Grupul verbal

Grupul verbal (GV) reprezinta o parte componenta a enuntului, organizata in

jurul unui centru verbal (la un mod personal sau nepersonal: infinitive, gerunziu,

participiu si supin) si alcatuita din verbul-centru, si toti constituentii legati sintactic de

acesta, adica acei termini care prezinta o posibilitate combinatorie ai acelui verb-

centru.

Componenta grupului verbal. Diferente de interpretare.

O prima diferenta de interpretare priveste includerea sau din contra, neincluderea

adjunctilor (determinanti sintactici facultativi). O prima interpretare concepe grupul

verbal ca fiind format din verbul-centru si complementele sale, Astfel, GV acopera

numai grupul legat de verbul-centru prin reguli de regim (de subcategorizare) ale

verbului, deci grupul a carui coeziune se realizeaza sintactic, prin restrictiile de forma

(de caz, de prepozitie) ale centrului, semantic, prin restrictiile de rol tematic impuse

complementelor, iar lexical, prin restrictiile selectionate.

Alte puncte de vedere considera ca GV are o componenta

largita, incluzand astfel Grupul Circumstantial adica subordonatii

facultative. Acestia intra in relatie sintactica si semantica cu centrul-

verbal, dar nu sunt ceruti de semantica si sintaxa matriciala a acestuia,

fiind, din punct de vedere sintactic, omisibili.

A doua deosebire de interpretare priveste statutul ierarhic al subiectului, cuprins sau

nu in componenta GV.Potrivit gramaticii limbii romane, subiectul se aseaza la acelasi

nivel ierarhic cu verbul, fiind interpretat ca a doua "parte principala" din organizarea

propozitiei.Alte puncte de vedere considera subiectul drept complement al verbului,

uneori cu specificarea de a fi un complement de tip special caruia verbul ii impune,

restrictii de caz si de rol thematic, restrictii in masura sa justifice atragerea subiectului

sub dominanta GV.Intre cele doua solutii, se situeaza acea a interpretarii subiectului

drept complement, dar un complement "extern" cerut nu numai de verb, ci

compositional, de grupul [ Verb + Complemente ].

In noua gramatica a Academiei, se prefera includerea circumstantialelor legate de

process in componenta grupului verbal, adoptandu-se solutia teoretica a celor doua

nivele ierarhice de organizare a grupului.Aceasta includere se bazeaza pe relatii

1

semantico-sintactice intre verb si aceste circumstantiale, ca si a afinitati intre tipul

semantic de verb si tipul de circumstantial.

In ceea ce priveste subiectul se adopta solutia interpretarii acestuia ca un complement

de tip special, dependent, sub multe aspecte, de verb, dar impunand el insusi restrictii

acestuia si avand calitatea de "complement extern."

In conditiile unui centru de grup realizat prin verb la mod personal grupul verbal

poate coincide cu un enunt constituit dintr-o unica propozitie.Aceasta suprapunere

posibila accidental si la alte grupuri sintactice ( grupul nominal: Ce carte frumoasa ! ,

grupul adverbial: Afara din casa ! , grupul prepositional: Pe cai ! ) , apare in mod

curent si prototipic la grupul verbal, ca efect al trasaturilor gramaticale si pragmatice

ale centrului de GV care, fata de alte clase lexico-gramaticale, se distinge prin

capacitatea de a fi purtator al marcilor de predicativitate.

Cand apar consecutiv doua sau trei grupuri verbale, fiecare organizat in jurul

unui verb la mod personal, iar intre grupuri se stabileste o relatie de coordonare,

grupurile verbale se constituie intr-un enunt bi- sau multipropozitional.Toate valentele

unui verb-centru se actualizeaza in limitele unui singur grup verbal, nici una dintre

valente neinterferand cu valente ale celuilalt centru. Dincolo de limitele unui grup

verbal nu pot aparea decat relatii de tip anaphoric.Cand subiectul sau unul dintre

complementele prototipice ale grupului se realizeaza propozitional, grupul verbal

matrice incorporeaza, intr-o pozitie ierarhic inferioara, alt grup verbal.

Daca centrul grupului este la un mod nepersonal, grupul in ansamblu devine sintactic

dependent, integrandu-se ca grup subordonat, in componenta altui grup.Se include

adesea in componenta unui grup verbal unde ocupa pozitia de subiect, de complement

sau de circumstantial, dar se poate integra sintactic si in componenta unui grup

adjectival, a unui grup nominal si, mai rar, a unui grup adverbial sau grup

prepositional.Lipsite de capacitate predicativa, grupurile verbale organizate in jurul

unor asemenea forme nu se pot constitui in enunturi; exceptie grupurile infinitivale,

care, cu totul izolat, in anumite situatii de comunicare, se pot constitui in enunturi

imperative.

Componenta si relatiile din structura grupului verbal

Grupul poate primi extinderi diferite, de la grupul monomembru, limitat la un singur

component, cel al verbului "nud" ( fara subordonati ), la grupul plurimembru, cu

dimensiuni diferite dupa cum verbul – centru se asociaza numai cu subiectul, numai

cu complementul/complementele, cu subiectul si un complement sau doua

2

complemente, cu subiectul, complementul si adjunctii circumstantiale.In esenta,

extinderea grupului difera:

)A (dupa trasaturile de subcategorizare ( de regim) ale verbului – centru care, in

functie de particularitatile semantico – sintactice, isi atrage complementele

determinandu-le ca numar si ca forma.

)B (dupa forma de diateza din paradigma verbului – centru, care, in functie de

utilizarea lui la forma activa, pasiva sau impersonala, poate reorganiza sintactic diferit

selectia complementelor, disponibilitatile de constructie si extinderea grupului.

)C (dupa forma din paradigma flexionara a verbului – centru, care, trecand de la un

mod personal la o forma verbala nepersonala (infinitiv,gerunziu,supin,participiu),

antreneaza modificari substantiale privind extinderea si forma grupului.Formele

nepersonale limiteaza in raport cu modurile personale, posibilitatile de constructie ale

centrului si, implicit, extinderea grupului, limitarile fiind mi mari sau mai mici in

functie de natura formelor nepersonale.

)D (dupa actualizarea tuturor disponibilitatilor combinatorii ale verbului – centru sau

numai a unora dintre ele.Circumstantialele au cele mai mari posibilitati de o misiune,

ele sunt determinari sintactic facultative.Prezenta sau absenta acestora este dictate de

ratiuni semantico – pragmatice ( de specificare a circumstantelor desfasurarii

procesului ), discursive ( de ancorare situationala a procesului ) si stilistice ( de

insistenta asupra unei circumstante ).Complementele sunt determinari obligatorii,

cerute de semantica si sintaxa verbului – centru, acestea permit in cea mai mica

masura omisibilitatea.Daca un complement este totusi suprimabil, acest proces este

dictat de ratiuni sintactico – semantice matriciale, unele centre verbale acceptand

omisiunea unui complement, deci folosirea "absoluta", iar altele nu.

)E (dupa utilizarea unui grup prototipic sau a unui grup reorganizat sintactic,

reorganizare avand drept efect amalgamarea a doua grupuri si, implicit modificarea

trasaturilor combinatorii ale primului centru.

Determinarile obligatorii (complementele)

Coeziunea structurilor [Verb + Complement] are o latura semantica, una sintactico-

referentiala, o latura strict sintactica si una lexico-selectionala.

a) Coeziunea semantica este efectul constrangerilor de rol tematic impuse de verb

complementelor si subiectului, verbul, prin trasaturile lui semantic matriciale,

determina tiparul de structurare semantica a propozitiei.

3

b) Coeziunea sintactica este asigurata, in primul rand, prin restrictiile de forma (de caz

si de prepozitie) impuse de centrul verbal si, numai in cazul subiectului, prin restrictii

formale bilaterale, subiectul inducand verbului, cand conditiile gramaticale permit,

restrictii de acord. Restrictiile de forma impuse complementelor nu sunt altceva decat

marci de actanta, marci avand rolul, pe de o parte, de a lega complementele de verb,

iar pe de alta, de a diferentia complementele intre ele.

Marcile de actanta variaza: (a) de la un verb la altul; (b) de la un complement la altul;

(c) de la modul de realizare a aceluiasi complement la altul.

c) Coeziunea sintactico-referentiala este asigurata, in cazul unora dintre complemente,

cel direct sic el indirect, si prin dublare.

Dublarea are ca rol sintactic marcarea neechivoca a unui complement (de exemplu,

rolul dublarii ca singurul mod de a distinge, in anumite contexte, complementul direct

de subiect: Tara o canta poetul, Noutatea o constituie interpretarea; rolul dublarii de a

diferentia complementul indirect realizat cu la de cel prepositional: La toti le dam

aceleasi sanse.)

Dublarea mai are si alte functii, indicand in cazul complementului direct,

individualizarea nominalului-complement (Cartea a citit-o intr-o noapte =

complemente individualizate) dar Carti citeste numai noaptea = complemente

neindividualizate.(

Dublarea are si rol coeziv, legand verbul de complement, caci, prin intermediul

cliticelor atasate verbului, se transfera asupra verbului informatii gramaticale ale celor

doua complemente. Cliticele cuprind informatii de subcategorizare:

-un complement sau doua complemente (El mi-a daruit-o)

-un complement direct sau unul indirect (Il doare vs Imi convine)

-coreferinta actantilor subiect si complement direct sau indirect ( Ion se apara. vs Ion

isi impune ceva.)

-coreferinta numai a unuia dintre actanti cu subiectul ( Ion si-o doreste foarte mult. vs

Ion mi se lauda.)

d) Coeziunea lexico-selectionala, dirijata de centrul verbal prin restrictiile lexicale /

selectionale impuse subiectului si complementelor, explica incompatibilitati si

compatibilitati selectionale din interiorul grupului de tipul: Elevul / Copilul /

Profesorul citeste lectia., dar *Peretele / *Fereastra / *Podul / *Ogorul citeste lectia

sau: Copilul / Elevul / Profesorul citeste *fereastra. / *calul. / *iarba. / *pantoful.

4

5