III.1 (Particularităţi ale basmului cult: Povestea lui Harap-Alb de IonCreangă)

Basmul cult îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară „localizarea fantasticului”.Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere,

parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de către Spân.În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea (loc al morţii şi al regenerării).Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi- Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar lainiţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata de împărat.Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).„Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor

III. 2 (Relaţia dintre incipit şi final într-un basm: Povestea lui Harap- Alb de Ion Creangă)

Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu) sau într-o definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare întindere, în care binele luptă împotriva răului cu puteri supranaturale şi învinge întotdeauna.În lucrarea “Morfologia basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii formaliste ruse, evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în basmul cult, fie în cel popular. Din acesta structură, cele mai importante momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau la capătul lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa primită şi trecerea probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine învingător, dar şi relaţia dintre incipit şi final.În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular, între care şi structura închisă, marcată de formule narative iniţiale şi finale.În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...” al cărui rol este de a-l introduce pe cititor într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa eşecul fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era mire, şi după ce trece proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte de a se semnala o interdicţie din partea tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân. Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul craiului încalcă interdicţia şi apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde nu mai poate ieşi, până ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de crai. La curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de calul său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre scumpe a cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător, căci fata împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final împarat.Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi final simbolice.Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea în atemporalitate, într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se desluşeşte astfel o primă categorie estetică: miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel din urmă, eroul va remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la care va fi supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea răufăcătorului, pentru că

prezintă mentalitatea omului din popor, conform căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de bunădispoziţie şi de optimism.Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.

III. 3. (Lumea basmului: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă)

Consideraţiile folcloriştilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndroiu pun în lumină faptul că lumea basmului este cu totul aparte, fiind definită de supranatural sau fabulos şi concepută pe alte coodonate decât cele ale realităţii cotidiene.Basmul are la origine un mit care s-a degradat, s-a transformat neîncetat, contaminâdu-se tot mai mult cu elemente concrete, locale ,etnice. Basmul păstrează în astfel de forme „degradate” reminişcenţe din cosmologii şi antropologii arhaice din tehnicile de iniţiere şi ritualuri. După cum remarca George Călinescu, basmul este „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”.Un prim argument referitor la caracteristicilor basmului se desprinde chiar din citatul dat în cerinţa eseului. Manifestat încă din antichitate, fantasticul ia naştere prin încălcarea cu bună ştiinţă a raţionalităţii şi plăsmuieşte o lume opusă cotidianului. „Alterarea” realităţii se face prin interferenţa naturalului cu supranaturalul, prin apariţia imposibilului, a absurdului în mecanismul existenţei. „Alterarea” raţionalului duce la constituirea unei lumi care acţionează după principii diferite de cele reale. O categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau fapte imaginare, de domeniul incredibilului. Fabulosul este specific basmului popular, specie literară, în care acţiunea se situează încă de la început pe tărâmul imaginar, prin formula stereotipică: „A fost odată ca niciodată”, semn că peripeţiile personajelor pot fi puse pe seama unor forţe supranaturale. De aceea, în lumea basmului voinţa omului nu cunoaşte limite şi nu există contrarii care nu pot fi rezolvate.Inspirându-se din teme şi motive ale basmelor populare, Ion Creangă le-a respectat esenţa, dar le-a dat o interpretare personală, de unde şi farmecul poveştilor sale.Capodopera sa, „Povestea lui Harap-Alb”, se încadrează într-o arie tematică mai largă, un ciclu al „încercărilor grele”, în care eroul face isprăvi ieşite din comun şi a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare.Un al doilea argument privitor la trăsăturile basmului („Basmul porneşte de la realitate dar se desprinde de ea, trecând în supranatural”) se poate proba referindu-se la personaje, care, pe lângă calităţi şi defecte omeneşti, pot avea şi însuşiri supranaturale.După cum spune şi G. Călinescu, „eroii basmului nu sunt doar oameni, ci şi fiinţe himerice şi, când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici nu avem de-a face cu un basm”. Ce altceva ar putea fi acele personaje: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, dacă nu aceste fiinţe himerice, create de imaginaţia autorului, fără corespondent în realitate. Însă vorbirea şi atitudinea lor prietenoasă îi umanizează şi acesţia amintesc de tovarăşi de copilărie ai lui Ion Creangă.Al treilea argument, o lume în care voinţa omului nu conoaşte limite, în care nu există contrarii, care sa nu poată fi rezolvate, se referă la caracterul iniţiatic al drumului pe care îl parcurge eroul de la faza de mezin la cea de împărat. „Povestea lui Harap-Alb” poate fi citită pe două niveluri. Un prim nivel ar fi acela al interpretărilor curente, prin care luăm contact cu povestea unui personaj şi al acţiunilor prin care acesta trece. Un al doilea este unul mai complex, prin care cititorul, depăşind ceea ce sugerează în aparenţă naraţiunea, pătrunde în straturile ei profunde şi identifică semnificaţiile simbolice. Din acest punct al interpretării „Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman, o „carte” a formării unui personaj, a evoluţiei sale din stadiul de începător în cel de cunoscător cu experinţă de viaţă.Ritualul iniţierii este un vechi fundament al basmului. Drumul personajului central nu este altceva decât un traseu iniţiatic, cu probe care trebuie trecute. Fiul craiului va parcurge o cale pe care odată şi tatăl său a străbătut-o. De aceea este sfătuit de Sfânta Duminică să ceară de la tatăl

său calul, hainele şi armele acestuia de pe vremea când a fost mire. Mezinul va trece o primă probă, cea a înfruntării ursului, care de fapt era tatăl său deghizat.Deşi a fost avertizat de către tatăl său să se ferască de Spân, fiul craiului încă nematurizat se „întovărăşeşte” cu acesta. Ajungând la o fântână, novicele cade în cursa pe care Spânul i-a întins-o: intră în fântână şi nu mai poate ieşi decât când acceptă să fie sluga Spânului. Acesta este momentul în care eroul capătă numele de Harap-Alb.Al patrulea argument se axează pe afirmaţia ca „basmul porneşte de la realitate”. Realismul în „Povestea lui Harap-Alb” se observă în arta caracterizării şi individualizării unor personaje. Prin felul de a se comporta, prin felul de a vorbi, prin descrierile înfăţişărilor lor, prin modul în care sunt văzute de celelalte personaje. Astfel, ne apare figura craiului, tatăl celor trei feciori, care înzestrat cu o îndelungată experienţă de viaţă este caracterizat prin vorbirea lui sfăteană, plină de proverbe şi zicători populare, a fetei de împărat care era frumoasă„de mama focului”.În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” chiar dacă este o creaţie originală, nu se îndepărtează prea mult de cel popular.

III. 4 (Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un basm cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă )

Basmul particularizează categoria fantasticului sub forma fabulosului şi a miraculosului. Aceasta presupune că personajul şi lectorul acceptă existenţa unor alte legi ale naturii decât cele ale lumii reale, obiective, prin care supranaturalul poate fi explicat. Supranaturalul nu provoacă reacţii de uimire sau teamă. Fabulosul şi miraculosul propune o lume care îşi află explicaţiile în ea însăşi.În „Povestea lui Harap Alb”, basm cult aparţinând lui Ion Creangă, protagonistul trece printr-o serie de întâmplări miraculoase. Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, dar şi drumul iniţiatic al eroului, lucru ce-i dă operei caracterul de bildungsroman.Acţiunea basmului este simplă, se desfăşoară liniar, prin înlănţuire şi respectă modelul structural stereotip: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment sau o secvenţă de eveniment care dereglează situaţia iniţială (intriga), trecerea probelor (desfăşurarea actiunii), acţiunea reparatorie (punctul culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).Timpul şi spaţiul sunt nedeterminate; din punct de vedere spaţial, acţiunea debutează într-un capăt de lume şi se sfârşeşte în alt capăt. Acţiunea este relatată de un narator omniscient, uneori subiectiv, care alternează naraţiunea la persoana a III-a cu dialogul.Eroul este construit după schema narativă a iniţierii. Aceasta presupune un traseu al devenirii prin sine şi se realizează prin actualizarea unor trăsături umane şi supraumane, prin confruntarea cu un factor pertubator. Traseul devenirii coincide cu modificarea statului social al eroului.Eroul însumează o serie de calităţi umane excepţionale, însă nu are calităţi supraumane, e construit mai degrabă pe o schemă realistă. Are însă un cal năzdrăvan care vorbeşte şi poate zbura, este sprijinit de ajutoare, personaje fabuloase şi groteşti. Luptă cu forţele răului, în final este ucis, dar este reînviat cu ajutorul unor obiecte magicei şi descântece.Personajul basmului parcurge un drum al iniţierii, la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan superior al existenţei.Statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat. El trăieşte într- un orizont al inocenţei, justificată prin tinereţea sa: lipsit de experienţa vieţiii. Deşi are calităţi umane deosebite, aceastea nu sunt actualizate de la început, ci şi le descoperă prin intermediul probelor la care este supus. El apare în scenă după ce fraţii săi mai mari eşuează în încercarea de a-şi asuma un destin de excepţie. Niciunul nu este destul de vrednic pentru a îndeplini destinul de conducere propus de împăratul Verde, unchiul lor. Tristeţea şi ruşinea tatălui provoacă autoanaliza celui mic. Secvenţa conţine o caracterizare directă realizată de către narator: „începe a plânge în inima sa lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale tatălui său [...] stă el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine”.Prin caracterizare indirectă se realizează apoi portretul spiritual al fiului încă neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol important în iniţierea eroului.Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de cunoaştere umană, pripeală.Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea. După insistenţele

bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este o fiinţă limitată.Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou.Inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant.Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi, după ce mănâncă jar, se transformă într- un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă„slugă de origine nobilă”. Din acest moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele.Pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai demult.Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.

În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de Sfânta Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci deschiderea ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută Harap-Alb.”În final, Harap-Alb se întoarce cu fata de împărat. Acum încep să cadă măştile şi se instaurează ordinea. Fata divulgă identitatea lui Harap-Alb, care este recunoscut ca erou. Spânul îi taie capul, dar şi el la rândul lui este ucis de calul năzdrăvan. Harap-Alb este reînviat cu ajutorul unor obiecte magice şi se trezeşte ca dintr-un somn lung. Este o înviere la o altă identitate, aceea de împărat iubit. Răsplata eroului constă în căsătoria cu fata de împărat şi regatul unchiului său.Spre deosebire de basmul popular, unde personajele au puteri supranaturale, Harap-Alb nu dispune de asemenea calităţi. El trece probele datorită personajelor adjuvante. Calitatea sa esenţială este bunătatea.În basm, supranaturalul este o modalitate de a face naturalul mai uman. Harap-Alb este un erou care excelează prin puterile lui umane ci nucele supranaturale. El este asemenea oamenilor, fără dimensiuni fabuloase, misterul nefăcând parte din structura sa psihologică. Scriitorul doreşte ilustratea unor valori etice, prin intermediul unui fantastic umanizat.

III. 5 (Relaţia dintre două personaje studiate într-un basm cult:Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă)

Basmul este o specie epică amplă (în proză sau în versuri) care dezvoltă categoria estetică a fabulosului, având un singur plan narativ, cu o acţiune convenţională, la care participă personaje sau forţe supranaturale. George Călinescu defineşte acestă creţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, etc.” Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.Realul se împleteşte cu fabulosul şi în construcţia altei funcţii specifice, cea a personajului. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii; ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj.Toate aceste trăsături definitorii pot fi exemplificate pe basmul cult al lui Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”. Începutul basmului, marcat de formula iniţială. „Amu cică era odată” introduce cititorul în lumea basmului. Situaţia iniţială prezentată vorbeşte despre un crai cu trei feciori şi despre fratele craiului, împărat într-o ţară îndepărtată, care avea numai fete, motiv pentru care trimite o „carte” fratelui său, pentru a-i cere pe cel mai vrednic dintre nepoţi ca să-l lase împărat după moartea sa.Destoinicia fiilor este probată mai întâi de creai prin mai multe probe peste care mezinul familiei, Harap-Alb, trece cu brio.Trecerea podului urmează unei etape pregătitoare. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici mezinul primeşte sfaturi de la aceasta: să ia „calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire pentru a izbuti”. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, se va dovedi tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, având şi puteri supranaturale. Plecat însă din spaţiul protector al casei părinteşti, tânărul se confruntă cu Spânul (principalul răufăcător). Lipsa de maturitate îl costă pe Harap-Alb cartea, banii şi armele.Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădure – labirint, loc al morţii şi al regenerării. Spânul, „răul necesar”, are rolul iniţiatorului pentru tânărul Harap-Alb. Spânul, prin cele trei apariţii ale sale, îl determină pe tânăr să-l accepte ca iniţiator şi sa-i fie slugă. Coborârea în fântână, la îndemnul Spânului are, în plan simbolic, semnificaţia naşterii, a regenerării. Personajul iese din fântână Harap-Alb, rob al Spânului. Lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân, cu ajutorul calităţilor sale morale. Spânul îl sileşte pe Harap-Alb să jure că-l va asculta şi îl ba sluji până va muri, aşa că, odată ajunşi la curtea împăratului, Spânul îl supune pe personajul principal la trei probe peste care Harap-Alb trece cu brio. Trecerea probelor îl ajută pe tânar să dobândească bunătate, curaj, generozitate, prieteni (cu ajutoarele lui, în special), calităţi necesare unui împărat.Într-un conflict dintre cei doi, după demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, eliberându-l de jurământ, semn ca iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului primit de la prietenii săi, semn că a ştiut să fie un bun prieten, şi primeşte împărăţia şi pe fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod decisiv, este confirmată de nuntă şi de schimbarea statului social.Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.

„Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a- l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului, cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou.Esenţa basmului, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor.Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt- Frumos din basmele populare, model de perfecţiune fizică şi morală, dotat cu puteri supranaturale; el este umanizat prin comportament, atitudine, limbaj, personaj dinamic ce parcurge aventura iniţierii. Protagonistul traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fiind considerat astfel un bildungsroman.Aşadar, deşi basmul cult al lui Ion Creangă porneşte de la tiparul popular, păstrând tipologia personajelor, se depărtează de acesta prin stilul de a povesti, prin problematica mult mai complexă şi prin crearea unor personaje individualizate, devenind astfel memorabile.

III. 6 (Particularităţile de construcţie ale unui personaj dintr-un text narativ de Ion Creangă: Povestea lui Harap-Alb )

Ion Creangă, cel mai mare povestitor al românilor, crează o operă extrem de unitară sub raportul conţinutului şi al mijloacelor şi de aceea considerată „epopeea poporului român”, iar scriitorul – „Homer al nostru” (G. Ibrăileanu).Publicat în anul 1887 în revista „Convorbiri literare”, basmul cult„Povestea lui Harap-Alb” urmăreşte drumul iniţiatic al protagonistului şi dificultăţile inerente acestuia, din acest motiv opera putând fi considerată un bildungsroman.Personajele din basmul cult ca şi cele din basmul popular sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria binelui.Chiar dacă păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi simbolistica acestora, Creangă de îndepărtează de modelul său, prin construcţia unor personaje complexe, originale, inconfundabile. Personajul principal, Harap-Alb, ca de altfel şi celelalte este individualizat prin comportament, prin limbaj, prin nume. Reacţiile diverse, stările ce reies din diferite situaţii denotă o psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt personaje cu puteri supranaturale sau nu. Detaliul cu rol individualizator este esenţial în caracterizarea personajelor.Protagonistul basmului, Harap-Alb, nu mai este modelul de frumuşete fizică şi morală, dotat cu puteri supranaturale, din basmul popular, iar drumul său nu mai are rolul de a confirma aceste calităţi. Dimpotrivă, Creangă prezintă un personaj în formare, cu trăiri şi reacţii normale, umane, care pe măsură ce depăşeşte diferite probe, se maturizează.Prin urmare, drumul său este unul de iniţiere în tainele vieţii.Fiul cel mai mic al craiului este reprezentant al binelui. Acesta este la început timid, ruşinos, lipsit de curaj. Când tatăl său îi mustră pe fraţii lui mai mari pentru că s-au întors din drum de frica ursului, el nu are curajul să-i spună acestuia că vrea şi el să-şi încerce norocul. Reacţia sa este evidenţiată de narator prin intermediul caracterizării directe:„Fiul craiului cel mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarel cuvinte ale părintelui său.”Incapabil de a distinge esenţa de aparenţă, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna cerşetoare fără a fi atent la vorbele ei. În cele din urmă îi dă acesteia un bănuţ şi milostenia îi este răsplătită, fiindcă bătrâna femeie îl ajută să-şi îndeplinească dorinţa de a încerca să plece spre unchiul său, Verde Împărat. Bătrâna îi spune să ceară „calul, armele şi hainele” cu care tatăl său a fost mire. În momentul alegerii calului, fiul craiului se lasă din nou înşelat de aparenţe, însă animalul, ce părea bătrân şi bolnav, după ce mănâncă din jăratec, îşi arată adevăratele puteri şi îl ajută pe tânăr să treacă de proba tatălui său, aceea de a se deghiza în urs pentru a-şi pune fii la încercare. La plecarea fiului său, craiul îi dă pielea de urs acestuia şi îl îndeamnă să se ferească de Spân şi de omul roş. Trecere podului semnifică pentru mezin trecerea către o altă etapă a existenţei sale, dar şi un act de curaj, reprezentând afundarea în necunoscut.Apoi tânărul se rătăceşte în pădure, dovedind lipsa sa de experienţă („boboc în felul său la trebi de-aiste”), în plus uită de vorbele tatălui şi îl ia drept călăuză pe Spân, care îl închide pe tânăr într-o fântână şi îi cere, în schimbul vieţii lui să îşi schimbe între ei identităţile. Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb, harap însemnând rob, sclav de culoare neagră, iar întregul nume semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, deci dubla condiţie a acestuia.Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap- Alb la trei probe: aducerea „sălăţilor” din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului împreună cu nestematele şi a fetei Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici şi al calului: prima probă îi

solicită curajul, iar în a doua, pe lângă curaj în mânuirea sabiei, stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi. A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii, mai complexă şi necesită ajutoare: de la crăiasa frunicilor primeşte o aripă, de la crăiasa albinelor acelaşi lucru, şi de la cei cinci monştri ajutor pentru a trece probele Împăratului Roş şi a lua fata. Aceasta îl demască de Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. Calul îl omoară pe Spân, iar fata îl readuce la viaţă pe Harap-Alb cu ajutorul obiectelor magice. Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împarătia. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.Aşadar, în drumul său initiatic, Harap-Alb, un tânăr neexperimentat, va reuşi, datorită unor calităţi ale sale (bunătate, solidaritate, sinceritate), dar şi graţie altor personaje, semn că în viaţă omul, pentru a izbândi, trebuie să ajute şi să primească ajutor. Adevărata maturizare este cea în plan moral şi spiritual (probabil de aceea scriitorul nu oferă un portret fizic al personajului său), treapta finală fiind înplinirea prin iubire (căsătoria lui Harap-Alb cu fata împăratului Roş).Majotitatea trăsăturilor personajului reies în mod indirect, prin comportament, din relaţiile cu celelalte personaje, din limbaj, Creangă punându-şi eroul în scenă şi lăsându-l să se manifeste.În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” rămâne un basm memorabil, care, deşi porneşte de la tiparul popular îl depăşeşte prin crearea unor personaje complexe, care folosesc un limbaj savuros în scene de un comic inconfundabil.

III. 7 (Relaţiile dintre două personaje studiate într-un text narativ deIon Creangă: Povestea lui Harap-Alb )

„Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.” (G. Ibrăileanu). Citatul ilustrează şi părerile altor critici literari cu privire la opera marelui prozator român. Autorul„Amintilor din copilărie”, Ion Creangă se remarcă prin stilul său satiric, aluziv şi echivoc, prin scriitura inconfundabilă şi alte elemente de originalitate. Autor a numeroase poveşti şi povestiri, Creangă rămâne nemuritor prin basmele sale, îndeosebi prin „Povestea lui Harap-Alb”, o„sinteză a basmului românesc”, după cum remarca PompiliuConstantinescu.Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă stereotipiei care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul, „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru a moşteni împărăţia, pentru că acesta nu avea decât fete (iar fratele său trei feciori).Neascultând sfaturile tatălui, ia în drumul său în slujbă pe un Spân, care prin viclenie pune stăpânire pe feciorul de împărat şi acesta jură credinţă şi supunere şi, cu rolurile schimbate – sluga ca stăpân şi stăpânul ca slugă – sub numele de Harap-Alb (slugă albă) merg la Verde Împărat, unde falsul nepot încearcă sa scape de Harap-Alb, supunâdu-l la probe primejdioase pentru a-l pierde. Eroul le va îndeplini pe toate, Spânul va fi demascat iar Harap-Alb va lua în căsătorie pe fata împăratului Roş.Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” (oameni dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.Se utilizează triplicarea, dar Creangă supralicitează procedeul, a treia probă (aducerea fetei) conţine alte încercări impuse de Împăratul Roş şi chiar de fată.Eroul basmului, mezinul craiului, Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. El are calităti şi defecte, sugerate şi de oximoronul din numele său. Prin trecerea probelor la care este supus de Spân, răul necesar, pe parcusul călătoriei, una iniţiatică, fiul cel mic al craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat (cu simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei, capacitatea de a-şi respecta cuvântul). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou. Basmul poate fi considerat astfel un bildungsroman, roman al iniţierii.Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.„Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.

Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a- l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă). De remarcat este faptul că, deşi lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul principal trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân cu ajutorul calităţilor sale morale (bunătate, milă, curaj), dar susţinut de o serie întreagă de prieteni. Personajele se individualizează şi prin limbaj, asemănător eroilor humuleşteni din „Amintiri din copilărie”, spunându-se despre Spân că„trăieşte cu adevărat în replici”.Esenţa basmelor, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor.Prin conturarea eroilor săi Ion Creangă demonstrează talentul de creator al unor personaje originale, spontane, pline de umor, ce rămân nemuritoare în sufletele cititorilor. Se spune despre Creangă că îşi înzestrează creaţiile pur fantastice „cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească”, împrumutându-le o viaţă omenească, una ţărănească şi amestecându-i printre humuleşteni.

III. 8 (Despre personajele dintr-un basm cult studiat: Povestea lui Harap-Albde Ion Creangă).

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă unor stereotipii în care binele iese întotdeauna învingător în lupta cu răul. George Călinescu defineşte această creaţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, ştiinţă, etc.” Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea.Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul, „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru a moşteni împărăţia.Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” (oameni dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.Chiar dacă păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi simbolistica acestora, Creangă de îndepărtează de modelul său, prin construcţia unor personaje complexe, originale, inconfundabile. Personajul principal, Harap-Alb, ca de altfel şi celelalte este individualizat prin comportament, prin limbaj, prin nume. Reacţiile diverse, stările ce reies din diferite situaţii denotă o psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt personaje cu puteri supranaturale sau nu.Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri exceţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale (valori etice, mila, bunătatea, generozitatea) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul diactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a-păr şi vei crede celor supriţi şi necăjiţi şi asupriţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţiere), între starea de inocenţă (negru) şi„învierea” spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor) şi se confruntă cu răufăcătorul, personajul antagonist, Spânul care are şi funcţia de trimiţător. Acesta nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este un„rău necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac oamenii să prindă la minte”. Nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.Personajele îndeplinesc deci, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii, ca şi în basmul popular, dar sunt invidualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj. Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă.

Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul, etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde calităţi precum bunătatea şi prietenia. Aceste personaje fantastice sunt creaţii originale ale lui Creangă, fiind individualizate în manieră clasică, printr-o trăsătură fizică sau morală dominantă. Portretele lor hiperbolizate sunt realizate cu ajutorul augmentativelor şi al diminutivelor utilizate cu sens contrar: Gerilă era o „dihanie de om” care îngheţa totul cu „buzoaiele” lui; Flămânzilă era o „namilă de om” şi „un sac fără fund”; Setilă reprezenta o „arătare de om” care avea„un grozav burdahan şi un nesăţios gâtlej” (epitete hiperbolice); Ochilă este comparat cu un ciclop privind prin „ochiul mare cât o sită şi arătând frumuşel bot chilimbot”. Eroii par coborâţi din opera lui Rabelais „Gargantua şi Pantagruel”, formând un alai plin de vivacitate şi umor. Victoria lui Harap-Alb şi a tovarăşilor lui nu este una solitară, ci reprezintă biruinţa fraternităţi spirituale asupra individualismului omenesc.Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, iar Sfânta Duminică este înţeleaptă. Personajele se individualizează prin limbaj: „Spânul trăieşte cu adevărat în replici [...] Foarte vii sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. [...] Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viaţă”.Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt- Frumos din basmele populare, căci evoluţia sa reflectă concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul este un „om de soi bun”, care traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împarat, basmul putând fi astfel considerat un bildungsroman.Concluzia poate fi reprezentată în mod elocvent de către afirmaţia criticului Geoge Călinescu: „basmul cult este [...] o oglindire a vieţii în moduri fabuloase [...]. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale [...]. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm”.