UNIVERSITATEA AL. I. CUZA

FACULTATEA DE ISTORIE

Apogeul istoriografiei române: Gheorghe I. Brătianu - concepția istorică

Realizator: Rotar Adrian-Constantin, Facultatea de Istorie, Anul I, grupa D.

Iași – 2013

1

Pompiliu Teodor, Istorici români și probleme istorice, Ed. Fundația culturală ,, cele trei crișuri”, Oradea, 1993.

Gheorghe I. Brătianu, pe drumul deschis de Nicolae Iorga, a cultivat, cu o rară

distincție, istoria universală. El a venit cu sugestii menite să modifice viziunea tradițională

(occidento-centrică) a istoriei universale. Într-o perioadă care era dominată de spiritul de

inovație metodologică în domeniul istoriografiei, Brătianu îmbrățișează demersurile

comparatiste. La congresul de la Oslo, din 1928, istoricul român, se regăsește în pledoaria lui

Marc Bloch în favoarea comparatismului istoric.

Asemenea lui Nicolae Iorga, a stăpânit, cu aceeași autoritate, istoria evului mediu

occidental, istoria bizantină și istoria romanilor în epoca de mijloc. Fiind specialist in evul

mediu, a deschis istoriei poporului nostru noi posibilități de înțelegere. Studiile sale dedicate

întemeierii statelor medievale, regimului de stări, reformismului si formării unității românești

poartă amprenta formației sale de universalist.

Istoricul medievist a cercetat comerțul italian în zona Mării Negre și studiile

bizantine, unde a abordat idei inovatoare care făceau din opera sa o adevărată creație de

restituire a dialogului Orient-Occident. Format în ambianța istoriografiei din preajma

reîntregirii neamului, în care domina personalitatea tutelară a lui Nicolae Iorga, tânărul istoric

a reținut din ideile maestrului aspirația europeană a civilizației românești.

Anii de formare a istoricului sunt marcați de amprenta unei strălucite perioade din

istoriografia națională. Este momentul când, prin Nicolae Iorga, studiile istorice române se

fixează la nivelul istoriografiei universale. Lucrările lui Iorga dedicate cruciadei, imperiului

bizantin sau imperiului otoman si contribuțiile lui A. D. Xenopol la teoria istoriei au integrat

substanțial istoriografia română marilor direcții de cercetare.

Trecânduși al doilea doctorat la Paris, în prelungirea mai vechilor sale cercetări,

dedicate comerțului genovez, istoricul, care datorează enorm istoriografiei franceze, era de

acum un nume în istoriografia europeană.

Istoricul ieșean realizează o sinteză între tradițiile istoriografice românești,

reprezentate cu deosebire de Iorga, și valorile istoriografiei europene : ,, E aproape de prisos

să amintim ce însemnătate are pentru trecutul nostru cunoașterea acestor perioade ale istoriei

universale. Doar în mileniul ,, Evului Mediu” s-au așezat temeliile dezvoltării noastre ca

neam, pe teritoriul ce-l locuim astăzi. Nesiguranța și întunericul ce învăluie aceste începuturi

ne îndeamnă la cercetări cât mai harnice, lipsa documentelor interne ne silește a privi din

2

afară, din granițele unor vecini mai fericiți.” Aici Gh. I. Brătianu încearcă să determine mai

exact dialogul civilizației românești cu civilizația occidentală. Investigarea comerțului

genovez la Dunăre la sfârșitul secolului al XIII-lea, precumși a istoriei Vicinei atestă legătura

ce s-a stabilit de pe atunci între fascinantul subiect de istorie universală și istoria evului mediu

începător la români, din preajma întemeierii statelor medievale.

Pentru Gheorghe I. Brătianu, evul mediu era o verigă ,,în lanțul continuu al

evoluției noastre. Evul mediu nu e noaptea ce se lasă greu peste apusul de soare al culturii

greso-romane. Lumea veche iese mai degrabă din arenă, decât se prăbușește. Împărăția lui

Hristos a înlocuit pe aceea a lui Caesar”.

Istoricul medievist accentuiază rolul Islamului și al semințiilor turanice la structura

civilizației medievale. ,, Când mongolii lui Gingis-Han au trecut în goana cailor peste

popoarele lumii asiatice, când de la Marea Neagră la țărmul Oceanului Pacific totul s-a plecat

în fața împăratului atotputernic al hoardelor, s-a deschis calea negustorilor și misionarilor

apusului spre China depărtată și spre minunile din povești ale Indiilor.” Aceasta fiind o

pledoarie menită să argumenteze rolul lumii răsăritene în evoluția evului mediu.

Ca istorie universală a căutat formele de civilizație care au colaborat la

cristalizarea statală a românilor. Istoricul publică un studiu despre comerțul genovez la

Dunăre la sfârșitul secolului al XIII-lea. Apoi publică o lucrare despre Vicina, nu fără legătură

cu istoria românilor. Așadar cercetarea zonei Mării Negre, din unghiul unor izvoare externe a

proiectat fascicole de lumină asupra cristalizării românești statale. Studiile sale conduc spre

ideea rolului Mării Negre în istoria europeană, pe care o va surprinde mai târziu în

formula ,,Marea Neagră placă turnantă a traficului internațional la sfârșitul evului mediu.”

Putem spune că această contribuție a spațiului românesc la istoria europeană este laitmotivul

întregii sale activități istoriografice.

Un număr în creștere de istorici, confruntați cu viziunea încă puternică a

pozitivismului, înregistrează sentimentul inadecvării istoriei la pulsurile vieții. În istoriografia

franceză, întemeietorii ,,Analelor” (Lucien Febvre și Marc Bloch) au încercat să răspundă

printr-o pledoarie în favoarea istoriei deschise nevoii de spirit contemporan. Noua direcție

inaugurată, cu pledoaria ei pentru interdisciplinaritate, accentuează necesitatea dialogului

contemporaneitate- trecut.

Pentru profesorul de la Iași, noua orientare, promovată de ,,Anale”, i-a întărit mai

vechi convingeri, exprimate încă la începutul carierei universitare. Scriind despre efectul

războiului mondial asupra evoluției scrisului istoric, Gh. I. Brătianu amintea de pe atunci

schimbarea perspectivei istorice: ,, războiul se prăbuși ca un trăznet din senin. Punctul de

3

vedere s-a schimbat cu desăvârșire, însăși perspectiva istorică nu mai e aceeași. Din

mormântul vremurilor apuse, răscoala, foametea, molima au răsărit din nou printre oameni”.

Atașat funsamental apărării integrității teritoriale a României, pe măsură ce cursul

amenintărilor din viața internațională se precipită, dezvoltă o vastă problematică de istorie

modernă și contemporană în care transpare neliniștea pentru soarta tării. Din unghiul istoriei

universale pe care o cultiva, Brătianu discută despre: acțiunea militară a României din 1919,

politica externă a lui Carol I sau despre frontierele istorice ale Moldovei.

Medievistul aduce în preocupările de istorie modernă și contemporană românească

înțelegerea universală a fenomenului național, alături de ideea dialogului dintre epocile

istorice. Brătianu se dovedește receptiv și angajat, potrivit concepțiilor credințelor politice ale

epocii traversate, idealurilor naționale, ideii independenței și integrității statului român.

Într-o vreme în care granițele tării erau amenințate de un agresiv iredentism,

istoricul răspunde cu lucrarea ,,O enigmă și un miracol istoric: poporul român”. În această

lucrare, sistematic și pe baza rezultatelor la care ajunsese cercetarea istorică, a oferit o viziune

științifică a originilor și permanenței românilor în spațiul etnogenezei. Brătianu conferă

subiectlui o tratare din perspectiva istoriei europene, căutând explicații în concordanță cu

caracteristicile generale ale istoriei continentale.

Unitatea istorică a neamului a constituit, în opera lui Brătianu, o idee centrală. În

această direcție a publicat lucrarea ,,Originile și formarea unității române”. În această lucrare

a încercat să răspundă istoriografiilor partizane, prin argumente valide, că statul național

român a fost rezultatul veacurilor de istorie: ,,pentru închegarea unei conștiințe, nu ajunge

numai truda predicatorilor, cărturarilor sau a poeților. Trebuie și fapta. Și în analele trecutului

nostru Mihai Viteazul a adus fapte.”

Adâncind analiza lui Nicolae Iorga despre reformele mavrocordaților, Gh. I.

Brătianu a statornicit caracterul european al procesului de modernizare a structurilor societății

Principatelor. De la viziunea istoricului au pornit noile interpretări care au modificat

substanțial concepția despre secolul fanariot.

Paralel, redactează reprezentativele sale contribuții despre regimul de stări în Țătile

române. Proiectează o perspectivă nouă asupra istoriei țărilor noastre în epoca feudală în

lucrarea intitulată : ,, Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele române”. Propunând

o metodă de lucru comparatistă, incursiuni în istoria Serbiei și Bulgariei, istoricul a năzuit

care această cale să ajungă la arhietipul bizantin. Toate studiile consacrate regimului de stări

reprezintă o vastă operă de istorie comparată într-un domeniu în care istoriografia generală nu

a încorporat în demersurile și concluziile ei mai cu seamă fenomenul românesc.

4

Lucrarea ,,Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” reprezintă fără

îndoială, una din cele mai strălucite pagini scrise de istoric, fascinantă prin problematica ei de

respirație universală. Credincios ideii exprimate în teza de doctorat, despre rosturile mediului

geografic în evoluția umanității, pornind de la ideea Mării Negre ca răspântie a drumurilor

Europei și Asiei.

Concluzionând, Gheorghe I. Brătianu a început cu cercetări de istorie medievală

românească în spirit comparatist și a continuat să lărgească sfera investigațiilor în spațiul

Europei orientale și Sud-Estice, la legăturile cu comerțul genovez în zona Mării Negre. Prin

acest lucru a reușit să integreze istoria românilor în mediul general european. Numai prin

rapoarte și contextul istoriografic general putem să distingem la Brătianu analogii și

sincronisme cu istoria universală și totodată originalitatea gândirii unui istoric ce s-a învecinat

în demersurile sale cu spirite ale istoriografiei timpului său, de la Henri Berr, Ferdinand Lot și

Henri Pirenne la Marc Bloch și Lucien Febvre. 

5