1. Răscoala lui Horea (1784)

Eşecul luptei lui Inochentie Micu (în 1751, el a fost constrâns să renunţe la demnitatea episcopală şi să plece la Roma, unde a şi murit) a deplasat confruntarea din Dieta Transilvaniei în lumea rurală. Încurajat de „demofilia” manifestată de împăratul Iosif al II-lea, exponentul cel mai hotărât al absolutismului luminat, ţăranul Horea (Vasile Ursu Nicola), iobag fiscal de pe domeniul Zlatnei, a mers la Viena pentru a prezenta împăratului situaţia grea în care se aflau ţăranii români, supuşi vexaţiilor nobilimii şi ale aparatului de stat. În Transilvania, peste trei pătrimi din iobagi erau ţărani români, ceea ce explică strânsa asociere dintre lupta socială şi cea naţională. Mai apăsat prin regimul de obligaţii, decât iobagul maghiar, cel român încerca – în absenţa unei clase politice româneşti – sentimentul unei ostilităţi generale într-o societate care nu-l recunoştea decât ca „tolerat” şi bun de exploatat. Nemulţumirile acumulate în timp au ţâşnit violent, în toamna anului 1784. Ţăranii speraseră iniţial să iasă din condiţia de iobagi prin înscrierea în regimentele grănicereşti. Suspendarea înscrierilor a scos curentul de emancipare din albia legalităţii şi l-a îndreptat spre făgaşul violenţei. Adunaţi la Mesteacăn (31 octombrie), ţăranii conduşi de Crişan, iobag din Zarand, hotărâseră să plece la Alba Iulia pentru a se înrola ca grăniceri, convinşi că aceasta era voinţa împăratului. Încercarea de a-l aresta pe Crişan la Curechiu (1 noiembrie) s-a soldat cu uciderea de către ţărani a trei dregători; speriaţi de fapta comisă, ţăranii începuseră să şovăie, când Crişan, în cadrul unor noi adunări, ţinute în acel sat, a lansat chemarea la nimicirea nobilimii (2 noiembrie). Sub conducerea lui Horea, Cloşca (Ion Oargă, iobag di Cărpiniş) ţi Crişan, ţăranii atacă reşedinţele nobiliare, jefuiesc, ucid sau constrâng pe nobili să se boteze ortodox, iar fetele nobile să se căsătorească de îndată cu iobagi. După ocuparea Abrudului (6 noiembrie), răsculaţii au încercat, fără succes, ocuparea Devei. La 11 noiembrie, ei prezintă un ultimatum nobilimii refugiate la Deva, care cuprinde programul

răscoalei: un radicalism ţărănesc, vizând lichidarea structurilor feudale. Amploarea şi violenţa răscoalei l-au determinat pe Iosif al II-lea să ordone armatei reprimarea răscoalei. Prinşi, Horea şi Cloşca au fost executaţi cu roata, Crişan s-a sinucis în închisoare. La 22 august 1785, Iosif al II-lea a abolit servitutea corporală în Transilvania şi a acordat ţăranilor dreptul de liberă strămutare.

2. Supplex Libellus Valachorum

După reprimarea răscoalei lui Horea, intelectualitatea română din Transilvania, formată mai ales din ”uniţi”, care avuseseră posibilitatea să frecventeze instituţii de învăţământ superior la Viena şi Roma, reia lupta lui Inochentie Micu pentru egalitatea în drepturi a românilor transilvîneni cu maghiarii, saşii şi secuii. Reprezentanţii cei mai de seamă ai elitei intelectuale, cunoscută sub numele de Şcoala ardeleană, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, dr. Ioan Piuariu-Molnar, au redactat un memoriu, înaintat Curţii din Viena, în martie 1791 – Supplex Libellus Valachorum, în care era reluată şi aprofundată argumentaţia lui Inochentie Micu (între altele, era invocată pe baza cronicii notarului anonim al regelui Bela , descioperită în 1746, anterioritatea românilor faţă de maghiari în Transilvania); memoriul cerea deplină egalitate în drepturi a românilor şi reprezentarea lor proporţională în Dietă şi în aparatul de stat, ceea ce în condiţiile demografice din Transilvania, ar fi dus la precumpănirea elementului românesc. Întocmai ca şi cererile lui Inochentie Micu, şi Supplex-ul a fost respins de Dieta Transilvaniei, dar întocmirea lui a fost expresia progresului remarcabil înregistrat în închegarea ideologiei naţionale a românilor.

3. Politica de reformă a fanarioţilor.

Într-adevăr, secolul fanariot (1711 -1821) poate fi numit „secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură – au făcut

obiectul unei ample restructurări, vizând în ultimă instanţă , instaurarea ordinii şi modernizarea. Nicolae şi îndeosebi, fiul său, Constantin Mavrocordat, au încercat reorganizarea sistemului fiscal. Măsurile celui din urmă preluau generalizarea ruptei, adică introducerea unei dări globale, ce urma a fi plătită la patru termene, abolirea răspunderii fiscale colective – care era unul din factorii generatori ai fugii contribuabililor – şi reducerea drastică a categoriilor de scutiţi sau privilegiaţi fiscali, pentru a spori astfel numărul birnicilor. Politica de reforme s-a extins ţi în domeniul administraţiei şi al justiţiei. Pentru a întări controlul domniei şi a elimina jurisdicţiile particulare, Constantin Mavrocordat a pus în fruntea fiecărui judeţ (Ţara Românească) şi ţinut (Moldova) câte doi ispravnici cu competenţe administrative, fiscale şi judiciare. Pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, care se retribuiau pe seama supuşilor, Constantin Mavrocordat a introdus salarizarea dregătorilor. Pentru modernizarea justiţiei s-a introdus protocolul, care fixa în scris, în condica domnească, judecata şi sentinţa domnului, şi au fost promulgate ample coduri de legi precum Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (1780), Legiuirea Caragea (1818) în Ţara Românească şi Codul lui Scarlat Callimachi (1816-1817) în Moldova.

1