Gestiunea Activelor Si Pasivelor Circulante

Finanţele întreprinderii

CAP. 3 GESTIUNEA ACTIVELOR ŞI PASIVELOR CIRCULANTE

3.1. Conţinutul activelor circulante

În structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă

rolul de obiect asupra căruia se realizează acţiunea de prelucrare şi

transformare specifică unităţii în cauză. Stocurile de mijloace circulante

înglobează materii prime şi materiale aflate în diferite faze ale prelucrării.

Valoarea adusă din afara unităţii sub formă de materii prime, materiale,

combustibili se completează cu cea conservată prin procesele de transformare,

devenind active circulante de tipul producţiei neterminate, produselor finite şi

semifabricatelor destinate vânzării.

În activul bilanţului, activele circulante se află şi sub formă de

creanţe asupra clienţilor şi debitorilor.

Aşadar, odată cu vânzarea produselor finite, elementele de active

circulante nu dispar, valoarea lor transformându-se în creanţe, până la

încasarea contravalorii sub formă de bani.

Prin urmare, în conceptul de active circulante se includ, pe lângă

stocurile de bunuri materiale, mijloacele în decontare (creanţele), precum şi

disponibilităţile băneşti din casă sau de la bancă.

La fel ca şi mijloacele fixe, activele circulante intră în structura de

producţie, în urma unui proces de consum. În procesul de producţie,

elementele de active circulante îşi transferă o mare parte din valoare

(potenţialul economic) conservată anterior în produs, iar altă parte se pierde

prin risipă, degradare, rebuturi, furt etc.

1

Gestiunea activelor şi pasivelor circulante

Consumul are rolul de refacere a elementului respectiv la nivelul

iniţial, precum şi de dezvoltare, dacă semnalele de la procesul de producţie

viitor, aduc acest mesaj.

Structura internă a activelor circulante depinde de profilul unităţii,

de tehnologia de fabricaţie, de organizarea generală a întreprinderii, precum şi

de progresul tehnic din economie. Volumul total al activelor circulante este

dependent de cantitatea de produse comandate, de capacitatea de schimb,

consumul specific pe unitatea de produs, precum şi de timpul de imobilizare în

toate fazele activităţii economice.

În mod concret, activele circulante înglobează valoarea cedată de

celelalte elemente ale structurii interne a întreprinderii: personal, active fixe,

informaţie, mediu. Prin urmare, activele circulante dobândesc o importanţă

deosebită în structura internă a întreprinderii.

Pentru evidenţierea formelor pe care le îmbracă activele circulante,

vom structura ciclul de exploatare (respectiv activitatea economică specifică

procesului de producţie) în patru etape1, incluzând şi părţi ale procesului de

schimb, după cum se observă în Figura nr. 1

Figura nr. 1 Structura activelor circulante pe faze ale ciclului de

exploatare

Aprovizionare Producţie Desfacere Realizare

Bani producţie produse finite creanţe asupra

1 Bran, P. – Finanţele întreprinderii; editura Economică; Bucureşti; 1997; p.137

2


materii prime

materiale

combustibili

obiecte de inventar,

echipamente

piese deschimb

scule, dispozitive,

verificatoare (SDV)

neterminată / în

curs de execuţie

cheltuieli

anticipate

semifabricate

destinate vânzării

clienţilor

bani

Corespunzător fazelor ciclului de exploatare se poate realiza

clasificare activelor circulante (AC), prezentată schematic în Figura nr. 2.

3.2. Finanţarea ciclului de exploatare

3

AC în faza desfacerii

Clasificarea activelor

circulante(AC)

după fazele ciclului de exploatare

după formă

după sursa de finanţare

AC în faza producţie

AC în formă materială

AC în formă bănescă

AC în faza realizării

AC finanţate din capitaluri

împrumutate

AC finanţate dinfonduri proprii

Figura nr. 2

AC în faza aprovizionării


Decizia de finanţare a ciclului de exploatare urmăreşte asigurarea

echilibrului financiar dintre nevoia de finanţare a activelor circulante şi sursele

mobilizate în acest scop.

Finanţarea ciclului de exploatare se realizează din următoarele

surse: surse proprii, surse atrase, surse împrumutate

3.2.1 Finanţarea activelor circulante din surse proprii

În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicităţii

vânzărilor, este necesară înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor. Astfel,

apare o nevoie permanentă de capital. În acest context, se pune problema

existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor permanente.

Această sursă este fondul de rulment.

Stabilirea politicii fondului de rulment (a capitalului de lucru)

implică găsirea răspunsului la două întrebări2 principale:

1.Cât de mult trebuie să investim în fiecare categorie de active

curente?

2.Cum ar trebui să se finanţeze aceste investiţii?

Două dintre tipurile majore de pasive circulante – creditul

comercial şi obligaţiile curente (salarii) sunt convenabile, flexibile şi ieftine

pentru întreprindere. Practic toate firmele, chiar şi cele mai conservatoare, vor

avea pasive curente înregistrate în bilanţul contabil. Tot astfel, până şi cele mai

conservatoare firme vor utiliza creditul pe termen scurt, atunci când au

temporar nevoie de fonduri, cu condiţia ca echipa managerială să fie sigură că

vor exista fonduri pentru onorarea datoriei la scadenţă.2 Halpern, P. ş.a. – Finanţe manageriale; editura Economică; Bucureşti; 1998; p. 216

4


Managementul fondului de rulment este important, mai ales pentru

firmele mici. Deşi firmele mici pot să facă investiţii minime în active fixe (prin

închirierea acestora, prin contracte de leasing pentru spaţii de producţie şi

utilaje), ele nu pot evita contul curent, efectele comerciale de primit sau

stocurile. Mai mult, deoarece firmele mici au acces limitat la pieţele de capital

pe termen lung, ele trebuie, în mod necesar, să se bazeze pe creditul comercial

şi împrumuturile bancare pe termen scurt. Amândouă aceste tipuri de credit

afectează valoarea capitalului de lucru, în vederea supravieţuirii întreprinderii

şi evitării falimentului.

Fondul de rulment reprezintă surplusul de resurse permanente

degajat din finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea

echilibrului financiar al ciclului de exploatare şi al trezoreriei. Surplusul

reprezintă o marjă de siguranţă pentru activitatea de exploatare, care

beneficiază de o sursă sigură de capital mobilizat pe termen lung şi pentru care

nu există preocuparea de a fi reînnoită3. Fondul de rulment se poate reprezenta

grafic ca în Figura nr. 3:

Cp=capital

propriu

3 Vintilă, G. – op. cit.; p. 325

5

Activ Bilanţ Pasiv

Active imobilizate Capital permanent (Ai)

(CP)

Active circulante (Ac) Resurse de trezorerie

(Rt)

FRP FRS

FRN

FRN = CP – Ai

FRN = Ac – Rt

FRN = FRP + FRSFRP = Cp – Ai

FRS = FRN – FRP = CP - Ai – Cp + Ai = CP – Cp

FRPFRS FRN

Figura nr. 3


Prin conţinutul său, fondul de rulment reprezintă o parte a deciziei financiare

privind activele circulante; el conţine partea de cheltuieli sub formă de active

circulante şi partea de venituri financiare, în calitate de componente ale

capitalului permanent,

3.2.2. Finanţarea activelor circulante din surse atrase

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare

parte, pe sursele atrase temporar de la terţi, în intervalul cuprins între

momentul constituirii datoriilor (intrarea şi recepţia materialelor, prestarea

manoperei, înregistrarea impozitelor etc) şi cel al scadenţei plăţii. În practică,

se urmăreşte realizarea echilibrului între durata de lichiditate a activelor

circulante şi durata de scadenţă a pasivelor circulante (furnizori, avansuri şi

aconturi primite de la clienţi, datorii faţă de personal, stat şi asigurări sociale).

O gestiune eficientă a pasivelor circulante poate fi considerată cea

care realizează un volum al decalajelor de plăţi favorabile, superior decalajelor

de încasări; explicaţia unei asemenea stări de fapt constă în aceea că, datoriile

întreprinderii către terţi reprezintă până la scadenţa lor, surse de capital atrase

6


în mod gratuit. La rândul lor, decalajele de încasări reprezintă capitaluri interne

atrase în mod gratuit de către clienţi şi, prin urmare, sunt nefavorabile

întreprinderii.

Întrucât datoriile întreprinderii au un caracter neoneros, trezorierul

întreprinderii este tentat să crească, atât mărimea lor, cât şi intervalul cuprins

între apariţia şi plata acestora. Având în vedere că depăşirea termenelor4 legale

de plată, privind obligaţiile fiscale, este însoţită de amenzi şi penalităţi

semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne datoriile către furnizori.

Cum amenzile şi penalităţile de la furnizori sunt nesemnificative,

în economia ţării noastre s-a ajuns la un volum impresionant de arierate.

Agenţii economici români au o poziţie favorabilă întârzierilor de plăţi şi

nefavorabilă faţă de încasări, ca urmare a resurselor financiare limitate. Pe

ansamblu, efectele decalajelor de încasări şi plăţi se vor materializa în

încetinirea rotaţiei capitalurilor întreprinderii, cu impact negativ asupra

rentabilităţii acestora.

Din desfăşurarea ciclului de exploatare rezultă următoarele

consecinţe financiare:

întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor (credite

- furnizor), ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare din afară;

din momentul cumpărării materiilor prime şi până în momentul

vânzării produselor finite, întreprinderea blochează o parte din capitalul său în

stocuri (materii prime, materiale, producţie neterminată etc) create în fazele


7


ciclului de exploatare; astfel, apare cel mai important necesar de finanţare a

activelor de exploatare;

întreprinderea se află deseori în situaţia de a acorda amânări la

plată clienţilor (credite - clienţi), astfel că trebuie să finanţeze şi aceste sume

aflate în curs de încasare.

Prin urmare, ciclul de exploatare determină o imobilizare de capital

pentru finanţarea stocurilor necesare desfăşurării activităţii şi acoperirea

financiară a datoriilor clienţilor până la plata lor. Necesarul financiar al

exploatării reprezintă diferenţa dintre capitalul imobilizat în stocuri şi formarea

creanţelor clienţilor şi asimilatelor acestora, pe de o parte şi, finanţarea

înglobată în datoriile către furnizori şi asimilatele acestora, pe de altă parte.

Necesarul financiar al exploatării se mai numeşte necesar de fond

de rulment (NFR) şi se poate determina, utilizând o relaţie simplificată, astfel:

NFR = Ae - Pe = (Stocuri + Clienţi) - Furnizori

în care : Ae = active de exploatare; Pe = pasive de exploatare

Pentru dimensionarea exactă a surselor de finanţare a activelor

circulante, este necesară şi calcularea pasivelor de exploatare, referitoare la

datoriile faţă de furnizori, faţă de salariaţi, faţă de bugetul de stat şi bugetul

asigurărilor sociale. Aceste surse provin din decalajul de timp ce apare între

momentul în care se nasc datoriile şi până în cel al lichidării lor, astfel:

- în cazul aprovizionării de la furnizori, apare un decalaj de timp

între data recepţiei şi cea a plăţii materialelor, timp în care cumpărătorul

foloseşte echivalentul valoric al acestora;

- în cazul salariilor şi altor drepturi cuvenite personalului, apare un

decalaj între data formării drepturilor de personal şi cea a plăţilor;

8


- sumele datorate bugetului statului şi bugetului asigurărilor sociale

– conform legislaţiei în vigoare – se folosesc de agentul economic pentru

finanţarea ciclului de exploatare, de la data formării şi până la cea a plăţii;

- o serie de rezerve constituite pentru finanţarea reparaţiilor

capitale sau pentru plata concediilor de odihnă, se folosesc pentru finanţarea

ciclului de exploatare, din momentul constituirii până în momentul plăţii.

Aceste resurse sunt cunoscute în practica financiară sub denumirea

de resurse atrase / pasive de exploatare.

3.2.3. Finanţarea activelor circulante din surse împrumutate

Ĩn cazul ĩn care sursele proprii şi atrase sunt insuficiente pentru

finanţarea stocurilor şi cheltuielilor de exploatare, întreprinderea poate apela la

credite bancare pe termen scurt (credite de trezorerie sau credite comerciale).

Creditele de trezorerie5 se acordă întreprinderilor de către băncile

comerciale, în limita unui plafon convenit anterior. Necesarul creditelor de

trezorerie (NCT) se stabileşte trimestrial, în cadrul Planului de trezorerie; el se

calculează ca diferenţă între soldul stocurilor şi cheltuielilor (N), pe de o parte

şi totalul resurselor proprii, atrase şi încasărilor (R), pe de altă parte.

Comparând nevoia de capitaluri circulante (N) cu resursele (R) de

capitaluri circulante, rezultă două situaţii:

a) deficit de trezorerie, când N > R;

b) excedent de trezorerie, când N < R.


9


● Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea de noi

credite (dacă plafonul aprobat de bancă permite) în trimestrul respectiv, peste

nivelul celor aflate în sold în trimestrul anterior.

● Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care se

vor rambursa în trimestrul următor. Dacă excedentul de trezorerie este superior

faţă de creditele anterior angajate, atunci diferenţa sa va plasa eficient pe piaţă

În situaţia în care banca nu mai acordă credite de trezorerie (ca

urmare a depăşirii plafonului), pentru acoperirea deficitului de trezorerie,

întreprinderea poate mobiliza alte surse cum sunt creditele comerciale.

Creditul comercial, denumit şi credit reciproc între întreprinderi,

are două semnificaţii diferite: credit – clienţi sau creanţe – clienţi şi credit –

furnizor.

Creditul - clienţi reprezintă amânările de plată consimţite de

furnizorul de mărfuri sau prestatorul de servicii în favoarea partenerilor de

afaceri. Creditul – furnizor reprezintă obligaţiile de plată ce apar pentru o

întreprindere la care data primirii mărfurilor sau recepţionării serviciilor

devansează termenul de plată.

Orice întreprindere poate avea, concomitent, atât creanţe asupra

unor clienţi, contabilizate în activul bilanţului, cât şi credite primite de la

diverşi furnizori, contabilizate în pasivul bilanţului. În acelaşi timp, există o

corespondenţă contabilă perfectă între aceste conturi: o creanţă – client sau un

drept de creanţă pentru o întreprindere echivalează cu o obligaţie de plată sau

un credit – furnizor pentru întreprinderea corespondentă şi invers.

Relaţiile dintre partenerii de contract prin care unul devine creditor

(creanţier), iar celălalt debitor (datornic) au la bază fluxurile reale de mărfuri şi

servicii, dar se concretizează numai ca urmare a sistemului de plăţi convenit.

10


Aşadar, situaţiile de creditor / debitor nu apar întâmplător, ca un act unilateral

de voinţă al clientului, care în mod abuziv sau fortuit doreşte să întârzie plata

către furnizor. De regulă, aceste situaţii decurg din contractul economic

încheiat între părţi, unde, printre alte clauze, se prevede şi numărul de zile-

întârziere de care poate beneficia clientul, din momentul primirii mărfurilor,

până la efectuarea plăţii.

3.2.3.1 Gestiunea creditului – clienţi

Creditul – client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care

încetineşte viteza de rotaţie a fondurilor şi micşorează lichiditatea financiară.

Efectele nefavorabile resimţite de întreprinderile care au acordat credite

clienţilor proprii, nu pot fi înlăturate prin sistarea radicală a acestora, deoarece

ar fi prejudiciată realizarea cifrei de afaceri.

Deşi nu toţi clienţii pot plăti cash, nu înseamnă că nu au capacitate

de plată sau că nu dispun de solvabilitate. În dorinţa extinderii cifrei de afaceri,

întreprinderile sunt nevoite să vândă şi pe credit pe termen scurt, partenerilor

de contract. Aceasta a devenit o practică generalizată în ţările cu economie de

piaţă, existând chiar şi luptă de concurenţă între întreprinderi, pe linia acordării

unor facilităţi de plată propriilor clienţi.

În aceste condiţii, gestiunea creditului – client constă în luarea de

măsuri care să permită minimizarea sumei creditului şi costurilor legate de

plata efectivă, precum şi limitarea riscului de nerecuperare a creditului.

11


Minimizarea creditului – client6 se poate obţine prin diverse modalităţi cum

sunt:

- alegerea unor modalităţi convenabile de plată, rapide şi înscrierea

lor ca atare în contract;

- facturarea operativă a loturilor de mărfuri expediate clienţilor;

- înscrierea explicită în contract a tuturor condiţiilor de plată care

să înlăture interpretări diferite.

Asemenea măsuri urmăresc apariţia mai rapidă în cont a

contravalorii livrărilor.

Minimizarea riscului ce decurge din creditul – client se poate

realiza, atât prin măsuri preventive, cât şi printr-un control ulterior. Ca măsuri

preventive se pot menţiona următoarele:

- selecţia clienţilor cărora li se vor acorda credite – clienţi;

- stabilirea prealabilă a unor limite maxime până la care se poate

ridica valoarea creditului – clienţi;

- stabilirea unui plafon total al creditului – clienţi, în funcţie de

cifra de afaceri a întreprinderii;

- rezervarea prin contract a drepturilor de proprietate asupra

stocurilor vândute pe credit, garanţii cambiare, diverse asigurări împotriva

riscului de neplată;

- vânzarea creanţelor unor societăţi specializate în astfel de

preluări, în caz de risc de neplată.

După acordarea creditului – client, sunt necesare supravegherea şi

controlul continuu asupra evoluţiei riscului.

6 Toma, M.; Alexandru, F. – op. cit.; p. 262

12


Controlul se poate realiza pe baza unor indicatori care să exprime

raportul dintre creditele efective şi plafonul prestabilit, coeficientul de rotaţie a

creditului – client, supravegherea bonităţii clientului.

Politica creditului – clienţi poate fi un bun suport pentru activitatea

comercială, în măsura în care are o influenţă pozitivă asupra cifrei de afaceri.

În funcţie de strategia aplicată, se poate recurge la:

o politică restrictivă de credit – client, dacă cifra de afaceri este

asigurată prin alte mijloace, de exemplu, prin politica de publicitate;

o politică flexibilă / permisivă de credit – client, dacă se

urmăreşte incitarea pe această cale a clienţilor pentru cumpărări masive

(realizarea cifrei de afaceri).

Componentele politicii de credit – client vizează, în principal,

următoarele direcţii:

durata de acordare a creditului şi volumul acestuia;

selecţia atentă a clienţilor, pentru a evita, pe cât posibil, surpriza

neplăcută a apariţiei clienţilor rău platnici.

● Durata pentru care se acordă creditul este, în principiu, foarte

variabilă. Ea se stabileşte prin negociere, dar cu prudenţă şi se adaptează la

natura activităţii clientului şi a nevoilor acestuia. Acordarea unor termene de

plată mai lungi sau mai scurte concretizează o politică mai liberală sau,

dimpotrivă, mai restrictivă a creditului – client; întreprinderea însă, nu se poate

îndepărta prea mult de la politica dusă de întreprinderile concurente care

acţionează în sectorul respectiv.

Pe de altă parte, întreprinderea nu poate acorda creditul – client

într-un volum care să depăşească posibilităţile sale de lichidităţi sau de

13


refinanţare de la băncile comerciale. În ultimă instanţă, băncile au un rol

însemnat în stabilirea duratei unui credit comercial, deoarece ele scontează

efectele comerciale prezentate de întreprinderi, care, ulterior, pot fi rescontate.

În consecinţă, marile societăţi comerciale, care au acces lejer la

credite bancare pe termen scurt pot să-şi permită să acorde credite – client pe

termene mai lungi sau într-un volum mai însemnat. Însă, uneori, poziţia

puternică a unor clienţi într-un sector oarecare de activitate poate impune

furnizorilor, la negociere, acordarea unor condiţii avantajoase sub aspectul

termenelor de plată.

● Volumul creditului – client. Stabilirea volumului creditului –

client este un element specific al politicii întreprinderii. În general, suma

creditului – client se determină astfel:

Vcc = Volumul vânzărilor x Nr. de zile = CA x Nr. zile 360 360

în care: Vcc = volumul creditului – client

Volumul vânzărilor = volumul cifrei de afaceri

Nr. zile = termenul de plată al creditorului – client

● Selecţia clienţilor reprezintă o preocupare aflată în seama

furnizorilor. Conform politicii sale, furnizorul se va orienta către clienţi mari,

puternici, care au comenzi importante şi prin intermediul cărora se poate

pătrunde pe segmente de piaţă noi şi care pot favoriza imaginea furnizorilor pe

alte pieţe.

Furnizorul trebuie să deţină informaţii cât mai ample despre clienţii

săi potenţiali / reali. Culegerea de informaţii vizează aspecte diferite. În

14


literatura de specialitate, aceste direcţii de informare7 au căpătat denumirea

“Cei 5C” despre credit – client: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte

colaterale, condiţii generale:

caracterul clientului – vizează informaţii privind seriozitatea,

cinstea şi corectitudinea acestuia, care să dea o idee despre intenţiile sale în a-şi

îndeplini obligaţiile;

capacitatea clientului – se evaluează printr-o analiză a situaţiei

privind gestiunea proprie, situaţia de a face faţă clienţilor proprii, posibilităţile

sale de refinanţare şi dacă ţine o gestiune corectă, sănătoasă a propriului

patrimoniu;

capitalul clientului. Se are în vedere situaţia sa financiară,

volumul creditului de care dispune, capitalul permanent din bilanţ etc,

informaţii care să permită tot atâtea modalităţi de recuperare a creanţelor în

cazul încetării plăţilor de către client. Practic, se urmăreşte cunoaşterea valorii

reale a patrimoniului, garanţiile materiale de care dispune un client;

informaţii colaterale despre clienţi, care să permită luarea unor

decizii de către furnizor, au în vedere gradul de lichiditate imediată şi

mijloacele de plată utilizate în mod curent de către client, precum şi

eventualitatea unor proteste pentru neplată, pe care să i le fi adresat alţi

parteneri;

condiţii generale. Se are în vedere obţinerea de informaţii asupra

clienţilor cu privire la creşterea lor economică (sau, dimpotrivă stagnarea /

declinul economic), starea tehnică şi posibilităţi de retehnologizare,

sensibilitatea clientului la variaţiile conjuncturale.

7 Toma, M.; Alexandrescu, F. – op. cit.; p. 267

15


Un anumit număr de informaţii, cum sunt cele privind patrimoniul

şi situaţia juridică a clientului, moralitatea conducătorilor etc, pot fi obţinute de

la organisme oficiale.

În ţara noastră, astfel de informaţii poate oferi, la cerere, Registrul

Comerţului. Alte surse de informare posibile sunt:

-registrul de proteste de la tribunal;

- registrul de amanet;

- serviciul de cadastru;

- băncile care furnizează informaţii privind cecurile neonorate sau

efecte neplătite. Totuşi, informaţiile furnizate de bănci sunt limitate şi de

interes parţial, acestea urmărind să-şi protejeze interesele clienţilor. Pe de altă

parte, documentele depuse la bancă de către clienţi, nu pot avea aceeaşi

credibilitate precum sunt cele obţinute, printr-un control financiar, la sediul

clientului.

În unele ţări există anumite societăţi specializate în evaluarea

riscului, care oferă informaţii la cerere şi contra unei taxe, informaţii despre

firme. Informaţiile pot fi de natură comercială asupra cifrei de afaceri, studii de

marketing continue (pe bază de contract) sau ocazionale (pe bază de comandă).

Pe această bază, furnizorii pot analiza situaţia economico-financiară a

clienţilor, pentru a deduce riscul de credit – client.

Controlul creditului – client are ca scop verificarea eficienţei

politicii adoptată de societatea comercială în privinţa acestui tip de credit.

Totodată, controlul are rolul de a supraveghea condiţiile aprobate de

conducerea firmei. Controlul se poate efectua prin următoarele metode8:


16


a) metoda indicatorilor;

b) metoda plafonului de credit;

c) metoda vechimii creanţelor.

a) Metoda indicatorilor / coeficienţilor constă în calcularea şi

interpretarea unor coeficienţi, pe baza rezultatelor obţinute până la un moment

dat în activitatea de creditare a clienţilor; procedura permite furnizorului să

adopte cele mai bune măsuri de ameliorare a activităţii de creditare a clienţilor.

Indicatorii care se calculează sunt:

- ponderea creditului – client (P) în cifra de afaceri (CA):

Indicatorul se poate calcula pe orice perioadă (lună, trimestru, an)

şi poate avea valori între 0 – 100%. Un coeficient apropiat de zero sau în

descreştere, arată o politică restrictivă de credit – client. O valoare apropiată de

100% evidenţiază că termenele de creditare sunt prea lungi în raport cu ciclul

de exploatare şi cu rotaţia stocurilor şi că societatea comercială furnizoare are

interesul să apeleze şi la măsuri pentru a-şi mări cifra de afaceri (activitatea de

service după vânzări, consultanţă etc).

- coeficientul vitezei de rotaţie a creanţelor (Vr)

17

Vr

CA

Creanţe - clienţi

=


Dacă acest coeficient se ponderează cu numărul de zile al perioadei

(lună, trimestru etc) se obţine viteza de rotaţie în zile (Dz):

unde: T = timpul calendaristic (lună, trimestru, an)

Coeficientul vitezei de rotaţie a creanţelor este foarte sensibil la

variaţiile sezoniere, valoarea lui stabilindu-se în funcţie de suma fondurilor

imobilizate în credit – client, de sezonalitatea vânzărilor şi de variaţiile

conjuncturale.

- coeficientul pierderilor datorate creanţelor nerecuperabile sau

dubioase (Cp):

Pierderile ce provin din creanţe nerecuperabile concretizează

practic, riscul pe care şi-l asumă societatea comercială atunci când este de

acord să vândă pe credit clienţilor săi. La evaluarea acestor pierderi, se va ţine

cont de deductibilitatea T.V.A. din creanţele nerecuperabile, întrucât acestea se

recuperează de societatea comercială furnizoare.

● Dacă valoarea acestui coeficient se apropie de 1, se pot desprinde

următoarele concluzii:

- serviciul “credit - client” funcţionează defectuos;

- creşterea cu orice preţ a cifrei de afaceri, a avut ca efect selecţia

necorespunzătoare a clienţilor, evaluarea insuficientă a riscului de neplată şi

urmărirea defectuoasă a încasării la timp a creanţelor;

18

VpCreanţe – clienţi nerecuperabileCreanţe -

clienţi

=sau

Creanţe – clienţi nerecuperate

CA


- sectorul credit – client a devenit riscant, ca urmare a conjuncturii

economice în ramură sau pe plan naţional;

- societatea comercială îşi asumă riscuri prea mari;

- furnizorul are o poziţie slabă pe piaţă şi este nevoit să accepte

cererile de credit ale clienţilor, fără o selecţie necorespunzătoare a acestora.

O valoare slabă a acestui indicator poate duce la concluzia că

furnizorul nu este dispus să-şi asume riscuri, acordă condiţii de credit

inferioare celor practicate de concurenţi, fapte ce se reflectă negativ asupra

cifrei de afaceri.

b) Metoda plafonului de credit

Furnizorul stabileşte pentru fiecare client / tip de client un plafon

de credit, în vederea diminuării riscului. Plafonul ţine seama de anumiţi factori

cum sunt: capacitatea de plată a clientului, instrumentele de plată utilizate în

mod obişnuit de client, situaţia financiară, rentabilitatea, garanţii oferite de

client.

● Avantajele metodei sunt:

- determinarea cu anticipaţie a fondurilor investite în creanţe – clienţi în cursul

unei perioade;

- prevederea mijloacelor de refinanţare corespunzătoare;

- diversificarea investiţiilor în creanţe – clienţi în funcţie de perspectivele de

recuperare;

- diversificarea riscurilor.

● Dezavantajele metodei sunt:

19


- dificultatea stabilirii plafonului pentru fiecare client, mai ales în cazul

existenţei unui număr mare de clienţi, necesitând culegerea de informaţii

despre aceştia;

- plafonul nu permite evaluarea costului resurselor investite în creanţe – clienţi,

deoarece nu ia în considerare durata investirii fondurilor pentru fiecare client

în parte;

- depăşirea unui plafon de credit nu înseamnă, neapărat, că sunt creanţele

irecuperabile; unii clienţi pot avea dificultăţi financiare trecătoare, care nu

justifică măsuri de retragere a creditului sau acţionarea în justiţie.

c) Metoda vechimii creanţelor se poate dovedi eficientă, în

vederea urmăririi încasării la timp a creanţelor. În acelaşi timp, metoda este

utilă pentru evitarea situaţiilor în care unele creanţe din portofoliu, deşi cu

termene depăşite, n-au fost însoţite de măsuri corespunzătoare de revitalizare.

Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează

vechimea creanţelor,după cum se observă în exemplul următor:

Tabelul nr. 1 Creanţe aflate în portofoliu la sfârşitul lunii iunie

luna apariţiei

creanţei-clienţi

Valoare

(mii lei)

Vechime

(zile)

% faţă de

total creanţe

CA a lunii

(mii lei)

% creanţei

în CA

1 2 3 4 5 6

Februarie 9.000 120-150 2,5 297.000 3,03

Martie 85500 90-120 23,75 405.000 21,11

Aprilie 22.500 60-90 6,25 375.000 6,0

Mai 63.000 30-60 17,5 189.000 33,3

Iunie 180.000 0-30 50,0 472.500 38,09

Total 360.000 - 100,00 1.738.500 20,70%

20


Din tabel, rezultă că în luna iunie există cel mai mare procent de

creanţe neîncasate (50%), fapt normal, având în vedere că au vechimea cea mai

mică şi n-au ajuns încă la scadenţă.

Pentru celelalte luni, procentele de nerecuperare variază între 2,5 –

23,75%. Furnizorul ar trebui să se sesizeze încă din luna martie, pentru

procentul prea mare de nerecuperare a creanţelor, comparabil cu celelalte luni

şi să ia măsuri recuperatorii măcar pe segmentul de vechime de 90 – 120 zile.

Coloana 6 estimează vechimea creanţelor în procente lunare faţă de

CA a lunii respective. Astfel, se pot face aprecieri cu privire la volumul

fondurilor imobilizate în creanţe – clienţi şi evaluarea costului acestora,

comparativ cu rentabilitatea care s-ar fi obţinut, dacă aceste fonduri ar fi fost

lichide şi s-ar fi investit în alte operaţiuni.

Clasamentul creanţelor după vechime / numărul de zile de

întârziere a plăţii, permite atât controlul ulterior al rentabilităţii fondurilor

investite în creanţe – clienţi, cât şi avizarea clienţilor, în scopul recuperării

creanţelor.

● Recuperarea creanţelor reprezintă un obiectiv extrem de

important pentru furnizori. Se poate vorbi de o politică a recuperării creanţelor,

care trebuie să ţină cont de următoarele elemente:

marile societăţi comerciale, cu clienţi numeroşi, pot utiliza

gestiunea automată a creanţelor pe baza unor metode statistice de previzionare;

întreprinderile mai mici nu dispun, de regulă, de mijloacele

financiare necesare pentru o gestionare corespunzătoare a creanţelor, motiv

pentru care apelează la intermediari pentru recuperarea creanţelor;

21


furnizorii care au clienţi puternici din domeniul privat, sunt

nevoiţi să ducă o politică flexibilă de recuperare cu aceştia;

furnizorii care au drept client statul, sunt nevoiţi să se adapteze

politicii bugetare a statului, pentru a-şi recupera creanţele;

este necesară analiza fiecărui client restant, pentru a înţelege

dacă nu poate sau nu vrea să plătească.

Recuperarea creanţelor se bazează pe două procedee:

- prin intermediul unei societăţi specializate;

- prin factoring.

Conform primei proceduri, furnizorii apelează la societăţi

specializate de recuperare a creanţelor, care dispun de timp, experienţă şi

mijloacele necesare în acest sens. Astfel de societăţi dispun de personal

încadrat în domeniul economic, juridic şi administrativ, care să permită

urmărirea eficientă a rău – platnicilor, până la acţionarea lor în justiţie.

În activitatea societăţilor de recuperare se parcurg două etape:

perioada prejudiciară, relativ scurtă ca durată, în care se fac

avizări adresate clienţilor cu datorii, se adoptă măsuri de intimidare, presiune,

de anchetă asupra solvabilităţii;

perioada judiciară care urmează celei prejudiciare sau se adoptă

în mod independent.

Costul serviciilor oferite de societăţile specializate de recuperare se

stabileşte prin negociere cu furnizorul, fie sub formă forfetară, fie sub forma

unei sume fixe postcalculate.

● În cazul plăţii pe bază de sume forfetare, furnizorul achită un

avans, urmând ca ulterior să plătească o rată procentuală asupra creanţelor

recuperate. Dacă nu se recuperează nici o sumă, societatea de recuperare

22


suportă integral, cheltuielile ocazionale cu respectiva procedură. Pentru a

preveni o asemenea situaţie, societatea specializată îşi va selecta cu grijă

clienţii, anterior încheierii contractului cu furnizorul, evitând angajamente

pentru creanţe fără nici o perspectivă de recuperare.

● În cazul plăţii sub forma unei sume fixe postcalculate,

cheltuielile de recuperare sunt suportate de furnizor după recuperarea creanţei,

la care se mai poate adăuga o cotă reprezentând beneficiul societăţii

specializate.

Sistemul recuperării creanţelor prin intermediul unei societăţi

specializate, prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Dintre avantaje se pot

menţiona:

furnizorii sunt eliberaţi de grija recuperării creanţelor;

în procesul de recuperare a creanţelor sunt implicaţi specialişti

care au şanse mai mari de succes;

activitatea societăţilor de recuperare nu este îngrădită de limite

teritoriale.

Dezavantajele sunt:

serviciile oferite de aceste societăţi sunt costisitoare;

serviciile furnizate generează întârzieri în procesul de

recuperare, deoarece acţiunile judecătoreşti durează.

Procedura de recuperare a creanţelor pe bază de factoring se

deosebeşte de cea anterioară, prin faptul că reprezintă efectiv, o vânzare de

creanţe, înainte de a fi ajuns la scadenţă, către societatea de factoring.

Factoring-ul este o convenţie prin intermediul căreia un furnizor transferă

creanţele sale unei societăţi financiare specializate care-i achită contravaloarea.

23


Pe această cale, furnizorul este scutit de grija recuperării creanţelor

respective, îşi simplifică evidenţa contabilă a contului – clienţi şi gestionează

numai contul de factoring, pentru care primeşte periodic un extras de cont de la

societatea de factoring.

Avantajele furnizorului sunt:

realizarea unor economii de cheltuieli, rezultate din renunţarea

la evidenţa contului – clienţi, supravegherea şi urmărirea încasării creanţelor;

furnizorul nu mai avizează clienţii, pentru ca aceştia să efectueze

plata;

furnizorul nu mai operează cu mijloace de plată diverse utilizate

de clienţi, acestea trec la societatea de factoring.

Recurgerea furnizorului la această procedură de recuperare necesită

respectarea anumitor condiţii:

1. creanţele vândute societăţii de factoring trebuie să fie

nelitigioase;

2. societatea de factoring stabileşte o limită valorică pentru

facturile provenite de la clienţi, care poate fi ulterior modificată;

3. clienţii societăţii de factoring, sunt întreprinderi de talie

mijlocie, exprimată prin cifra de afaceri; nu se fac operaţiuni cu întreprinderi

mici şi mari;

4. clientela trebuie să fie stabilă, cu operaţiuni continue, iar

facturile prezentate spre vânzare, să aibă valori consistente;

5. plata facturilor se face prin cec / bilete la ordin care pot fi

scontate de clienţi.

Costul operaţiunilor de factoring este greu de estimat, deoarece el

cuprinde două elemente:

24


comisionul general calculat asupra cifrei de afaceri (valoarea

facturilor) care acoperă costul serviciilor oferite de societatea specializată;

coeficientul de beneficii al societăţii de factoring.

3.2.3.2 Gestiunea creditului – furnizori

Creditul – furnizor, spre deosebire de creditul – clienţi, reprezintă o decizie de

finanţare. Din acest motiv, gestiunea creditului – furnizor este diferită de

gestiunea creditului – clienţi, care constituie o investiţie. Astfel, gestionarea

creditului – furnizor constă în adoptarea de măsuri care să conducă la

maximizarea acestuia, atât ca volum, cât şi ca termene de rambursare.

Creditul – furnizor poate contribui la creşterea cifrei de afaceri sau

la înlocuirea fondului de rulment. Sursele atrase sub forma creditului –

furnizor sunt cu atât mai avantajoase, cu cât ele sunt necostisitoare. Pentru

beneficiarul acestui credit este important să se precizeze în contract volumul şi

termenul de plată, în scopul prevenirii eventualelor presiuni din partea

furnizorilor, de a accelera rambursarea. Fixarea termenului de plată trebuie să

se realizeze cu o anumită flexibilitate, pentru a nu genera penalităţi de

întârziere din partea furnizorului şi deteriorarea pe ansamblu a raporturilor

furnizor – client.

Adesea, furnizorul oferă clientului, posibilitatea de a alege, între un

credit comercial pe o anumită perioadă de timp şi o bonificaţie calculată asupra

livrărilor în situaţia în care clientul este de acord să plătească cash, fără

amânare. Clientul poate opta pentru una din următoarele variante9:



primeşte bonificaţia / discount-ul, care-i ieftineşte mărfurile

aprovizionate, dar îl pune în situaţia de a-şi procura lichidităţi pentru plata

facturii, eventual printr-un credit bancar (purtător de dobândă);

renunţă la bonificaţie şi beneficiază de creditul – furnizor care-l

scuteşte de apelul la credite bancare.

Aşadar, creditul – furnizor are un cost de oportunitate, în funcţie de

rata dobânzii pieţei, pe care clientul n-o mai plăteşte, dar se regăseşte în

gestiunea furnizorului. În cazul în care beneficiază de bonificaţie, clientul va

trebui să plătească dobânzi la creditele bancare solicitate.

Creditul – furnizor prezintă următoarele trăsături10:

1. trebuie să facem distincţie între furnizorul de bunuri şi servicii

pe de o parte şi furnizorul de active imobilizate, pe de altă parte; în timp ce

primul corespunde ciclului de producţie şi comercializare (ciclul de

exploatare), al doilea contribuie la finanţarea ciclului de investiţii al

întreprinderii. Aprecierea duratei creditului- furnizor se efectuează, ţinând cont

de achiziţiile de bunuri şi servicii specifice ciclului de exploatare, astfel:

Luarea în considerare a duratei creditului – furnizorilor de investiţii

este mai puţin interesantă, din moment ce aceştia nu evidenţază ciclul de

exploatare.

10 Eglem, J-J; Mikol, A.; Stolowy, H. – Les méchanismes financiers de l’entreprise; entreprendre Montchrestien; Paris; 1988; p. 148

26

Durata credit – furnizor =

Cumpărări de bunuri şi servicii(cu imp. şi taxe incluse)

Furnizori de exploatare şi conturi asimilate

X 360


2. creditul – furnizori are un caracter automat, el nu face obiectul

unui contract formal, încheiat între furnizor şi client, deoarece în operaţiile

între întreprinderi, plata pe loc, cu numerar a mărfurilor, reprezintă un fapt

foarte rar întâlnit. Astfel, plata trebuie efectuată după recepţia mărfurilor şi

există aproape întotdeauna un decalaj între livrarea mărfurilor şi expedierea

facturii, fără să mai luăm în considerare perioada necesară verificării

corectitudinii întocmirii facturii;

3. creditul – furnizori constituie un mijloc suplu de plată, deoarece

în practică, furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât un

bancher, în cazul nerespectării scadenţei de plată;

4. creditul – furnizori de exploatare permite finanţarea parţială sau

totală a stocurilor, în funcţie de viteza de rotaţie a acestora. Astfel, într-un

sector cum este cel al marii distribuţii, în care durata de stocare este, de regulă,

inferioară duratei de întârziere a plăţii convenită cu furnizorii, creditul –

furnizor finanţează în totalitate stocurile; tot el este cel care furnizează chiar un

excedent disponibil pentru alimentarea trezoreriei clientului, el putând înlocui

fondul de rulment al acestuia;

5. acest tip de credit prezintă un anume grad de risc pentru

furnizor, care se transformă într-un creditor pe termen scurt. Din acest motiv,

furnizorul trebuie să recurgă la metode de prevenire şi de control asemănătoare

celor întâlnite la creditul – clienţi.

Creşterea duratei creditului – furnizori peste media practicată la

nivelul sectorului de activitate al întreprinderii, se poate efectua pentru acei

clienţi care au solvabilitate bună, comenzi importante cu furnizorii şi au

respectat termenele de plată. Furnizorul nu trebuie să piardă din vedere că,

27


sporirea imprudentă a numărului zilelor de întârziere a plăţii acordată

clientului, îi poate crea dificultăţi de trezorerie. Invers, reducerea duratei

creditului – furnizori, poate fi consecinţa deteriorării situaţiei financiare a

clientului, pe care furnizorul o constată şi, din prudenţă, se asigură contra

riscului de neplată. Totodată, reducerea duratei creditului – furnizori se aplică

şi atunci când clientul şi-a ameliorat vizibil starea financiară şi solvabilitatea; şi

nu mai are nevoie de amânări de la plată, solicitate furnizorului.

.

28

Gestiunea Activelor Si Pasivelor Circulante

Documents

Transcript of Gestiunea Activelor Si Pasivelor Circulante