunoi o gramada de arcaoi oi de lancieri de-ai nootri. O fi buna poota piticeasca, dar în curînd vor fi puoi într-o situa?ie foarte grea. Aoa ca hai sa-i atacam de pe acum din ambele flancuri, înainte sa apuce sa se odihneasca.

Dar Regele Elfilor spuse:

- Ma mai face?i mult sa-mi pierd vremea cu razboiul asta pentru aur? Piticii nu pot trece de noi decît daca vrem noi sa-i lasam, oi nici nu pot face nimic de care sa nu ne dam seama. Sa speram, totuoi, ca va interveni ceva care ne va aduce împacarea. Iar daca la urma va trebui sa ajungem la situa?ia regretabila de a ne lupta, ajunge faptul ca sîntem mai mul?i decît ei

Dar uitase ca piticii aveau punctul lor de vedere. Faptul ca otiau ca

Piatra Ark se afla în mîinile asediatorilor le ardea min?ile oi ghicisera oovaiala lui Bard oi a prietenilor lui, aoa ca hotarîra sa-i loveasca în timp ce aceotia stateau oi se sfatuiau.

Deci, brusc, fara sa anun?e în nici un fel, sarira în tacere la atac. Arcurile zanganira, sage?ile ouierara; batalia era cît pe-aci sa înceapa.

Dar oi mai brusc, iute ca fulgerul, se întuneca totul. Un nour negru alerga grabit pe cer. Tunetele iernii, mînate de vîntul salbatic, se rostogolira mugind în aer oi bubuind deasupra Muntelui, iar trasnetul îi lumina piscul.

Iar pe sub nori o alta masa neagra înainta ca un vîrtej. Dar nu venea cu vîntul, venea dinspre miazanoapte oi semana cu un stol uriao de pasari, atît de dens, încît printre aripile lor nu putea patrunde nici o raza de lumina.

- Opri?i-va! striga Gandalf, care aparu deodata oi se aoeza, cu bra?ele ridicate catre cer, între piticii care înaintau oi rîndurile care îi aoteptau.

Opri?i-va! le striga el cu o voce ca de tunet oi din bagheta lui ?îoni o flacara vie oi stralucitoare ca trasnetul. Nenorocire! Din pacate, a venit mai repede decît mi-am închipuit. Va ataca gnomii pe to?i! ai mai vine oi Bolg de la miazanoapte! Bolg e fiul lui Azog cel pe care tu, Dain, l-ai ucis la Moira.Privi?i! Liliecii zboara pe deasupra armatei lui, ca o mare de lacuste. Iar ei calaresc pe lupi, oi în urma lor vin oi lupii wargi.

Ramasera cu to?ii ului?i oi în mintea lor se învalmaoi totul. Înca pe cînd vorbea Gandalf, începuse sa se faca din ce în ce mai întuneric. Piticii se oprira oi se uitara la cer. Elfii începura sa strige care mai de care.

- Hai, spuse Gandalf, ca mai avem timp cît ne trebuie sa ?inem un sfat. Sa vina repede la noi Dain, fiul lui Nain.

ai astfel începu o batalie la care nu se aoteptase nimeni; a fost numita Batalia celor Cinci Armate. ai a fost cumplita. De o parte erau gnomii oi lupii cei fiorooi, iar de cealalta erau Elfii, Oamenii oi Piticii. ai iata cum s-a petrecut:

Din ziua în care fusese rapus Marele Gnom al Mun?ilor Ce?ooi, ura gnomilor fa?a de pitici se înte?ise. Mesagerii chemasera la lupta coloniile oi ceta?ile gnomilor; caci se hotarîsera sa devina stapînii tuturor ?inuturilor de la miazanoapte. Culesesera otiri în taina; oi în to?i mun?ii începuse sa se bata fierul oi sa se faca arme. Apoi au umblat oi s-au adunat de pe dealuri

oi din vai, trecînd numai prin tuneluri sau circulînd cînd se lasa noaptea, pîna cînd, în jurul oi la poalele marelui Munte Gundabad, de la miaza-noapte, unde le era capitala, s -a strîns o armata mare, gata sa se napusteasca pe neaoteptate, atacînd pe timp de furtuna ?inuturile de la miazazi. Apoi au auzit de uciderea lui Smaug oi asta i-a bucurat nespus. ai s-au grabit noapte dupa noapte, trecînd prin mun?i, oi au ajuns în cele din urma, dinspre miazanoapte, brusc, în spatele lui Dain. Venirea lor n-au sim?it-o nici macar corbii, decît dupa ce-au aparut pe pamînturile crapate care despar?eau Muntele Singuratic de dealurile din spatele lui. Nu-mi dau seama cît otia Gandalf, dar e limpede ca nu se aoteptase nici el la acest atac subit.

ai iata ce plan a întocmit, sfatuindu-se cu Regele Elfilor oi cu Bard; oi cu

Dain, caci stapînul piticilor li se alaturase oi el acum : gnomii erau duoma-nii tuturor oi o data cu venirea lor toate celelalte conflicte au fost uitate.

Singura lor speran?a era sa-i atraga pe gnomi în valea dintre bra?ele Munte-lui; iar ei sa se plaseze pe pintenii cei mari, care se îndreptau înspre miazazi

oi rasarit. Dar asta era periculos daca gnomii erau destul de mul?i ca sa invadeze Muntele însuoi oi deci sa-i atace oi prin spate, oi de sus; dar nu era timp de alte planuri oi nici de cerut ajutor.

Curînd, tunetele trecura, rostogolindu-se catre sud-est; dar norul de lilieci se apropia zburînd tot mai jos, peste umarul Muntelui; se roti deasupra lor, acoperind lumina oi vîrîndu-le spaima în suflet.

- La Munte, striga Bard. La Munte! Sa ne luam locurile cît mai e timp.

Elfii se aoezara pe pintenul dinspre miazazi, pe povîrniourile lui mai joase oi pe stîncile de la poale; pe pintenul dinspre rasarit se aoezara oameni oi pitici. Dar Bard oi cî?iva dintre oamenii oi elfii cei mai sprinteni se ca?arara în vîrful umarului dinspre rasarit, ca sa poata vedea ce se petrece la miazanoapte. Nu trecu mult oi vazura ?inutul de la poalele Muntelui

înnegrit de o mul?ime care foonea grabita. ai într-o clipa avangarda

înconjura, ca un vîrtej, capatul pintenului oi intra alergînd în oraoul Dale.

Erau gnomii, calare pe lupii cei mai iu?i; strigatele oi urletele lor sfîoiau vazduhul pîna departe. Cî?iva oameni viteji s-au aoezat în fa?a lor, unul lînga altul, încercînd într-un fel sa se împotriveasca, oi au cazut mul?i, iar cei care au reuoit sa scape au fugit repede care încotro. Dupa cum speraseGandalf, armata gnomilor se strînsese în spatele avangarzii, careia i se împotrivisera, oi venea acum în vale ca un puhoi furios, ca?arîndu-se nebuneote între bra?ele Muntelui, în cautarea duomanului. Aveau steaguri nenumarate, negre, oi se apropiau ca o avalanoa, furiooi oi în dezordine.A fost o batalie înspaimîntatoare. Cea mai groaznica din toate experien-?ele lui Bilbo, cea pe care, atunci, a urît-o cel mai mult - ceea ce însemna, de fapt, cea de care a fost cel mai mîndru oi cea de care i-a placut cel mai mult sa-oi aminteasca mai tîrziu, cu toate ca rolul lui în toata povestea a fost foarte mic. De fapt, la dr

ept vorbind, oi-a pus inelul chiar de la început; asta l-a ferit de priviri, dar nu oi de pericol. Un inel fermecat ca cel pe care-lavea Bilbo nu constituie un scut cînd eoti atacat de gnomi oi nici nu opreote sage?ile zburatoare sau lancile dezlan?uite; dar te ajuta sa ieoi din învalma-

oeala oi capul tau sa nu devina cu tot dinadinsul ?inta unei lovituri navalni-ce data de vreun gnom lancier. Elfii atacara primii. Ura lor împotriva gnomi-lor era înverounata oi fara de iertare. Suli?ele oi sabiile lor straluceau în

întuneric ca o flacara înghe?ata, atît de cumplita era furia mîinilor care le

?ineau. De îndata ce armata duomana se strînse compacta în vale, trimisera o ploaie de sage?i împotriva ei oi fiecare dintre ele licari pe cînd zbura, de parca ar fi fost un ac de foc. În spatele sage?ilor urmara o mie de suli?aoi, care sarira de sus oi atacara. Strigatele lor erau asurzitoare. Stîncile erau patate de sîngele negru al gnomilor.

Tocmai cînd gnomii îoi reveneau din atacul violent pe care îl dezlan?ui-sera elfii împotriva lor, oi care oricum se oprise, se ridica de-a curmezioul vaii un racnet gutural, cu strigate; oamenii lui Dain, de pe Dealurile de fier se aruncara în lupta din cealalta parte, mînuindu-oi sapaligile; lînga ei veneau Oamenii Lacului, cu sabii lungi.

Pe gnomi îi cuprinse panica; oi tocmai cînd sa se întoarca sa faca fa?a acestui nou atac, elfii se napustira iaraoi asupra lor, cu for?e noi. Mul?i dintre gnomi o oi pornisera alergînd, facînd cale întoarsa pe malul rîului, ca sa scape de încleotare; oi mul?i dintre lupii lor îi atacau acum pe ei oi le sfîoiau mor?ii oi rani?ii. Victoria parea a fi la un pas, cînd un strigat rasuna pe înal?imi.

Gnomii escaladasera Muntele pe partea cealalta oi mul?i dintre ei ajunsesera pe povîrniourile de deasupra Por?ii, urma?i de al?ii care veneau valuri-valuri, fara teama, nepasatori fa?a de cei care cadeau ?ipînd de pe stînci, în prapastii; voiau sa atace pintenii de sus. La pintenii aotia ajungeai pe niote carari care coborau din masa principala a Muntelui catre centru; aparatorii erau prea pu?ini la numar ca sa le ?ina piept multa vreme.

Victoria se departa acum fara speran?a de întoarcere. Stavilisera doar primul atac violent al ouvoiului negru.

Ziua înainta. Gnomii se strînsera din nou la vale. Dupa ei se napusti oi o armata de lupi wargi oi cu ei veni oi garda personala a lui Bolg, gnomi uriaoi cu iatagane de o?el. Nu trecu mult oi cerul ravaoit de furtuna se întuneca de -adevarat, în timp ce liliecii mari tot mai zburau rotindu-se în jurul ielelor oi al oamenilor, în jurul capului oi urechilor lor, sau se prindeau ca vampirii de cei lovi?i. Bard se lupta acum sa apere pintenul dinspre rasarit, dar se retragea totuoi, încetul cu încetul, iar capeteniile elfilor erau încol?ite oi stateau în jurul regelui lor, pe ramifica?ia dinspre miazazi a Muntelui, aproape de punctul de observa?ie de pe Dealul Corbilor.

Deodata rasuna un strigat puternic oi de la Poarta se auzi sunet de trompeta. Uitasera de Thorin! O parte din perete, miocat de un sistem de pîrghii, se prabuoi în afara, cazînd în groapa cu un bubuit. Regele de sub

Munte sari afara, urmat de tovaraoii lui. Scufiile oi pelerinele disparusera; purtau acum armuri lucioase oi în ochii lor sclipea o lumina rooie. În întuneric, marele pitic lucea ca aurul într-un foc care dadea sa se stinga.

Gnomii rostogoleau stînci oi le aruncau de sus, de unde se aflau; dar ei nu se lasara, sarira jos la picioarele cascadei oi se repezira în focul luptei.

Lupii oi calare?ii cadeau sau o luau la goana. Thorin îoi mînuia toporioca cu lovituri puternice oi nimic nu parea sa-l atinga.

- Veni?i aici, aici, la mine! Elfi oi Oameni! La mine! O, neamurile mele! striga el, oi vocea lui rasuna ca un corn în toata valea.

ai to?i piticii lui Dain coborîra repede, înghesuindu-se sa vina în ajutorul lui. Coborîra oi mul?i dintre oamenii de pe Lac, caci Bard nu reuoisa-i împiedice; oi din partea cealalta venira o gramada de lancieri de-ai elfilor. ai din nou gnomii fura lovi?i oi nimici?i în vale, oi aoeza?i gramada unii peste al?ii, pîna cînd oraoul Dale se întuneca devenind hidos de stîrvurile lor. Lupii wargi se împraotiara oi Thorin se repezi drept împotriva garzii personale a lui Bolg. Dar nu reuoi sa le strapunga rîndurile.În spatele lui, printre gnomii ucioi, zaceau destui oameni oi pitici, oi mul?i elfi mîndri, care ar fi putut sa mai traiasca mult timp, ferici?i, în padure. Pe masura ce valea se largea, atacul lui Thorin încetinea. Avea prea pu?ine for?e. Flancurile lui erau neaparate. Nu trecu mult oi atacatorii fura asalta?i oi for?a?i sa se strînga într-un cerc mare, întoroi cu fe?ele în toate direc?iile, strînoi de jur-împrejur, ca în chingi, de gnomii oi lupii care se

întorsesera în lupta. Garda personala a lui Bolg se repezi urlînd oi intra în rîndurile lor ca niote valuri pe o faleza de nisip. Prietenii lor nu mai puteau sa-i ajute, caci atacul dinspre Munte porni din nou cu for?e sporite oi de fiecare parte oamenii oi elfii erau încet, încet înfrîn?i.

Bilbo se uita la toate astea, nefericit. Statea pe Dealul Corbilor, printre elfi pe de o parte, pentru ca de acolo era mai uoor de scapat, oi pe de alta

(aici intervenea sîngele Took din vinele lui), pentru ca, daca avea sa se afle

într-o ultima situa?ie disperata, prefera, una peste alta, sa-l apere pe Regele Elfilor. Gandalf era, de altfel, oi el acolo, aoezat pe jos oi cufundat parca adînc în gînduri, pregatind probabil o ultima vrajitorie, înainte sa se sfîroeasca totul."Sfîroitul pare aproape "."Nu mai e mult, se gîndi BilBo oi gnomii ajung la Poarta oi ne macelaresc pe to?i sau ne fugaresc pîna jos oi ne ucid . Zau daca nu-?i vine sa plîngi, dupa toate prin cîte am trecut. Mai bine ar fi trait batrînul Smaug oi ar fi pastrat tezaurul asta blestemat, decît sa-l ia aseme-nea fapturi ticaloase; oi batrînul Bombur, saracul, oi Balin, oi Fili, oi Kili, oi ceilal?i sa sfîroeasca to?i atît de rau! ai Bard, oi oamenii de pe Lac oi elfii cei voiooi. Vai de capul meu! Am auzit multe cîntece de batalie oi am crezut

întotdeauna ca înfrîngerea poate fi glorioasa. Mie, unul, mi se pare foarte penibila, ca sa nu spun dureroasa. Tare ao vrea sa fiu departe."

Norii se miocau sfîrteca?i de vînt oi lumina rooie a apusului spinteca cerul. Vazînd brusc o licarire în amurg, Bilbo se uita în jur oi scoase un strigat. Ceea ce vazuse facuse sa-i tresalte inima de bucurie: forme negre,

înca mici deocamdata, dar care se detaoau maiestuoase pe vapaia rooie din departari.

- Vulturii! Vulturii! striga el. Vin vulturii!

Lui Bilbo nu prea i se întîmpla sa-l înoele ochii. Vulturii coborau cu vîntul, oir dupa oir, o armata atît de mare încît trebuie sa se fi strîns din toate cuiburile de la miazanoapte.

- Vulturii! Vulturii! striga Bilbo, dansînd oi facînd semne cu bra?ele, oi, chiar daca nu puteau sa-l vada, elfii, oricum, îl auzeau.

Curînd dupa aceea începura oi ei sa strige, oi ecoul strigatelor se raspîndi în toata valea. O mul?ime de ochi uimi?i se ridica înspre cer, cu toate ca deocamdata nu se putea vedea decît de pe umerii de la miazazi ai

Muntelui.

- Vulturii! striga Bilbo înca o data, dar în clipa aceea o piatra cazu de sus, îi izbi cu putere coiful oi Bilbo se prabuoi pierzîndu-oi cunootin?a.

XVIII

DRUMUL DE ÎNTOARCERECÎND ÎaI REVENI în sim?uri, Bilbo vazu ca e, literalmente, singur cu sim?irile lui. Zacea pe pietrele plate de pe Dealul Corbilor, oi nu era absolut nimeni pe aproape. O zi fara nori, dar racoroasa, îl înconjura din toate par?ile. Tremura oi era înghe?at bocna, dar capul îi ardea ca focul.

"Ma întreb ce s-o fi întîmplat? îoi spuse, în orice caz, nu sînt înca ceea ce se cheama un eu cazut la datorie; dar probabil ca nu e timpul pierdut."

Se ridica cu greu. Se uita în vale, dar nu vazu nici un gnom viu. Dupa un timp, cînd i se mai limpezi pu?in mintea, i se paru ca vede elfi miocîn-du-se pe stîncile de jos. Se freca la ochi. Probabil ca mai ramasese o tabara la oarecare distan?a, în cîmpie; oi era într-adevar oi oarecare forfota în jurul Por?ii? I se parea ca vede piticii care darîma zidul. Dar totul era învaluit

într-o tacere de mormînt. Nu se auzeau nici strigate, nici ecouri de cîntec.

În aer parea ca pluteote triste?ea.

"Pîna la urma, probabil ca am fost totuoi victoriooi, îoi spuse, pipain-du-oi capul care-l durea îngrozitor. Dar o victorie cam sinistra."

Deodata vazu un om care se urca îndreptîndu-se catre el.

- Hei! striga el cu o voce care tremura. Buna ziua! Ce se întîmpla?

- Ce e vocea asta care se aude printre pietre? spuse omul oprindu-se oi uitîndu-se cercetator în jurul lui, destul de aproape de locul unde se afla Bilbo.

Bilbo îoi aminti atunci de Inel. "Vai de mine! spuse. Pîna la urma nu e

întotdeauna bine sa fii nevazut. Poate ca altfel ao fi petrecut o noapte calda

oi confortabila în pat."

- Eu sînt ! Bilbo Baggins, tovaraoul lui Thorin, striga el, sco?înd în graba inelul.

- Bine ca te-am gasit, spuse omul, apropiindu-se de el. E nevoie de dumneata oi te cautam de mult. Ai fi fost trecut printre mor?i, oi sînt mul?i, daca Gandalf, vrajitorul, n-ar fi spus ca ultima data cînd ?i-a auzit vocea erai cam pe aici. Am fost trimis sa te mai caut o data, pentru ultima oara. Eoti ranit rau?

- O lovitura urîcioasa la cap, cred, spuse Bilbo, dar aveam coif oi capul meu e tare. Totuoi, mi-e cam rau oi-mi simt picioarele ca de paie.

- Te duc eu în bra?e pîna la tabara din vale, spuse celalalt oi-l ridica cu grija.

Omul era iute oi avea un pas sigur. Aoa ca nu trecu mult oi Bilbo se trezi aoezat pe jos, în fa?a unui cort din Dale. Acolo se afla oi Gandalf, cu bra?ul într-o eoarfa. Nici macar vrajitorul nu scapase fara o rana. ai, în general, în toata armata nu prea scapasera mul?i neatinoi.Vazîndu-l pe Bilbo, Gandalf se arata încîntat.

- Baggins! exclama el. Ia te uita! Totuoi, ai scapat. Ce bine îmi pare!

Începusem sa ma întreb daca ai reuoit sa treci de toate astea, deoi otiam ca eoti norocos. Groaznica poveste, care era cît pe-aci sa se transforme într-un dezastru. Dar lasa ca-?i spun restul otirilor mai tîrziu. Hai, vino! spuse oi tonul lui se facu serios. Eoti chemat. ai aratîndu-i drumul, îl duse în cort. - Buna ziua, Thorin! spuse, intrînd. L-am adus.

ai, într-adevar, Thorin Scut-de-Stejar zacea acolo grav ranit, iar armura lui sfioiata oi securea crapata erau aruncate pe jos. Bilbo se apropie de el oi

Thorin îoi ridica privirea.

- Ramîi cu bine, bunul meu ho?, spuse, ma duc acum în Salile Aoteptarii, sa ma aoez lînga strabunii mei, alaturi de Thrain oi Thror. ai cum las o gramada de aur oi de argint care, acolo unde ma duc eu, nu e de nici un folos, vreau sa ma despart de tine cu prietenie oi sa-mi retrag vorbele oi faptele de la Poarta.Bilbo se aoeza cu un genunchi la pamînt; sufletul îi era plin de triste?e.

- Ramîi cu bine, rege de sub Munte, spuse. Dureroasa aventura, daca trebuie sa se ispraveasca astfel; oi nici un munte întreg de aur nu poate s-o

îndrepte. Dar îmi pare bine ca am împar?it pericolele cu dumneavoastra asta e mai mult decît merita un Baggins.

- Nu, spuse Thorin, ai mult mai multe calita?i decît î?i închipui, copil al blîndului Soare-Apune. Ai curaj oi în?elepciune împletite în egala masura. Daca ar fi mai mul?i care sa pre?uiasca mîncarea oi cîntecul, oi veselia mai presus de comori oi de aur, lumea ar fi mai fericita. Dar, fericita sau trista, eu trebuie s-o parasesc acum. Ramîi cu bine!

Bilbo pleca atunci oi se aoeza singur, înfaourat într-o patura, oi nu otiu daca ma crede?i sau nu, dar începu sa plînga, oi a plîns pîna i s-au înrooit ochii oi a raguoit de tot. Avea sufletul blînd oi bun. ai, într-adevar, a trecut multa vreme pîna cînd l-a lasat inima sa faca din nou o gluma. "Mare noroc ca m-am trezit, îoi spuse el în cele din urma. Grozav ao vrea sa mai fie

Thorin în via?a, dar oricum îmi pare bine ca am ajuns sa ne despar?im prieteni. Eoti un prost, Bilbo Baggins. Ai încurcat povestea aceea cu Piatra rau de tot, oi tot a fost razboi, cu toata stradania ta de a cumpara pacea oi liniotea, dar cred ca de data asta nu ma poate face nimeni raspunzator."Mai tîrziu afla ca toate se întîmplasera dupa ce primise lovitura aceea în cap; dar se sim?i mai degraba trist decît fericit, oi, oricum, se saturase de toata aventura. Sim?ea dorul de acasa ca pe o durere pîna în maduva oaselor. Dar drumul de întoarcere a mai suferit totuoi o mica amînare, aoa ca între timp am sa va povestesc pu?in ce s-a întîmplat. Vulturii avusesera de mult o banuiala ca se ridica gnomii, caci ochiul lor ager prindea aproape orice miocare ce avea loc în mun?i. Aoa ca se întrunisera oi ei, mul?i, foarte mul?i, sub conducerea Marelui Vultur din Mun?ii Ce?ooi; oi în cele din urma, sim?ind de departe miros de batalie, venisera iute, o data cu furtuna,

oi ajunsesera tocmai la timp. Ei fusesera aceia care îi îndepartasera pe gnomi de pe povîrniourile Muntelui, aruncîndu-i în prapastie sau urmarin-du-i pîna jos, în vale, în mijlocul duomanilor, în timp ce ?ipau înnebuni?i.

Eliberasera astfel iute Muntele Singuratic; iar elfii oi oamenii, de o parte oi de alta a vaii, reuoisera în sfîroit sa vina în ajutorul celor care luptau jos. Dar chiar oi aoa vulturii tot erau mult mai pu?ini la numar decît inamicii lor. În ultima clipa aparuse chiar oi Beorn, în persoana - nimeni n-a otiut cum oi de unde. Venise singur oi sub înfa?ioarea de urs; oi, de furie, parea sa fi crescut aproape cît un uriao.

Tunetul vocii lui era ca rapaitul de tobe oi ca salvele de tun, oi arunca gnomii oi lupii din calea lui de parca ar fi fost vorba de paie sau de fulgi. Se napusti în ariergarda lor oi strapunse încercuirea ca trasnetul. Piticii

încetasera lupta oi se strînsera în jurul stapînilor lor, pe un deal mic oi rotunjit. Apoi Beorn se opri oi îl ridica pe Thorin, care cazuse strapuns de suli?e, oi îl scoase din focul bataliei.

Se întoarse însa repede, de doua ori mai furios, oi nimic oi nimeni nu mai reuoi sa i se împotriveasca; nici o arma nu parea sa-l mai atinga.

Împraotie corpul de garda, îl trase chiar pe Bolg însuoi în jos oi-l strivi.

Gnomii se sim?ira atunci cuprinoi de panica oi o luara la fuga în toate direc?iile. Dar inamicii lor uitasera de oboseala de îndata ce aparusera noi speran?e, aoa ca îi urmarira îndeaproape, împiedicîndu-i pe cei mai mul?i dintre ei sa scape pe unde puteau, împinsera mul?i dintre ei în Rîul Curgator, iar pe cei care o pornisera alergînd la miazazi sau la apus îi urmarira pîna la mlaotinile de lînga Rîul Padurii; acolo pierira cei mai mul?i dintre ultimii fugari, iar cei care ajunsera cu greu pîna în împara?ia ElfilorPadureni fura ucioi acolo sau atraoi sa moara în adîncurile negre oi fara de carare ale Codrului Întunecat. Cîntecele spun ca trei sferturi dintre gnomii razboinici de la miazanoapte au pierit în ziua aceea, oi mun?ii au trait apoi mul?i ani în liniote oi pace.

Victoria fusese cîotigata înainte de caderea nop?ii, dar, cînd Bilbo se

întoarse în tabara, urmarirea tot mai continua; oi în vale aproape ca nu ramasesera decît cei grav rani?i.

- Unde sînt vulturii? îl întreba el pe Gandalf în seara aceea, pe cînd zacea în mai multe paturi calduroase.

- Unii iau parte la urmarire, spuse vrajitorul, dar cei mai mul?i s-au întors la cuiburile lor. N-au vrut sa stea aici; au plecat cu primele raze ale dimine?ii. Dinm i-a mul?umit stapînului lor, acoperindu-l cu aur, oi le-a jurat tuturor prietenie veonica - Îmi pare rau, adica vreau sa spun ca ao fi vrut sa-i mai vad o data, spuse Bilbo somnoros; dar, lasa, ca poate îi vad în drum spre casa; fiindca

îmi închipui ca voi pleca curînd acasa.

- Cînd vrei, spuse vrajitorul.

Dar n-a reuoit sa plece decît dupa cîteva zile. Pe Thorin l-au

înmormîntat adînc sub Munte, oi Bard i-a pus Piatra Ark pe piept.

- Acolo sa ramîna cît o sta Muntele în picioare, spuse. ai sa aduca noroc tuturor semenilor sai, ce vor trai aici în anii care vor sa vie.

Pe mormîntul lui, Regele Elfilor aoeza sabia fermecata, Orcrist, pe care i-o luase

lui Thorin cînd era în captivitate. Baladele spun ca, ori de cîte ori se apropiau duomanii, stralucea în întuneric, aoa ca fortarea?a piticilor nu a mai putut fi luata niciodata prin surprindere. Acolo Dain, fiul lui Nain, a devenit Rege de sub Munte, iar cu timpul s-au strîns mul?i al?i pitici în jurul tronului sau din salile vechi. Din cei doisprezece tovaraoi ai lui Thorin ramasesera doar zece. Fili oi Kili cazusera aparîndu-l, facîndu-i scut din trupul lor, caci era fratele mai mare al mamei lor. Ceilal?i au ramas cu

Dain; pentru ca Dain îoi împar?ise bine comoara.

Nu mai era, fireote, vorba sa se împarta în cîte par?i se hotarîse la

început - lui Balin oi Dwalin, oi Dori, oi Nori, oi Ori, oi Oin, oi Gloin, oi

Bifur, oi Bofur, oi Bombur - sau lui Bilbo. Totuoi, a paisprezecea parte din tot aurul oi argintul, lucrat oi nelucrat, i s-a dat lui Bard, caci Dain a spus:

"Vom cinsti cuvîntul celui care s-a dus, oi Piatra Ark e acum în pastrarea lui".

Chiar oi a paisprezecea parte însemna o avere foarte mare, mai mare decît a multor regi pamînteni. Din acea comoara, Bard îi trimise mult aur

Stapînului din Oraoul Lacului; oi-oi rasplati slujitorii oi prietenii cu marini-mie. Regelui Elfilor îi dadu smaraldele lui Girion, giuvaiere pe care le pre?uia foarte mult oi pe care i le restituise Dain.

Lui Bilbo îi spuse:

- Aceasta comuara î?i apar?ine tot atît cît îmi apar?ine oi mie, cu toate ca vechile învoieli nu mai stau în picioare, fiindca sînt mul?i cei care au preten?ia de a fi cîotigat-o oi aparat-o. Dar, deoi eoti gata sa renun?i la orice preten?ie, ao dori ca vorbele spuse de Thorin la Poarta, oi de care i-a parut atît de rau, sa nu se îndeplineasca; ao dori, adica, sa-?i dam macar pu?in din comoara. Pe tine am sa te rasplatesc cel mai bine.

- Sînte?i foarte generos, spuse Bilbo, dar zau ca e o uourare pentru mine sa nu iau nimic. Cum voi putea duce eu toata comoara asta pîna acasa, fara razboi oi fara crime? ai ce-ao putea face cu ea, odata ajuns acasa? Sînt convins ca e mai bine sa ramîna în mîinile dumneavoastra. N-a vrut nici în ruptul capului sa ia mai mult de doua casete mici, una plina cu argint, cealalta cu aur, cît sa poata duce un calu? solid. "Mai mult decît atît nici n-ao putea mînui", spuse.

În cele din urma veni oi vremea ca Bilbo sa-oi ia ramas-bun de la prieteni.

- Ramîi cu bine, Balin, spuse, oi tu, Dwalin, ramîne?i cu bine Dori,

Nori, Ori, Oin, Gloin, Bifur, Bofur oi Bombur! Sa nu vi se rareasca niciodata barbile! ai întorcîndu-se înspre Munte, adauga: Ramîi cu bine, Thorin

Scut-de-Stejar! oi voi, Fili oi Kili! Sa nu vi se stinga amintirea niciodata.

La Poarta, piticii se plecara adînc în fa?a lui, dar cuvintele li se împotmolira în gîtlej.

- La revedere oi sa ai noroc oriunde te-ai duce! spuse Balin, în cele din urma. ai daca vii sa ne mai vezi vreodata, cînd salile noastre vor fi iaraoi frumoase, vom face o petrecere într-adevar grozava!

- ai daca drumul vostru va trece vreodata pe la mine, spuse Bilbo, nu

oovai?i sa bate?i la poarta. Ceaiul e la ora patru; dar oricare dintre voi e bine venit la orice ora.

Apoi se întoarse oi pleca.

Oastea elfilor se întorcea acasa; oi chiar daca numarul lor se împu?inase întristator, totuoi mul?i dintre ei erau ferici?i, caci se gîndeau ca cei de la miazanoapte vor trai ferici?i acum, mul?i, mul?i ani. Dragonul fusese ucis, gnomii, înfrîn?i, oi-n inimile tuturor era lumina, caci dupa iarna se pregatea o primavara de bucurie.

Gandalf oi Bilbo l-au urmat pe Regele Elfilor calare, iar lînga ei a paoit Beorn, care-oi recapatase înfa?ioarea de om oi care a rîs oi a cîntat cu voce tare tot drumul. ai au tot mers aoa, pîna cînd au ajuns aproape de margi-nea Codrului Întunecat, la miazanoapte de locul de unde izvora Rîul Padurii. Acolo se oprira, caci vrajitorul oi Bilbo nu voiau sa intre în padure, cu toate ca regele îi invitase sa stea un timp în palatele lui. Voiau s-o ia pe lînga marginea padurii oi s-o ocoleasca în capatul dinspre miazanoapte, în pîrloaga care se întindea între padure oi Mun?ii Cenuoii. Era un drum lung

oi mohorît, dar acum, dupa ce gnomii fusesera zdrobi?i, li se parea ca e mai sigur decît cararile înfricooatoare de sub copaci. Pe de alta parte, Beorn mergea oi el în aceeaoi direc?ie.

- Ramîi cu bine, o, Rege al Elfilor, spuse Gandalf. Sa-?i fie vesela padurea verde, cît o fi pamîntul tînar. ai vesel sa-?i fie tot neamul.

- Mergi cu bine, o, Gandalf! spuse regele. Sa apari întotdeauna unde e cea mai mare nevoie de dumneata, dar nimeni nu se aoteapta sa vii. Cu cît ai sa vii mai des pe la mine, cu atît o sa fiu mai mul?umit.

- Va rog din suflet, spuse Bilbo, bîlbîindu-se oi stînd într-un picior, sa accepta?i darul aacesta. Dupa care scoase un colan de argint oi perle, pe care i-l daduse Dain la despar?ire.

- Ce am facut eu ca sa cîotig un asemenea dar, o, Hobbit? spuse regele.

- Pai, oti?i, m-am gîndit, spuse Bilbo pu?in ruoinat, ca ar trebui sa va rasplatesc cumva, pentru, hm! pentru ospitalitatea de atunci. Vreau sa spun ca oi un Spargator poate avea sentimente... Prea am baut mult din vinul dumneavoastra oi prea multa pîine am mîncat fara sa oti?i! - Am sa iau darul pe care mi-l dai, o, Bilbo, hobbit minunat, spuse regele cu gravitate. Te declar Prieten-al-elfilor oi te binecuvîntez: Sa nu ?i se micooreze niciodata umbra (ca altfel ar fi prea uoor sa te furioezi oi sa oterpeleoti). Du-te cu bine!

Dupa care elfii se întoarsera în padure, iar Bilbo o porni pe drumul lui lung catre casa.Pîna a ajuns acasa a mai avut însa multe greuta?i oi aventuri. ?inutul Salbatic ramasese tot ?inut salbatic, oi pe vremea aceea, în afara de gnomi, mai traiau acolo oi alte fapturi; dar a fost bine calauzit oi bine pazit - vrajitorul era cu el. ai o buna parte din drum a mers cu ei oi Beorn, aoa ca nu s-a mai aflat niciodata în mare pericol. În orice caz, cam pe la miezul iernii, Gandalf oi Bilbo facusera tot drumul de-a lungul ambelor margini ale padurii, pîna în pragul casei lui Beorn; acolo au ramas, un timp, amîndoi. Perioada sarbatorilor de iarna a fost placuta oi vesela acolo; oamenii veneau din toate par?ile sa chefuiasca, la invita?ia lui Beorn. Gnomii Mun?ilor

Ce?ooi erau acum pu?ini la numar oi mor?i de frica, oi stateau ascunoi în vagaunile cele mai adînci pe care reuoisera sa le gaseasca; lupii wargi disparusera din pa

dure, aoa ca oamenii puteau calatori acum dintr-un loc

într-altul, fara sa le mai fie teama. Mai tîrziu, Beorn a devenit, într-adevar, un mare conducator al acelor locuri oi a domnit peste un pamînt salbatic, aoezat între mun?i oi padure; se mai spune oi ca, timp de mai multe genera?ii, barba?ii din neamul lui au pastrat puterea sa se prefaca în uroi, oi, daca unii au fost oameni rai oi încrunta?i, cei mai mul?i au avut sufletul lui Beorn, chiar daca nu au avut marimea oi puterea lui. În vremea lor au fost izgoni?i ultimii gnomi din Mun?ii Ce?ooi oi o pace noua s-a raspîndit dincolo de marginea ?inutului Salbatic.

Era primavara, o primavara dulce cu un Soare stralucitor, cînd Bilbo oi

Gandalf oi-au luat, în cele din urma, ramas -bun de la Beorn, oi, deoi îi era dor de casa, lui Bilbo îi paru rau ca pleaca, pentru ca florile din gradinile lui

Beorn erau, primavara, tot atît de minunate ca florile din miezul verii. În cele din urma au dat de drumul cel lung oi au ajuns la trecatoare,

unde îi prinsesera altadata gnomii. Dar au ajuns în locul acela înalt diminea?a, oi uitîndu-se în spatele lor au vazut un Soare alb care lucea peste pamînturile întinse. Acolo, în spate, se afla Codrul Întunecat, albastru

în departare oi verde-închis oi misterios la marginea mai apropiata, deoi era primavara. Acolo, departe, unde abia se mai vedea, era Muntele Singuratic. Pe vîrful cel mai înalt zapada, care înca nu se topise, lucea palida.

- ai astfel, dupa foc vine zapada, oi chiar oi dragonii îoi gasesc sfîroitul, spuse Bilbo oi întoarse spatele Aventurii. Partea Took a firii lui obosise cumplit, pe masura ce partea Baggins devenea din zi în zi mai puternica.

Tot ce doresc acum e sa stau în fotoliul meu de acasa, spuse.

XIX

ULTIMA ETAPA

ERA ÎN MAI cînd Bilbo oi Gandalf se întoarsera, în sfîroit, la marginea

Vaii Rivendell, unde se afla Ultima (sau Prima) Casa Îmbietoare. Au ajuns seara oi calu?ii lor erau obosi?i, mai ales cel care cara bagajele; sim?eau cu to?ii nevoia de odihna. ai cum coborau cararea abrupta, Bilbo îi auzi pe elfi cum cîntau urca?i în copaci, de parca nu se oprisera nici o clipa de cînd trecuse ultima data pe acolo. ai de îndata ce calare?ii au ajuns în luminiou-rile din josul padurii, elfii au izbucnit într-un cîntec care semana foarte mult cu cel pe care îl auzisera prima data.

Adica suna cam aoa:

Balaurul a fost rapus

ai oasele-i sînt farîmate-acum.Camaoa lui de za e rupta,

Din slava-i s-a ales doar scrum.

Chiar daca spada rugineote. Iar tronul oi coroana pier,

Cu bra?ul ce-a fost de nadejde

ai mult iubitul giuvaier.

Aici tot va mai creote iarba

ai pomii se vor legana ai apa tot va curge lina,

ai spiriduoii vor cînta,

Hai, hai, la-la-la-la-la.

Veni?i, hai, va întoarce?i cu to?ii în vîlcea.

Stelele-s mult mai stralucitoare

Ca giuvaierele lor,

Mult mai alba este, sigur, Luna,

Decît argintul din comori.

Cu mult mai orbitor e focul,

În asta vatra oi-n cuptor

Decît e aurul din mina.

De ce sa fii ratacitor?

O, tra-la-la-la-la-la,

Veni?i, hai, va-ntoarce?i cu to?ii în vîlcea.

Dar unde va duce?i

Acum, tîrziu, în noapte?

Cînd stelele clipesc

ai rîul curge-n ooapte

Unde va duce?i, încarca?i,

Cu fe?ele-ntristate, cu sufletul mîhnit,

Caci zînele de-aicea sînt toate zîmbitoare

ai vor sa-nveseleasca pribeagul cel trudit, Cu tra-la-la-la-la

Va-ntoarce?i în vîlcea,

Tra-la-la-la-la-la,

La-la-la-la

La-la!

Apoi elfii din vale le-au ieoit în întîmpinare, i-au salutat oi i-au dus pe celalalt mal al apei, pîna la casa lui Elrond. Acolo li s-a facut o primire calduroasa oi mu

lte au fost în seara aceea urechile nerabdatoare sa asculte povestea aventurilor lor. Cel care le-a spus-o a fost Gandalf, caci Bilbo devenise tacut oi somnoros. Cunootea cea mai mare parte a poveotii, caci o traise, oi i-o spusese aproape toata oi vrajitorului, pe drumul de întoarcere sau în casa lui Beorn; doar cînd oi cînd deschidea cîte un ochi oi asculta, cînd aparea cîte un episod pe care nu-l cunootea.

Aoa a aflat oi unde fusese Gandalf: auzind ceea ce i-a spus vrajitorul lui

Elrond. Dupa cîte se parea, Gandalf fusese la un mare sfat al vrajitorilor, stapîni ai otiin?ei stravechi oi ai magiei celei mai iscusite; oi îl gonisera încele din urma pe Necromant din vizuina lui cea neagra, de la miazazi de Codrul Întunecat.

- Curind, spunea Gandalf, padurea va deveni un loc mai sanatos. Sper ca Nordul va trai eliberat de groaza, mul?i-mul?i ani. ai totuoi, tare ao fi vrut sa-l fi izgonit din lume pentru totdeauna.

- Ar fi fost, într-adevar, foarte bine, spuse Elrond, dar ma tem ca asta n-o sa se întîmple în mileniul nostru oi nici în multe altele care vor veni dupa noi.

Dupa ce ispravi povestea calatoriilor, urmara alte poveoti oi apoi altele, poveoti de demult, oi poveoti din vremuri noi, oi poveoti care nu se legau de nici o vreme, pîna cînd lui Bilbo îi cazu capul în piept oi începu sa sforaie tihnit în col?ioorul lui.

Cînd se trezi descoperi ca se afla într-un pat alb, iar Luna stralucea prin fereastra deschisa. Sub fereastra, pe malurile izvorului, cîntau o gramada de elfi, cu o voce puternica oi clara:

Cînta?i cu to?ii-acum un imn de bucurie,

Caci vîntul lin prin cetini oi ierburi iar adie;

Stelele au muguri oi Luna e în floare,

ai-a nop?ii mici ferestre lucesc, sînt zîmbitoare.

Dansa?i cu to?ii veseli, dansa?i to?i împreuna.

Uoori ca pana pe iarba de sub Luna.

De -argint e rîul-acuma oi umbre trec în zbor, În luna mai e vesel oi nici urma de nor.

Dar sa cîntam în ooapta, sa-i ?esem lui un vis, ai sa-l lasam sa doarma, ca ochii i-a închis,

Ura?i-i "noapte buna", somn dulce, perna moale,

Somn dulce, nani, nani, somn dulce pîn-se scoala.

Sa nu mai fremata?i, copaci, nici brad, nici fag, nici salcie.

Tu, Luna, cazi, oi bezna peste to?i domneasca. Sst! Salcie, oi tu, frasin, oi tu, mîndre stejar,

Sa fie mut oi rîul, pîna e ziua, iar.

- Hei, fapturi voioase, spuse Bilbo, uitîndu-se afara. Care-i ora Lunii acum? Cîntecul vostru de leagan ar trezi oi un gnom beat! Totuoi, eu va mul?umesc.

- Iar sforaiturile tale ar trezi oi un dragon de piatra - totuoi noi î?i mul?umim, raspunsera elfii, rîzînd. Se apropie zorile oi tu dormi de cînd s-a lasat noaptea. Mîine poate ca vei fi vindecat de oboseala.

- Pu?in somn în Casa lui Elrond te tamaduieote de multe, spuse el, dar

sa profit sa ma tamaduiesc cît mai bine. Va spun din nou noapte buna, frumooii mei prieteni. ai zicînd asta, se întoarse în pat oi dormi pîna tîrziu diminea?a.

În casa aceea se vindeca repede de oboseala, glumind oi dansînd adesea, vesel oi voios, cu elfii din vale, în zori sau în miez de noapte. Dar nici chiar locul acela nu l-a putut re?ine multa vreme; îi era dor de casa De aceea, dupa o saptamîna îoi lua ramas-bun de la Elrond oi, dîndu-i mici daruri, dintre acelea pe care otia ca le va accepta, o porni calare cu Gandalf mai departe.Tocmai cînd sa paraseasca valea, cerul se întuneca în fa?a lor oi ploaia oi vîntul le ieoira în cale.

- Vesela e luna mai, spuse Bilbo, pe cînd ploaia îi biciuia obrazul. Dar am lasat legendele în urma noastra oi ne întoarcem acasa. Probabil ca asta

ca sa ne aducem aminte.

- Mai e drum lung pîna acasa, spuse Gandalf.

- Dar e ultimul, raspunse Bilbo.

Ajunsera la rîul care însemna chiar marginea zonei de frontiera a

?inutului Salbatic, oi la vadul de sub malul abrupt, de care poate ca va aminti?i; apele erau umflate pentru ca se topisera zapezile o data cu apropierea verii oi pentru ca ploua de diminea?a pîna seara; trecura vadul cu oarecare greuta?i, dar îoi continua drumul, pe cînd se lasa seara asupra ultimei etape a calatoriei.

Lucrurile se petrecura, în mare parte, ca oi prima data cînd trecusera pe acolo, doar ca erau mai pu?ini oi mai tacu?i; oi pe urma, de data asta, nici troli n-au mai fost. Bilbo îoi amintea în fiecare punct al drumului întîmpla-rile care se petrecusera oi vorbele care fusesera rostite cu un an în urma - lui i se parea ca trecusera zece - aoa ca recunoscu, fireote, oi locul unde cazuse calu?ul în rîu, oi cel unde o cotisera oi dadusera de aventura urîcioasa cu Tom oi Bert oi Bill.

Nu prea departe de drum gasira, ascuns oi neatins, aurul trolilor pe care-l îngropasera ei atunci.

- Eu am destul, sa-mi ajunga cît m-o ?ine vremea, spuse Bilbo, dupa ce

îl scoasera din pamînt. Mai bine ia-l dumneata, Gandalf. Cred ca-?i poate fi de folos.

- Sigur ca-mi poate fi de folos, spuse vrajitorul. Dar sa împar?im totuoi fra?eote. S-ar putea sa descoperi ca ai mai multa nevoie de el decît î?i închipui.

Aoa ca pusera aurul în saci oi-l aoezara pe calu?i, care se aratara foarte nemul?umi?i. Dupa asta. au mers mult mai încet caci cea mai mare parte a timpului au trebuit sa umble pe jos. Dar regiunea era verde oi avea multa iarba prin care hobbitul trecea fericit, îoi otergea fa?a cu o batista rooie de matase - nu! nu supravie?uise nici macar una dintre batistele lui; pe asta o împrumutase de la Elrond, caci o data cu luna iunie venise oi vara, oi era din nou cald oi senin.

Dar toate lucrurile au un sfîroit, chiar oi povestea noastra, aoa ca a venit, într-u

n tîrziu, oi ziua cînd au vazut meleagurile unde se nascuse oi crescuse Bilbo, unde cunootea formele pamîntului oi ale copacilor tot atît de bine ca oi mîinile oi degetele lui de la picioare...

Ajungînd pe o înal?ime oi vazînd propriul lui Deal, în departare, se opri brusc oi spuse:

Peste stînci oi pe sub pomi

aerpuiesc spre zari carari, Lînga peoteri reci oi rîuri

Ce nu poposesc în mari,

Peste-omat cernut de iarna,

ai prin florile -n cununa. Peste mun?i, în clar de luna. Pe sub nori oi pe sub stele, Drumu-alearga, nici nu-i pasa,

Insa paoii drume?iei În sfîroit ma-duc acasa.Ochii ce-au vazut maceluri ai, în peoteri, grozavii,

Vad în fine lunci oi pomii,

Amintiri ce azi sînt vii!

Gandalf se uita la el, spunînd:

- Dragul meu Bilbo, cu tine s-a petrecut ceva. Nu mai eoti hobbitul de altadata!

Apoi traversara podul, trecura de moara de lînga rîu oi ajunsera la uoa lui Bilbo.

- Doamne! Ce se întîmpla aici? striga el. Era, într-adevar, mare forfota

oi oameni de toate felurile, respectabili oi mai pu?in respectabili, stateau strinoi ciorchine la uoa lui, mul?i dintre ei intrînd oi ieoind, fara macar sa-oi otearga picioarele pe preo, dupa cum observa Bilbo, enervat.

Daca Bilbo a fost, cu drept cuvînt, cam uluit, persoanele acelea au ramas de-a dreptul trasnite. Se întorsese tocmai la mijlocul unei licita?ii. La intrare era atîrnat un anun?, mare, roou oi negru, care spunea ca la 22 iunie, domnii Grubb, Grubb & Burrowes vor vinde la licita?ie efectele raposatului domn Bilbo Baggins Esquire, proprietar al Fundului-de-Sac, de sub Deal, Hobbiton. Vînzarea începuse la ora 10 fix. Acum era aproape de prînz oi cele mai multe lucruri se oi vîndusera pe diferite pre?uri, de la mai nimic pîna la o ceapa degerata (ceea ce nu e neobionuit la licita?ii). Verii lui

Bilbo, ramura Baggins din Sac -Ville, erau ocupa?i sa masoare încaperile, sa vada daca erau destul de mari pentru mobila lor. Pe scurt, Bilbo era "presu-pus mort", oi mul?i dintre cei care o spusesera erau trioti sa descopere ca presupunerea fusese greoita.Întoarcerea domnului Bilbo Baggins a creat, într -adevar, o mare agita?ie, atît sub Deal oi peste Deal, cît oi de cealalta parte a Apei. N-a fost o minune dintr-acelea care ?in doar trei zile; plictiselile legate au durat ani oi ani. A trecut, de fapt, destul de mult timp înainte ca domnul Baggins sa fie din nou admis printre cei vii; persoanele care facusera afaceri deosebit de bune la licita?ie n-au vrut sa se lase convinse cu una, cu doua; oi în cele din urma, ca sa cîotige timp, Bilbo a trebuit sa rascumpere o buna parte din propriile lui mobile. Multe dintre linguri?ele lui de argint au disparut în chip misterios oi n-au mai fost recuperate niciodata. El, unul, i-a banuit pe verii

Baggins din Sac-Ville. Ei, pe de alta parte, n-au vrut niciodata sa admita ca Bagginsul care se întorsese era cel adevarat oi deci rela?iile lor cu Bilbo n-au mai fost niciodata aceleaoi. Prea dorisera mult sa traiasca în vizuina lui cea atît de frumoasa.

Bilbo descoperi ca pierduse mai mult decît linguri?ele, îoi pierduse reputa?ia. E adevarat ca a ramas pe vecie Prieten-al-elfilor, ca s-a bucurat de stima piticilor, vrajitorilor oi a tuturor fapturilor de acest fel, care treceau prin fa?a por?ii lui, dar nu mai era suta la suta respectabil. To?i hobbi?ii dinîmprejurimi îl considerau "excentric" - în afara de nepo?ii oi nepoatele lui din partea Took, dar nici chiar aceia nu erau încuraja?i în aceasta simpatie de catre cei vîrstnici.

Îmi pare rau sa va spun, dar lui Bilbo nici nu-i pasa. Era cît se poate de mul?umit; oi ouieratul apei în ceainicul de pe vatra a ramas, pentru el, muzica cea mai dulce, mai dulce chiar decît fusese în zilele liniotite dinaintea Petrecerii Neaoteptate. Sabia a atîrnat-o deasupra caminului, camaoa de zale a aoezat-o pe un cuier la intrare (pîna cînd a împrumutat-o unui Muzeu). Aurul oi argintul le-a cheltuit în mare parte pe daruri, atît din cele utile cît oi din cele excentrice - ceea ce într-o anumita masura explicaafec?iunea pe care i-o purtau nepo?ii oi nepoatele. Inelul fermecat l-a pastrat însa ca pe o mare taina, caci îl folosea ori de cîte ori apareau oaspe?i antipatici la orizont.

S-a apucat sa scrie poezii oi sa frecventeze elfii; oi cu toate ca mul?i dadeau din cap oi îoi atingeau fruntea spunînd: "Bietul Baggins!" oi cu toate ca pu?ini au fost cei care sa creada vreuna din poveotile lui, a trait fericit pîna la sfîroitul zilelor sale, care au fost extrem de multe.Într-o seara de toamna, cî?iva ani mai tîrziu, Bilbo statea la biroul lui

oi-oi scria memoriile - se gîndise sa le intituleze "Pîna acolo oi înapoi: vacan?a unui hobbit", cînd auzi soneria de la intrare. Era Gandalf oi un pitic; piticul nu era altul decît Balin.

- Intra?i, intra?i, spuse Bilbo, oi cîteva clipe mai tîrziu stateau to?i trei, aoeza?i în fotolii în fa?a focului. Daca Balin a observat ca haina domnului Baggins se cam marise (oi avea nasturi din aur adevarat), Bilbo a observat

oi el, la rîndul lui, ca barba lui Balin se lungise cu mai mul?i centimetri, iar cojocul lui batut cu nestemate era foarte elegant.

Bineîn?eles ca s-au apucat sa vorbeasca de timpurile pe care le petrecu-sera împreuna oi Bilbo întreba cum mai merg lucrurile în ?inuturile

Mun-telui. Se pare ca mergeau foarte bine. Bard reconstruise oraoul Dale oi oamenii se strînsesera în jurul lui. venind de pe Lac oi dinspre miazazi, oi apus, oi toata valea devenise iaraoi roditoare oi bogata. Primavara era plina de flori oi pomi, oi toamna, plina de fructe oi serbari. Oraoul Lacului a fost reîntemeiat oi era acum mai înfloritor ca oricînd; pe Rîul Curgator circulau multe boga?ii în sus oi-n jos; iar între pitici oi oameni se legase o mare prietenie.

Vechiul stapîn o sfîroise rau. Bard îi daduse o gramada de aur ca sa ajute oamenii de pe Lac, dar, fiind dintre aceia care prind uoor boala numita molima-de-dragon, luase aproape tot aurul oi fugise cu el. Pîna la urma a murit de foame în ?inuturile Pustii, parasit de to?i ai lui.- Noul Stapîn e mai în?elept, spuse Balin, oi foarte iubit, caci fireote ca oamenii îi atribuie aproape toate meritele pentru bunastarea lor actuala.

Oamenii compun acum cîntece care spun ca, în vremea lui, rîurile curg pline de aur.

- Atunci, profe?iile vechilor cîntece s-au adeverit într-un fel, spuse

Bilbo.

- Sigur ca da, spuse Gandalf. De ce sa nu se adevereasca? Doar nu te îndoieoti de profe?ii, fiindca ai oi dumneata o contribu?ie în a le fi facut sa se adevereasca? Doar nu î?i închipui ca aventurile dumitale oi felul în care ai scapat de necazuri s-au datorat norocului, sau ca au fost doar spre folosul dumitale? Eoti o persoana foarte bine, domnule Baggins, oi eu ?in foarte mult la dumneata, dar, la urma urmelor, nu eoti decît o faptura mititica într-o lume mare, mare!

- Slava Domnului! spuse Bilbo, rîzînd oi îi întinse cutia în care ?inea tutunul.

--------------------------------